Hora mortii

Hora mortii

de Liviu Rebreanu


Doua zile si doua nopti Ion Haramu nu s-a clintit din coltul vagonului. Ghemuit pe ranita, strangand pusca in brate, sta ingandurat si posomorit, cu capul in pamant. Numai rareori isi ridica ochii, in care s-a infipt o spaima crunta de ceva necunoscut si ingrozitor, si se uita imprejur nedumerit. Sufla greu, ca un dobitoc beteag, in creieri ii vuieste un gand chinuitor si necontenit bolboroseste:

- Am sa mor in batalie... Am sa mor... Mor.

Buzele-i sunt crampotite si gatul uscat, iar pe tample i s-au brazdat paraiase de sudori, pe cari, oricat le sterge, nu seaca.

Dar trenul nesfarsit uruie intr-una si rotile grele scartaie asurzitor. Locomotivele pufnesc ca niste balauri si scuipa nouri napraznici de fum, care se valmasesc si se imprastie in vazduhuri. si in duduitul masinilor se amesteca jalnic chiotele si cantecele ostasilor truditi, ca behaitul unei turme de oi dusa la zalhana.

Vreo patruzeci de oameni sunt ingramaditi intr-un vagon de vite. Mai toti se imbulzesc la usa deschisa, parca ar vrea sa-si ia ramas bun de la campiile, satele, dealurile, padurile ce se clatina si se incovoaie din goana trenului. Cu sepcile impinse pe ceafa sau trase pe-o ureche, cu fetele supte si umezite de nesomn, soldatii totusi canta ragusiti, lungind si tremurand vorbele. Doar cativa sforaie nepasatori, chirciti printre ranitele si armele asezate pe langa pereti.

Haramu se freaca la ochi cu pumnii. I se pare ca viseaza un vis rau si iarasi murmura:

- Am sa mor... Am sa...

Apoi cantecele inceteaza. Oamenii izbucnesc in rasete neroade, urla, se uita unii la altii ca si cand nu s-ar mai fi vazut de mult, pe urma si deodata tac toti, parca li s-ar fi stins glasul. Din celelalte vagoane se aud jelaniile taraganate, strigatele mulcomite de bocanitul rotilor. Tacerea se inteleneste si, in aerul imbacsit de naduseala, se scoboara presimtirile stapanite si apasa ca niste pietre de moara pe sufletele pornite in gura mortii. in ochii tuturor tremura o intrebare. Creierii se framanta cautand un raspuns pe care nu indraznesc sa-l gaseasca.

Un caprar spatos si inalt cat un munte, cu ochii mici, sfredelitori, ramasi in fundul capului, cu o mustata subtire, balaie si cu falcile iesite in afara, rupe linistea:

- Ziceti, feciori!... De ce-ati amutit, ma?... inainte, inainte!

Vreo trei vlajgani, foarte sfiosi, rad infundat. Vasile Fodor din Magura, cu un cap de veverita, striga pitigaiat:

- Ca bine graiesti, Boroiule!... Cum taci, cum te cuprind grijile si dorurile... Ca, zau asa, mai oameni de treaba!

si incepe deodata, cu glas subtire si scancit, o doina.

- Asa, Fodore, mormaie caprarul aratandu-si dintii.

Fodor intinde gatul si urla mai infocat, iar ceilalti, unul dupa altul, ii tin hangul cu ochii pe dos.

inserarea se strecoara pe nesimtite in vagon. Cerul s-a incenusit si a inceput sa se amestece cu pamantul aburit. Amurgul invaluie pe ostasii cantareti si-i subtiaza.

Boroiu mai asculta o clipa doina, pe urma se intoarce si-si roteste privirea, parca ar cauta pe cineva. Zareste in colt, pleostit, pe Haramu, il masoara lung cu ochi stranii si-i striga batjocoritor:

- Tu ce clocesti, Haramule?

Haramu ridica fruntea, se uita, nu pricepe si tace.

- Esti posomorit, ai? zice iar Boroiu, apropiindu-se ranjind si oprindu-se dinaintea lui cu mainile incrucisate la spate.

Fata lui Haramu e galbejita de tot. Mustatile rari i s-au zbarlit speriate, ochii turburi parca se opintesc mereu sa iasa din orbite, nasul i s-a subtiat si i s-a lungit, iar cutele in jurul gurii s-au adancit si s-au inmultit. Se uita tinta la caprar si izbucneste cu glas spart si harait:

- Apoi tie ti-e lesne sa batjocoresti. tie ce-ti pasa, ori ca traiesti, ori ca te prapadesti!... Dar eu am copii, si mosie, si nevasta! Simte ca i se umezesc ochii. Se opreste putin, inghite in sec s-apoi urmeaza: si-mi raman copiii pe drumuri... si nevasta ramane.

