Cantecul lebedei

Cantecul lebedei

de Liviu Rebreanu


Am iubit-o...

Era micuta, si alba, si gingasa, si blanda... Buzele ei zambeau mereu, mereu, dar zambetul ii parea adumbrit de o melancolie stranie, care-i lacrima vesnic in ochii albastri, ganditori. sapte ani n-am observat tristetea sufletului ei! N-am vrut, sau n-am putut? Nu stiu... Cand am descoperit-o, insa, era prea tarziu. Pana atunci parca umblasem cu ochii inchisi, orbiti sau imbatati de fericire... Fericire! Fericire! Cumplita e uneori imbratisarea fericirii!

Era tacuta si plapanda ca o floare sfioasa, pripasita intr-un pamant strain. Asculta cu ochii mari, mirati, si parca nici nu intelegea potopul vorbelor mele de iubire vesnic nerabdatoare, vesnic lacoma, vesnic aceeasi. imi era insa mai draga asa. Uluirea si nepriceperea ii dadeau o infatisare de naivitate feciorelnica si o nevinovatie care-mi tulburau neincetat sufletul si simturile. Trecusera ani de cand era nevasta mea, si mereu aparea ca o fetita nedumerita, mereu avea farmecul noutatii. Ma simteam barbatul cel mai iubitor din lume si cel mai fericit, fiindca toata fiinta mea n-o mai ravnea decat pe Anisoara...

De ce n-a rostit gura ei macar o soapta de dragoste niciodata? in sapte ani de zile, nici o singura data!... Ca si cand i-ar fi fost frica sau rusine... Primea, sau poate suferea, sarutarile mele, se cutremura uneori subt navala lor furtunoasa, dar niciodata nu si-a pierdut cumpatul, nicio tresarire de patima nu i-a infiorat bataile inimii... Niciodata! si pana azi eu totusi n-am bagat de seama!... Atat de mult am iubit-o, atat de mult ma ingamfase fericirea!

Am intalnit-o intaia oara intr-o zi de primavara, intr-o casuta alba, vesela, modesta... imi amintesc lamurit toate amanuntele. Era imbracata cu o rochita ca cerul, presarata cu floricele marunte vinete-inchise. Avea un trandafir alb in piept si altul in parul de aur, razvratit in carlionti zburdalnici. sedea pe o canapea veche, cam hodorogita, si razele soarelui, dand buzna pe fereastra mica, prin perdele scrobite de dantela ieftina, o cautau parca inadins pe ea, i se incurcau prin par, ii imbujorau obrajii bucalati, ii sarutau buzele intredeschise intr-un suras zglobiu, trandafiriu, in care nu se zarea nici urma de melancolie...

N-am schimbat cu ea nicio vorba, dar inima toata mi s-a umplut cu chipul ei. O priveam doar pe furis* infricosat poate de frumusetea ei, de zambetul ei, si pizmuiam grozav razele care o mangaiau in draga voie si a caror mangaiere ea o sorbea ca o alintare de dragoste.

A doua zi am si cerut-o de nevasta...

Parintii ei au fost incantati. Vai de mine, cata cinste, cat noroc! Erau doar oameni nevoiasi, fata n-avea un ban zestre, pe cand eu... Mi-au dat-o. Cum sa nu mi-o dea? O, ce fericita va fi Anisoara cand va afla!

De-abia pe urma i-am spus si ei ca o iubesc si ca o vreau de sotie. Pe urma, adica dupa ce ma asigurasem de un sprijin puternic. Altminteri, n-as fi indraznit sa ma apropiu. O iubeam prea mult... atat de mult!

Glasul meu nici n-a mirat-o, nici n-a spaimantat-o. A ridicat ochii spre mine, foarte incet, si mi-a raspuns scurt, incolor:

- Da.

