Cupeul fermecat
de Liviu Rebreanu
Trecuse de mult miezul noptii. Dintr-o broboada de ceata deasa, cadranul rosu, luminos al unui ceasornic ranjea la mine parca ar fi fost fata aramie si zbarcita a vreunui tovaras de betie. imi veni pofta sa ma cert cu cineva si incepui a ma hartui cu ceasornicul.
- I-asculta, asta! Degeaba te mai schimonosesti asa! Cutele alea de pe fruntea d-tale incruntata, alea care vreau sa-mi arate ca sunt orele doua, pentru mine sunt smafu, ai inteles? Je m'en jous, madam la Lune Rousse!...
Cu siguranta instinctiva a betivanilor de profesiune simteam insa ca picioarele n-o sa ma mai slujeasca multa vreme, si deci dadui sa gasesc o birje, care sa ma duca acasa. Nu stiu cam pe unde voi fi umblat, dar birje, ca-n palma! O luai inainte si, cu chiu, cu vai, nimerii pe o strada batrana, pustie si hopuroasa.
Deodata, in mijlocul unor grozave pocnete de bice, un glas de arama imi vui in urechi:
- Heee! Heeep!...
Caii erau cat p-aci sa ma calce, desi mergeau numai la pas. Ma clatinai putin pe picioare, palaria imi cazu jos, dar, de voie, de nevoie, ma indreptai si facui semn vizitiului sa opreasca. Ajunsei trasura din urma si tocmai vrui sa urc, cand, uitandu-ma la vizitiu, vazui ca are un guler alb si fardat si o palarie tricorna, foarte caraghioasa. Dar ceea ce ma mira mai mult era ca purta niste pantaloni scurti, care se pierdeau subt ciorapii lungi si albi, si niste pantofi cu catarami. il privii mai bine, si atunci bagai de seama ca hainele ii sunt asa de pestrite si de roase, ca penele unui papagal batran, batut de furtuna.
Vizitiul de altmintrelea era un mosneag garbov, cu parul ca argintul. Dumnezeu stie ce o fi avut, dar era atat de zbarcit, ca nu mai avea nici ochi, nici gura; se poate ca nici nu mai vedea, nici nu mai auzea, ci bajbaia doar asa, in bezna.
Dar si caii erau niste dobitoace cum nu se mai gasesc astazi. Poate ca si hamurile ii faceau mai stranii de cum erau aievea, oricum insa parea ca sunt cel putin de doua sute de ani.
Trasura era si mai ciudata. Era galbena ca o coaja de lamaie. Avea ferestre rotunde, cu sticla concava, asa ca nu puteai vedea inlauntru. Roatele erau mari si inalte, cu arcurile lungi, ca picioarele de lacusta. Coperisul era incins cu un grilaj, ca la vechile carute de posta care duceau si bagaje. Vizitiul statea cocotat sus, in varful trasurii, iar la dreapta lui, intr-o toarta de bronz, clipocea flacara de ulei a unui felinar.
- Ce fel de vizitiu esti d-ta? intrebai pe mosneagul de pe capra, dar el nu ma lua in seama.
Pusei piciorul pe scara cupeului, care era, de asemenea, foarte inalta. Atinsei clanta. Usa se intoarse in balamale cu un suspin inabusit.
Intrai.
- Pardon! zisei politicos, caci in cupeu zarii pe cineva.
Dar nu primii niciun raspuns, asa ca repetai mai raspicat.
- Pardon!
Nici acuma nu-mi raspunse nimeni. Totusi, fiind obosit mort, luai loc in trasura.
si cupeul porni iarasi in tactul cumpatat pe care il urmeaza aceia carora li-e indiferent cand si unde vor ajunge. Tovarasul meu de drum nu-mi raspundea la intrebari si, astfel, crezui ca voi face mai bine daca voi sta si eu frumos si voi tace ca pestele. Ma gadalea parca voluptatea linistei si a vastitatii ce ma cuprinse si ma molesea in acest cupeu straniu. Nici vorba, miroase putin a putred pe dinauntru, dar cu mirosul te obisnuiai indata. in schimb, simteam o adevarata betie sa ma tolanesc pe pernele moi de matase; toate oasele, toate incheieturile simteau ca sunt infasurate in ceva moale si nespus de placut.
Situatia aceasta romantica, mie unuia, imi placea. Stateam intr-un cupeu cu un om necunoscut si tacut ca moartea, si-mi puteam inchipui orice. Nu ma tulbura nimeni si nimic. Ma nelinistea doar un sentiment de asteptare. Sau asa ceva. Parca tot asteptam sa stiu cum se vor sfarsi toate acestea. imi veneau in minte fel de fel de intorsaturi romantice pe care le citisem sau le auzisem undeva. Cupeul insa mergea mereu, parca de nenumarate veacuri niciodata nu s-ar fi oprit...
Pe cat imi ingaduia lumina amortita a felinarului ce palpaia afara, incepui a cerceta pe tovarasul meu de drum. Prea de tot tanar nu putea fi, caci purta niste haine care astazi nicaieri nu se mai poarta: o redingota, croita pe talie, de subt care se vedea putin vesta de brocat, pantaloni deschisi, poate chiar albi, stramti, incat se intindeau pe picioare, in cap un joben negru de matase, mare si inform, de subt care se rostogolesc pe umeri suvitele de par rasucite in forma de suluri. Parul poate ca era carunt, dar totusi mai curand pare a fi blond. Figura nu i-o vedeam: dormea. Iar cupeul uruia necontenit.