Nu ispraveste, ca si cand i-ar fi frica. isi arunca privirea la Boroiu, cercetator. Mai balbaie ceva neinteles si tace. Capul ii cade pe piept. incepe sa geama. Un soldat, care tocmai cauta sa-si stearga somnul din ochi, se uita morocanos la Haramu, injura, se intoarce pe cealalta parte si adoarme repede bombanind.

Boroiu a ramas cam uluit. A avut o tresarire, i s-au inclestat pumnii fara sa vrea. Dar indata s-a potolit si zice:

- Taci, bre, nu te teme... Nu mori...

- Am sa mor, Boroiule! raspunde Haramu apasat. Simt eu bine c-am sa mor.

- Eu nu mor! murmura caprarul incruntat. N-am sa mor!... De ce sa mor?

Se asaza si el langa Haramu, isi scoate sapca si se scarpina in cap. Celalalt il priveste cu coada ochiului, necajit, si nu mai deschide gura. Amandoi tac, dusi pe ganduri.

Sunt dintr-un sat, de pe valea Somesului, si se dusmanesc de vreo sase ani, de cand Haramu s-a insurat cu Ileana, fata Paraschivei si a lui Grigore Bulbuc. De atunci Boroiu nu are hodina, dar nici. Haramu si nici Ileana.

Boroiului i-a fost draga Ileana si Ilenii i-a placut Boroiu. impreuna erau la hora si nedespartiti in zile de sarbatoare, iar in zilele de lucru faceau ce faceau, si mereu se intalneau.

Dar a venit vremea de a trebuit sa plece la ostire.

Ileana a plans, l-a petrecut pana-n hotare si i-a fagaduit si s-a jurat ca-l va astepta. Mai bine moarta decat sa nu-l astepte si sa se marite cu altul.

si Boroiu a plecat linistit in Bosnia si de-acolo i-a scris carte Ilenii, iar Ileana i-a raspuns bucuroasa, si cartea ii era scrisa cu cerneala rosa si patata, cu lacrimi fierbinti.

Dupa un an, Boroiu a venit acasa, de Craciun, o saptamana. Era mandru, si avea doua stele albe pe guler: il facuse caprar. Era fecior dezghetat Boroiu, istet, saritor, muncitor. Tot satul s-a mirat de el si l-a coplesit cu intrebarile si l-a ascultat cu gura cascata cum vorbea in limba bosniecilor si cum povestea de cate-a dres si a patit. si Ileana se lipea de el ca o pasare infricosata si-l privea rugatoare. Boroiu insa n-a bagat de seama tremurarile fetei, ori de le-a simtit, nu le-a inteles. si nici nu a indraznit nimeni sa-i spuna si sa-i deschida ochii ca Ion, feciorul lui Alexe Haramu, cel putred de bogat, se tine scai de Ileana si vrea s-o ia de nevasta in ruptul capului.

Apoi Boroiu s-a dus iar in Bosnia si n-a mai venit pana peste doi ani si nici carti n-a mai primit de la Ileana. si atunci a gasit pe Ileana maritata cu Ion Haramu si cu un copil in brate.

Cand a vazut-o Boroiu asa, intr-o dimineata, pe ulita cea mare, a scuipat-o in obraz. A inteles, insa, din ochii ei plansi ca nu-i ea de vina.

si, incetul cu incetul, a aflat pe urma tot. A aflat de la oameni ca Ileana s-a impotrivit cat a putut, ca l-a purtat cu vorba pe Haramu un an de zile, ca, in sfarsit, a simtit-o tatal sau cu viclesug si a inceput s-o bata si a batut-o pana a inmuiat-o. Baba Firoana, moasa satului, i-a povestit ca Ileana intr-un plans o duce cu Haramu si i-a mai povestit cum o snopea tatal sau si cum ii striga: "iti trebuie Boroiu, hai?... Pe Boroiu-l astepti?... Na, blestemata! Na, rapandula!... Vrei calicie, vrei saracie, ai?"... si zice ca mereu tipa, sa auda tot satul: "Ori te duci dupa Ionica, ori iti sucesc gatul!"... Lui Ionica i-a dat batranul Haramu saptesprezece locuri, o tabla mare de padure, trei perechi de boi unguresti, nu stiu cati cai, doua vaci svaitere si o turma intreaga de oi, si casa de piatra in sat, si alte doua case la camp.

