Procesul de creatie - Ateneul Roman (1943)

Procesul de creatie - Ateneul Roman (1943)

de Liviu Rebreanu


Ateneul Roman, 1943


Doamnelor si domnilor,

Mai intai am sa va rog sa fiti indulgenti daca s-ar intampla sa spun ceva ce s-a mai spus si de alti confrati care m-au precedat la acest pupitru in cadrul conferintelor asupra "procesului creatiei" desi eu n-am avut raga sa-i ascult pe nici unul si astfel nu stiu si astfel nu stiu ce-au vorbit, mai ales in amanunt. Find insa in discutie o problema generala, n-ar fi de mirare daca unii scriitori ar intrepretala fel fenomenul literar sau ar ajunge la concluzii similare. Sper ca nu se va intampla nimic, pentru ca am sa ma feresc, ca totdeauna, de explicatii si de concluzii, marginindu-ma la descrierea cat mai sincera si mai obiectiva a desfasurarii lucrurilor si lasand altora sarcina de-a le lamuri si cataloga.
As dori sa ma adaog in prealabil ca pentru mine dezbaterile acestea in jurul creatiei artistice au un interes primordial. Eu n-am alta meserie decat scrisul. Eu nu sint decat un simplu scriitor. Insarcinarile intamplatoare pe care le-am avut in viata au fost accidentate si nu mi-au putut denatura fizionomia de scriitor. A trebuit sa renunt la multe, sa indur multe, sa risc tot pentru a ma putea darui deplin scrisului. Si, desigur, a trebuit sa iubesc mai presus de toate scrisul ca sa indraznesc a-i inchina toata viata mea. Nu stiu de ce am facut-o: poate o simpla bravada, poate ca sa am deplina libertate pentru a ma realiza in literatura? Sint altii, avocati, medici, ingineri, ofiteri, care stiu sa impace foarte bine scrisul cu profesiunea cealalata care le da siguranta materiala si sociala. Asa e normal.  Exercitarea unei profesiuni poate sa ingreuieze realizarea scriitorului dar nu sa-l impiedice aievea. Ionel Teodoreanu e si avocat cu mare clientela, ceea ce nu l-a impiedicat sa scrie mai mult decat mine, desi e mult mai tanar. In realitate cazul Ionel Teodoreau trebuie considerat rezervat  - nu stiu ce-o fi cu avocatura lui, dar e scriitor suta-n suta si cel mai pasionat pentru problemele literare.
Neavand alta meserie - in situatia aceasta mai sint Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ion Pillat si alti cativa - ma intereseaza scrisul impreuna cu toate anexele lui, nu numai teoretic, dar si practic. Ca sa fie o profesiune, scrisul trebuie pe de o parte sa se diferentieze, sa nu mai ramaie un diletantism pentru neispravitii vietii, ci o ocupatie pe care n-o pot implini decat cei chemati anume si dupa o munca mai istovitoare sufleteste ca toate celelalte indeletniciri omenesti, iar pe de o alta parte sa reprezinte si din punct de vedere social o cariera care, eventual, sa ofere cel putin avantagiile pe care le ofera carierele similare.
Poate ca enuntand asa, brutal, conditiile profesiunii scriitoricesti voi ofensa anume credinte traditionale care cer poetului sa cante intocmai ca pasarile cerului, sa fie adica idealist si sa nu se intereseze de cele lumesti. De-aici vin toate confuziile , din credinta ca scriitorul trebuie sa fie sau un diletant sau un paria.
In clipa cand vor intelege nu numai scriitorii, ci si cititorii ca scrisul e profesiunea cea mai nobila, cea mai grea si cea mai glorioasa , atunci se vor schimba multe lucruri, poate in primul rand pretuirea operei literare. Atunci se vor imputina, daca nu vor disparea de tot, cei care privesc de sus literatura, socotind ca si ei ar putea scrie, daca ar vrea sau ar avea timp ...
Lamurirea cat mai larga a procesului creatiei artistice de aceea e binevenita oricand se face. Prin lamuririle acestea cititorii pot sa patrunda putin in secretele de atelier ale creatiei si sa-si dea seama din cate imense sfortari se incheaga o opera de arta. Astfel vor ajunge fatal sa pretuiasca si stimeze mai mult nu numai opera ci si pe creatorul ei.
Va marturisesc ca numai pentru a contribui la opera aceasta de clarificare am primit sa vin in fata d-voastra, poate sa va si plictisesc, dar in orice caz sa va ofer intimitatile meseriei mele. Va inchipuiti cat de jenant, ca sa nu zic mai mult, trebuie sa fie pentru un scriitor obisnuit sa aiba contact cu publicul prin cartile sale, sa vorbeasca deodata, in fata oamenilor, despre el si despre gandurile si zbuciumarile lui din care se zamisleste, o carte ...
De fapt totusi am mai facut ceva asemanator acum cativa ani, dar la Universitate, sub forma unei experiente de laborator. Profesorul de literatura a vrut sa lamureasca studentilor sai geneza operei literare si, in loc de explicatii aride, a facut apel la unii scriitori sa raspunda la un chestionar foarte diplomatic intocmit, incat sa obtina si mici contributii autobiografice in legatura cu misterele muncii creatoare literare. Conferinta a trebuit s-o repet pe urma la Academia Comerciala si la alta Universitate. Mai tarziu, am publicat-o, intai fragmentar in unele reviste, apoi, mai mult sau mai putin complect, intr-un volum aparut recent.
