Culcusul
de Liviu Rebreanu
Vazduhul clocotea de zapuseala...
O beteala de aur aprins se balabanea sub albastrul laptos al cerului. Fuioarele subtiri de caldura se intortocheau de-a valma peste lanurile galbejite de soare, alunecau usor pe deasupra coperiselor tuguiate ale mahalalelor, se zvarcoleau indarjite printre turlele tinichelate ale orasului nemarginit.
Cate-o gura de vantisor sec si aspru rascolea in rastimpuri pulberea alba ca omatul de pe soseaua ce se intindea, neteda ca un brau de argint, printre livezile dogorate de arsita.
Prin prejurimile ofilite, arborii presarati rar, ca niste bulgari de vopseala verde lancezita pe o icoana colboasa, motaiau toropiti de oboseala. Umbre uriase paseau agale peste intreg cuprinsul, se lungeau, se rasfirau si apoi se prapadeau in zarile scaldate in abureala.
- Aaaoh! casca Dumitrache Cantareanu, pocnind din incheieturi. Aaaaoh, Didico!
Statea sub un nuc pantecos in "culcusul" de la "Trei gaste", lungit pe spate, cu mainile incopciate sub ceafa, cu privirile pierdute pe panza vanata, limpede si nesfarsita, care se rotunjea molatic deasupra pamantului. Prin frunzisul nucului se strecura o retea minunata de ochiuri de umbra si de soare, care se intreceau sprintene pe obrajii lui hopurosi si uscati ca coaja samburelui de masline. Din haina asternuta pe sub dansul, prin captuseala zdrentuita, se zgaiau doua buzunare ferfenitite si innegrite de smoala. Jobenul spart si mucezit, aruncat in spinisul din preajma, parea o gramajuie de huma arsa.
- Aaaoh! facu Cantareanu din nou, dupa un rastimp.
Didico scumpa, mi-e foame!
- Ia taci din gura, pungasule, fire-ai al dracului sa fii!! sa rapsti brusc Didina, care sedea alaturi, razemata de tulpina nucului, incolacita ca un dobitoc, la umbra. isi freca ochii cu dosul palmelor, pana ce se rosira ca doua sfecle fierte, apoi, ridicand capul cu o trufie caraghioasa si aruncand niste priviri pline de scarba spre barbatul ce sta si acum neclintit, incepu a-l ocari:
- Aoleu, pieri-ti-ar vita si samanta, ca m-ai sculat din somn tocmai cand atipisem si eu nitel... Aoleu...
Cantareanu se holba la dansa zapacit de mirare; bulbii ochilor i se nalbira deodata ca doua globuri de sticla lucioasa.
- Dar daca mi-e foame, fa? Dar daca mi-e foame?... Ei, atunci, ce zici, dracoaica, ce zici? Femeia dadu sa raspunza, in clipa aceea insa Cantareanu sasai ceva, scoase un tipat infundat, dobitocesc, si-si inclesta pumnii gata sa izbeasca. Didina se scula fripta si incepu a se invarti ca o sfarleaza in jurul nucului, din a carui scorbura scoase in graba un cosulet acoperit cu o carpa pestrita soioasa.
intinse basmaua pe iarba si rasturna la repezeala continutul cosului: mezeluri scofalcite, ramasite cigalite de oase de pasari, cateva legaturi de praz si o felie sanatoasa de paine, carcalita de unsori. si, asternand, blestema printre dinti si azvarlea, din cand in cand, priviri piezise spre Cantareanu, care acum nici nu o mai lua in seama.
- Haide, hotule, de te infunda! bombani pe urma femeia, asezandu-se bulgareste langa mancare si incepand a inghiti grabita, parc-ar fi alungat-o tatarii.
- Nu ma mai ocari, fetito, fire-ai a dracului! Sa nu ma mai ocarasti, ca te iau la bataie, mormai Cantareanu c-o palpaire de zambet salbatic in coltul gurii, tarandu-se in patru busi spre basma.