Totusi, Boroiu nu i-a facut lui Haramu nicio invinuire. Simtea ca, daca ar vorbi despre Ileana cu dansul, nu s-ar putea stapani si l-ar omori. Boroiu avea un pumn cat un mai, iar Haramu era slab si jigarit ca o martoaga nemancata.

Vorbeau cand se nimerea. Haramu se simtea vinovat si mereu cauta sa-l imblanzeasca. Odata i-a imbiat pe sora-sa de nevasta si i-a spus ca-i da sase locuri, si o casa, si o pereche de boi. Boroiu insa l-a privit drept in ochi si i-a raspuns tare, ca sa-l auda bine oamenii din carciuma:

- Eu nu ma mai insor, Ioane... Raman holtei cat oi trai!

Haramu a priceput si a tacut.

Asa a trecut vremea. Asa au trecut sase ani.

Cand a venit porunca imparatului sa porneasca barbatii la razboi, tot satul s-a bocit, numai Boroiu s-a bucurat. De moarte nu-i era frica, iar de ce lasa acasa nu-i parea rau. Era singur cuc, cu inima desarta si fara nicio nadejde.

in ajunul plecarii insa s-a pomenit cu Ileana.

- M-ai iertat? a intrebat femeia cu ochii plini de lacrami.

- Te-am iertat, a raspuns Boroiu, cu capul in piept.

Ileana ar fi vrut sa mai vorbeasca si n-a indraznit. A stat o vreme stergandu-si palmele pe solduri, miscand gatul si asteptand un cuvant de imbarbatare. S-a intors spre usa si de-abia atunci i-a venit graiul.

- Iarta-l si pe dansul, a zis cu glas moale. Ai grije de el si ocroteste-l si nu lasa sa-mi ramaie copiii fara tata.

Boroiu a vazut-o, pe sub sprancene, cum tremura de rusine, si intr-un tarziu i-a spus aspru:

- O fi cum o vrea Dumnezeu, Ileano!

S-au despartit fara sa-si dea mina si fara sa se priveasca. si totusi, in sufletul lui Boroiu s-a strecurat o raza de nadejde. Se sfia sa-si marturiseasca gandul ce-i incoltise in minte. Cauta sa-l alunge si se prindea mereu mangaindu-l. Simtea ca i-e si mai draga Ileana, desi a facut trei copii cu Haramu. I-e draga. si simtea acuma ca se bucura cand vede pe Haramu zvarcolindu-se cu ganduri de moarte.

Acuma Haramu geme intr-una si il aude cum baiguie:

- Am sa mor... Am sa...

Boroiu rasufla adanc, isi zgaltaie scurt mustata si sopteste:

- De moarte sa nu-ti fie frica, Ionica!... Moare cui i-e scris sa moara!

- Eu am sa mor, Boroiule! gafaie Haramu stins.

Caprarul isi inabuse o parere de bine, se rusineaza si tace. Asculta o bucata de vreme cum chiuie Moise Tripa, la usa, cu picioarele spanzurate afara, foarte ragusit, cum rad ceilalti si tropaie din bocanci, cum troznesc rotile neincetat ca un sir de ciocane mici pe o nicovala uriasa. Dar indata aude glasul lui Haramu:

- Barem sa stim unde ne duce, Boroiule!

- Unde vrea imparatul, zice caprarul, si adauga, mai tarziu: Tu sa te tii dupa mine, Ionica, auzi?

- Aud, aud...

- Ca de mine nu se agata moartea.

Haramu intoarce scurt capul spre Boroiu, cautand sa-i vaza fata. Nu se vede nimic. Dar respiratia i-o simte grea, linistita, si ceva ce-i alearga prin suflet ii rascoleste inima, ii furnica prin sange si-l incremeneste. I se pare ca o mana aspra nevazuta i se infige in gat si-l strange fara crutare. I-e frica de omul acesta, care nu se teme de moarte. isi aduce aminte de Ileana, de copii, de Boroiu de altadata.

"Are suflet bun Boroiu... Daca n-a zis el nimic atunci!... Acu-s altele... Acu, Doamne feteste!"

