Cuibul visurilor

Cuibul visurilor

de Liviu Rebreanu


Valea se strimta mereu. Dealurile se apropiau, cresteau, isi indreptau salele inverzite de paduri, clatinandu-se agale ca niste uriasi batrani ce infrunta batranetea. Somesul fugea printre picioarele lor, rostogolindu-se peste bolovanii din cale, mugind parca l-ar fi alungat o aratare spaimantatoare.

Trenul sufla din ce in ce mai greu, paraia din toate incheieturile, trecea mereu de pe un tarm pe cellalt, incercand sa-si usureze suisul. De uruitul rotilor clocoteau codrii, iar fumul negru, care galgaia tot mai furtunos din cosul masinii, se intindea peste copacii speriati, agatandu-se prin crengi si acoperind fata soarelui, ca un val de doliu.

Era atat de groasa caldura in vagoane, ca storcea brazde de sudori pe obrajii calatorilor care se inghesuiau resemnati, schimband foarte rar cate-o vorba lenesa, uitandu-se unii la altii cu ochi istoviti si ferindu-se parca inadins de lumina ce se legana in ferestrele murdare si sparte ca de ceva sugrumator... Simteam cum toropeala dimprejur cauta sa ma ispiteasca, sa-mi pipaie inima si sa-mi inabuse bucuria. Acuma insa sufletul meu era in stare sa zdrobeasca orice amenintari. Atat era de plin de sperante...

Dupa treizeci de ani de zbuciumari desarte, ma intorceam acolo de unde pornisem in lume. Cautasem fericirea prin toate colturile pamantului si nicairi n-o gasisem. Nici in zgomotul oraselor, nici in iubirea oamenilor si nici chiar in inima mea. Cu cat o ravneam mai insetat, cu atat ea se ascundea mai adanc. si viata ma gonea intr-una, ma umilea, imi reteza aripile... Apoi indrazneala m-a parasit. Ochii mei nu mai priveau inainte; infricosati de intunerecul nepatruns, se intorceau tot mai des inapoi. Amintirea ma imbratisa infrigurata, imi dezvalea clipe care au trait odinioara, imbracate in vestminte lucitoare, ma ademenea intr-o lume uitata, unde viata e un vis si sufletul nu cunoaste durerea...

imbulzit intr-un colt al compartimentului, imi venea in fiece minut sa strig in gura mare ca trecem pe pamantul fagaduintii. Privelistile imi spuneau ca ne apropiem, imi zambeau ca unui tovaras pierdut si regasit. Din cand in cand, numai cate-o remuscare ma mustra c-am intarziat atata amar de vreme. Ma feream insa cu blandetea unui pacatos care-si ispaseste vina, recunoscand-o. si sufletul imi tremura in asteptarea sarutarii fericirii.

"Un ceas macar sa retraiesc farmecul de odinioara o singura clipa!..."

Rapele, stancile, copacii, chiar soarele, care-mi dogorea cumplit obrajii, mi se pareau mai frumoase ca aiurea. Ma miram cum puteau sta nepasatori ceilalti oameni, si-i compatimeam. Buzele mele sopteau mereu "uite, uite", dar atat de domol, ca numai sufletul meu auzea glasul. imi dadeam seama ca inflacararea mea ar putea parea ridicola celor ce si-au incuiat in geamantane inimile, precum de ras mi s-ar fi parut si mie acum cateva zile omul care ar alerga sa gaseasca fericirea trecuta intr-un sat pierdut pe Valea Somesului.

Cu cat ma apropiam de Vararea, cu atat emotia ma coplesea mai mult. Silit sa-mi stapanesc izbucnirile, ma inchideam tot mai bine in coaja sufletului meu, ca intr-un cuib cald si ferit de primejdiile nimicirii. Pe cand trenul suia greu printre coastele salbatece, gandul io meu cobora lin in lumea amintirii. Ma simteam din ce in ce mai mititel si mai multumit. Vremea si locurile se imbinau intr-o ceata trandafirie, in care oamenii si lucrurile apar si dispar ca niste aratari din basme sau ca niste crampeie de visuri...