Mergeam pe strazi intunecoase si pustii. De cate ori ma uitam pe fereastra, vedeam acelasi tablou: o strada murdara, moarta sau poate adormita. Nicaieri tipenie de om. Pasii tacaniti ai cailor, zuruitul geamurilor cupeului si respiratia regulata, fara expresie, a tovarasului meu de drum: atata era tot zgomotul care facea si mai monotona tacerea mare ce ma apasa.
De unde venea cupeul acesta? Unde merge?
De cand e pe drum? Ce scop urmareste? imi puneam mii de intrebari, dar nici la una nu puteam raspunde. Cupeul de altmintrelea mergea atat de incet, ca oricand m-as fi putut da jos fara ca cei dinlauntru sa observe. Aceasta solutie insa nu ma multumea... De ce sa duc eu in spinare o taina neinteleasa si nedezlegata? Am ramas deci asteptand ce va urma.
Dar n-a urmat nimic. Aceeasi uniformitate, aceeasi nesiguranta, acelasi intuneric in care de abia clipocea un opait funinginit. Ma simteam cum ma simt deseori, in vis, cand ceva imi cuprinde inima asa ca nici nu mai poate bate, parc-as fi mort. Atunci toate intamplarile, toate amintirile, toti oamenii se contopesc si trec peste mine, cum trece apa, cum trec valurile.
De unde am venit? Unde merg? De cand sunt pe drum? Ce scop urmaresc? Pentru ce traiesc? imi puneam mii de intrebari, dar la niciuna nu puteam raspunde. Cupeul, de altmintrelea, mergea atat de incet, ca oricand m-as fi putut da jos fara ca cei dinlauntru sa observe. Nu se sinchisea de mine si nu raspundeau la intrebarile mele. Eram suparat.
- Draga domnule doctor, zisei furios catre tovarasul meu de drum, felul d-tale de-a te purta e cat se poate de ingrozitor. Nu spui nimic, asa ca sunt nevoit sa ghicesc eu singur ce se petrece cu mine. De ce nu vorbesti? D-ta trebuie sa te plimbi mai de multa vreme in hodorogitura asta invechita, si deci poti sa stii mai multe decat mine. Sau poate tocmai prin tacerea d-tale vrei sa zici ca nici d-ta n-ai putut afla mai mult decat mine?... Vrei poate sa-mi demonstrezi, prin aceasta, ca asa e si viata? Ca plecam la drum, singuri nu stim de ce; mergem, habar n-avem de ce, si ne dam jos, murim, fara a fi gasit raspunsul la vreuna din intrebarile noastre? D-ta poate ca esti insusi Trecutul? Trecutul, de la care nu putem invata nimic?...
Tovarasul meu insa ramase mut, iar cupeul se urnea inainte mereu, nepasator.
Poate ca astia vreau sa-si bata joc de mine? Da? Atunci sa le arat ca si eu stiu sa fiu tot atat de nepasator si de tacut ca si dansii. si, intr-un sfert de ora, simtii ce repede te obisnuiesti cu tacerea aceasta incapatanata, cu acest nimic mut, care sfaraie, sfaraie mereu si fara zgomot, ca nisipul, ca lumea insasi.
Pe cer luceau puzderie de stele mari si luminoase, care pareau mult mai mari ca altadata. Luna parea ca se uita mai prietenoasa in cupeu, ne acoperi cu un val de dantele argintate, iar felinarul incepu a; arde cu flacara mare, scrumoasa, ca un candelabru de doliu. O adevarata inmormantare, fara clopot.
- Nu, nu! strigai deodata, inca nu vreau sa mor!
Deschisei larg usa cupeului si inghitii lacom aerul proaspat ce navalea inauntru. incetul cu incetul, imi revenii si facui o miscare cu piciorul, ca si cand as fi vrut sa ma cotorosesc de zabranicul cu horbote de argint. Ma opintii din rasputeri, ma sculai si ma dadui jos din cupeu. Cupeul trecu incet si mut pana ce il pierdui din vedere...
Eram iar in strada si un vant racoros imi mangaia obrajii. imbratisam cu deznadejde un stalp de felinar. Poate stalpului acela am sa-i multumesc ca astazi mai sunt in viata. Ma agatam de dansul ca o lipitoare, altmintrelea, poate si acuma as sedea colo, in cupeul galben.
Simteam cum mi se usureaza pieptul, cum mi se umfla plamanii, cum mi se reintoarce sangele in vine, cum incep sa mi se miste iar bulbii ochilor, cum incepe sa lucreze iar mintea si pot sa deosebesc, incetul cu incetul, casele dimprejur, portile, strazile.
Ma apropiai cu bagare de seama de vardistul care sforaia razimat de peretele unei bacanii.
- Ce strada-i asta? il intrebai cu aerul unui om grabit, dar cand aflai numele strazii, ramasei cu gura cascata, caci eram tot acolo de unde plecasem.
- Bine, dar n-ai vazut d-ta, p-aici, un cupeu, inalt, mare si larg, ca un dric de clasa intai?
- Cupeu galben? Dric? facu vardistul frecandu-si ochii cu pumnii. Un cupeu galben?... Nu... Sunt de un ceas si jumatate aici, dar n-am vazut niciun cupeu galben...
Ma privi mirat si cand ma departai, vazui, cu coada ochiului, ca clatina din cap necrezator.
La urma urmelor, se poate ca vardistul sa nu-l fi vazut. Caci, de obicei, aceia care l-au vazut si s-au urcat intr-insul calatoresc mult mai departe ca mine si nici nu se mai intorc inapoi, asa ca nu ne pot spune: unde mergem? de unde am venit? de ce traim? si de ce murim?
Cupeul fermecat
Aceasta pagina a fost accesata de 1968 ori.