Nu vreau sa repet ce-am spus acolo, dar nici sa ma contrazic. Ca sa nu ma repet, am sa incerc sa reconstitui toate fazele creatiei unei carti cu toate amanuntele posibile - amanuntele sint mai importante decat generalitatile, si aici ca si in viata. Fireste, va fi vorba de alta carte, nu de cele debatute acolo. Sint sigur ca nu ma voi contrazice total, dar ma tem ca vor interveni adaosuri si complectari care sa para contradictorii. Dealtfel e si fatal. Explicatiile procesului de creatie sint totdeauna provizorii ca si teoriile care incearca sa rezolve misterul vietii si prin formule biologice. Creatia artistica e ca si creatia divina - dincolo de puterile noastre de intelegere, cel putin in ce priveste esenta. Putem descrie denomenul, putem nota observatiile directe sau indirecte, putem stabili anumie corelatii intre diferitele faze ale realizarii - toate acestea sint insa lucrari exterioare. S-ar parea ca insusi creatorul, scriitorul sau artistul, ar putea aduce clarificari directe, dinlauntru. Cred ca e mare gresala. Scriitorul, cu cat va fi mai sincer, cu atat va recunoaste mai categoric ca observatiile lui asupra propriei creatii sint in realitate tot exterioare, ca el nu poate inregistra decat rezultatele si ca fenomenul creatiei se petrece undeva in afara de vointa si stiinta lui. Stiu, sint scriitori, si nu dintre cei trecatori, care si-au inchipuit ca ei creeaza constient, biurocratic si masinal: faci planul general al unui roman, stabilesti actiunea si personagiile, distribui materialul pe capitole mari sau mici, apoi cu ajutorul notelor copioase elaborezi amanuntit fiecare capitol, dobandind astfel o schita sau un rezumat mai bogat al viitorului roman pe care n-ai decat sa le dezvolti dupa necesitati ca sa realizezi absolut mecanic marea opera de arta. Asa lucra uneori Zola ca sa demonstreze materialismul artei sau poate ca sa-si usureze si sopreasca productia. Dar taina creatiei nu e in elaborarea, oricat de amanuntita, a unui plan de roman sau de poezie. Pese acest plan trebuie sa vie necunoscutul care cimenteaza tot si mai ales aduce suflul datator de viata. Dumnezeu, cand a creat pe om, l-a intruchipat din lut si pe urma a suflat asupra lui de i-a dat viata si l-a facut om. Toate planurile, organizarile, pregatirile, rezumatele, inclusiv cuvintele, sint lutul pe care scriitorul il modeleaza constient; suflul de viata, adica tocmai ceea ce transforma lutul, creatie adevarata, o daruieste tot scriitorul, dar dincolo de vointa si de stiinta lui, din zestrea divina ce i-a fost harazita de destin.
Procesul creatiei artistice poate cuprinde, evident, ambele faze care dealtfel se intregesc. De fapt, atat scriitorul cat si cercetatorul literar, se vor ocupa totdeauna de parte exterioara a creatiei, singura intr-adevar accesibila; cea interioara nu poate decat sa fie constatata si numai ca atare descrisa si analizata cat posibil. Puterea creatoare e totdeauna un dar special, imi permit a afirma: un dar divin. Manifestarea acestui dar reclama insa si o vointa mare din partea celui inzestrat. Cand in tine s-a dospit suficient aluatul viitoarei opere de arta, luni sau ani de zile, parte constient, mare parte cu totul inconstient si in afara de puterea vointei tale, cand fermentatia aceasta tainica s-a terminat, atunci trebuie sa intervie vointa ta hotarata, staruitoare, incapatanata, adica munca creatiei, cu bucuriile si ostenelile ei, asidua, si chiar programata. Fara de munca, opera ar ramane in stare embrionara in sufletul creatorului ...
In Marturisirile despre care am pomenit, povestind cum s-a inchegat schema generala a romanului Ion, am aratat cum am ajuns sa inteleg problema pamantului, mai vasta, mai variata si mai trainica decat o privisem schitand povestea lui Ion Glanetasul. "Problema pamantului mi-a aparut atunci ca insasi problema vietii romanesti, a existentei poporului romanesc, o problema menita sa fie vesnic de actualitate, indiferent de eventualele solutii ce i s-ar da in anume conjuncturi". Iar de-aici a pornit apoi un plan mai vast al unei trilogii de romane, cate-un roman adica pentru Transilvania, Vechiul Regat si Basarabia: "pentru vechiul Regta pamantul fiind o problema sociala, decat o lupta intre cei care poseda pamantul si cei multi care-l muncesc, romanul va fi o rascoala taraneasca evident prezentata asa incat sa ofere un tablou cat mai vast al contrastului dintre tara si orase".
Asa s-a nascut gandul romanului Rascoala, asupra caruia am sa insist in speranta ca multi dintre d-voastra il cunoasteti, cel putin din auzite, apoi pentru ca din hartiile si insemnarile ce le am as putea reconstitui mai usor evolutia sau, daca vreti, procesul creatiei.
Cat de putina importanta are in realitate ideea sau planul in realizarea unei opere de arta, se poate vedea si din enuntarea aceasta emfatica: voi scrie un roman cu o rascoala taraneasca ... Dar astfel de idei poate sa aiba oricine, mai ales cand rascoala s-a intamplat aievea si amintirea ei e inca vie spre a starni curiozitatea actualitatii. Intocmai cum in timp de razboi apar atatea "opere" care sa profite intr-un fel sau altul de actualitatea cea mai tragica si mai inaltatoare, cuprinatoare de vitejie, moarte si glorie, ca si de durere si jale.