Uite Vararea... Din varful Magurii, soarele o priveste ca un ochi de foc, ocrotitor. Lumina aurie o mangaie si o leagana... soseaua o taie in doua, nesfarsita, iar Somesul o spala ca pe un copil rasfatat... si totusi, cat e de mare! Nici cu inchipuirea n-o poti cuprinde. Dincolo de apa, doar sa iesi din sat, si indata pasesti in imparatia zmeilor... De cate ori ne avantam pana-n capul satului din jos, prin tiganime, mama ne asteapta cu nuiaua... Mai bine sa ne jucam in fata casei noastre, in sant, sa nu ne calce carutele... Dumitru Bocsa, Constantin Partenie! Stati! Mihoc, du-te si cheama pe Iulian si pe Vichentie si pe Octavian!... Emil, tu ramai cu fetele, ca esti copil mic... Acu haideti s-o tulim la Somes, sa ne scaldam, dar sa nu ne vada tata, ca-i vai s-amar!... Notarul Sanjoan trece la cancelarie, tinand de mana pe Corneliu, care se uita cu jind la ceata noastra... Ni-e nas notarul, dar tata mereu se ciorovaieste cu dansul. Corneliu e posac si umbla totdeauna incaltat. Ne si batem de cate ori ne intalnim. Noroc ca ne intalnim cam rar, caci ei stau tocmai in capul satului dinspre Parva... Mihoc isi suge degetul, uitandu-se dupa Sanjoan si mai ales la ghetele baiatului, cu botul de arama. Bietul Mihoc n-a avut parte de cand l-a facut ma-sa nici macar de opinci; tatal sau e cel mai mare betivan din Vararea noastra... Dugheana Dihorului... in fereastra, multime de borcane pline de bomboane in toate culorile... Dihorul sade in prag, pe un scaun cu perna rotunda de piele lucioasa, incrunta mereu din sprancene... in poarta se iveste Boroiu, un flacau umeros, inalt, cu fata balaie si zambitoare. Slujeste la Dihorul si e cel mai tare om din sat. Ni-e foarte drag, pentru ca ne povesteste cate nazdravanii si mai ales pentru ca e mester mare in tot soiul de jucarii. El ne-a facut pustile de lemn cu care am pornit o vanatoare strasnica deunazi prin gradina noastra de zarzavaturi, pana ce a prins de veste tata si ne-a luat la goana... Tata se arata totdeauna foarte sever, nu rade niciodata cu copiii si e invatator. Noi am inteles insa de mult ca strasnicia dumnealui trebuie sa fie prefacuta. intai, pentru ca nu ne-a batut niciodata. Pe urma, cand vorbea cu satenii, spunea atatea glume, de-ti venea sa te tavalesti de ras... Mai frica ni-e de mama, care e vesnic necajita si, cum zice, cum loveste...

Seara e blanda si instelata, parca nici sa nu te mai culci, sa nu mai curmi jocurile niciodata... Glasul mamii zbarnaie ascutit in noapte: "Acasa, copii! Nu v-ati mai saturat de strengarii?"... De-abia in casa simtim ca ne rupe foamea si inghitim ca lupii, in vreme ce tata taifasuieste cu Aron, carciumarul de alaturi, care la fiece vorba trage cate un fum din pipa-i scurta, fara capac, odihnita in barba-i mare, alba, ca intr-un culcus, de te miri cum nu-i ia foc... Nimeni in toata Vararea nu mi-e mai drag ca jupanul Aron. De cate ori ma trimite tata sa-i aduc pe datorie un sfert de drojdie, jupanul nu se lasa pana nu-mi da doua-trei bomboane, adaogand cu un zambet trist in ochii foarte albastri: "Ca sa-ti aduci aminte de mine cand n-oi mai fi"... Avea un nas gros ca un cartof, cu punctisoare negre, multe. Cand il sufla, suna ca o trambita... Ar fi palavragit toata noaptea daca nu i-ar fi fost frica de jupaneasa dumnealui, uscata, scazuta si vesnic imbufnata, ca o zgriptoroaica... Cum intarzie mosul nitel, cum se pomeneste cu baba, care, niciuna, nici alta, incepe a-l afurisi, cand pe jidoveste, cand pe romaneste. El tace rusinat, isi indeasa scufia neagra, pe chelia lucitoare, si pleaca bombanind, tarandu-si cizmele cu urechile raschirate. Ovreica insa mai ramane acuma sa se jeluiasca mamii ca mai blestemat barbat ca Aron nu se afla subt soare, ca nici in crasma nu-l mai poate lasa, fiindca a prins darul betiei, incat mai mult rachiu strica el decat vinde musteriilor... Azi asa, maine asa, pana ce Aron, ca sa scape de gura ei, se invoieste cu tata sa invete pe fiica-sa carte romaneasca... Estera era cam trecuta si aducea cu maica-sa la fata. Ne bufneste rasul cand o auzim silabisind ceea ce invatam si noi la scoala, dar mai ales cand greseste cate ceva... "Fala-goa-la-traista-mos..." "Mos" in loc de "usoara"... Hohote si hohote... Rade si tata, ingaduitor... si Aron, iertator. Chiar si Estera, moarta de rusine...