- Parca eu nu stiu ca vrei sa ma omori, talharule, parca nu stiu?... Hai, loveste, ca mie nu mi-e frica!... Haide!...
Haide!...
- tine-ti clanta, fa, ca ma superi si, daca ma superi, o sa te fac sa-ti inghiti toate maselele!...
Didina se molcomi o clipa, dar apoi, deodata, izbucni ca o smintita:
- Pesemne, ti-e necaz, golane, ca ma vezi mancand si pe mine... Ai?
- Ai ghicit, scumpo, ranji Cantareanu cu rautate. Tu ocarasti, tu blestemi, si, cand colo, tot tu vrei sa si halesti...
Parca tu ai fi muncit-o!
- O, manca-te-ar ocna, hamesitule! Da nu alerg eu toata ziua, nu colind eu toate mahalalele pana ce pot ciupi cate ceva de-ale gurii?... Aoleo!... si tu stai ca un trantor si te parlesti la soare, manca-te-ar ocnele sa te manance!
- Acu ti-a ajuns, draga! Cara-te de-aici si lasa sa mai halesc si eu!... Carel!... Carel!...
ii tranti brusc un pumn in piept si o imbranci cat colo, apoi se puse sa molfaiasca singur, cu lacomia unui caine flamand, inghitind felii uriase de paine cu cate-o muscatura de carne. si, in vreme ce macina grabit ca iepurele, ochii ii sticleau de placere, iar pe la colturile gurii i se prelungeau vine subtirele de bale.
Didina se ghemui bosumflata deoparte, isi adanci obrajii in poala si incepu a lacrima:
- Aoleu, manca-te-ar fript pungasii, aoleu, putrezi-ti-ar oasele printre zidurile puscariei! Aoleu, cum mananci tu din sudoarea mea si cum ma lasi pe mine sa ma lihnesc de foame! Aoleu, zanaticule, aoleu, candriule, ca eu, sarman de capul meu, imi ciopartesc ciolanele ca sa te indop pe tine, s-acuma tu, afurisitule, ma huiduiesti!... Aoleu! Aoleu!
Cantareanu insa fosaia linistit, se lingea cu placere pe buze si numai rareori privea la Didina cu niste ochi foarte mirati, parc-ar fi intrebat-o cand va conteni plansul.
Prin frunzisul crampotit al nucilor se strecura un manunchi de raze galbene, imbrobodind fata femeii cu o marama vesteda de lumina si facand sa licareasca intocmai ca niste bobite de grau lacrimile ce-i picurau incetinel pe obraji... Deodata barbatul, cu mustatile zbarlite si pline de faramituri de carne, se intoarse la Didina si-i zise cu glas dulce, dar poruncitor:
- Iii, Didico, uitasem... I-adu sticla ceea cu tuica!... Aoleu, cum am uitat ca pamantul... Bine ca mi-am adus aminte...
Ad-o repejor, fetito...
Ea nu raspunse. Ramase doua clipe nemiscata, dar apoi tot se scula si incepu a cotrobai in scorbura nucului. in momentul acesta, insa, dinspre sosea se deslusi un fosnet de pasi tarati. Cantareanu intinse capul inainte, ca si cand ar fi vrut sa auza sau sa vaza mai bine, trase repede carpa peste mancare si rosti inabusit:
- Sssst! Sst!
Didina se intoarse ca fulgerul, se lasa tiptil, isi facu mana cozoroc si se uita cu bagare de seama spre sosea. in santul crescut cu buruieni si adumbrit de maracini, se tara incetinel o mogaldeata neagra. Facea doi-trei pasi, se oprea, pornea din nou. Din cand in cand, se uita indarat, parca i-ar fi fost teama ca-l urmareste cineva.
- Bambaloi! sopti Didina scurt, revenindu-si in fire si varand iar mana in scorbura, de unde scoase numaidecat o sticla verde cu tuica.