N-am mai avut puterea sa ma stapanesc. intr-o izbucnire de fericire, am imbratisat-o nebuneste. si n-am bagat de seama ca glasul i-a tremurat si ca in ochi ii palpaia si acuma o durere inlacrimata, care ar fi trebuit sa ma nelinisteasca putin... N-am fost in stare sa vad nimica. Iubirea imi infasurase toata fiinta cu un val de multumire, prin care nu mai strabatea niciuna din banuielile marunte ce amaresc viata indragostitilor...

si din clipa aceea am trait ca intr-un vis. Deseori ma miram cum de am putut trai inainte s-o fi cunoscut pe ea. in orice caz, imi ziceam ca ceea ce a fost pana atunci n-a fost viata adevarata. Numai de atunci a inceput viata mea. Ea este viata mea. Ea... ea... si-mi inchipuiam ca in minutul cand as pierde-o, m-as prabusi ca o ruina sfaramata de uragan...

Am iubit-o atat de mult, ca nici prin gand nu mi-a trecut vreodata sa ma intreb cat ma iubeste ea pe mine sau daca nu ma uraste... De vreme ce eu o adoram, am crezut ca si ea trebuie sa ma iubeasca. Asta e deseori iluzia amantilor imbatati de iubirea lor... Ce greseala grava! increderea nu se potriveste cu iubirea. increderea te face egoist, iti inaspreste inima, iti turbura vederea. Iubirea adevarata insa se cuvine sa fie sfioasa, umila si fricoasa. Orice atingere o doare, orice privire o cutremura, o arunca in zvarcolirile geloziei. si numai gelozia te fereste de orbirea neroada, de increderea inselatoare. Gelozia iti pune mereu intrebari, iti cere mereu raspunsuri... Gelozia e iubirea.

Iubirea increzuta poate ca nici nu e iubire?... Sau poate ca e mai mult decat iubirea? Da, probabil ca e mai mult. Cel putin uneori... Gelozia, la urma urmelor, face comert din iubire, punand vesnic conditii: numai pe mine sa ma iubesti, la altul sa nu ravnesti... Iubirea mea insa a fost neconditionata. Am iubit-o pentru ca am iubit-o, nu pentru ca m-a iubit ea sau in speranta ca ma va iubi...

Caut explicatii, imi dau seama. Poate chiar scuze... De aceea ma framant... Cu toate ca iubirea, oricat de mare, nu poate fi o vina si nicio parere de rau...

Eram mandru ca o iubeam. imi placea cand, pe strada, sau la teatru, toata lumea intorcea capul, cand surprindeam privirile pofticioase in ochii barbatilor si invidia in privirile femeilor. Pe fata mea trebuie sa fi stapanit trufia si sfidarea. imi venea sa strig tuturor: e numai a mea!... Caci intr-adevar numai a mea era. Pasea blanda si indiferenta alaturi de mine, parca nici n-ar fi bagat de seama ca oamenii se inchina in fata ei.

Numai o data s-a dezmintit in sapte ani, o singura data... Luasem masa la un restaurant. Ea statea ganditoare, ca totdeauna, si putin imbujorata. Era parca mai frumoasa, sau mi se parea mie? ii vorbeam, in soapte... ii vorbeam, fireste, de iubire, mereu de iubire, in cuvinte inflacarate... si atunci, i-am destainuit intaia oara ca sufletul meu nu mai e insetat decat de o dorinta. Dupa ce sorbisem din dragostea ei, imi trebuia acuma un copil care sa-mi perpetueze iubirea, care s-o inlantuiasca de mine pentru totdeauna... Mi s-a parut ca tresare cand mi-a inteles dorinta. Totusi, nici nu s-a uitat la mine. Ochii ei au ramas atintiti in gol, intrebatori, stranii...

Tocmai in momentele acelea usa s-a deschis zgomotos, si in sala a intrat un grup de tineri tantosi, spilcuiti, galagiosi, printre care si doi ofiteri. Anisoara a intors privirea, poate fara sa vrea, spre intrare. Un locotenent - inaltisor, subtire, cu parul negru lins, cu un profil uscat, mi-l amintesc foarte bine - s-a oprit brusc, cu ochii la masa noastra. O clipire a stat asa, pe urma s-a amestecat printre ceilalti, dar cu coada ochiului mereu la Anisoara, ca si cand l-ar fi fermecat. Nu m-ar fi izbit zapaceala ofiterului; eram doar obisnuit si chiar magulit ca barbatii sa-si alinte privirile in frumusetea sotiei mele. Anisoara insa s-a schimbat deodata la fata, parc-ar fi lovit-o un trasnet din senin. S-a sculat drept in picioare, m-a apucat de mana si mi-a soptit nervoasa si poruncitoare ca niciodata:

- Vino... Sa plecam... Nu mai pot...

si, cum eu am ramas cam nedumerit, s-a rastit aproape la mine:

- Nu-ntelegi? Trebuie sa plecam, altfel...

