Cantecul iubirii

Cantecul iubirii

de Liviu Rebreanu



sau
Volbura dragostei



Prin geamurile peticite se strecoara lenese cele din urma tremurari ale amurgului. Lumina ruginie patrunde in casa din ce in ce mai cernita, umpland odaita cu umbre desirate.

in vatra flacarile roscate palpaie domol, se preling ca niste limbi de sarpe in jurul ceaunasului funinginit, in care apa de mamaliga hohoteste inabusit. Adieri racoroase ratacesc pe sub peretii coscovi, se furiseaza inlauntru si-nvalmasesc, cateo clipa, jocul blajin al focului...

Pe prichiciul cuptorului, mos Costan sade pipernicit si tacut, cu privirile pribege, cu gandurile cine stie unde. in fata lui, Ileana, o fetiscana ca un bobocel inrourat, rasuceste, repede-repede, firul subtirel de in.

- Spune, taticule... mai spune! balbaie fata cu glas moale, care, in linistea inserarii, rasuna intocmai ca un fasait usor de aripi.

Barba batuta de bruma a mosneagului tremura o clipa.

Se uita gales, pe sub gene, la Ileana, pe care lumina trandafirie a flacarilor o invaluie intr-o haina scumpa din povesti, apoi cu glas lin, cu ochii inchisi, parc-ar citi in carte vremile trecute, incepe: "Uite... era fetiscana, ia asa, ca tine. O gurita cat o cireasa coapta si doi ochi albastri cum e cerul cand e mai limpede. si cum radea, cum radea! iti fura inima.

A trecut potop de vreme de-atunci, dar imi aduc aminte de ea, parca numai ieri as fi vazut-o. Mai stii? Poate imi furase si mie inima.

Eram pe-atunci ostas tanar si slujeam in Italia, intr-un orasel ca o gradinita de flori... C-atunci asa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin cate si mai cate tari straine, s-acolo te tinea cu zecile de ani. Plecai tanar de-acasa, fara urma de mustacioara pe sub nas, si te intorceai batran, barbos si toropit, de abia-abia te mai cunostea cineva in sat... Asa era lumea, si pace...

Ea, sa fi avut atunci vreo saptesprezece ani, dar era chipesa ca un flacau si frumoasa, hei, frumoasa ca floarea spinului la inceputul primaverii... Avea un nume hat ciudat... dar noi o poreclisem Minodora, si Minodora i-am zis cat a umblat printre noi. sedea intr-o cocioaba darapanata, in afara de oras, chiar in preajma lagarului nostru, cu ma-sa dimpreuna, o femeie nevoiasa ca vai de ea. Fata trebuia sa zoreasca ziuanoaptea ca sa castige de-ale gurii. Alerga si se sfarama necontenit printre noi, cu un cos plin de placinte, de cozonaci, de covrigi si alte bunatati d-ald-astea. si noi, oricat de necajiti eram, cumparam totdeauna si-i goleam cosul, de ne era foame, de nu ne era, numai s-o vedem vesela... Caci cum radea fata aceea, cum radea!...

Apoi vezi, asa trecea vremea. Cand in slujba, cand slobozi, cum se nimerea.

si-mi venise odata randul de sentinela. Era toamna tarzie.

Sufla un dusman de vant, aspru si friguros, de parca-ti ciupea obrajii cu cleste infierbantate. si prin vazduh cetele negre de nouri se vrajmaseau ca niste balauri. Eu, ca sa nu ma cotropeasca somnul, umblam de colo pana colo, mai tropaiam, mai cascam, ca omul cu uratu-n spate. si-un intuneric ca acela, de nu-ti vedeai nici mana... Numai dintr-o parte patrundea prin bezna un firicel de lumina galbena ca fata unui om mort. Licarirea aceasta insa tremura din ce in ce mai slabita, uneori se sfarsea de tot, apoi iar rasarea, dar mai stinsa si mai potolita parca... Acolo sedea Minodora. intr-o vreme, clipocind asa cu ochii deschisi ca iepurele, mi se paru ca aud ceva zgomot dinspre lagar, ca si cand s-ar fi apropiat cineva incetinel, pe-a furisul. imi zgaiam ochii cat puteam, ca sa deosebesc catusi de putin, dar intunericul era asa de gros, parca eram intr-un sac.

- Stai! Cine-i? strigai, insa nimeni nu imi raspunse. Bag seama, mi s-a nazarit, imi zisei atunci, si prinsei iarasi a misca.

