Liviu Rebreanu - Cum am scris Padurea spanzuratilor
de Liviu Rebreanu
Padurea spanzuratilor s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un prieten la sfarsitul anului 1918. Fotografia reprezinta o padure plina de Cehi spanzurati in dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferinta pacii, unde fotografia avea sa demonstreze cum au fost tratati cehii de catre conducatorii monarhiei austriece.
Fotografia m-a impresionat puternic si m-a urmarit multa vreme. Auzisem ca executii similare ar fi suferit si multi romani. Mi se povestise ca chiar la Bistrita, deci in tara mea, au fost spanzurati mai multi preoti si tarani romani bucovineni.
Aveam o nuvela proaspata, Ciuleanda, al carui erou, roman si ofiter in armata austriaca, e adus de imprejurari sa lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia fotografiei cu cehii spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care sa se cheme Padurea spanzuratilor. Anecdota romanului s-a inchegat singura si repede: voi face o asemenea padure cu spanzurati in Bucovina, unde oamenii executati vor fi toti romani. Eroul meu, vazand atatia romani ucisi de catre insisi conducatorii patriei pentru care el lupta si-si primejdueste viata, se revolta si sfarseste in streang, in aceiasi padure, dupa ce zadarnic a incercat sa treaca dincolo, la romani.
In vremea aceea transcriam pentru tipar pe Ion. Planul noului roman ma preocupa insa mereu, desi mai mult anecdotic. Era un subiect cerebral, in care toata desfasurarea se infiripa de asemenea pe date cerebrale ...
Cateva luni mai tarziu, am aflat ca un frate al meu, despre care familia mea credea ca ar fi prizonier undeva prin Rusia, ca acel frate al meu, student devenit ofiter artilerist in armata austriaca, adus sa lupte pe fronutul romanesc impotriva romanilor, a incercat sa treaca la romani; a fost insa prins, condamnat si executat prin streang, inca din Mai 1917. Nu se stia nici localitatea unde a fost executat, necum imprejurarile sau oarecari amanunte. In epoca aceea tulbure, cand ostilitatile la noi inca nici un incetasera de tot, n-aveai nici de unde sa iei informatii.
A trebuit sa mai treaca cateva luni pana ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a intamplat tragedia aceasta a unui tanar de 22 de ani. Intre timp, ispravisem transcrierea lui Ion si acum, in toate noptile, in fata biroului, ma sbuciumam cu Padurea spanzuratilor. Am inceput romanul de vreo patru ani, cate treizeci pana la cincizeci de pagini. Simteam insa ca n-am gasit nici ritmul, nici atmosfera. Ma inversunam in fiecare noapte si lucrul era in zadar. In schimb, un vreme ce scriam, in linistea apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in fereastra mea, delicate ca ale unor degete imaculate. Deschideam, cercetam intunericul. Nu era nimeni si nimic ... Cand insa bataile, acestea misterioase s-au repetat noptile de-a randul, insistent - fiindca sunt, repet, credincios si superstitios - mi-am zis ca nu poate fi decat sufletul fratelui meu, care cere ingrijirea crestineasca ce nu i-a fost de sigur acordata.
Si atunci am pornit sa caut si sa gasesc negresit, orice ar fi, mormantul fratelui spanzurat. Si, dupa multe cercetari si destule peripetii, l-am descoperit in sfarsit la Ghimes, intr-o livada, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici macar insemnat. De abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat si ingropat. Am fost in casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat si osandit. Am fost in odaita lui in care si-a petrecut ultimele ceasuri si de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut in satul vecin, in Faget, unde a avut loc ultima sedinta. Am cunoscut pe preotul roman care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis sa-l insoteasca la moarte. Am vorbit cu o fata de taran, sprintena, frumusica, la care am gasit cateva ravasele de-ale lui. Primarul mi-a daruit sapca lui fara cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o palarie civila cand a pornit pe ultimu-i drum pamantesc ... L-am desgropat apoi si osemintele le-am mutat dincoace de paraul care fusese granita, pe pamantul vechi romanesc, asa cum ceruse el in ultimele momente si cum nu i se admisese.
Si de-atunci am putut scrie linistit la Padurea spanzuratilor. Au incetat bataile misterioase in geam, am gasit un inceput care m-a multumit si o semnificatie pentru eroul romanului ...
Apostol Bologa insa n-are nimic din fratele meu. Cel mult cateva trasaturi exterioare si poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul in care se petrece romanul si putine personagii localnice: preotul, groparul, Ilona etc. Pentru zugravirea militarilor, am utilizat cunostintele si prieteniile mele cu ofiterii nostri. Klapka, de pilda, are multe asemanari cu un ofiter roman, azi colonel.
In Apostol, am vrut sa sintetizez prototipul propriei mele generatii. Sovairile lui Apostol Bologa sunt sovairile noastre, ale tuturora, ca si zbuciumarile lui ... Numai un astfel de om putea sa fie personagiul central al unui roman in care lupta dintre datorie si sentiment ameninta mereu sa degenereze in frazeologie goala, patriotarda.
Subiectul Padurii spanzuratilor, o constructie cerebrala la inceput, s-a umanizat numai cand a intervenit contactul cu viata reala si cu pamantul. Fara tragedia fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit deloc, sau ar fi avut o infatisare anemica, livreasca, precum au toate cartile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie si invioratoare pe care numai experienta vietii o zamisleste in sufletul creatorului.
(vol. Amalgam, Bucuresti, 1943)
Liviu Rebreanu - Cum am scris Padurea spanzuratilor
Aceasta pagina a fost accesata de 2232 ori.