M-am supus fara alta explicatie. Era intaia oara cand imi cerea si ea ceva. Nici pe urma n-am necajit-o. Ma sacaia putin intamplarea, ma rodea curiozitatea, dar n-am staruit pentru lamuriri. Mi le-am inchipuit singur, zicandu-mi ca-n privirea ofiterului a fost vreo indaratnicie care a suparat-o sau a plictisit-o si poate ar fi scos-o din fire daca am mai fi stat...

A doua zi, insa, un prieten, care fusese in aceeasi sala, si la alta masa, m-a intrebat, zambind cu inteles:

- Ei... v-ati impacat?

Observase gestul Anisoarei si s-a crezut dator sa mi-l explice: locotenentul a iubit-o inainte de a se marita cu mine, o mai iubeste si astazi...

Am ras cu pofta. Auzi! Un biet locotenent, care a iubit-o si o mai iubeste! Ridicol! Atunci cand o iubesc eu, isi permite s-o iubeasca si el!

Rasul meu i s-o fi parut neinteles, caci a adaogat mai serios:

- Dar si ea l-a iubit... Mult... Foarte mult...

Am ras mai tare. Ca un zevzec. Eram incredintat ca omul umbla sa ma faca gelos. si ma simteam atat de sigur! De-abia azi vad ce neroada e siguranta in iubire!

Totusi, seara am intrebat pe Anisoara, mai mult in gluma si poate chiar putin ironic:

- Adevarat ca ai iubit un locotenent?

Mi-a raspuns, privindu-ma drept in ochi, fara sovaire, poate chiar cu indrazneala, ca si cand ar fi asteptat de mult intrebarea mea:

- Da!

Simt si astazi cum m-a sagetat acel „da” prin inima. Dar numai o clipa. Mi se paruse o sfidare, un ghimpe care cearca sa se infiga in inima fericirii mele... L-am smuls repede ghimpele, cu o sfortare hotarata. Adica ce-mi pasa mie acuma daca l-a iubit atunci? Trecutul nu ma intereseaza. Prezentul e al meu, si viitorul. in iubire numai prezentul are insemnatate. Cel ce scormoneste trecutul nu iubeste cu adevarat.

Peste un ceas nu mai era nicio urma din acel „da” suparator. in schimb, fara sa-mi dau seama, am inceput sa doresc cu mai multa indarjire:

- Un copil!... Un copil, Anisoara!

ii repetam necontenit cuvantul acesta, ca un papagal plictisitor. in cele din urma, parca nici nu-l mai auzea. imi raspundea doar cu surasul ei straniu, in care puteam citi si incurajare, si nedumerire, si mila, si dispret, si placere, si scarba...

Au trecut luni si ani, si dorinta mea a ramas moarta, o sarmana si zadarnica bataie de buze, o boare rece fara urme. Cu toate acestea, nu desperam. Printr-o vointa incordata, izbutisem mereu in viata. De ce n-as izbuti si aici?

O iubeam pe Anisoara acuma cu atat mai tare cu cat dorinta mea flutura mai desarta. incepui sa-mi inchipuiesc nerozii. imi ziceam ca trebuie sa fie la mijloc vreo incapatinare de-a ei copilareasca. Poate i-e teama ca as iubi-o mai putin, ca mi-as imparti dragostea in doua, intre ea si copil. Cautam sa-i dovedesc cat se insala si o copleseam cu mai multe marturisiri. Poate ca exageram. De aceea nu ma suparam cand, uneori, in ultimul timp mai des, imi spunea verde ca marturisirile mele o cam enerveaza. Ma simteam vinovat si-i ceream iertare.