Dar de-abia trecu o vreme cat sa-ti aprinzi luleaua, si zgomotul de adineaori se auzi din nou, acuma mai aproape si mai deslusit:

- Cine-i? zic. Cine-i, ca trag!

- Sst... sst! sopti cineva intocmai la spatele meu, eu sunt!

- Feldrihan Luca... tu esti? incotro?

- Mai domol, bre, facu el ragusit, sa nu te auda... Ma duc...

N-am putut intelege unde spunea ca merge, caci o tivise repede spre casa cu lumina.

Nu mai stiu cum s-a facut, cum nu s-a facut, dar in clipa urmatoare m-am pomenit si eu pe urma lui Luca. Alergam ca un smintit prin tufisurile desfrunzite. Ramurelele vlaguite ma plesneau peste ochi, dar eu nu simteam nimic. Un singur gand imi rodea sufletul, ca si cum roade cariul in grinda: "Luca se duce la Minodora”. in rastimpuri, totusi, ma opream si ascultam.

inaintea mea auzeam pasii tarati, repezi, ai lui Luca.

Nu-mi pot da seama cat am alergat asa... Mie mi s-a parut un veac intreg. in sfarsit, insa, deodata imi rasari in fata un ochi de lumina, care ma pironi locului. Ascultai cu bagare de seama, dar, afara de clocotele inimii mele, acum nu mai auzeam nimic... Mai trecu o clipa, doua, apoi un ciocanit slab in geam imi izbi urechile. Ferestruia se deschise lin, in pervaz se ivi capsorul Minodorei. Cateva vorbe intretaiate, rostite in fuga, bajbaira prin intuneric, si repede, parca le-ar fi taiat cu securea, se stinsera si fereastra se inchise. Pesemne Luca intrase in casa...

Un vant rece, ca gheata, prinse a bate dinspre cocioaba.

Simteam cum mi se strecoara prin carne, prin oase, cum imi vajaie in inima sa mi-o crape. s-apoi deodata ma dezmeticii.

imi veni in minte slujba si ma intorsei repede la locul meu.

Mare noroc ca n-a dat nimeni peste mine cat am lipsit. in curand fui schimbat, dar in noaptea aceea n-am inchis ochii nici o clipa.

M-am mai zbatut eu ce m-am zbatut, cu gandurile mele de baiat aprins, dar in sfarsit ce aveam sa fac? Am tacut. ... A trecut o zi, au trecut mai multe, dar nimeni, vezi bine, nu banuia nimic. Fetita tot printre noi, si mai vesela, s-o sorbi cu ochii...

Apoi... pesemne asa a fost sa fie.

in vremea aceea ne venise la companie un locotenent nou, sa fi avut douazeci de ani, bun si frumusel ca un fagure de miere. Cum vazu dansul pe Minodora, cum o indragi foc si prinse a o lua mai cu glume, mai cu vorbe dulci... cum fac feciorii... Dar fetiscana numai radea de el si-l imbia cu placinte.

si baiatul, tot mai zapacit, si fata, mai rece. il vedeam adeseori soptindu-i la ureche te miri ce, dar nu! Minodora radea si cu dansul ca si cu ceilalti, si atata...

intr-o zi, insa, nu-mi aduc aminte cum, locotenentul nostru si-a luat inima in dinti si a sarutat pe Minodora. A strans-o in brate si a sarutat-o drept pe buze, acolo, dinaintea noastra...

a sarutat-o, ei, cum iti spun. Fata ii tranti in cap cosul cu placinte, planse, blestema... dar ce se sinchisea el de aceea? A sarutat-o, si gata! Iar noi radeam... radeam sa ne prapadim, ca netotii. stiu eu de ce radeam? Poate de necaz ca n-am sarutat-o noi, poate de bucurie ca totusi a sarutat-o cineva. s-am bagat de seama ca si Luca radea ca ceilalti. Dar cand s-a departat locotenentul, iarasi am vazut bine cum i s-au inclestat pumnii, cum a scrasnit din dinti ca o fiara si cum a mormait ceva in sine sasaind...

A mai trecut ce-a mai trecut, si iarasi mi-a venit randul de slujba. Minodora parca uitase sarutarea cu pricina. Ba, in cele din urma, prinse a face ochi dulci locotenentului, stii, cum fac femeile cand vor sa scoata pe barbat din minti. De vreo doua ori locotenentul a imbratisat-o... a imbratisat-o si a strans-o cumsecade, si fata nu s-a mai suparat, ci radea si radea... Hm!

