Dincolo

Dincolo

de Liviu Rebreanu


In miercurea aceea de iunie am fost abatut, fara niciun motiv, toata ziua. Ma desteptasem de dimineata cu o neliniste vaga in suflet si cu un simtamant de apasare plumburie. Pe urma, din cand in cand, aveam senzatia ca o mana imateriala imi strange inima ca intr-un cleste, rarindu-i si incetinindu-i palpitatiile, pana aproape sa le opreasca. Atunci, apoi, ma cuprindea o spaima mare si mi se parea ca o primejdie se pregatea undeva sa se napusteasca asupra-mi.

Ma sileam sa nu iau seama, sa uit si sa ma scutur de amenintarea stranie ce ma impresura. incercam sa vorbesc mai mult ca de obicei, sa fiu vesel si nepasator. in zadar. Acul veninos mi se implanta tot mai adanc in constiinta.

Eram profesor. Desi implineam treizeci si cinci de ani, imi pastrasem intacta pasiunea pentru meseria ce-mi alesesem. Ma socoteam, in sine-mi si in taina, un fel de mic apostol al luminarii neamului. (Au trecut numai cinci ani de-atunci, si-mi dau seama cat de naiv eram si cat de ridicol). Intram cu emotie in clasa. imi iubeam elevii intocmai ca pe copilasii mei proprii, unul de zece si cellalt de opt ani... in miercurea aceea, poate intaia oara in cariera mea, am fost distrat pe catedra, plictisit, nervos. Ascultand raspunsurile elevilor - eram in epoca examinarilor finale - mintea mea cauta alte explicatii: de unde si ce rost sa aiba tulburarea care ma hartuieste necontenit? si fiindca nu gaseam nimic, si fiindca spaima necunoscuta ma tortura, ma racoream bruftuluind pe bietii scolari, ingroziti si altfel de emotiile examenului.

La pranz, acasa, am gasit o scrisoare de la tata. O clipa mana dusmana parca-mi sfartica inima. in creieri simteam cum se imbulzea sa incolteasca inchipuirea unei nenorociri, care totusi nu mai avu ragaz sa prinda radacina, caci in acelasi timp vazui si-mi dadui seama cat ar fi fost de absurda. Din moment ce scrisoarea era desfacuta, insemna ca nevasta-mea a citit-o si ca nu cuprindea nimic grav, altminteri nu mi-ar fi intins-o atat de simplu. Urmele spaimei insa izbucnira intr-o intrebare ragusita:

- S-a intamplat ceva?

Femeia ma privi nedumerita. I se parea ciudat ca o scrisoare de la parintii mei poate sa ma uluiasca. Raspunse, dupa o ezitare, putin dispretuitor:

- Nu... Ce sa se fi intamplat?

- Nu stiu, draga... Am intrebat asa... Sunt si plictisit...

Bolboroseam fara noima. imi era rusine de inchipuirea neispravita, ca si de intrebarea pripita. Ma apucai indata sa citesc slova batraneasca, in vreme ce nevasta-mea, in tonul ei obisnuit de cicaleala, ma coplesea cu mustrari:

- Are dreptate saracul tata sa fie mahnit!... Auzi, sa nu-i scrii tu niciun rand de sase luni de zile! Un strain sa fie, si n-ar merita sa te porti asa... Numai eu de cate ori te-am indemnat: "Alexandre, nu e frumos sa-ti neglijezi parintii, scrie-le si tu macar doua vorbe, sa stie de soarta noastra"... in loc sa ma asculti, te mai si suparai, parca ti-as fi cerut cine stie ce sacrificiu pentru mine! si baremi daca ti-ar da ghes ocupatiile! Dar, slava Domnului, timp ai destul...

Pe patru pagini tata imi facea, in alta forma, aproape aceleasi imputari. Era preot in Prislop, pe valea Izei, in Maramures. Cine nu cunostea prin partea locului pe popa Hortopan? Bun slujitor al bisericei, harnic gospodar, suflet cinstit si drept, asa il judeca toata lumea si asa era aievea. Nu l-am auzit niciodata plangandu-se si nici in scrisoarea asta nu-si arata direct mahnirea. Spunea ca e voinic si sanatos, din mila lui Dumnezeu, cu toate ca a intrat in al saizeci si cincilea an de viata grea si plina de necazuri; preoteasa, insa, adica mama, a inceput sa se tanguiasca mai des, cand de una, cand de alta, incat n-ar fi de mirare "sa ne pomenim intr-o zi eu fara preoteasa, si voi fara mama si bunica". Nu i-e frica batranei de moarte, dar are o mare tristete: ca tocmai feciorul ei cel mai mare si mai scump a dat-o uitarii si n-o invredniceste cel putin cu o intrebare de sanatate din an in pasti...