- Na! facu apoi dansa catre Cantareanu, cu o mutra de copil morocanos. Pe obrajii ei, unsi c-un paienjenis de pulbere cenusie, erau incrustate doua brazde late de lacrimi.
Cantareanu duse garliciul la gura si trase o dusca zdravana.
Apoi astupa binisor sticla, o aseza langa dansul si urma sa manance cu pofta innoita. si dupa un dram de vreme zise femeii mai impacat, dar fara sa o priveasca:
- Bea si tu... daca vrei!...
Didina se apropie fuga ca o pisica, insfaca sticla si supse o gura barbateasca. Clipi de cateva ori din gene si din sprancene, apoi se mototoli langa Cantareanu si-i ranji c-un val de multumire si de lingusire rasfatata pe fata:
- Mi-e foame, taticule!...
Dar el nu o lua in seama, nici nu-i raspunse nimic. Femeia totusi incepu sa molfaiasca si ea, inghitind bucaturi mari care, alunecandu-i pe gat in jos, ii umflau beregata, parca ar fi inghitit nuci.
in vremea aceasta sosi si Bambaloi la culcus. Era un om scund si gros, cu fata scobita de varsat si arsa de soare, imbracat in zdrente raspeticite, descult, c-o palarie cenusie blegita de sub care, printre cativa carlionti de par ca pacura, sticleau o pereche de ochi scufundati in fundul capului.
- Traiti, baieti! zise el cu un glas ragusit si gros, asezandu- se alene deoparte.
Ceilalti doi tacura si se stransera mai aproape de mancare, parc-ar fi vrut s-o apere de privirile pofticioase ale noului- venit.
Trecu o bucata buna de vreme fara ca vreunul sa scoata o vorba. Cantareanu si Didina se grabeau cu mancarea, pe cand Bambaloi isi descheie haina, apoi camasa si incepu a- si scarpina pieptul coperit cu par lung si negru, printre care licareau picuri grasi de sudoare. intr-un tarziu, Cantareanu totusi deschise vorba si-l intreba ca cu gura altuia:
- Facusi vreo invarteala?
- Am umflat cinci franci s-o bancuta de la un taran pe Calea Mosilor.
- Dormea? intreba atunci Didina cu gura plina.
- L-am intors! sfarsi scurt Bambaloi, lungindu-se cu burta- n sus.
Apoi tacura iarasi. Nu se mai auzea decat clantanitul dintilor si plescaitul buzelor celor ce mancau. Din departare insa se strecura pana aici respirarea tihnita a orasului infumurat, care semana, cand cu vuietul unei ape adanci, cand cu vajaitul unui vant de furtuna, cand cu mugetul trudit al unui dobitoc urias.
- Joci? intreba Cantareanu iarasi, uitandu-se la Bambaloi cu niste ochi cercetatori, sfredelitori.
- Cum? zise cel intrebat, ridicandu-se pe jumatate si mangaind cu privirile sticla cu tuica ce se zarea sub haina lui Cantareanu.
- Joci babaroasa?
- Se poate? mormai el domol, apoi adauga repede, cu mainile intinse: Da-mi si mie o gura de tuica, mai Cantarene!
- ti-ai gasit... Nu dau...
- Sa-ti stea in gat!
si in vreme ce Bambaloi, scrasnind din dinti de necaz, se tari mai departisor si scoase de dupa braul cafeniu, cu care era incins, un pumn de gologani unsurosi pe care ii numara cu zgomot, Cantareanu potrivi sticla la gura si dintr-o dusca o goli toata, apoi se tolani cu burta la soare, pufaind si ragaind ca o gasca indopata. Didina, inviorata si sprintena, aduna ramasitele, le cotosmani in cos si le ascunse bine in scorbura; pe urma se ghemui la poalele nucului, la panda. si, privind dusa spre soseaua argintita de soare, lalaia din cand in cand cate-un crampei de cantec batranesc...