si ea tacea mereu... Era in stare sa stea zile intregi cu mine fara a scoate o vorba. Cu ochii in gol, pierduta, cu gandul cine stie unde, sau poate fara nicio framantare in creieri, se oplosea intr-un colt de canapea si tacea. Cred ca, daca n-as fi starnit-o eu, ea n-ar fi deschis gura niciodata. Da, da!... Acuma sunt chiar sigur ca nu mi-a adresat cuvantul niciodata. in sapte ani de zile niciodata n-a avut nimica sa-mi spuna! Niciodata!... Cumplit! Eu, care, cand n-am cu cine palavragi, sunt in stare sa vorbesc singur, numai sa nu tac, imi inchipuiesc ca tacerea e cea mai grea tortura in lume. Tacerea e dureroasa ca o rana si neagra ca moartea. si ea a tacut mereu!

Apoi intr-o seara, cand am venit acasa, am gasit-o in pat, cu fata palida si asudata, cu ochii aprinsi si speriati. Parea pe moarte... M-a cuprins o spaima grozava. Am mangaiat-o, am acoperit-o cu sarutari si cu intrebari. O lasasem doar sanatoasa dimineata, iar acuma... in loc de raspuns, a inchis ochii, obosita sau poate plictisita.

Dar suferea... incerca sa-si inabuse suspinele si nu mai izbutea... imi frangeam mainile de grije si de compatimire. Cel putin de mi-ar fi spus ce o doare, ce-a patit, cum s-o ajut... Tacea ca totdeauna sau raspundea cu ochii stransi si vorbe reci: „Nimica, trece, lasa, destul”... si-mi facea mereu semn s-o las in pace, ca-i trebuie liniste, numai liniste...

imi fierbeau creierii. Nu mai puteam sta nepasator, martor indiferent al chinurilor ei. Era doar vorba de iubirea mea, de viata mea, de speranta mea...

- Sa vie un doctor! Imediat un doctor!... Un doctor!... Doctor!...

tipam ca un nebun, ingrozit de suferintele ei din ce in ce mai istovitoare. si atunci ea, cu o sfortare crancena, s-a ridicat in asternut, s-a uitat lung la mine, nu mai avea spaima de adineaori in ochi, si mi-a zis rece, rar, ca si cand ar fi vorbit cu un dusman:

- Daca chemi doctorul, sa stii ca... ma omor!

Parca mi-ar fi lunecat o soparla in san. Ce-i asta?

Ce inseamna asta? Sa ma revolt, sau s-o compatimesc?... Nu stiam ce sa zic si ce sa fac. Oare altul in locul meu, care n-ar fi iubit-o atat de mult, ce-ar fi facut?... Pe urma am privit-o infricosat, ca si cand n-as fi crezut-o in toate mintile, si am ramas asa un rastimp, ca un bolovan... Pe urma am inceput sa simt ca orbitele mi s-au muiat de lacrimi, m-am asezat la picioarele ei si am plans acolo domol, ca un copil batut pe nedrept.

Toata noaptea am petrecut-o la picioarele ei, plangand, in vreme ce ea se silea sa adoarma si nu putea de dureri, nevoita sa geama din cand in cand, spre dimineata tot mai des... Nu ma privea, nu-mi cerea nimic, nu-mi lua in seama jalea, parca nici n-as fi fost acolo... Uneori isi indrepta ochii spre mine, dar fara sa ma vada... Sufeream si nu indrazneam sa nai deschid gura. imi era teama ca glasul meu, oricat de bland, va omori-o... Aci ajunsesem in noaptea aceea de lacrimi!

Dimineata, buzele ei au soptit, peste vointa ei:

- Doctorul... doctorul...

Am alergat intr-un suflet, l-am tras din pat, l-am adus in cateva minute... Cand l-a vazut, s-a linistit si mi-a facut semn sa-i las singuri. Am iesit. Stateam la usa ca un caine credincios, ciulind urechile. ii auzeam gematele, acuma mai grele, mai prelungi. Dar vorba nu i-o auzeam... Mi se parea mereu ca moare si ma mustram ca n-am ramas langa ea, sa-i alin durerile macar in ultimele clipe...

Dupa o vesnicie, a iesit doctorul. Era galben si el si avea broboane de naduseli pe tample.

- A murit? strigai, gatuit de desperare.