- inceteaza cu morala si hai sa ne asezam la masa! zisei brusc nevestei mele, care continua sa-mi demonstreze cat sunt de vinovat.

Ma rodeau suficient remuscarile, nu mai era nevoie de insistentele ei. Cum am putut ajunge in asa hal tocmai eu, cogeamite profesorul si educatorul tineretului? Adevarat, in general aveam un fel de repulsie fizica fata de hartia de scrisori alba. Cu asta imi si scuzam toate neatentiile si necuviintele in relatiile cu lumea mica in care ma invarteam. Dar cu parintii?... Pare a fi devenit un loc comun ca tinerii au dreptul sa raspunda prin ingratitudine la dovezile de dragoste ale parintilor. Eu insa ma revoltam si pretindeam ca fac exceptie. Frumoasa exceptie! Ea fel vor raspunde desigur si copiii mei cand vor fi mari, si eu nu voi avea curajul de-a ma plange nici macar in forma blajina cum facea acuma tata...

Oricat ma acuzau aparentele, in realitate imi iubeam parintii mai mult decat altii si mai ales decat cei ce-si proclama iubirea in gura mare. in casuta mea bunicul Vasile si bunicuta Maria erau pomeniti zilnic cu o duiosie aproape idolatra. Pentru mine tata ramanea parintele ideal, iubit si respectat mai presus de toate. E-am iubit parca, in anume privinti, mai mult decat pe mama, desi n-a fost sentimental cu noi nici cand eram mici, nici pe urma. Parea distant si mandru, si de fapt era un timid, iar raceala lui relativa era sfiala de a-si manifesta sentimentele...

Abia azi sunt capabil sa pretuiesc deplin virtutile unor parinti care au avut curajul sa creasca sapte copii, dintre care patru inca in viata. si totusi, acuma batranii erau tot atat de singuri, ca si cand n-ar fi crescut pe nimeni. Din doi baieti, niciunul n-a vrut sa se faca preot si urmasul tatii la Prislop. Eu profesor la Bucuresti, cellalt avocat la Dej. Din doua fete niciuna n-a vrut sa ramaie acasa, sa se marite cu un "teolog" si sa devie preoteasa, sa continuie pe mosioara parinteasca. Pe cea mai mare a luat-o un farmacist de la Zalau, pe cea mica, Florica, am luat-o eu, la mine, la Bucuresti. Mai cu seama din pricina acesteia s-au intristat rau batranii. Ar fi dorit s-o aiba cel putin pe ea mai aproape. Putea sa invete si la Sighet, unde incepuse si urmase sase ani. Baremi pana va lua bacalaureatul... N-a fost chip. Fetita tinea mortis la capitala, pentru ca apucasem a-i promite c-o iau. Vointa ei s-a impus, fireste.

De doi ani, adica exact de cand le-am luat pe Florica, eu n-am mai fost de loc prin Maramures. De altfel, si sora mea numai in vacanta mare a plecat acasa si numai o luna a stat la Prislop. Batranii traiau singuri si se simteau, desigur, uitati de toata lumea, si in primul rand de proprii lor copiii.

- Vacanta mare o petrecem toata la Prislop, cu batranii! am declarat deodata pe la sfarsitul mesei, dupa ce, negresit, toata vremea vorbisem numai despre scrisoarea tatei si despre "bietii bunici".

Declaratia mea a fost primita cu mare bucurie, in special din partea copiilor, care nicairi nu erau mai rasfatati ca sub ocrotirea bunicilor. Toata dupa-amiaza s-au facut planuri si combinatii: cu ce tren vom pleca, ce toalete sa ia nevasta-mea si Florica, dar copiii, ce program de distractii se impune?... Participam si eu la dezbateri, mai ales ca arbitru, cand se ivea vreo divergenta de pareri. Eram multumit si aveam impresia ca prin hotararea enuntata mi-am ispasit pacatul cu nescrisul. Nelinistea de dimineata parca se mai imprastiase ca o ceata nestatornica in bataia vantului.

Pe seara, si ca o concluzie a proiectelor discutate, nevasta-mea gasi totusi cu cale sa ma avertizeze:

- Sper ca acuma cel putin n-ai sa mai taraganesti, Alexandre? in orice caz, oamenii trebuie sa fie anuntati din vreme ca mergem... Suntem cinci persoane pe capul batranilor, si nu e gluma...

