Fiara

Fiara

de Liviu Rebreanu


- Hector s-a batut cu un caine turbat! ma intampinara copiii cand intrai pe poarta, cu vadita mandrie ca paznicul casei noastre din capul satului a savarsit o mare vitejie.

- Nu se poate!... Cand?

- Ba, zau, s-a batut... Pe la amiazi... Uite-l colo cum sade de pleostit!

Langa cotețul de gaini, clinele statea nemiscat, cu ochii indreptați spre mine, posomoriți. il chemai. Se ridica sovaind si se apropie. schiopata puțin, Blana-i alba era scarmanata si murdarita de colb. Dadu din coada de doua ori si apoi se ghemui iar in mijlocul ograzii, si-si linse piciorul dinapoi, ranit.

- Da... se poate... Bietul Hector!

imi era drag ca un om. il adusesem acum trei ani, in brațe, cațelus bondoc, dragalas, cu capul mare si ochii ințelegatori; il crescusem si-l ingrijisem pana ce-a ajuns dulaul bataios, voinic si temut de astazi, in fața caruia tremurau toți cainii si copiii din sat. Hector insusi pricepea dragostea mea si-mi raspundea eu o credința supusa si vesnic bucuroasa cum numai la caini se gaseste. De cate ori plecam de-acasa, trebuia sa nascocesc mereu noi viclesuguri ca sa nu ma insoțeasca, iar cand soseam nu se astampara pana nu-si stergea noroiul de pe labele dinainte pe hainele mele... si iata ca, acuma, l-am strigat si de-abia m-a luat in seama!

- Bietul Hector! zisei mai incet, amintindu-mi intr-o clipire toate nenorocirile, citite ori auzite, pe care le poate starni turbarea.

Mila insa imi nascu in suflet indoieli. Poate ca Hector a dat peste un protivnic mai zdravan, care l-a scuturat nițel... Adica de ce numaidecat turbat?... Lamuriri noi se grabira sa-mi inlature sovairea. Cainele cu care s-a mancat Hector a fost strain... in orice caz, n-a fost de la noi, caci copiii cunosc foarte bine toți dulaii din sat... Venise dinspre hotar, cu capul in pamant, obosit, pe marginea sanțului; Hector, cum l-a zarit, s-a repezit sa-l miroase... Cel strain, niciuna, nici doua, si-a infipt dinții in piciorul lui Hector... Pe urma s-au incolțit furtunos, tavalindu-se pe sosea, prin-pulbere, vreun sfert de ceas, deoarece nu era nimeni sa-i desparta... in sfarsit, Hector a curmat lupta, retragandu-se in ograda, iar cellalt a pornit inainte, pe ulița, mai darz si cu ochii inrosiți..;

- Bine, dar atunci ce-i de facut? intrebai suparat, fiindca stiam prea bine raspunsul ce-l voi primi.

- Vai de mine! Mai stai pe ganduri? striga nevasta-mea speriata, citindu-mi pe. Fața nehotararea.

Poate vrei sa astepți sa se intample cine stie ce pozna, sa muste vreun copil sau... Se vede ca ți-e mai draga... javra ceea blestemata decat sangele tau!

- Sangele... sangele, murmurai rusinat, cu o privire spre clinele incolacit la cațiva pasi mai incolo, care clipea cu un ochi incoace, ca si cand ar fi ințeles ca e vorba de dansul.

- Ma mir ca te lasa inima sa mai sovai, in loc sa chemi un țaran sa-l impuste si sa scapam de orice grije!

- Da... da... zisei incet, uitandu-ma iar, acuma pe furis, la Hector.

Intrai in casa, incurcat, fara sa-mi dau seama de ce. Cand trecui pragul, imi veni in minte pusca cu doua țevi, care atarna in perete, deasupra patului meu. Eram furios ca ma duc spre arma si totusi paseam apasat, parca m-ar fi impins cineva de la spate. O luai din cui, cu multa bagare de seama, gandindu-ma ca ar fi fost mai bine sa n-o fi cumparat si ca n-am avut nevoie de arma in casa cata vreme ne-a pazit Hector. Am ținut-o doi ani degeaba, falindu-ma doar la țarani ca pot ucide chiar un urs, desi n-aveam decat cartuse cu alice de iepuri... incarcai pusca si-mi tremurau mainile, zicandu-mi:

"Daca ar banui Hector ce-l asteapta, saracul!"

Apoi ma pomenii iar in curte, țanțos, ca un vanator batran gata de drum.

- Pe cine crezi sa chemam? intreba nevasta-mea vazandu-ma inarmat.