incetul cu incetul, soarele se apropiase de asfintit varsand, inainte de a se pierde, o ploaie de sulite galbene asupra pamantului insetat. in departari, turlele orasului, imbracate in valuri fantastice de umbre si luminisuri, strajuiau ca niste ostasi uriasi pe un camp de batalie hopuros si paraginit. De jur imprejur, insa, nici un zumzet nu mai adia, parca toata lumea ar fi cazut intr-o toropeala de moarte.
si linistea aceasta abia, cand si cand, era intrerupta de leopaitul usor al pasilor celor ce soseau la culcus. Dinspre oras, oamenii zdrenturosi, parliti si scofalciti la fata, se tarau ca serpii prin santurile soselei spre culcusul de la "Trei gaste".
Didina ii zarea de departe si soptea: "Ssst! St". Iar dupa ce se apropiau, le zicea pe nume: "Neneciu!" "Bididiu!"... La culcus fiecare avea "patul" sau, calcat si batatorit in iarba inalta si grasa de sub nucii din preajma. Vorbeau putin, scurt si numai despre invartelile ce le facusera peste zi. Scotea fiecare paralele ce le sterpelise de cine stie unde, le zuruia cu dragoste in gavanul palmelor, le numara cu multa bagare de seama de mai multe ori, sau le randuia in movilite de cate un leu pe haina care ii servea de asternut, apoi, cand se plictisea sau cand ispravea, le ascundea frumusel, ca sa nul vaza nimeni, si intreba pe cei dimprejur:
- Joci? Care, la randul lor, raspundeau intr-un glas:
- Se poate? in sfarsit Bambaloi se puse in miscare. Scoase dintr-o spartura tainica a vestei sale o pereche de zaruri de os, le cerceta cateva clipe, apoi incepu a le scutura in pumni, privind pe sub gene spre ortacii care picoteau la umbra. Se tari langa Cantareanu si, incolacindu-se turceste, sasai scurt:
- Haideti!
Cantareanu asternu o bucata de musama roasa intre doua radacini pe jumatate iesite din pamant, iar oamenii se asezara toti imprejur. Dar, inainte de-a scoate paralele, fiecare isi trecu mana peste musama ca sa se convinga ca nu s-a facut nici un siretlic.
incepura jocul... Gramajoarele de gologani asudati, randuite in turnulete regulate sau imprastiate alandala, luceau ca niste ochi galbeni, vrajmasi, in vapaia fuioraselor piezise de lumina, ce se furisau printre frunzele nucilor.
- Iesi, Neneciu! sopti ragusit Cantareanu.
Neneciu, un baietan de vreo dauazeci si trei de ani, smead si uscat ca tinicheaua, imbracat ceva mai binisor ca ceilalti, cu mainile noduroase si late ca lopetile, apuca un pumn de gologani, ii juca in palma, apoi ii tranti pe musama si, impartindu-i in doua, zise cu glas stins:
- Jumatate si jumatate!... Raspunde?
- Raspunde!
Cantareau stranse crunt din sprancene, lua zarurile, le scutura indelung in pumnul intredeschis si le arunca usor pe musama. si cu gatul intepenit inainte, cu niste priviri salbatice, sticlitoare, urmari rostogolirea bucatilor de os pana ce acestea se oprira intr-un colt.
- Trei si doi! sopti Cantareanu, muscandu-si buzele; apoi, uitandu-se la mana lui Neneciu, care insfacase zarurile, zise cu un zambet amarat: Fara cacialmale, piciule!
in clipa aceea, insa, Neneciu azvarlise zarurile si acuma toti isi plecara capetele, asteptand cu ochii zgaiti. Peste fata lui Neneciu trecu repede o raza de bucurie, dar se stapani numaidecat, intinse mana cu o raceala silita si numara paralele baiguind:
- sase si sase! si apoi adaugand: Opt bani!...
Cantareanu cazuse cu capul pe piept de necaz, dar se dezmetici si el repede si numara tremurand optzeci de bani.