- Lasa, frate, nu-mi bate capul, ca stiu eu mai bine ca tine ce trebuie sa fac!

Dupa ciorovaiala de rigoare, ma retrasei in biurou sa "compun" scrisoarea. Ma treceau sudori reci, chinuindu-ma. Nu eram in stare sa gasesc un inceput care sa nu ma sileasca a minti si nici a spune adevarul... Pe cand imi munceam astfel zadarnic creierii, auzii deodata din prag:

- Salve, domnule profesor Hortopan!

Era Iulian Moga, dascal ca si mine, avand insa catedra la Sighet, in tara noastra. Ne cunosteam si eram ca fratii. Prislopean si dansul, baiatul notarului mi-a fost tovaras in toate, din copilarie pana la universitate. inalt, subtirel, slabut, cu parul foarte negru si o barbuta de faun, cu niste ochi foarte vii si sfredelitori, parea o aratare mefistofelica... Facea politica, fireste, cu mare pasiune, ca toti maramuresenii. Partidul sau fiind la putere, s-a gasit si pentru dansul o vaga insarcinare de inspector, gratie careia putea face naveta intre Bucuresti si Maramures, avand constiinta impacata si credinta ca serveste tara. De cand era inspector si venea prin Bucuresti, ne intalneam iarasi mai des. il invitai sa ramaie la cina.

- Raman bucuros, Alexandre, cum sa nu raman la voi! striga Moga patetic. Dar sa nu crezi ca am venit pentru asta, Alexandre. Te rog!... Sosesc de la Sighet direct si am un mesagiu pentru tine din partea parintelui Vasile. De aceea am tras de la gara glont in strada Toamnei, la tine!

- Ai fost prin Prislop?... Ai vazut si pe mama?... Ia spune...

- Domol, domol!... N-am mai trecut prin Prislop cel putin de un an, fiindca nici nu mai am ce cauta acolo. Pe mama, stii bine, am... mutat-o la mine, la Sighet, alte neamuri n-am...

- Asta n-ar fi un motiv sa te instrainezi de satul natal, de locurile care...

- Romantism ieftin si perimat, domnule profesor! facu Moga cam teatral, cum obisnuia cand credea ca spune ceva important. S-a ispravit cu satul natal si poezia rurala! Noi vrem masini azi, nu pamant! Suntem in secolul televiziunii, nu uita!... (Continua cu alt glas, simplu.) M-am intalnit la Sighet cu batranul tau, chiar ieri-dimineata. M-a intovarasit pana la gara, pana a pornit trenul... Ce om admirabil, Alexandre! ti-e mai mare dragul sa te intretii cu dansul! Te invioreaza si te intinereste, zau asa! E plin de viata, de sanatate, de incredere... Iaca, prietene, astia sunt romanii adevarati, sanatosi, pe care se poate cladi o tara solida!... si vioi, si tanar, mai tanar ca noi, pe onoarea mea! Daca n-ar avea putina bruma in par si in barba, as putea jura ca ti-e frate, si inca frate mai mic! (Schimba iar tonul.) Totusi, ieri am observat o urma de amaraciune. Batranul e amarat din pricina ta, Alexandre! Iarta-ma ca ti-o spun fara inconjur, suntem prea vechi prieteni si...

- Chiar adineaori am primit o scrisoare de la dansul, murmurai jenat. stiu, e trist si e singur...

- Cred ca n-ar simti asa de multa singuratatea daca nu s-ar adauga impresia ca e parasit si uitat de copii... De, asta e durerea tuturor parintilor, iar copiii sunt egoisti si ingrati, toti, fara exceptie... Mi-a cerut cu mare, mare insistenta, pana in ultimul moment, sa-ti spun, negresit, indata ce voi sosi la Bucuresti, ca preoteasa va doreste mult, ca e slaba si mahnita si ingrijorata din pricina voastra... Vorbea numai despre preoteasa, intelegi, Alexandre, numai despre ea... Asta m-a impresionat mai puternic!

Pana la vremea cinei ne-am pierdut in evocari de amintiri, calatorie in trecut inevitabila intre prieteni din copilarie, cand se intalnesc si au timp de cheltuit.