S-a innoptat de-a binelea.

in usa vagonului nu mai sunt decat vreo trei-patru intarziati. Cantecele au contenit. Soldatii s-au trantit pe jos si vorbesc incet, parca le-ar fi teama sa nu turbure odihna cuiva. Printre soapte se amesteca oftari prelungite si, dintr-un vagon indepartat, strabate o melodie trista, stinghera, intrerupta de zgomotul rotilor si al locomotivelor. Stalpii de telegraf insemneaza grabiti cate-o dunga neagra pe crampeiul de cer vanat-inchis ce priveste bland, cu ochi de stele tremurate, la ostasii ingandurati.

Suspinele si gemetele umplu toate vagoanele. O groaza ascunsa a pus stapanire pe sutele de oameni ce merg unde-i duce o masina neroada. Toti ar vrea sa doarma, sa uite ceea ce este si sa viseze ceea ce ar dori sa fie. si somnul nu vine.

Sute de oameni, rupti de osteneala, stau cu ochii mari holbati, scotocind intunerecul, vrand sa patrunda o taina de nepatruns. si in sute de priviri infiorate care se incruciseaza, se ciocnesc si se imbratiseaza, se zbate aceeasi presimtire dureroasa.

Un ostas incepe sa se zvarcoleasca, sare deodata drept in picioare si se repede, tipand de groaza, spre usa vagonului. Ceilalti il opresc speriati si-l mulcomesc.

- Opriti-l, ma, ca sare din tren!

- Nu-l lasati, feciori!

Se face un zgomot ca si cand intra dihorul intr-un cotet cu gaini. Toti se inghesuie spre cel ingrozit, il mangaie cu vorbe potolite. Trece un dram bun de vreme pana ce se asterne iar tacerea, mai apasatoare, mai chinuitoare.

Haramu mormaie o rugaciune si se necajeste ca nu si-o aduce aminte. O rugaciune pe care o spunea in fiecare seara, in copilarie, si de la care acuma nadajduieste imbarbatare si izbavire. Din cand in cand intoarce capul ingrijorat spre Boroiu, care pufneste rar alaturi. Simte ca Boroiu e linistit, si aceasta il nelinisteste. Se gandeste din ce in ce mai mult la Ileana, gandindu-se la Boroiu, si se invinovateste. ii vine sa ceara iertare lui Boroiu, si chiar deschide gura sa vorbeasca, dar se razgandeste. Mai bine sa ramana toate cum sunt.

si caprarul se simte atat de bine, parca s-ar duce la balci sau la sezatoare.

inspre miezul noptii soldatii adorm franti de gandurile negre. si prin somn ofteaza des si numai rareori rad sau se vaita.

Trenul uruie intr-una. Locomotivele sforaie obosite. Pamantul alearga pe langa vagoane. Cerul zambeste ca o mama iertatoare.

Apoi, undeva, masinile se opresc scartaind sfasietor. Toate vagoanele dorm, numai locomotivele slobod puhoaie de aburi pe narile de otel. E o liniste grea, ca si cand lumea intreaga ar fi incremenit sub povara intunerecului.

Deodata, un tipat ragusit de goarna spinteca tacerea. Un murmur uluit raspunde din vagoanele desteptate, prin care trece ca un fior.

- Muscalii!... Muscalii!

Un plutonier striga aspru in fiecare usa:

- Cinci minute!... Alarma!... Cinci minute!

Zgomotul in vagoane se atata: zanganit de arme ciocnite, parait de ranite aruncate in spinare, injuraturi repetate printre dinti, gemate zadarnice. Un ofiter gros, mustacios, gafaie suparat printre sine, zdranganindu-si sabia:

- Trompet! Boule! Nu se suna in apropierea dusmanului!

Un palc de ofiteri somnorosi, zgribuliti isi pocnesc oasele pe peronul garii, care, cu cele doua geamuri luminoase, priveste nepasatoare, tacuta in noapte, parca nici n-ar vrea sa vaza ce se petrece. Porunci grabite se desprind din zgomotul turbure, si comenzi scurte, taioase.

Apoi, un nou semnal de trambita zguduie somnul noptii, in ciuda ofiterului gros, care-si astupa urechile injurand. Pe urma, un tropot prelung, ca si cand s-ar incinge o hora uriasa. si, repede, companiile isi incheie randurile in fata vagoanelor goale, ca niste guri lacome din care pufneste un miros greu de om.

- Intram in hora, Ionica... Intram! sopteste Boroiu, ca sa nu-l auda ofiterul care se plimba nervos prin fata plutonului, tremurandu-si sabia si cascand des.

Haramu tresare. N-a inteles vorbele lui Boroiu, dar simte ca i-e frig. Un vantisor slab, umed incepe sa bata. Pornesc pe-o ulicioara strimta, noroioasa.