In vreme ce Ion ma framanta pana-n adancurile sufletului, gandul de-a scrie ceva in legatura cu rascoalele taranesti recent a inceput sa ma preocupe abia dupa stabilirea mea la Bucuresti, din ce in ce mai insistent. Scriitorii cu reputatie din anii aceia aproape ca nici n-au luat act de zguduirea crancena prin care trecuse tara. Parca oamenii nu si-ar fi dat seama in ce primejdie ma aflasem. Doar ici-colo cateva insemnari anecdotice, cu glume nesarate. Scriitorii, glasul neamului, n-au simtit marea cutremurare, a poporului nistru, singurul adevarat razboi civil din toata istoria noastra. Nu i-a impiedicat nimeni sa vada, sa inregistreze sau sa exprime durerea natiunii, cea mai ingrozitoare, pentru ca era o sfasiere intre noi. Nu exista pe-atunci nici urma de cenzura nici pentru presa dar inca in literatura. Oamenii insa n-aveau legaturi adevarate cu viata reala. Existenta scriitorului se petrecea intre cenaclu, cafenea si biurou ... Nu era nevoie sa scrie; scriitorului ii trebuie perspectiva ca sa poata crea. Dar cel putin ar fi trebuit sa simta si sa inteleaga ...
In atmosfera aceasta de indiferenta fata de un eveniment atat de grav, m-am crezut eu chemat sa repar onoarea scriitorilor romani. Eram mai necunoscut decat isi poate cineva inchipui. Publicasem vreo doua nuvele in Luceafarul destul de mediocre, si alta, mai reusita, in Convorbiri critice. Cu atata bagaj literar in spinare, m-am hotarat totusi sa devin cantaretul rascoalei taranilor, nu insa de dragul taranilor sau din pricina durerii pentru nenorocirea tarii, ci, trebuie sa marturisesc, pentru ca scontam sa dobandesc cu succes grabnic tratand un subiect atat de fierbinte. Voiam sa incerc ceea ce mai toti scriitorii si artistii tineri incearca mereu; sa cucereasca notorietatea de azi, pe maine, prin orice mijloace.
Pornisem de la ideea sa fac un roman. Am dat-o la o parte. Voi face o drama cu titlul Taranii. La Teatrul National era director Pompiliu Eliade care se inversuna sa promoveze literatura dramatica originala. Eram sigur ca Pompiliu Eliade va fi incantat cand va primi o piesa originala cu recentele rascoale taranesti. Apoi o piesa se scrie mult mai usor si mai repede. Avusem, numai cu vreo trei ani in urma, o epoca de fanatism teatral: scrisesem zeci de piese, probabil proaste, in limba germana cu care innebunisem pe cativa directori de teatru la Viena si la Budapesta. De indata ce voi avea suficient material, poi putea ticlui din rascoale o drama oricat de sangeroasa, dupa imprejurari ... Deocamdata insa nu cunosteam rascoala decat din putinele notite si telegrame aparute prin ziarele de dincolo si diferite volume si brosuri care voiau sa explice de ce s-au rasculat taranii si cum sa se solutioneze chestia taraneasca. O documentare normala, in vreunul din satele sau conacele unde rascoala si represiunea au fost mai violente, imi era imposibila, pentru ca ar fi implicat cheltuieli, eu nu posedam decat bunavointa. "Cea mai buna documentatie e presa, oglinda fidela a evenimentelor cotidiene!" mi-am zis atunci si m-am infiintat la Academie sa consult colectiile ziarelor. A fost prima mea vizita la Academia Romana. Nici nu mi-a putut trece prin gand atunci ca a doua vizita, la aceeasi Academie, va fi abia peste treieci de ani, in conditiile mult mai ceremonioase.
Presa din vremea rascoalelor e mediocra. Informatii putne, anodine si uneori comice; se vede ca sint opera unor corespondenti urbani care habar n-au ce viata e la tara. Ceva mai interesante mi-au aparut dezbaterile parlamentare in Monitorul Oficial ... Oricat de dornic eram dupa o glorie grabita si ieftina, n-am indraznit sa persist. Incepusem sa intocmesc un scenariu, dar din cap, fara nici o legatura cu realitatea. Nu vazusem in viata mea un arendas, nici nu stiam bine ce-i cu arendasii si cu conacele boieresti. Pana si numele mi le luai de-acasa, de dincolo. Asa, de pilda "Actul intai, Casa lui Ion Mototolea, din Dumbraveni". Totusi printre fragmentele pastrate sint cateva replici pline de viata. Inca o replica a arendasului:
"-Astea-s vorbe goale ... In loc sa te tanguiesti si sa te tocmesti, ai face mai bine sa nu lenevesti si sa nu bati carciumile! Asta-i! ... Cine-i harnic castiga si traieste bine, cine nu, sa aiba de zece ori atata pamant si tot netrebnic o sa fie ..."
Sau alta a unei tarance amarate:
"-Ca lenesi nu sintem, slava Domnului ... Muncim si ne chinuim, vai de pacatele noastre ... Da amu nu mai e de trait ... Uite, ne-am sleit de tot, ne-a pierit toata vlaga. Barbatul meu a caut la pat, eu am ramas singura ... Nitelus sa ne mai usurati, boierule, ca pe urma iar prindem putere si iar o sa va muncim ..."
Poate ca n-as fi renuntat complect daca n-as fi descoperit si o piesa de teatru care se petrecea tocmai in vremea rascoalelor. Era aparuta recent in editura Romaniei muncitoare, organul socialist, si se numea Lupii. Autorul era simpaticul povestitor de mai tarziu, Visarion. Pe-atunci probabil ca se simtea socialist, ca si multi alti intelectuali. Din nenorocire piesa era atat de spaimantator de proasta ca a avut puterea sa ma puie pe ganduri: daca si a mea va iesi la fel? Apoi tot in zilele acelea am citit Tesatorii lui Hauptmann care m-a descurajat, fiindca mi s-a parut cea mai puternica drama sociala. Cand s-a scris drama unei rascoale atat de desavarsit, ce sa cutez eu, un prapadit de candidat de sciitor, sa ma iau la intrecere?