Printre altele, la un moment prielnic, i-am amintit si despre nelinistea ce m-a obsedat toata ziua. S-a uitat lung la mine, a ras:

- Daca as fi spirit stiintific ca tine, ti-as spune ca ai o depresiune nervoasa, pentru ca ti-ai incarcat stomacul, sau un dezechilibru hormonal, sau asa ceva... in realitate, cred ca n-ai nimic. Starile astea sunt mai frecvente decat iti inchipui, numai ca oamenii nu le prea iau in seama. si mie mi s-a intamplat de atatea ori sa simt brusc o spaima inexplicabila sau o bucurie mare, tot atat de misterioasa si nemotivata. Sunt senzatiile cele mai pretioase, fiindca vin dintr-o lume neexplorata inca si care poate va ramane pururi inexplorabila. Degeaba, omul nu e un simplu motor, cum incercati sa-l infatisati voi in dorinta neroada de a mecaniza si nivela toata viata noastra. Nu, omul, dimpotriva, e mai curand o minunata cutie fermecata. Sufletul nostru are vibratii si rezonante pe care nicio stiinta nu le va putea codifica si explica si standardiza vreodata, pe care numai inima noastra le simte si le dezleaga in limbajul ei tainic. Sufletul comunica permanent cu cosmosul intreg, dincolo de timp si spatiu, dincolo de materie si neant. intr-insul trecutul si viitorul isi lamuresc tainele peste viata si moartea efemera. El e trasatura de unire intre spirit si materie, prin el suntem in legatura cu cei ce au fost si cei ce vor veni dupa noi, intre cei ce raman si cei ce pleaca, intre dincoace si dincolo, in sfarsit, intre fiinta si nefiinta!

Auzisem de mult ca Moga a prins slabiciune pentru multe superstitii, ca s-a pasionat pe rand dupa grafologie, chiromantie, astrologie, ca a fost si spiritist infocat intr-o vreme, ca, in sfarsit, credea in toate semnele, intocmai ca ultimul taran din Maramures. Tocmai cand perora mai patetic, l-am intrerupt cu un suras sceptic:

- Nu stiu cat e de interesant ce spui tu, draga Iuliene, dar te asigur ca e foarte confuz...

Nu s-a suparat. A ras. si pe urma si-a continuat expunerea, iar la masa s-a inversunat sa ma convinga intai pe mine, apoi toata familia, inclusiv pe copii, ca traim intr-o lume de umbre, ca realitatea lucrurilor e inaccesibila pentru ratiunea mecanica si ca numai intuitia sufletului... "Filozofia" aceasta ameninta sa ne adoarma pe toti; a trebuit sa intervin:

- Nu vezi, omule, ca ne-ai ucis cu atatea mistere?... Mai bine povesteste ceva despre tata, cum l-ai intalnit, ce ti-a spus de pe acasa...

S-a executat imediat. Era foarte vorbaret. si a stat pana dupa miezul noptii, evocand sumedenie de lucruri despre parintii mei, si indeosebi despre tata, care a fost bun prieten cu notarul cel batran, tatal lui Iulian, mort cu vreo zece ani in urma. Era un subiect care ne interesa pe toti. Chiar si pe copii. Ne-am antrenat, de nici n-am observat cum au trecut ceasurile.

in sfarsit, Moga se retrase, scuzandu-se ca a palavragit atata, noi insa am continuat depanarea amintirilor din viata de toate zilele a batranului de la Prislop. Erau numai intamplari si fapte mici, fara alta insemnatate, decat ca s-au petrecut acolo si ca la ele a participat tata...

- La culcare, copii! Destul! Mai povestim si maine! Ajunge!

Sora-mea totusi mai spuse copiilor cum obisnuieste bunicul sa citeasca seara, in pat, ziarul, cu luminarea aprinsa pe mescioara de noapte si cum regulat adoarme citind si uita luminarea aprinsa. Tarziu apoi se trezeste de zgomotul mototolirii ziarului si mormaie suparat cine stie ce, se scoala, se duce cu luminarea in mina, ca o stafie, sa bea apa si, in sfarsit, se culca de-a binelea...

Pana am stins eu lumina s-a facut ora doua. M-am mai zvarcolit totusi putin inainte de a-mi veni somnul. Tocmai cand sa adorm, cand eram intre vis si realitate, mi-am amintit o intamplare de demult,. Din copilarie. intr-o noapte, m-am desteptat brusc din somn si am zarit lumina in usa deschisa a camerei in care dormea tata. Am tras cu urechea si am auzit zgomot de pasi. Nu stiu de ce m-a cuprins o frica cumplita. in clipa aceea insa a rasunat glasul mamei din odaia de alaturi: "Ce-i, Vasilica? Nu dormi?" si indata raspunsul tatei, putin sugrumat, dureros: "Vai, rau mi-e!" Pe urma a aparut in usa, in camasa de noapte, cu luminarea in mana, ca o stafie... Spaima de atunci o simteam acum ca o prabusire in somn...