"Se vede c-a plouat pe-aci, se gandeste Haramu.

Pe la noi era cald cand am plecat"...

Cel din spate il calca mereu pe bocanci. Haramu se supara. Cine-o fi? Nu-l vede. Boroiu e langa dansul. ii aude pasii apasati, grei. ii cunoaste.

I se pare ca trec printr-un sat. Niste caini hamaie cand mai departe, cand mai aproape. Un ochi de lumina galbena, sfioasa palpaie o clipa si adoarme iute. "E un sat... Da, da... Un sat."

Au mai mers putin si pe urma s-au oprit.

- Acu ce mai asteptam? zice Haramu ingrijorat. De ce nu ne ducem la bataie? De ce?

Nu raspunde nimeni. Toti se trantesc in santurile soselei. Pe drum raman doar piramidele de arme si ofiterii, cari par niste stafii urate. in zare, pe cer, se framanta nouri bolbocati, negri, amenintatori. Stelele acuma plang infricosate si imputinate. soseaua albeste in bezna, parc-ar fi de argint vechi. Se aude cantecul harnic al unui cocos, apoi mai multe pe rand, io, ragusite, subtiri, furioase, ca un concert. Un greier spaimantat taraie scurt si des. Frunze uscate zuruie imprastiate de vant.

Haramu sade cu fata-n sus nemiscat, cu ochii la cerul mohorat, prapadit de ganduri. Un miros de pamant jilav ii gadila narile si-i aminteste de-acasa. si deodata parca nu mai vede cerul acesta strain si nu mai aude zgomotele acestea straine. Parca e in Prislop. Pe ulita cea mare cascioarele sarace se pituleaza rusinoase dupa gardurile darapanate de nuiele. Numai casa lui de piatra se inalta trufasa, cu acoperisul de tinichea rosie. Intra in ograda multumit. Vitele rumega lenese si-l privesc lung. Sluga somnoroasa scoate apa; cumpana fantanii scartaie. in tinda gaseste pe Ileana, plansa, cu baietasul cel mic in brate, pe vatra. Focul duduie si flacarile falfaie si raspandesc o caldura molesitoare. in patul rascolit, dezveliti, dorm copiii amandoi, si Toderas rade prin somn.

Haramu se cutremura infrigurat, isi trece mana peste ochi si ofteaza adanc.

"S-a ispravit... Am sa mor", se gandeste dansul indata, cuprins de frica. in suflet simte un gol mare, - atat de mate, parca cineva i-ar fi smuls, pe nesimtite, toate maruntaiele. si de jur imprejur se intinde si stapaneste acelasi gol nesfarsit, ca si cand][toata lumea s-ar fi sfaramat si-ar fi ramas el singur, infricosat si indurerat.

Sublocotenentul, un sas lung, roscovan, cu glasul lung, aduna plutonul intr-un palc. Vorbeste stricat romaneste. Vrea sa fie energic, dar vocea ii tremura.

- Inamicul e aproape, feciori!... in curand primim botezul de sange... Fiti barbati! Romanu-i viteaz... Fiti romani!

Soldatii asculta tacuti, cu gura cascata, parca n-ar pricepe. si sublocotenentul vorbeste mereu. imparatul... romani... muscali... dusmani...

Pe urma vine in goana calului un ofiter. Spune ceva colonelului cu glas foarte tare, ca si cand ar fi speriat, in nemteste. Oamenii nu pricep. Ofiterul striga mereu, intoarce calul si se face nevazut. Comenzi rasuna grabite. Toti oamenii isi fac cruce deodata, ca de porunceala. Pe urma picioarele pornesc, si soseaua parca se clatina sub bubuitul pasilor.

Drumul coteste cand incoace, cand incolo, urca povarnisuri, trece prin cateva sate. Prundisul e proaspat si scartaie sub talpile batute cu cuie. Ostasii merg tacuti, parca s-ar duce la inmormantare. Numai ofiterii mormaie uneori: "Curaj, copii!" Dar si glasul lor suna a pustiu si se stinge fara ecou.

Haramu isi taraste picioarele si priveste in toate partile, cautand ceva, nici el nu stie ce. S-a facut ziua. Soarele insa nu se arata: norii ceia de la rasarit il tin incatusat. Haramu simte intr-una golul in suflet. Fruntea ii arde. Fata-i e ca varul si pe buze ii joaca un zambet.

- Pe-aici au cules bucatele, zice dansul catre un soldat, care de asemenea cerceteaza miristile si porumbistile.