Renuntand la piesa cu rascoala, am mai publicat cateva nuvele si, oferindu-mi-se o ocazie neasteptata, le-am adunat intr-un volum care a aaprut intr-o editura tanara la Orastie, infiintata de d. S. Bornemisa. Primul meu volum Framantari, spre desperarea mea, a trecut aproape complect neobservat. Doua-trei notite amabile strecurate in colturi de ziare obscure, erau probabil opera editorului. Pe-atunci tinerii scriitori inca nu indrazneau sa-si laude singuri cartile; inca nu exista asa-numitul serviciu de presa de azi.
Ca orice cuceritor literar, sperasem ca voi atrage atentia cel putin a criticii. Deceptia a fost cu atat mai dureroasa. Adevarul este ca aproape acelasi volum aparea peste cativa ani sub titlul: Golanii, desi cu prefata regretatului Mihalache Dragomirescu, a fost destul de remarcat, incepand cu Viata romaneasca pana la ziarele cu tiraje mici si cu rubrica literara.
Pentru moment nu mai vedeam nici o perspectiva de-a iesi din anonimat intr-un rastimp onorabil. Atunci am reluat planul cu Ion: daca as aparea cu un roman, ar fi imposibil sa fie bagateliat. Nuvele si schite face toata lumea, pe cand un roman, chiar mediocru, e un eveniment. Asa era atunci. Acum s-au mai schimbat lucrurile.
In martie 1913 m-am apucat sa scriu romanul lui Ion Glanetasu care pe-atunci se numea Zestrea. Trei luni am lucrat si am asternut pe hartie vreo trei sute de pagini. Cand le-am recitit - catastrofa. Nu mergea deloc. Era o poveste romantica, sentimentala si brutala, cu tarani la moda pe vremea aceea in literatura curenta. Mi-am dat seama in sfarsit ca, daca vreau intr-adevar sa iasa un roman, va trebui sa mai lucrez poate ani de zile.
Se vede ca nu ma puteam impaca deloc cu perspectiva aceasta. De aceea m-am intors la ideea unei piese cu rascoalele. La 7 decembrie 1913 iar am insemnat un titlu: Rascoala, drama in patru acte. Apoi cateva scene. Aici am pus cruce definitiv dramei cu rascoalele cand am vazut ca a fost interzisa la un teatru particular o piesa foarte usor revolutionara. Am inteles tarziu ca, pe scena, in fata publicului, nu se pot reprezenta subiecte de razvratire sociala fara grave riscuri daca nu pentru tulburarea imediata a opiniei publice, in orice caz pentru tulburarea sufletelor din care poate rabufni mai curand sau mai tarziu dezordinea cea mare.
Cam din aceeasi vreme, adica dupa prima versiune a lui Ion, am o insemnare oe doua file cu creionul: Rascoala in fruntea unei schite, pe care, fiind foarte scurta, v-o citesc. E in sfarsit embrionul romanului:
"Titu e in Romania, la sora lui Pteancu care e maritata cu un deputat. Acesta e mosier. Frate-sau e un baiat de varsta lui Titu, cu o dragoste mare pentru tarani. Iubeste pe fata unui taran mandru, sarac, supus, si chiar vrea s-o ia de nevasta. Se imptoriveste deputatul si sotia, iar Titu e pentru. Mizeria la tara. Alaturi mosia unui mare boier, data unui arendas grec. Baiatul arendasului necinsteste fetele. Stoarcerea taranilor. Deputatul mai mult sta la Bucuresti.
Expozitia. Trenurile cu tarani la Bucuresti. Sarbatoarea de-aici si mizeria de-afara. Strainismul din Capitala. Lupta pentru limba romaneasca.
Iarna critica. Framantarea taranilor. Foamea. Exploatarea.
In vremea aceasta un bal splendid in Bucuresti, National. Fratele deputatului cu Titu iau parte. Comparatia intre stralucirea de-aici si ce-i in tara. Epidemia dansurilor.
Inceputul miscarii. Se opune primarul, tatal fetei, batranii. Purtarea arendasului. Un copil arunca o piatra. Se pravale tot. Furia taranilor. Cei cuminti nu mai au stapanire. nterventia jandarmilor. Primele victime. Strivirea arendasului. Soseste Titu cu baiatul care incearca sa-i potoleasca. Zadarnic. Insusi tatal fetei e in fruntea taranilor turbati care-l sfasie in bucati in vreme ce un flacau care a iubit pe fata o ucide ca pe tarfa boierului. Titu scapa prin fuga.
Incediul se intinde brusc in toata tara.
Bucurestii tremura. Camera. Sedinta cu benzina. Schimbarea guvernului.
Represiunea. Batalion vine in sat. Tatal fetei isi sapa groapa. Grozaviile represiunii. Bataie.
Liniste. Morminte si jandarmi."
Pe dosul primei pagini sint notate treisprezece titluri de capitole; primul "Gemete fara glas", ultimul "Cruci albe si coperise rosii". Dintre titlurile acestea, in general partinitoare, abia vreo doua au fost pastrate. Dealtfel numarul treisprezece voia sa insemne un paralelism cu numarul capitolelor din Ion. Cum se stie, in Rascoala au ramas numai douasprezece.