Apoi impinse tot restul pe musama si striga inabusit, in vreme ce pe frunte ii rasarira cativa picurasi de sudoare, culoarea lesiei:
- Ce vine!... Raspunde?
- Raspunde!
Toti privira cu ochii holbati, cu rasuflarea retinuta, la Neneciu, care aruncase zarurile si nu facuse nimica. La spatele lui Cantareanu, Didina tremura ca o varga verde de alun.
Zarurile insa trecura de mai multe ori de la Neneciu la Cantareanu fara nici un rezultat, asa ca jucatorii incepusera a-si pierde rabdarea. Dar atunci Cantareanu, aruncand din nou zarurile, facu unu si doi si Neneciu matura paralele.
- Ptiu, lovi-te-ar relele, damblagiule! tipa Cantareanu, sarind ca un nebun si scuipand pe Neneciu intre ochi.
Neneciu surase nepasator, se sterse cu maneca camasii si juca mai departe cu ceilalti tovarasi, in vreme ce Cantareanu, zvarcolindu-se ca un peste de manie, se intoarse spre Didina si o lua pe ea la injuraturi:
- Fugi d-aici, dracoaico, ca din pricina ta am ghinionul asta.
- Aoleu, fire-ai al dracului; dar io-s de vina daca tu nu stii sa joci?
- Fugi, pungasoaico, sa nu te iau de par! Fugi!...
Didina se scula si se departa doi pasi, clampanind cu greata:
- Manca-te-ar ocnele!...
Jocul insa nu conteni deloc. Movilitele de gologani se micsorau sau se mareau din clipa in clipa. Doar gramada lui Neneciu crestea treptat-treptat. Pe fetele tuturor se oglindea o spaima nedeslusita, iar pe frunte si sub buza de jos le licareau cununite de sudori reci. Numai pe obrajii lui Neneciu tremura adierea unui zambet de bucurie si rautate, dar si la dansul colturile gurii se lipisera de dinti, dandu-i infatisarea unei fiare flamande. De la o vreme, insa, el incepu sa strecoare si in buzunare cate ceva. Se facea ca-si numara castigul si slobozea in vesta leu dupa leu, incetinel, pe nesimtite.
Cantareanu pierdu tot ce avuse. Scormoni prin toate buzunarele, prin toate rezervoriile ascunse ale hainelor sale, dar zadarnic, caci pierdea mereu. incercase toate mijloacele, se infuria, injura, sarea in sus ori de cate ori pierdea, isi smulgea parul, se inchina, apoi iar se vara in cercul jucatorilor.
in sfarsit, dupa ce se curata ca degetul, se intoarse la Didina:
- Hai, fetito, da-mi si mie ceva paralute! Uite, m-am ars, dar am asa o presimtire ca cu un franc am sa castig tot ce am pierdut!... Hai, da-mi!...
Didina, in loc de raspuns, il scuipa in fata ca pe-o javra si nici nu se sinchisi de dansul.
- Da-mi, Didino... nu ma lasa de rusine! cihai Cantareanu necontenit. Haide! Da-mi!...
- Ia lasa-ma-n pace, golane!... Nu-ti dau nici un ban, ca m-ai injurat! urla Didina, strambandu-se la dansul ca o pisica ce se apara de o harmalae de caini.
Cantareanu statu cateva clipe ca o stana de piatra. Parea ca se gandeste. Apoi, deodata, incepu a schimba fete-fete, ca un lunatic. Vinele de pe tample i se ingrosara ca niste lipitori hranite de sange, fruntea i se increti, narile i se umflara, iar pumnii i se inclestara, asa ca unghiile i se infipsera adanc in carne. incepu a rasufla repede, sforaind ca un bolnav de plamani. Se napusti ca o fiara asupra femeii, o inhata de gat si o tavali jos:
- Da-mi, ca te omor!
si o lovi cu pumnii peste cap, peste ochi, peste foale...
Ea tipa ca din gura de sarpe:
- Nu dau, hotule, nu dau... Nu dau!... Aoleu! nu dau!...