- Pe cine?... Ei, pe cine! rasei eu prosteste, ca si cand intrebarea ar fi fost nespus de caraghioasa.

in vreme ce radeam, ma gandii la incarcatura cu alice de iepure si ma cuprinse deodata spaima. Cum sa ucizi un caine cu alice de iepure? Asta ar fi o barbarie nemaiauzita... Nu se poate cu alice de iepure! Moartea trebuie sa fie instantanee, altminteri... altminteri ar suferi prea mult sarmanul... si mai ales de ce sa-l chinuiasca orice țaran care nici nu stie sa traga? Nu, nu, asta ar fi...

- Ce-i nevoie de țaran, cand sunt aici eu? urmai indata, mirandu-ma insa singur de ce spuneam.

- Atata ți-ar mai lipsi, sa te faci si hengher de dragul dulaului! se cruci nevasta-mea. Lasa, ca sunt destui oameni in sat cari pentru un gologan, doi...

- Ce vorbesti?! strigai revoltat, parca m-ar fi jicnit adanc. Cum iți vine sa vorbesti asa?... Cum iți vine?... Cum... cum...

- Din parte-mi, fa cum vrei! sfarsi ea nepasatoare.

Copiii primira hotararea mea cu violente explozii de bucurie. Erau fericiți c-o sa ma vada omorand... Avura insa repede o decepție dureroasa afland ca Hector se va savarsi in dealul din dosul casei, departe de privirile lor lacome. Cel mai marisor incerca, zadarnic, sa ma convinga prin lacrami ca el trebuie sa fie de fața negresit la ultimele zvarcoliri ale cainelui.

Ma apropiai chemandu-l cu glas bland, vrand sa-l mangai si sa-l ademenesc sa ma urmeze spre locul de supliciu. Hector, simțind viclenia, ma privi infricosat si fugi intre grajduri, dand supus si umil din coada si intorcand de cateva ori capul. Inima mi se stranse de mila, si totusi gura mea striga manioasa, ca si cand ar fi vrut sa-i ascunda slabiciunea:

- Ia sa-mi dați o franghie sa-l leg, ca altfel nu ispravim niciodata!

Copiii alergara voiosi ca pot lua parte macar la pregatirile de ucidere. Cu pusca pe umar si cu franghia in mana, inaintai vitejeste pe urmele cainelui. il descoperii in fundul sopronului, gramadit pe niste ogrinji.

- Stai, Hector, stai, ca nu-ți fac nimic! murmurai legandu-i sfoara de gat.

Cu ochii inchisi, cainele intinse gatul, fara nadejde, dar cu supunerea obisnuita. O singura data ridica puțin capul, incat ma speriai, crezand ca vrea sa ma muste. El insa imi linse mana, parca mi-ar fi cerut indurare.

il indemnai sa vie dupa mine si nu se urni pana nu-l atinsei in coaste cu varful piciorului. Tacut, imi linse si gheata, uitandu-se in ochii mei, si apoi se scula...

in poarta, Hector mai sovai puțin. Pe urma, insa, pasi incet, pleostit, frecandu-se de picioarele mele, incat franghia ii atarna sub gat ca o amenințare lenesa. Urcaram dealul pe o carare piezisa. Nu mai indrazneam nici sa ma uit la caine. Mila imi clocotea in piept si ma simțeam vinovat, cu toate ca ma sileam sa ma conving pe mine insumi ca ar fi o crima sa țin pe langa casa un dulau care maine-poimaine poate sa fie o primejdie pentru tot satul si, in primul rand, pentru casa ce-l adaposteste. Mai ales insa imi era rusine ca m-am facut eu insumi ucigas, si acuma mi se parea ca sunt sfidator de ridicol cu arma agațata de umar.

"Asa, cel puțin, n-are sa se chinuiasca mult... il voi ochi bine, va muri intr-o clipa", imi zisei totusi, ajungand in deal, ca o mangaiere.

imi veni in minte incarcatura cu alice de iepure, care acuma ma ingrozi de tot. Cum sa moara repede cu alice de iepure?... "O, Doamne, barem de l-as lovi bine, sa nu-l vad suferind!"

Un soare aprins se zbatea in apus, inrosind cerul. Spinarea dealului, plesuva, parca se scalda in lumina ruginie.

Cu gandul mereu sa scurtez chinurile cainelui, ma hotarai sa-l leg de o tulpina, sa-l ochesc de-aproape, sa fiu sigur ca n-am sa gresesc... Hector ma urma nepasator...

in sfarsit, gasii un mesteacan tanar si innodai bine capatul franghiei.

- Hector! Hector! soptii cu glas tremurat, potrivind pusca la umar.

Clinele se uita la mine ciulind puțin urechile, dar fara groaza in ochi, ca si cand glasul meu i-ar fi redat deodata nadejdea.

"in piept trebuie sa-l nemeresc!" imi fulgera prin creieri ridicand arma.

Ochind, intalnii privirea cainelui, increzatoare, si mainile incepura sa-mi tremure atat de tare, ca țeava pustii se clatina ca o limba de ceasornic.