Noptile trec si zilele trec... intr-o seara, cand ne strange mama de pe drumuri, nu mai soseste Aron... Tarziu de tot, somnul imi apasa pleoapele. Estera, in toiul noptii, navaleste urland: "Moare tata!" isi frange mainile. Noi ridicam capetele mirati de subt plapoma. Tata, alb la fata si cu capul gol, iese dupa Estera. "Iute s-a mai prapadit si mosneagul, saracul!" murmura mama, sfaramand o lacrima intre gene, carpind rabda toare la pantalonii mei, pe care-i ferfenitisem de tot sarind atatea garduri...

O ceata de copii nebunateci ne invartim pe dinaintea casei lui Aron... Baiatul Cocoselului ne spune ca pe jidovi ii ingroapa infasurati doar intr-un giulgiu, fara cosciug... Prin ograda e plin de jidovi veniti de prinprejur, cate zece si mai multi intr-o caruta... Care-o fi rabinul? Poate cel cu barba rosie?... O ploaie cu fulgere ne sperie si ne imprastie pe-acasa. Tata insa insoteste pe Aron pana la cimitir...

O, de s-ar face frumos mai curand, sa vedem si noi cimitirul jidovesc!... Uite-l! Chiar in fata celui romanesc, peste apa, pe coasta presarata cu copaci, imprejmuit cu gard de scanduri... Nu indraznim sa trecem Somesul... Se vede bine insa si de dincoace, din sosea. La mijloc, pazita de o salcie batrana, o movila lunguiata de pamant proaspat, cafeniu-slaninos... incepem sfatul, numaram copacii si hotaram ca Aron trebuie sa se fi urcat drept in rai, desi a fost jidov, caci toate pacatele neamului sau le-a ispasit in viata, pe pamant, avand o pacoste de nevasta ca baba jupaneasa... Pana sa lamurim bine toate lucrurile, ne apuca noaptea. Acasa mancam intai bataie. Mama desperase ca ne vom fi inecat in Somes sau ne-or fi furat tiganii...

Se intuneca mereu... Parca nici jocurile nu mai au acelasi farmec, nici prietenii, nici casa... "Ei, babo, ne mutam!... Iaca porunca... Leafa mai buna"... Toata casa e bucuroasa... in trei carute, incarcate cu varf, incape un trecut de atatia ani... Copiii ne invidiaza ca avem sa mergem cu caruta sa ne saturam... intr-una, pe o vreme posomorita de ploaie, cotosmanit in niste haine vechi de-ale tatii, dis-de-dimineata, cu spatele inainte, somnoros si bosumflat, vad ca prin vis cum raman in urma, una dupa alta, ograda lui Dumitru Bosca, batatura din Arini, cancelaria, bordeiele tiganilor, casuta Procopoaei, ascunsa intre pomi, ca un lacas de vrajitoare... Toate raman in urma, numai soseaua vine mereu dupa noi, grabita, ca un catelus credincios. Padurile si dealurile se inchina, parca ne-ar face semne. Magura, pe care noi planuiam s-o radem cand vom fi mari, ca sa rasara mai devreme soarele "Magura, cu varful plesuv, cu burta umflata si impadurita ma priveste ingandurata, dojenitoare... Caruta alearga "clopoteii cailor canta mereu la fel... Satul meu, Vararea mea, se strange, se clatina, se micsoreaza... Apoi cotitura si...

- Biletele pentru Vararea! striga un glas morocanos langa mine.