- inca nu, murmura dansul, clatinand din cap.

si pe urma mi-a povestit lucruri nebanuite. Anisoara avea sa fie mama... (O, fericirea mea visata!) Dar se vede ca n-a vrut... Sau n-a putut... Cine sa mai stie?... si a gasit pe cineva care mi-a ucis nadejdea cea mare. A ucis-o cu precugetare, cu sange rece si cu mana grosolana, si impreuna cu ea mi-a otravit si iubirea, a azvarlit-o in mormant!

Doctorul vorbea rar, miscat putin si el, rostind pe nas cuvinte impopotonate, cari umblau sa infrumuseteze o putreziciune ingrozitoare. Iar eu il ascultam, pricepand, si totusi nevrand sa pricep, ca un osandit care-si aude sfarsitul si tot mai cauta vreo speranta in ochii judecatorului, in miscarea buzelor lui, in insirarea cuvintelor... in toate nimicurile mici ce intovarasesc o nenorocire mare. il ascultam, si ochii mei plangeau, si sufletul intreg imi atarna pe buzele lui carnoase, crapate, uscate, care se inchideau si se deschideau intr-una, ca o amenintare gata sa te inhate.

- Trebuie sa moara? il intrerupsei apoi deodata, oprindu-mi respiratia, rugator si zgaltait de spaima.

intreruperea il facu sa tresara, parca l-ar fi smuls dintr-un fagas pe care inainta cu siguranta. Ma privi cercetator, cantarind cat de grea poate sa fie lovitura ce as putea-o infrunta..

- Esti barbat... Trebuie sa fii tare, bolborosi pe urma, ridicand ochii peste capul meu, in tavan. Mai are sa traiasca... da, cateva ceasuri... poate cateva ceasuri...

Cand apoi am ingenuncheat iar langa patul ei de durere, m-am simtit iarasi stapan. Pe mine. Nu mai plangeam; imi storsesem desperarea din ochi. Sa nu-si citeasca pe fata mea osanda.

- Curaj, Anisoaro, si incredere... Nu-i nimic grav... Nimic... Nimic...

Minteam cu convingere, mangaindu-i mana si bratul ce zacea moale si greu pe asternutul alb-zapada. Se uita la mine cu un suras de superioritate, care-mi spunea ca ea stie tot, tot, ca minciunile mele sunt de prisos... Iar in privirea ei acuma parca licarea o mila sau ceva ce nu mai vazusem niciodata in sapte ani de zile. Surasul ei straniu murise.

Parea ca nici nu mai sufera. Nu mai ofta si nu mai gemea. isi rotea ochii prin odaie, ca si cand si-ar fi luat ramas bun de la mobile, de la perdele, de la toate lucrusoarele marunte si neinsemnate in mijlocul carora traise atatia ani.

- De ce, Anisoaro? De ce? o intrebai, in sfarsit, cand privirea ei se opri in ochii mei, cu mila si durere.

Niciodata nu ma mai privise ca acuma. Niciodata!

Pe fereastra navali deodata soarele de dimineata, vesel, auriu, strengar, ii mangaie obrajii si se incurca prin parul ei blond ca o primavara. si buzele ei parca se aprinsera subt sarutarea razelor calde si-n ochii ei rasari o tresarire moale de speranta.

- De ce? De ce? sopteam eu intr-una prosteste, cu ochii scaldati in lacrimi. Copilul nostru... fericirea noastra... De ce?

Capsorul ei se odihnea ostenit pe pernele albe, dantelate. Gatul plin, rotunjor si alb parca se mai lungise putin, se mai arcuise, ca gatul unei lebede albe... O priveam intrebator si asteptam, infricosat, un raspuns. imi trebuia un raspuns, o suprema lamurire... Era obosita. Oboseala cea mare. Deschise anevoie ochii, in care palpaia chemarea mortii. Cata suferinta si cata mila cuprindeau acuma ochii ei frumosi!... Ma scruta lung, cu o privire in care gemea durerea si regretul. Apoi ochii se inchisera istoviti, nemaiputand indura lumina vietii. si buzele ei soptira nimicitor de duios:

- Nu te-am iubit niciodata...


(1926)





Cantecul lebedei


Aceasta pagina a fost accesata de 5454 ori.
{literal} {/literal}