N-am...
Dar Cantareanu ii urla in urechi, necontenind cu ghionturile:
- Ba ai, hoato, stiu bine ca ai!...
Femeia se zbatea sub loviturile lui ca o broasca strivita in calcai; in cateva randuri se opintise si ea sa-i implante degetele in ochi, dar Cantareanu baga de seama, isi trase capul indarat si incepu s-o loveasca cu picioarele in sale. si Didina tot mai gemea cu glasul scazut:
- Nu dau, hotule, nu dau!... Omoara-ma, dar nu-ti dau nici un ban!
Cantareanu parca-si pierduse mintile. Se urca cu genunchii pe pieptul descoperit al femeii, isi inclesta mana in parul ei destramat si incepu a o bate cu capul de pamant. Capatana Didinei bubuia ca o oala infundata cand atingea brujii de huma, iar ochii ii iesira din orbite ca doua cepe mari, rosii.
Cantareanu gagaia si mugea:
- Te omor, hoato, daca nu-mi dai!... iti beau sangele daca nu-mi dai!...
- Omoara-ma!... Omoara-ma, ca nu mi-e frica!
Atunci Cantareanu, si mai intaratat, vrand s-o faca sa taca, ii tranti un pumn in nas. Doua siroaie de sange fierbinte, mohorat, bulbucira brusc din gura si narile femeii, ii rosira barbia si gatul, prelingandu-se in picuri rari printre firicele crampotite de iarba... Pe Didina o trecura naduselile, simti un nod acru in gat, dar nu conteni a blodogori, desi cu clabuci de sange in gura:
- Omoara-ma, omoara-ma, dar tot nu-ti dau!...
O ploaie de ghionturi ii astupa gura. Parul i se valvoi si se amesteca cu pamant si fire de iarba, iar sangele ii vopsi toata fata ca o masca purpurie de catifea. in sfarsit, gemetele ei slabira, buzele-i invinetite si muscate incepura a tremura convulsiv, iar mainile ei zgaraiate vrajeau dupa aer ca niste aripi zdrobite...
Cantareanu, pufnind si racnind ca un taur aprins, o batu pana ce osteni. Atunci, apoi, ii puse un picior in coaste si o imbranci ca pe-o carpa netrebnica. Femeia, un morman de carne vie, se rostogoli o bucata de loc si ramase nemiscata ca un bustean. Numai sanii stropiti cu sange, care cresteau si scadeau in rastimpuri rare, aratau ca viata nu s-a stins de tot dintr-insa. Dupa un dram bun de vreme, insa, totusi isi reveni in fire; incepu iar a geme ca un animal beteag, apoi se porni pe plans si planse, planse cu sughituri. Pe urma, deodata, pe neasteptate, deznoda dintr-un ciorap o pungulita umflata de gologani, o cantari o clipa din ochi si o arunca lui Cantareanu, care statea deoparte, cu capul intre genunchi, stergandu-si sudorile de pe obraji. Cantareanu se uita intai la femeie, apoi la punga si, fara sa scoata un cuvant, rasturna gologanii in palma. O raza de bucurie copilareasca luci in ochii lui crunti la vederea banilor. Se inchina de trei ori s-apoi se amesteca iarasi intre jucatori, care, toata vremea cat el batuse pe Didina, invartisera babaroasa, nepasatori si linistiti, ca si cand nu s-ar intampla nimic.
Didina isi pipai ciolanele stalcite, isi sterse sangele de pe fata si de pe gat, se cotosmani deoparte, pe cracana unui nuc stingher, suspinand si plangand cu o voce care semana c-un cantec de jale:
- Aoleu si d-aoleu, ca m-a omorat! Arde-te-ar parjolul, hotule si gainarule, ca-mi storci si maduva din oase si tot ma omori in batai! Uri-te-ar si soarele, uri-te-ar si noaptea!...