Insemnarea, desi putin bombastica si copilaroasa, este de fapt inceputul Rascoalei. Pana acum romanul sau drama cu rascoale taranesti erau o simtita idee sau poate nici macar atata, poate numai o dorinta de a utiliza tragedia rascoalelor intr-o opera de arta. Nici un personagiu nu-mi aparuse inca si nici o criza in jurul careia sa se cristalizeze ulterior oamenii. Aici, pentru intaia oara, se contureaza cateva siluete si o schita de actiune cu o culminare si un deznodamant. Cine-si aminteste Rascoala va sti ca din toate notatiile de aici aproape nimic n-a fost pastrat. Si totusi parca pana si atmosfera generala a romanului aici isi are obarsia.
Dealtfel de-aici inainte Rascoala a trecut mult timp complect pe planul al doilea in preocuparile mele. Ani de zile a trebuit sa lucrez la Ion. Nu-mi mai puteam imparti atentia. Dar anii n-au trecut in zadar. De-abia acum am prins a patrunde aievea in taina rascoalelor si mai ales de-abia acuma am inceput a afla amanune veridice asupra desfasurarii lor. Am cunoscut proprietari, arendasi, administratoi, logofeti, vatafi si alti oameni de-ai curtilor, precum am cunoscut preoti, invatatori, jandarmi, tarani de toate felurile care cu totii au trait rascoalele, fiecare in felul sau, cu primejdiile, riscurile, aventurile, necazurile sau durerile sale. In sfarsit, am cunoscut
ministri, prefecti, primari, ofiteri superiori si inferiori care au facut represiunea, fiecare dupa imprejurari si dupa situatie, unii reusind sa potoleasca spiritele cu vorba, altii cu amenintarea si bataia, iar altii, in cazuri deosebit de furioase, fiind siliti sa puna tunurile in bataie. Fireste ca am avut ocazia sa vizitez si regiuni care au fost mai aspru bantuite de pacostea rascoalelor, fie din partea taranilor, fie din partea represiunii. Trecursera multi ani, amintirile se stergeau. Un taran destept si simpatic, batraior, prin 1926, cand l-am intrebat cum le-a venit sa se razvrateasca, mi-a dat un raspuns pe care l-am notat:
-De, domnule, omul cand nu mai poate rabda, ce sa faca, se iuteste ... Dar tot raul aduce un bine - am castigat pamantul. Am suferit, am sangerat, dar asa-i rostul lumii ... Noi n-am dobandit nimica fara sange, fara mult sange. Tot pamantul nostru e indoit cu sange de-al nostru. De aceea ni-e drag ...
Raspunsul, asa de frumos, nu l-am putut intrebuinta cu toate ca, in ultimul capitol, unui taran batran i se pune o intrebare asemanatoare. Desi frumos, nu s-a potrivit. Sau poate a ramas inmormantat printre notele necercetate, in timpul scrisului?
Pe cand terminam ultima transcriere a lui Ion si ma luptam cu corecturile eram hotarat sa ma apuc indata foarte serios de Rascoala. A venit insa Padurea spanzuratilor, apoi Adam si Eva, apoi Ciuleandra, apoi Craisorul. Ceea ce nu impiedica sa ma hotarasc dupa fiecare din nou pentru Rascoala. Abia dupa Ciuleandra am inceput insa aievea sa scriu Rascoala. Dinainte de Ciuleandra mi s-au pastrat cateva file razlete. Asa, cu data luni 19 aprilie 1926, un tilu Rascoala si doua randuri: "Cap. I. Sfarsitul septemvre. Mosia Raznoveanu in Arges. 12 pluguri ara. Semanatorii cu graul". Intr-un colt e notat " Nadina - Sotia lui Grig". Inca nu incepusem a scrie la Ciuleandra. Cu data de luni, 1 noiembrie 1926, o fila incearca un inceput: "Capitolul I, subcapitolul 1. Pamantul se jilavise si se muiase ca o imensa placinta de noroi. Doua saptamani a plouat necontenit, cu galeata. O ploaie aspra, rece, de toamna etc." Nu mi-a placut ceea ce nu e de mirare. Urmeaza alta fila cu insemnarea: "Luni, 1 noiembrie 1926" si dedesubt "marti, 2 noiembrie". Fila era de  fapt de marti, 2 noiembrie. Am adaugat deasupra, "luni 1 noiembrie", ca sa nu incep tocmai intr-o marti un roman la care tineam. Dealtfel nu urmeaza decat o singura fraza: 'Pamantul era cleios si murdar ca un ciocoi satul si ingretosat". Fraza aceasta singura dovedeste cat de putin eram pregatit sa scriu o carte care, poate mai presus de toate, trebuia sa tina cumpana dreapta, altfel devenea un instrument de lupta pentru o parte sau alta si se elimina dintre operele de arta. Chiar in forma ei actuala. Rascoala e acuata de unii critici, altfel foarte seriosi, ca ar tine partea taranilor, de altii ca ar fi scrisa de un reactionar care se bucura de ororile represiunii. Adevarat, astea sint exceptii; in general se recunoaste ca, in romanul acesta, toti, absolut toti, au dreptate si ca tocmai aceasta constituie tragicul conflictului.