Ma cutremurai, ca si cand m-as fi desteptat la o margine de prapastie. Conductorul astepta, muscandu-si mustata. Vrui sa surad si simteam ca pe buze mi-a incremenit o tristete veche. Ridicai ochii spre fereastra. Linia tocmai cotea la stanga. si deodata Magura, cu capul plesuv, se ivi in geam, privindu-ma mirata, ca pe un strain nepoftit. si la poalele ei satul se zbarlea ca o closca ce-si fereste puii de uliu.

- Sosim! Vararea! murmurai uluit, repezindu-ma in nestire la fereastra.

Drumul-de-fier era taiat in coastele dealurilor. Satul se arata in vale ca un desen de copil mazgalit pe o hartie de impachetat... Case, gradini, pomi, toate de-a valma... Cautam nerabdator icoanele de odinioara. Emotia imi uscase cerul gurii...

si deodata parca o mana rece incepu sa-mi stranga inima. Vararea aceasta era un sat ca oricare, trantit in fundul unui cazan de dealuri, speriat de uruitul trenului. Zarii casuta Procopoaei, intr-un desis de pomi batrani. De ce mi s-o fi parut odinioara lacas de vrajitoare? Bordeiele tiganilor se insirau la marginea ulitei, ca niste cersetori murdari, porniti vesnic pe sfada. Cancelaria comunala se plictisea singurateca, hodorogita, cu coperisul tuguiat plecat intr-o ureche. Casa lui Dumitru Bosca era scunda si incovoiata ca un mosneag bolnav... Toate erau cum au fost odinioara, si totusi, parca toate-mi erau straine, ca si cand nu le-as fi vazut niciodata.

Simteam cum incepea sa se darame o lume in sufletul meu, lumea cea mai frumoasa...

Coborai intr-o gara aproape pustie... Statui pe peron, cu geamantanul in mana, zapacit, nestiind incotro sa apuc... in inima mi se invartea un cutit: cum sa gasesc fericirea intr-o Varare cu gara? Pe-atunci numai popa Grozea cel batran umblase cu carul de foc, despre care povestea minunatii...

Stateam in gara Vararea si nu mai indrazneam sa ma urnesc nici inainte si nici inapoi. Ce mai caut eu aici? De ce am mai venit pe-aici?

Un taran descult si roscovan imi lua geamantanul din mana.

- Poftim dupa mine!.

Pornii. infatisarea omului imi staruia in creieri> ca un semn de intrebare, in jurul caruia sclipirile de nadejde jucau nebuneste.

- Cum te cheama?

- Mihoc...

O clipa, toata lumea se imbraca iar in ceata trandafirie.

- Tu esti, Mihoc?... si nu ma cunosti? Nu-ti aduci aminte de mine?

Ma examina fara incredere, banuitor chiar. Cand ii pomenii de vremurile de altadata, avu doar o tresarire, pe urma se incrunta, ca si cand i-as fi zgandarit o rana veche.

- Mai bine nu mai veneai, domnule! zise apoi cu glas amarat. Ce-a fost a trecut, s-a dus... S-a stricat lumea si pe-aici. Nu mai e ca pe-atunci.

- Dar Sanjoan?

Se uita la mine neintelegator.

- Notarul cel vechi... adaogai nerabdator.

- Aha... A murit de mult... De mult... Nici domnisorul nu mai e pe-aici. Cica s-a facut domn mare... Dumnezeu stie pe unde-o fi...

A murit si Dihorul, si Iulian... Tovarasii de odinioara s-au risipit toti... Boroiu s-a prapadit in razboi...

Ma oprii infricosat. Atunci, unde ma mai duc? Atunci, lumea dupa care alerg nu e decat o inchipuire desarta si trecuta? Atunci, am picat intr-o viata unde sunt mai strain ca in orice colt de lume?

Mihoc ma calauzi pana la un han: era carciuma lui Aron, innoita, varuita, imbogatita. Ma intampina un ovrei imbracat curatel, cu melonul pe ceafa, cu mustatile rasucite. imi vorbi ungureste si avu o fluturare de zambet dispretuitor cand nu-l intelesei. Unde e vremea cand Estera invata carte romaneasca cu tata?

Amintirea batranului Aron imi rasari in suflet. Stand in poarta ograzii, nehotarat, cu privirea goala, vedeam parca o barba mare alba, in care se scufunda o pipa de lut, apoi o chelie lucitoare cu o scufie neagra pe crestet... Glasul mosneagului imi fosnea bland in urechi.