- Alti oameni, alta tara, alte obiceiuri, raspunde acela clatinand ganditor din cap.

- Ehe, ce bucate frumoase mai aveam pe la noi!.. Acu o sa le stranga ciorile!

Haramu rade amar. Ostasul rade si iar da din cap.

Deodata Fodor, cine stie cum, iese din randuri si incepe sa joace barbuncul, chiuind ca un nebun. Toata compania izbucneste intr-o veselie zgomotoasa, iar Haramu il indeamna inviorat deodata:

- Nu te lasa, Fodoree!

Merg mereu, merg mereu. Soarele a ramas in urma. Talpile ustura fripte. Cine mai stie de cate ceasuri merg mereu?

soseaua taie o vale larga ca o groapa uriasa. Companiile se opresc putin si se dau la o parte, sa faca loc unui sir lung de carute incarcate cu lazi albe, grele, cu semne rosii. Vizitiii sed nepasatori, cu luleaua in gura. Un ofiter calare se invarteste intr-una pe langa carute, injurand in gura mare si amenintand cu o cravasa rupta.

- Munitiile! sopteste Eoroiu, si in ochi are o sticlite de veselie ciudata.

Tocmai cand trece convoiul se aude un mormait indepartat, prelungit, inabusit. O tacere adanca urmeaza. Numai scartaitul rotilor neunse turbura caldura mocnita. Toti ochii se ridica intrebatori, cercetatori, spre rasarit.

- O ploua! sufla Haramu intr-un tarziu.

- Tunurile! raspunde Botoiu cu aceeasi veselie stranie in privire.

Haramu se uita la el neincrezator. Rade si-si dezvaluie dintii ca un caine suparat. Glasul ii tremura:

- De-acu incepe... Bine ca incepe!

Acuma coloana urca un povarnis. Mormaitul tunurilor slabeste. Gafaitul ostasilor se inteteste. Urca mereu, urca mereu.

Pe creasta dealului, insa, parca s-ar fi deschis deodata o fereastra: bubuiturile cutremura vazduhul. Oamenii se inchina fara sa vrea si-si feresc capul.

in fata se desfasoara o vale lina, larga, nesfarsita. Departe, departe, in fund, albastreste un sir dintat de coline. Valea toata parca e o harta uriasa intinsa pe o masa uriasa. intr-un verde spalacit serpuiesc drumuri albe. Ici-colo, pete vinete de paduri si de tufisuri. Apoi fasii mari de semanaturi galbene. si, resfirate la intamplare, vreo cateva sate cu casele incremenite de frica tunurilor, ce nu mai contenesc. Departe, in stanga, arde un sat, si fumul se inalta pana in cer. Drept inainte, alt sat e invaluit intr-o mare de fum, cenusiu-galbui, din care se ridica uneori vartejuri negre, atunci cand bufneste in gramada de ruine cate un obuz ratacit. Mai departe, foarte departe, arde campia. Fumul se tavaleste pe pamant si se clatina ca un betiv plecat la plimbare.

Companiile cotesc la dreapta pe-un drum ingust, imprejmuit de plopi desi. si merg mereu...

Iar trec printr-un sat. Pe ulita stau insirate vreo douazeci de carute pline de paie. Pe bratul vizitiilor e crucea rosie. Pe turnul bisericii falfaie un steag mare alb, cu crucea rosie: Un doctor foarte tanar tine mana la cozoroc si zambeste vesel, aruncand din cand in cand vorba: "Gata!" Boroiu nu se poate opri sa nu lamureasca pe Haramu, privindu-l drept in ochi, parc-ar vrea sa-i implante un cutit in inima:

- Astea-s pentru raniti... stii, daca esti pe moarte, aici te aduce sa mori.

- Am sa mor, balbaie Haramu incet, intinzand gatul ca o rata bolnava. Pe mine nu mai trebuie sa ma aduca aici. Ce sa ma mai aduca?

- Ce tot imi bati capul, pacatosule, cu moartea? izbucneste caprarul cu rautate. Ce tot trancanesti?... si daca mori, adica ce mare paguba-i? Mori, bine! Esti mort. Are cine sa te ingroape!

Haramu ridica ochii sfios la Boroiu si se infioara. in fata caprarului e ceva ce-l inlemneste. Ar vrea sa se desparta de dansul si nu poate. si in creieri ii fulgera: "Boroiu imi vrea moartea!"