Dar, cum spuneam, insemnarile sint dinainte de Ciuleandra. Cand lucrezi la o carte de dimensiuni mai mari, cum e un roman, trebuie sa ai posibilitatea sa te izolezi, sa te concentrezi complect, sa traiesti in atmosfera pe care vrei s-o creezi, sa te familiarizezi cu oamenii pe care incerci sa-i zugravesti. In viata plina de zgomot si de alte preocupari a Capitalei, izolarea nu se poate realiza. De aceea, totdeauna, pentru fiecare carte, am cautat sa evadez, sa ma retrag undeva, pana cand norocul mi-a ingaduit sa dobandesc o foarte mica proprietate, Valea Mare, langa Pitesti, unde sa pot fi singur cand doresc si cat doresc, pe care am inaugurat-o tocmai cu Rascoala. Pana atunci trebuia sa gasesc un prieten sau o ruda care sa ma primeasca si sa ma gazduiasca o luna, doua, poate si mai mult, lasandu-ma pe seama mea, in deplina libertate, fara sa-mi ceara sa fac frumos ... Pentru Ciuleandra am fost oaspetele unei prietene din copilarie, la Orlat, langa Sibiu, vreo doua-trei luni. Acolo am terminat prima versiune si am facut o buna parte din versiunea care s-a tiparit. Era prin ianuarie 1927. In vara aceluiasi an am primit bucuros invitatia altui prieten de odinioara, devenit preot chiar in satul copilariei mele, in Maieru. Fiindca m-am dus cu intreaga-mi familie, mi s-a pus la dispozitie pentru scrisul meu, o sala de clasa din scoala comunala, cu un pat improvizat, cu o masa lunga, firese dupa ce bancile se adunasera gramada intr-un colt. Scoala era veche, cu o gradina care mergea pana la malul Somesului. Scriam numai noaptea, ca totdeauna, itr-o liniste ideala. Cand deschideam ferestrele se auzeau apele Somesului murmurand parca numai amintiri. In scoala aceasta, cu multi ani in urma, facusem si eu primele clase primare, invatator fiind tatal meu. Deseori, mai ales in primele nopti, ma pomeneam coplesit de amintirile copilariei, intorcandu-ma inapoi cu gandul ca sa-mi regasesc jocurile si bucuriile, in loc sa ispravesc aventurile eroului meu din Ciuleandra.
Totusi, am terminat transcrierea Ciuleandrei in vreo doua saptamani. Era vorba intr-adevar numai de terminat ultimele capitole. Pe urma voiam sa incep Rascoala. De fapt asta ma interesa mai mult. Ma simteam incarcat de viata ce trebuia sa traiasca in viitorul roman si ravneam sa ma libere. Parca niciodata nu m-am asezat la masa de scris cu mai multa pasiune.
Dar n-a mers atat de usor cum speram. Desigur ca, in cursul anilor, de la schita pe care v-am citit-o, am ajuns la o framantare continua a materialului. Ramasesem la impartirea in 13 capitole, titlurile insa s-au schimbat. Primul capitol de pilda se numea acuma "Doua lumi". Stabilisem cel putin in mare, ce anume ar trebui sa cuprinda fiecare capitol. Numele personagiilor principale erau alese si, mai mult sau mai putin, fixate. Pentru tarani aveam liste de nume cu caracterizari speciale. In sfarsit, regiunea unde se desfasura razmerita mea o vazusem si o delimitasem: sudul judetului Arges. Satele, cele mai multe, exista, cu numele din carte, dar cu infatisarea necesraa imprejurarilor. Localitatile principale, fireste, nu se afla pe nici o harta: Amara, Ruginoasa, altele. Imi desemnasem o harta in culori pe care erau notate nu numai satele si catunele, ci si mosiile cu intinderile lor si cu numele proprietarilor si arendasilor, cu distantele dintre ele, si altele.
Eram destul de pregatit si totusi nu mergea. Am inceput intr-o sambata, 9 iulie 1927. Intr-o noapte intreaga, de la 9 seara la 6 dimineata, am scris exact 8 randuri, pe care le-am reluat in aceeasi noapte si le-am redus la 7 facand totusi o modificare de nume folositoare: arendasul Rogojinaru tinea intai mosia Ciuta, pe urma a primit Olena-Dolj. A doua seara am reluat d'a capo si am scris 4 1/2 pagini; Rogojinaru deveni arendasul mosiei Ocina. Noaptea urmatoare am realizat exact 13 randuri. In noaptea aceea am insemnat insa pe dosul paginii: "Vineri, 15 iulie 1927, noaptea, pe la ora 12, inainte de-a ma aseza la scris, am auzit tipete de cucuvea, in gradina, inspre Somes! Curios! Ca si in Ion ... Si doar pe-aici nu sint asa de dese cucuvelele!"
Insemnarea intra in ordinea superstitiilor diverse care ma obsedeaza in timpul scrisului. Dealtfel daca lucrul nu progresa, dupa insemnarea cu cucuveaua, mi-am zis: Cum sa progreseze daca am inceput sambata. adica intr-o zi cand trebuie sa sfarsesti un lucru, nu sa-l incepi!
Doua saptamani m-am zbuciumat toate noptile in zadar. Nu venea nimic. Rasfoiam note si brosuri. Am citit cateva carti despre problemele pamantului si chestia taraneasca de pe vremuri.
Luni, 1 august am gasit, in sfarsit, fraza salvatoare cu care avea sa inceapa Rascoala: "D-voastra nu cunoasteti taranul roman!". Pentru mine chinul cel mai mare este prima fraza si primul capitol. Prima fraza marcheaza ritmul deosebit, unic al romanului. Dupa ce am gasit-o pare atat de naturala incat te miri cum te-ai putut gandi la altceva. Continutul ei, cuvintele, cadenta, toate o caracterieaza ca fiind singura posibila si indicata sa deschida poarta unei lumi noi. La fel primul capitol zugraveste atmosfera generala a acestei lumi sau cel putin o prevesteste.