"Din toate visurile trecutului ramane numai cimitirul!" imi zisei plecand, singur, pe ulita in sus.

Oamenii treceau pe langa mine, imi dadeau binete si ma priveau cu mirare. imi venea sa-i opresc, sa le spun ca eu sunt cel ce acum treizeci de ani cunosteam tot satul, cel care aici am cunoscut fericirea... si mereu nu indrazneam. Nimeni nu ma mai cunostea si nici eu nu mai cunosteam pe nimeni. Ma simteam strain de ei, cum se simteau si ei straini de mine... Cainii ma latrau din toate ograzile. Copiii se holbau la mine lung, nedumeriti, ca si cand ar fi vazut o stafie. Casele, care odinioara imi radeau prietenos, acuma clipeau, jalnic din ochii lor mici si negri...

imi aruncai privirea peste Somes, spre coasta unde stiam mormantul lui Aron, in mijlocul cimitirului ovreiesc, ingradit pe atunci frumos cu scanduri. Pe coasta acuma pastea o ciurda de vaci resfirata cat vezi cu ochii, pazita de un flacau tolanit cu fata in sus in umbra unui mar paduret. Inima mi se zvarcolea, incat ii auzeam limpede bataile. "Poate ca n-am nemerit locul"! imi ziceam, desi stiam bine ca n-am gresit.

Trecui raul pe o punte de barne. Mersei glont la vacar.

- Aici e cimitirul jidovesc?

Deschise numai un ochi si numai o clipa. Raspunse nepasator:

- Nu-i niciun cimitir jidovesc pe-aici...

- Cu toate astea, a fost, omule!... Aici a fost inmormantat acum treizeci de ani carciumarul Aron!

Acum deschise amandoi ochii si ma privi intai mirat, apoi batjocoritor. intelesei ca ma credea ovrei mai ales cand zise:

- Lasa, jupane, ca doar n-oi sti d-ta mai bine ca mine, care-s nascut si crescut pe meleagurile astea!

Linistea lui ma infuria. Ma rastii la dansul:

- Nu se poate sa nu fi fost, auzi?... Gandeste-te bine!... Aron!... Aron!...

- O fi, daca zici d-ta, se inmuie omul, nedumerit. Dar eu nu-mi aduc aminte... De cand am apucat eu, pe-aici e numai imas... N-am auzit de Aronul d-tale...

- Nici n-ai auzit?

- Nici... Avem noi destule necazuri... Parca ne mai arde de cei morti... Dumnezeu sa-i odihneasca, si pace buna!

Mania mi se stinse, facand loc unei amaraciuni suparatoare. Prin creieri imi furnicau ganduri negre, ca niste intepaturi.

- Va sa zica, uitarea a inghitit si mormantul omului, pana si amintirea... si de-abia in cativa ani de zile...

imprejurul meu parca falfaiau aripi nevazute, inabusindu-ma. Nimicul cenusiu ma impresura, imi strivea sufletul, ingropandu-mi toate dorurile si visurile in negura. Inima-mi era goala de orice nadejde. Un simtamant de desertaciune ma imbratisa... imi dadeam seama ca uitarea imi mangaie obrajii. si tacerea era atat de grea in sufletul meu, ca o piatra pe un mormant...

Glasul vacarului rasuna atunci mantuitor:

- Nu mai sta cu capul gol in soare, jupane, ca te sageata!

Sudorile imi curgeau pe obraji. Capul imi ardea.

- Cand pleaca trenul, flacaule?

- Mai pe seara, jupane...

Simteam nevoia apriga sa plec cat mai grabnic, sa scap de o mare primejdie. Uitarea imi strangea mereu inima. Trecutul imi stergea urmele fara zgomot.

Trenul alerga pufnind vesel si usor, lasand in urma Vararea, peste care cobora intunerecul. La cotitura, nici nu ma uitai inapoi. Privirea mea se indrepta acuma numai inainte. Masina zvarlea in dreapta si in stanga manunchiuri de scantei, ce raspandeau lumina in bezna noptii.


(1926)




Cuibul visurilor


Aceasta pagina a fost accesata de 2580 ori.
{literal} {/literal}