Dar nu zice nimic. isi taraste picioarele grele - plumb, ofteaza si se mangaie curand: "Cum o da Dumnezeu-sfantul! Fie voia lui!"

Bubuiturile sunt tot mai furioase si se apropie, in dosul unui damb turtit se zaresc tunurile, mici ca niste jucarii, iar oamenii, invartindu-se pe langa ele, ca niste carabusi.

Cand le vede Haramu, se bucura copilareste si nu-si mai ia ochii de la ele. Troznetele ragusite, aspre ii farmeca urechile. il cuprinde o incredere oarba, nemarginita, si incepe sa strige vesel:

- Uite tunurile!... Tunurile noastre! Tunurile noastre!

Apuca pe Boroiu de maneca tunicii si-l zgaltaie cu mandrie:

- Uite tunurile noastre!

in clipa aceea un vajait infricosator trece prin vazduh. Un srapnel se sparge undeva, la spatele trupei, cu o flacara orbitoare. Un nour alb, cat o capita de fan, rasare, se umfla, ramane cateva minute atarnat in aer, s-apoi se destrama si se pierde. Boroiu raspunde ranjind:

- Ne-au zarit muscalii si dau in noi cu tunul.

- Da’ noi n-avem tunuri? face Haramu triumfator. Avem!... Uite-le! I le arata cu mina, rade si urmeaza: Nu stiu cum, Boroiule, dar parca-s de fier! Nu-mi mai pasa de nimic... Acu sa ma trasneasca un glont, si nici n-as cracni... Adica ce? O viata are omul! Asa-i, mai Boroiule? Rade zgomotos si incepe sa bata talpa, ca la parada, numarand tare: Stang! Drept! Stang!

Caprarul il priveste nedumerit, isi sterge sudoarea pe gat si tace.

Pe drum vine, cu pasii tarati, un tunar ranit. Se asaza pe marginea santului pana trece coloana. Capul i-e imbrobodit in zdrente murdare, muiate de sange. O dunga lata, rosie-negricioasa, se scurge pe tunica cenusie de la guler pana jos. Are in ochi o lucire apasatoare si murmura ingrozit din cand in cand:

- Prapad mare... prapad mare!

Haramu aude vorbele si simte cum, deodata cu ele, ii zboara din suflet bruma de incredere. Merge inainte cu ceilalti, si parca nici nu-si mai da seama ce face. Vede mereu pe tunarul insangerat si nu-l mai slabeste de loc gandul mortii.

Se pomeneste intr-o porumbiste, alergand, cu pusca in mana. "Cum am ajuns aici? Ce caut aici?" Boroiu merge inainte. "De ce mi-o fi vrand Boroiu moartea?!" Ostasii sunt rasfirati care incotro, gafaie greu si calca in picioare porumbul. Sublocotenentul paseste sprinten, taie in dreapta si-n stanga tulenii uscati, parca si-ar incerca ascutisul sabiei, se uita deseori inapoi si sopteste cate ceva. Tunurile mormaie mai departe. Din stanga paraie focuri de pusca. O frunza vesteda il loveste peste fata, si aceasta deodata il face iar sa se gandeasca acasa. isi aduce aminte ca otava din lunca i-a ramas cosita, dar neadunata. Sa nu fi dat vreo ploaie, sa i-o prapadeasca. "E munca de sapte barbati. si ce otava! Matase, nu altceva! Las’, ca are grije Ileana... Dar trebuie sa ia femei la otava... Da, da, femei. Barbatii au plecat toti... Multi au plecat, cine stie cati s-or intoarce?!... Azi e vineri? Da, da, vineri. Zi de post. Poti sa postesti aici - Doamne fereste! Ce post! mananci ce apuci"... ii vine in minte ca n-a luat nimic in gura de ieri dimineata si ca i-e foame. Scoate o placinta, adusa de-acasa, facuta de Ileana, si inghite repede bucati mari. Poate ca mananca pentru cea din urma oara! De unde stii? "in razboi acu traiesti, acu esti mort... Ehe! Doamne fereste!"

Porumbistea nu se mai ispraveste. Razoare, santuri si mereu porumb.

"Unde-s muscalii? isi zice Haramu incet, si intrebarea incepe sa-l chinuiasca. Unde-s? Unde-s?" in fata nu se vede decat spatele lui Boroiu, cu ranita si cu bidonul care zangane necurmat, si varful sepcii. ii mai trece o clipa prin cap ca Boroiu ii vrea moartea, dar indata se gandeste iar: "Unde-s muscalii?" si se infurie, parca i-ar fi tras cineva o palma. "Auzi, razboi fara muscali!... Rusine!"