Lupta pentru prima faza si primul capitol e cea mai apriga. Afara de Ion, unde s-a realizat intr-o singura noapte intr-un elan vertiginos, pentru fiecare roman am facut si refacut inceputul nu mai stiu de cate ori. Capitolul intai din Padurea spanzuratilor a fost incercat in intregime sau partial de zece ori. Numai cand intr-un moment fericit am nemerit prima fraza am nemerit si restul. Simteam necontenit ca fraza aceasta trebuie sa marcheze nu numai apasarea cenusie dar si o miscare involuntara poruncita parca de glasul fatalitatii. Asa trebuie sa soseasca la locul executiei Apostol Bologa, manat de o putere covarsitoare ... Aceeasi truda, subt alta infatisare, s-a repetat la Adam si Eva, chiar la Ciuleandra cu acel "taci" a reluat de trei ori la o frantura de exclamatie ...
In noaptea aceasta am scris patru pagini; noaptea urmatoare alte patru. Pe urma iar o neputinta de 7 zile. Si deodata la 9 august, o zi de marti, 14 pagini, ba inca noaptea urmatoare, 16 pagini, apoi iar 8 si iar 7 si tot asa, noapte de noapte, cu spor si avant, mereu pana la 21 august cand n-am mai fost in stare sa incheg decat o singura pagina. Am continuat sa raman la masa de scris si in noptile urmatoare; vacanta se ispravea abia la 1 septemvre. Nu mai mergea. La 30 august am produs o jumatate de pagina, la 31 august tot atata, adica de fapt nimic. Simteam dealtfel ca vina aceasta creatoare s-a ispravit. Nu mai aveam incredere. Ce-are a face? Voi relua lucrul alta data; curand, poate chiar la iarna, la Orlat.
Speranta desarta. Abia peste trei-patru ani m-am putut intalni din nou, serios, cu Rascoala. Iarna aceea am fost la Orlat, dar am inceput sa lucrez la Craisorul care a si aparut peste doi ani.
Intre timp totusi Rascoala ma preocupa necontenit, chiar cand nu lucram la ea. In cele trei saptamani, la Maieru, scrisesem peste 150 de pagini, mai mult de 200 pagini de tipar, adica o treime cel putin din romanul gata. De obicei nu recitesc ce scriu dupa inspiratie pana la incheierea manuscrisului. In mod firesc, daca te lasi dus de navala momentului, ai indepartat si autocritica. O lectura, la rece, ar putea sa te deceptioneze si sa-ti reteze avantul. De data aceasta n-am rezistat ispitei. Romanul ma pasiona, dar ma si ingrijora. Amintindu-mi distribuirea materiei, capitolele scrise, mersul actiunii si al oamenilor, ma cuprindeau toate indoielile. S-a mai incercat la noi, in cateva romane, introducerea rascoalei taranesti, caci rascoale au fost in Romania destule, mai mult sau mai putin intinse, si inainte de 1907. La Duiliu Zamfirescu asa zisa razmerita din Tanase Scatiu e copilaroasa, ca si la Demetrius, intr-unul din numeroasele-i romane sociale. Ceea ce nu l-a impiedicat pe regretatul Demetrius sa ma acuze, in anume cercuri, ca i-am plagiat opera in Rascoala. Daca nu voi reusi sa realizez altceva, pacat de toata osteneala, fara sa mai vorbim de celelalte.
Recitind cele 150 de pagini indoielile mi-au sporit. Nu ca totul ar fi fost slabut sau lipsit de interes. Era intreaga atmosfera a Rascoalei, asa cum s-a realizat. Dar avea lungimi multe si mai ales era lipsit de constructie. Voiam sa ma verific. Fiindca mi se cerea sa colaborez, ca si azi, la diferite ziare si reviste, in special la ocazii mari, m-am gandit sa incerc sa public fragmente din Rascoala. Evident cu masura si prudenta. N-am obiceiul sa ma imbulzesc a colabora; dimpotriva chiar. Nu refuz mai niciodata, dar aman mereu pana ce solicitsantul se plictiseste si refuza. Sint insa unii care nu renunta, care-s mai insistenti in a reclama colaborarea nerefuzata decat sint eu in a gasi necontenit motive de amanare. Acestia ajung sa te somee, sa te faca responsabil ca nu-si pot implini menirea culturala, iti telefoneaza in zori de zi sau la miezul noptii. In sfarsit trebuie sa te executi. Unde mai puneti ca unii din acesti insistenti, in loc de onorariu, iti ofera o calda recunostinta.
In trei ani am publicat astfel, sub forma de fragmente cu diverse titluri, o buna parte din textul de la Maieru. Fireste, inainte de publicare, il framantam din nou si-l transcriam cum se cuvine pentru tipar ... Am avut prea putine ecouri. Fragmentele de roman numai arareori se nemereste sa opreasca atentia cititorului. Vazand insa textul tiparit m-am lamurit treptat cel putin asupra taieturilor severe ce va trebui sa operez.
In literatura poate ca nu exista lege mai aspra decat aceea care te obliga sa stii ce sa nu scrii sau, cu alte cuvinte, sa stii ce sa tai, daca ai avut ghinionul sa scrii ce nu trebuia.
Nu sint deloc indulgent fata de opera mea. Nu ma sfiesc niciodata a taia in carne vie. Stiu din experienta de lector ca e preferabil sa regreti un gol decat sa sai pagini intregi necitite. Am taiat prin urmare totdeauna, fara crutare. Dupa ultima transcriere a lui Ion, in ultima corectura in pagini, am avut curajul sa suprim un  subcapitol
intreg, vreo opt pagini. Singur Mihalache Dragomirescu a observat lipsa, socotind ca motivarea suprimarii ar fi fost totusi necesara.