C-ai omorat pe Ghita Olteanu de pe soseaua Pantelimon, s- ai facut spargerea cu omor in Calarasilor, s-ai jefuit pe ovreiul din Baneasa!... Aoleu, proasta de mine, ca nu te-am dat pe mana politiei, c-as fi scapat de tine si de bataile tale, aoleu si d-aoleu!...
Din cand in cand, tacea, se uita pe-a furisele la Cantareanu, parca ar fi vrut sa vaza ce face. Apoi iar incepea, mai dihai si mai jalnic, incat bocetele ei umplura intreg culcusul!... Barbatii insa n-o luau in seama. Ei isi urmau jocul tacuti, cu inimile stranse, cu broboane de sudori pe fata, si priveau cu ochii holbati la zarurile ce se invalmaseau cu iuteala fulgerului pe musamaua soioasa.
Un zambet siret, sagalnic, plutea acuma pe buzele lui Cantareanu. incepuse sa castige si-i venise pofta sa glumeasca. Arunca in rastimpuri cate-o vorba de saga catre cei dimprejur, dar glumele ii inghetau pe buze, caci acestia ii raspundeau prin niste priviri dusmanoase si amenintatoare.
s-asa nu-i ramanea decat sa traga cu urechea la oftarile Didinei; incrunta din sprancene cand ii pomenea despre ispravile care aveau nevoie de intuneric, dar totusi nu se uita la dansa.
in curand, insa, Bambaloi baga de seama ca Cantareanu strecoara parale in gheata. il injura, dar Cantareanu rase siret si mai dosi pe loc doi lei. si ochii ii sticleau intr-o vapaie de bucurie salbatica.
- ti s-a intors norocul batandu-ti gagica! bombani Bambaloi, care se curatase ca o lamaie stroarsa si acuma privea lihnit la joc.
Cantareanu zambi prosteste, scutura indelungat zarurile in palma, le arunca smechereste, iar ele se oprira perechepereche...
si in vremea aceasta Didina, schingiuita de bataie, plangea amarnic si tremura ca o frunza batuta de vant...
Dar apoi norocul, deodata, se schimba ca prin farmec.
Cantareanu incepu a pierde si in cateva clipe ramase uscat ca scandura. El insa nu se ostoi. isi amaneta ghetele pentru cincizeci de bani, apoi palaria pentru zece bani. si toate se dusera pe apa sambetei, caci acuma Neneciu facea mereu cinci si cinci, sase si sase.
Cantareanu, ars pana in suflet de necaz, blestema ca o baba rea de gura si se batea cu pumnii in cap:
- Uf, trasnire-ar Dumnezeu toate femeile!... Uf, cu ce gagica m-a batut pe mine Dumnezeu!... Uf, uf, ca i-a parut rau dupa parale si m-a facut sa-mi pierd si ghetele, si palaria...
Apoi, varandu-se printre jucatori, li se jelui cu glas plans:
- Vedeti cum pate omul cand are o ibovnica afurisita?...
Cat muncesc eu si ma trudesc pentru dansa, fire-ar a dracului, si ea tot imi cobeste a rau si ma ameninta cu vanzari si cu nazdravanii... Aoleu, acusi te omor! Aoleu, cum te tin eu ca pe-o cucoana si tu cum iti bati joc de mine!...
Dar Neneciu stramba din nas scarbit si il intrerupse, urlandu- i in urechi:
- Ce mai tot cartesti, balosule! Omoar-o, daca vrei, si nu bate mereu din clanta!...
Cantareanu se uita lung si intrebator la Neneciu, apoi rand pe rand la ceilalti. insa pe fetele tuturor citi parca aceleasi cuvinte: "Omoar-o si nu mai bate din clanta!..." isi intoarse ochii albastri tulburati spre Didina, care plangea si acuma si-si stergea lacrimile cu poala rochiei de stamba.
Mai privi o data la jucatori, scrasnind din dinti ca un caine hain, apoi se apropie de Didina:
- M-am ars, fetito, m-am ars pana la piele! Pentru blestemele tale... Vezi, Didico, de ce ma tot afurisesti?...