"Nu exista dobitoc mai salbatec ca omul! ma gandeam amarat. Cu toate astea, trebuie!... si poate ca nici nu-i turbat... Poate ca... Sunt un ticalos fara suflet... Sunt"...

inchisei ochii si, zicandu-mi mereu ca n-am inima, apasai degetul pe tragaci. Un bubuit asurzitor ma cutremura, incat sarii cațiva pasi inapoi. Niciodata o pusca parca n-a facut zgomot atat de ingrozitor. De-abia peste cateva clipe imi adusei aminte de Hector

- L-am omorat...

Cainele, in picioare, se zvarcolea. in coasta ii rasarisera cateva mici pete rosii. Se repezea spre tulpina copacului, ca la un vrajmas de moarte. Pe urma porni nebuneste imprejurul mesteacanului, pana ce franghia se scurta de tot. Atunci se opri desperat si se apuca sa roada funia intinsa cu gura plina de sange amestecat cu bale. Scormonea in acelasi timp lutul cu labele, neputincios, tacut, furios, agațandu-se de viața cu o suprema incordare de puteri.

"E ingrozitor... Hector!... Trebuie sa mai trag, altfel se va chinui ceasuri intregi... Alicele de iepure"... imi zisei cu ochii ținta si cu o mila mare in suflet.

Deodata, insa, simții o placere stranie vazand framantarile dureroase, o placere care ma impiedeca sa pun iar arma la umar. Placerea aceasta ma tulbura, ma rusina si ma infuria, mai ales, dandu-mi seama ca n-o pot inabusi.

"Asta-i barbarie... Sa privesti o suferința si sa nu"...

Atunci vazui ca Hector s-a asezat pe burta, cu labele dinainte pe franghia sangerata, mai potolit, ca si cand durerile i-ar fi amorțit. Linistea lui ma supara. si brusc, ca la o comanda irezistibila, luai pusca la ochi si trasei a doua oara.

"De ce-am tras acuma? ma intrebai inmarmurit. Asta... asta"...

Cainele sari in sus ca o mingie vie, se zbatu, goni iar imprejurul copacului, descolacind funia. Apoi, istovindu-si puterile, se opri un rastimp. Ochii lui speriați se uitara la mine. Capul era murdarit de sange. Picioarele ii tremurau. Se pravalii si ramase neclintit, doar cosul pieptului i se ridica repede, si la fiecare respirație i se rosea mai adanc. Langa gat, intre picioarele dinainte, sangele vopsea pamantul din ce in ce mai mult, aburind usor in racoarea amurgului.

Voiam sa-mi intorc privirea si nu puteam.

- Saracul Hector! Vai, saracul! sopteam si, in acelasi timp, simțeam ca ochii imi ardeau de o placere care ma mustra, si care totusi mi-i pironea spre cainele muribund.

"Asta-i o ramasița de barbarie, ma gandii framantandu-ma. in fața sangelui se trezeste fiara incatusata in inima omului... Ce Dumnezeu, imi dau seama si, cu toate astea!"...

Pe cand ma gandeam, ma apropiai binisor. Pata de sange langa dansul se intinsese. Cainele se cutremura intr-un spasm greu.

"Acuma a murit... Acuma s-a sfarsit"...

Pe urma, parca creierul mi s-ar fi ințelenit. Nu mai puteam sa incheg niciun gand. Doar o pofta crunta imi zdruncina sufletul: sa pipai sangele cald... Trebuie sa-l simt... Vederea imi era tulburata intr-un val rosu, ca si cand toata lumea s-ar fi umplut de sange fierbinte, din care se inalța aburi amețitori ca o ceața... Ma lasai pe vine langa cainele mort, sorbind din ochi numai petele rosii, cari se mareau parca in nesfarsit... Apoi deodata imi infipsei degetul in baltoaca de sange sub capul cainelui, simțind un fior de groaza si de placere salbateca.

Ma dezmetecii brusc, ca si cand as fi cazut intr-o prapastie.

"Ce-i asta?... Am innebunit?"...

imi stersei degetul in blana cainelui, ca ucigasul care cauta sa ascunda urmele pacatului.

"M-a biruit fiara", ma gandii infricosat, pornind grabit in vale, fara a indrazni sa ma mai uit inapoi, cu pusca in mana.

Copiii ma asteptau in ulița, infrigurați de nerabdare.

- Auzi, ca n-a fost turbat cainele cu care s-a batut Hector!... E al baciului, stii, cel de pe ulița din dos... Ieri l-a adus de la munte...

- Acuma l-am omorat... Acuma degeaba... Acuma...

Ochii imi erau arsi de remuscari rusinoase.





Fiara


Aceasta pagina a fost accesata de 1183 ori.
{literal} {/literal}