Mai mult am taiat insa in Padurea spanzuratilor. In general mai cu seama pasagii mici, excese de motivari psihologice. Am taiat insa si ceva ce ma doare pana azi. Cine a citit Padurea spanzuratilor, isi aduce aminte desigur ca Apostol Bologa, in partea finala, dupa ce a fost judecat de curtea martiala, reintors in camera lui de inchisoare, cere hartia si cerneala sa raspunda la scrisoarea primita de la maica-sa. Speranta vietii, frica mortii, valmasagul de alte ganduri il fac sa amaie mereu si, in cel din urma, renunta sa mai scrie ... Ei bine, in versiunea prima, Apostol Bologa raspunde intr-o scrisoare care, desi a suprimat-o, mi-a ramas draga. Am vrut s-o public, am ezitat. Nu e lunga. Dati-mi voie sa vi-o citesc (...)
Tot in Padurea spanzuratilor, am suprimat ultimul capitol. Romanul se sfarseste, daca va amintiti, cu moartea eroului si mai ales cu cuvintele preotului: "Apostol ... Apostol ..." In versiunea prima mai urma un capitolas in care, in zori, venea Ilona sa-si planga iubirea pe mormantul lui Apostol. Oricat mi-a devenit de draga Ilona aceasta in rastimpul scrisului cartii, de dragul ei nu putea sacrifica sfarsitul ...
Abia in vara anului 1930, vreo trei luni, la tara la mine, m-am chinuit sa organizez cele 130 de pagini de manuscris din Rascoala, sa le dau forma care sa-mi permita sa continui lucrul. N-am reusit. Am reluat de multe ori subcapitolele, le-am copiat sir ascopiat, le-am ciopartit, le-am lungit, le-am schimbat ordinea. De prisos. Singura isprava a acestei veri a fost ca am fixat definitiv titlul si ultimul capitol mare: Rasaritul si Apusul.
Vara urmatoare am revenit cu mai mult noroc: in prima luna am scris versiunea de tipar a primului capitol, vreo 50 pagini: In sfarsit o victorie! Si mai ales o incurajare! ... Am persistat si in alte doua luni am terminat definitiv alt capitol: Pamanturile. Pe urma, pana m-am intors in capitala, al treilea capitol Flamanzii.  Acuma intr-adevar simteam pusul cartii batand puternic si sigur in sufletul meu. Am dobandit noua incredere.
Toamna si iarna 1931 am aruncat pe hartie restul capitolelor, ca sa am gata intregul material brut pentru anul viitor, cand eram sigur ca voi termina definitiv.
Asa a fost. Din aprilie pana in noiembrie 1932 am lucrat aproape fara intrerupere, in toate noptile, cate 9-10 ore. Eram atat de pornit pe munca incat dupa-amiezile, cand trebuia sa ma odihnesc, ma asezam la biurou si continuam pana se insera. Toata vara n-am fost la Bucuresti decat de 5-6 ori cate-o zi doua. A fost cea mai pasionata munca, dar si cea mai istovitoare. Ultima noapte, cand am putut scrie Sfarsit pe ultima fila am adormit pste manuscrisul gata, sleit parca de toate energiile ...
Din anume puncte de vedere, poate ca tocmai vara aceasta ar fi mai interesanta de analizat sau cel putin de staruit asupra ei. Dar ar trebui sa ma intind prea mult. Imi dau seama ca v-am obosit destul si ca e timpul sa inchei.
Asfi putut insista mai mult asupra unor amanunte in privinta elaborarii sau a tehnicei scrisului. Mai cu seama pentru ultimele sase luni cand am ispravit Rascoala, am notatii multe tocmai asupra dificultatilor tehnice. Evident sint lucruri prea speciale care nu stiu daca ar putea retine atentia unui public oricat de generos. Sint indoieli mereu; cand scapi de una, rasare alta. Sint nedumeriri si sperante care se risipesc sau se imbulzesc, dandu-ti curaj, incredere sau inglodandu-te cu perspective de prabusire ... E o necontenita prindare si alternare de bucurii si intristari, de certitudini si nelinisti, de inaltare si coborare ... Poate de aceea munca aceasta e dureros de placuta, e o exaltare a tuturor energiilor si o rascolire a strafundurilor fiintei tale ...
Dar orice as mai fi spus, ar fi zugravit, ca si cele ce am spus, numai si numai infatisarile exterioare ale fenomenului literar si ale procesului creatiei. Esenta creatiei, cum mi-am ingaduit sa va previn, ramane insesizabila si inexeplicabila. Caci oricat as arata eu cum am realizat o pagina sau un capitol sau o opera intreaga , chiar daca as fi in stare sa lamuresc fraza cu fraza, cuvant cu cuvant nasterea si dezvoltarea textului, toate astea nu explica tocmai ceea ce constituie arta. De ce o fraza de zece cuvinte poate sa zugraveasca un om sau un gand sau un zeu? De ce in zece pagini poate sa traiasca o lume intreaga, vie, dinamica, puternica? Intrebarile se pot repeta la infinit. Raspunsul e insa unic, acelasi: opera de arta nu o alcatuiesc cuvintele, frazele sau paginile, oricat de mestesugite, ci duhul dintre cuvinte, dintre randuri, dintre pagini. Numai gratie acestui duh tainic se anima materialul, dobandeste viata cuvantul, se creeaza o atmosfera, o lume si mai presus de toate oameni.
Creatia literara, esenta ei, romane o taina, in ciuda tuturor descrierilor si explicatiilor. Poate ca tocmai asta constituie si farmecul ei si valoarea ei etern cuceritoare.





Procesul de creatie - Ateneul Roman (1943)


Aceasta pagina a fost accesata de 1231 ori.
{literal} {/literal}