Didina izbucni deodata intr-un hohot amarnic de plans. Apuca mana hopuroasa si crapata a lui Cantareanu si o duse la frunte, gemand de nenumarate ori:
- M-ai omorat, taticule! M-ai omorat! Uita-te la carnea mea... M-ai omorat!
La apus, soarele se ascunse printre coperisele inrosite ale Bucurestilor. Orasul intreg parea scaldat intr-o mare de flacari trandafirii. Nucii de la "Trei gaste" aruncau o pata neagra uriasa pe pajistea care incepea a aburi in racoarea inserarii... incetul cu incetul, noaptea se cobori pe pamant cu pasi de lup, invaluindu-l cu o mantie vanata-inchisa, cusuta cu mii de mii de stele. in zare, orasul incepea a-si aprinde faclele sale galbene, raspandind in vazduh o ceata molatica si alburie, amestecata cu un valmasag de zgomote lancezite...
in culcus, oamenii ispravisera jocul. Se tarase fiestecare la locul sau si acuma toti stateau intinsi, privind ganditori la cerul impestritat cu stele, oftand din cand in cand ca niste bolnavi cuprinsi de dureri. Singur Neneciu era nelinistit. Strangea in pumni paralele castigate, le numara, le vara in buzunare si iar le scotea sa le numere.
"Aoleu, sa nu mi le fure careva la noapte!" isi zicea neincetat, privind ingrijorat la tovarasii sai, care gemeau cu jind si care ii aruncau in rastimpuri cate-o privire pizmatareata.
in sfarsit, scoase o basmaluta, infasura intr-insa banii si o vari in san; apoi se inchina repede de mai multe ori, se lungi si dansul cu burta-n sus si incepu a pufai c-un suras de biruinta si de bucurie pe buze...
intr-o parte mai adapostita, Cantareanu si Didina sopteau incetinel, zgarciti unul langa altul, ca doi tineri indragostiti de curand. Femeia gafaia si acuma; carnea ei chinuita tremura ca o gramada de piftie. Pe obraji, lacrimile inca nu i se secasera si buzele-i erau umede si innegrite ca postavul... Cantareanu o mangaia si-i soptea cu mila:
- De ce ma tot superi, Didino, de ce ma superi?... O sa te omor odata, taica, si mi-ar parea rau...
Apoi, dupa cateva clipe si oftand din adancul sufletului, adauga:
- Dar pentru ce mi te tot impotrivesti? Didina se alipi de dansul ca un copilas de tata la sanul mamei si-i sopti cu voce tremurata:
- Omoara-ma, taticule!.. As vrea sa mor de mana ta!...
si-n vreme ce Cantareanu clatina din cap nedumerit, ea intreba repede, cu o privire exaltata in ochii plini de lacrimi:
- Iubeste-ma, taticule!... Asa-i ca ma iubesti?...
Cantareanu stranse din umeri si zise cu glas muiat:
- O sa te omor odata, Didico! Mi-e frica c-o sa te omor s-o sa ma bag in ocna pentru tine!...
- Strange-ma in brate, taticule!... Strange-ma si ma omoara!
murmura femeia, zvarcolindu-se langa dansul.
Susururi slabe se furisau prin frunzisul nucilor. Firicelele de iarba se inmladiau si se leganau prin somn. O pasare piruia in apropiere o melodie dulce, lina, taraganata. Peste culcus, peste imprejurimi, se asternu o boare subtire, racoritoare, ca un invelis tesut din ata de paianjen... Sus, pe cer, stelele licareau ca o puzderie nesfarsita de luminite de ceara alba, si licarirea lor parea dulce si amara ca o sarutare de fata mare... si-n departare orasul nesfarsit gemea inabusit, ca un urias care trage de moarte, si se mistuia in lumina lui galbuie si vestejita.
(1910)
Culcusul
Aceasta pagina a fost accesata de 4665 ori.