Dar totusi mi se parea ca rasul acela e prea prefacut, prea suna a sec... Vezi, eu stiam ce stiam.

s-asa, cum zic, ma puse iar de sentinela, si inca, Dumnezeu stie cum, iar la locul de alta data. Era tocmai in preajma Craciunului, si turna o ploaie amestecata cu omat, gata-gata sa te inece. M-am oplosit in ghereta, iar acolo, scutit de umezeala, prinse sa mi se ingreuneze capul.

Clipoceam de-a binelea, cand, deodata, un bocanit scurt in spatele gheretei ma facu sa sar ca fript. Dadui sa ies si ma lovii fata in fata cu ofiterul de inspectie.

- Cine-a trecut adineaori pe aici? se rasti ofiterul la mine.

- Sa traiti, dom' capitan, nimeni.

- Nimeni? racni capitanul. Nimeni? Minti, hotule, minti ca un caine! Eu, cu ochii mei, am vazut strecurandu-se un om pe-aici, catre casa ceea!... Ai dormit, caine! Ei, las' ca te invat eu!

in clipa aceea parca vedeam inaintea mea pe Luca. El, numai el trebuie sa fie. si, fara sa vreau, bolborosii printre dinti: "Sarmanul baiat!” Dupa o scurta sovaire, capitanul porni repede inainte.

"Hai!” zise catre mine si ceilalti doi ostasi ce-l insoteau, si ne indreptaram grabiti spre cocioaba in care sedea Minodora.

Din ferestrele mici, scofalcite, izvorau si acum doua fuiorase de lumina rosiatica, intocmai ca niste tasniri de sange.

Ajunseram gafaind in preajma casei si ne opriram. Eram patru cu ofiterul. Parea ca din casa se aud oftari, plansete inabusite.

incetinel ne tararam pana sub streasina. Capitanul se ridica in varful picioarelor si se uita prin geam. Un glas scancit de femeie rasuna deodata ca o horcaire de moarte: "Ce faci, dragul meu, ce faci?”... "Minodoro, unde esti?... Vino langa mine... Vino!” in lumina scazuta a ferestrei vazui deslusit ca fata capitanului incremeneste si se albeste ca varul.

- Hai! inlauntru! porunci ragusit ofiterul si ne opintiram fuga spre usa, care, intr-o clipa, fu ridicata din tatani.

Cand ne-am pomenit in mijlocul casei, ne-a cuprins spaima de ce-am vazut. Jos, langa vatra, incolacit si schimonosit, zacea locotenentul nostru, locotenentul care sarutase pe Minodora.

Din gat ii bolbocea garla sangele. Cand si cand, gafaia inecat. Iar ochii cei de carbune, iesiti din orbite, luceau ca doua globuri de marmura... La masa, asezat pe lavita, cu fruntea razimata in palme, Luca privea ca un lup flamand la locotenentul care se lupta cu moartea.

- Ma!... Ma!... ticalosule, talharule! racni deodata capitanul si se zvarli salbatic asupra lui Luca.

Feciorul ridica fruntea, se uita o clipa la noi si nu zise nimic.

Nu s-a impotrivit, nu s-a aparat. Ghionturile capitanului cadeau ploaie peste capul lui, peste obraji, dar el nu scoase nici un glas de durere. Rabda loviturile, parc-ar fi fost un morman de piatra, pana-l podidi sangele pe gura si pe nas si se rostogoli ametit la pamant...

si iac-asa, saraca Minodora... De-atunci nu am mai vazuto printre noi... Saraca!... Da-i mult de-atunci, tare mult... si totusi, cand imi aduc aminte de dansa, mi se pare ca numai ieri s-a intamplat...”Noaptea se revarsase domol, pe nesimtite, si invaluise pamantul in haina de jale. Spuza de stele tresarea sfioasa in vazduhul mohorat. Surasul inabusit al frunzelor leganate de reveneala noptii patrundea in casa ca un glas tanguit, care vine de departe si se stinge.

Fusul Ilenei nu se mai invarte. Iar in ochii ei albastri, la lumina rumena a focului din vatra, izvoraste un bob de margaritar, licareste o clipa, apoi se rostogoleste peste obrajii ca laptele...


(1909)




Cantecul iubirii


Aceasta pagina a fost accesata de 3607 ori.
{literal} {/literal}