A doua zi, dupa pranz, ma trantisem pe sofa sa atipesc putin. Soneria zbarnai deodata strident, parca ar fi vrut inadins sa-mi tulbure moleseala. Aparu servitoarea:

- Telegrama...

Am iscalit nervos recipisa, apoi am citit:

"Vasile mort. inmormantarea sambata. Veniti, Mama."

Seara eram ingramaditi cu totii in trenul de Maramures. Am ajuns vineri noaptea in Prislop. Biata mama, slaba si neputincioasa cum era, facuse toate pregatirile pentru ceremonia din urma. Era mai otelita sufleteste ca noi toti. Sambata dupa amiazi, precum hotarase dansa, s-a facut inmormantarea, cu doisprezece preoti, cum se cuvenea.

Abia dumineca, dupa ce s-a terminat tot, dupa ce casa noastra batraneasca si-a reluat infatisarea obisnuita, am putut intreba pe mama cum si in ce imprejurari s-a stins batranul.

- N-a fost bolnav de loc, ne-a povestit mama. Marti s-a dus la Sighet la targ, sa cumpere bucate si cate altele. S-a intalnit acolo cu Iulian al notarului si au luat masa impreuna. Miercuri iarasi a muncit pe-acasa, ca de obicei. Dar toata vremea s-a framantat si s-a zbuciumat de dorul vostru: ca de ce nu-i scriti nimic, ca de ce v-ati instrainat asa rau... Ba intr-un rand, dupa amiazi, ma pomenesc ca-mi spune ca s-a hotarat: o sa plece neaparat la Bucuresti, sa-si vaza nepotii. Cine stie ce i s-o fi abatut si lui! Poate ca moartea i se arata si-l zorea... Altfel, a mancat bine ca intotdeauna si s-a culcat asa, pe la zece, cu jurnalul, obiceiul lui. A citit ce a citit, si pe urma a stins luminarea. inca m-am si mirat, ca doar stiti voi cum facea dansul de adormea mereu cu lumina la cap, de-mi era si groaza sa nu se intample odata sa ia foc si casa... Am atipit si eu. Pe la miezul noptii, cum m-oi fi trezit nu stiu, am vazut lumina in odaia popii. "Ce sa fie?" ma gandeam. Am stat nitel si am ascultat si mi s-a parut ca-l aud gemand. Vai de mine, zic, doar nu i-o fi venit rau popii? "Vasile, dormi?" am strigat pe urma speriata. A iesit din odaie cu sfesnicul in mana, in camasa, dupa apa. "Vai! rau mi-e!" mi-a spus pe urma, intorcandu-se in odaia lui. Am sarit fripta din pat si m-am dus dupa dansul. "Ce te doare, Vasilica?" l-am intrebat. "Nu stiu, mi-e rau, asa"... S-a culcat, s-a invelit si mi-a facut semn sa ma culc si eu, sa-l las sa se odihneasca. Lumina a ramas aprinsa pe mescioara. Nu stiu cat o mai fi trecut, un ceas, doua... M-am desteptat naucita, fiindca mi s-a parut prin somn ca aud horcaituri din odaia lui. Am alergat; zacea de-a curmezisul patului. A mai suflat de cateva ori. Se vede ca se sculase iar, dar nu l-au mai tinut picioarele si s-a pravalit inapoi...

Ascultam si plangeam si ma invinovateam, ca si cand numai din pricina mea s-ar fi intamplat ceea ce s-a intamplat. si cate zile am mai zabovit in Prislop, am intrebat mereu pe mama despre miercurea aceea cand m-a tulburat nelinistea fara motiv, cand am stat de vorba despre tata, cum poate nu mai facusem niciodata, pana tarziu dupa miezul noptii... in sufletul meu, insa, ramaneau intrebarile la care nimeni nu mi-a mai raspuns: de ce in miercurea aceea, pe cand eu eram nelinistit la Bucuresti, pe tata il framanta aceeasi neliniste mare la Prislop? De ce in ceasurile cand acolo, la o distanta de o mie de kilometri, sufletul tatei se despartea de lumea asta, noi, copiii si nepotii, familia intreaga il imbratisam cu gandurile si cuvintele noastre, atat de staruitoare, ceasuri intregi, pana la ultima suflare? Poate sa fie simple coincidente. Desigur. Dar de ce atatea coincidente? De ce? Ce inseamna coincidentele acestea stranii? N-au ele niciun rost?... Nu inseamna oare nimic?... Nu cumva...?


(1914)




Dincolo


Aceasta pagina a fost accesata de 2212 ori.
{literal} {/literal}