Apoi se trezeste lungit cu burta la pamant, langa caprar. E marginea porumbistei. Sublocotenentul se uita cu binoclul. Deodata, in fata, se porneste un ropot de focuri de pusca, si ofiterul tipa foarte ascutit:

- Foc! Foc! Foc!

in stanga, din porumbiste, tasneste un lant de ostasi si alearga inainte ca o armonica. Langa el Boroiu ocheste si trage. Arma pocneste ca un tun. Haramu se mira cum poate pocni asa tare. Ar vrea sa traga si el, dar nu vede nimic.

- Unde-s muscalii? intreba dansul necajit.

- Esti. Orb? Nu-i vezi? mormaie Boroiu, ochind din nou..

Haramu se uita zadarnic. Trage intr-o doara, fiindca simte o nevoie chinuitoare sa faca ceva. si pe urma trage mereu, cu toate ca nu vede nici urma de dusman, si e nespus de multumit.

Dar sublocotenentul racneste speriat: "inainteee", sare si porneste ca sageata. Toti se reped dupa ofiter.

Un zbarnait scurt trece peste capul lui Haramu in vreme ce goneste inainte. "Glontul!" se gandeste dansul tragand cu ochiul cand in dreapta, cand in stanga. si dupa cativa pasi iarasi parca i-ar zazai un bondar pe langa ureche.

"Se tine glontul de mine!... Se tine!"

Cand se vede lungit jos, rasufla usurat si incepe sa traga ca un nebun. S-a nimerit tocmai intre sublocotenent si Boroiu. Toti ochesc, trag, si muscalii nu se zaresc. Ofiterului ii curge nadusala pe obraji. Haramu aude deslusit cum intreaba pe Boroiu:

- A cazut vreunul de-ai mei?

si cum raspunde Boroiu, gros, ca de dupa un zid.

- Nu m-am uitat inapoi...

si numaidecat iar urletul. Sublocotenentului si iar inainte. Gloantele bazaie mai ascutit. Haramu le simte tiuind intr-una, dar nu se mai gandeste la ele. ii trece mereu prin minte: "Unde-s muscalii?" Fugind, ii loveste urechea un tipat sfasietor. Un soldat, si pare ca tocmai Fodor din Magura se zvarcoleste pe aratura proaspata, ca un caine cu spinarea rupta.

"L-a omorat", se sperie Haramu. La dreapta lui, Trifon Mocanu injura din rasputeri si merge schiopatand, iar dupa cateva clipe cade gramada gemand si sasaind. Gloantele insa vuiesc neincetat, tot mai furioase, mai dese, ca niste naparci turbate. Lui Haramu i se pare ca fuge de cand lumea si ca n-o sa se mai sfarseasca goana niciodata. Picioarele ii sunt amortite, nu le mai simte, il cuprinde ameteala. Cand isi vine in fire e intr-un sant, cu pusca la ochi, si aude glasul sublocotenentului:

- Zece sute, copii!... Ze-ce su-te!

si pe toata linia soldatii, trecandu-si unul altuia, din ce in ce mai slab:

- Zece sute... zece sute!

Tocmai in fata lui, numai la vreo cativa pasi, pocneste pamantul si se ridica un nouras de colb galbui, cat o caciula.

"Se tine de mine glontul, isi zice Haramu; dar nu mai are vreme sa se gandeasca la glonte, caci ii vine iar prin minte: Unde-s muscalii?"

Mai inainteaza de vreo doua ori. Gloantele bazaie ca un roi de viespi inraiti. Mereu rasuna vaiete, injuraturi, tipete, mereu cad ostasi, gem si se zvarcolesc. Pustile troznesc neincetat, cand mai rar, cand mai grabit. Bubuitul tunurilor insa a slabit, numai uneori se sparge in vazduh cate-un srapnel trufas... si Haramu vesnic se intreaba: "Unde-s?" si-i e necaz.

- Nu mai putem merge inainte, aude acuma pe Boroiu. Au cazut mai multi de jumatate...

- Sapele! Sapele! zoreste sublocotenentul. Nu toti deodata!... Pe rand!... Pe rand!

Dar pana sa-si desfaca sapa, vede ca unii se taraie inainte spre un razor ce desparte doua miristi arse. Se taraste si el cu mare bagare de seama si se ascunde binisor in sant. Pe urma totusi scoate capul, sa caute pe muscali. Departe, la marginea unei porumb isti tivite cu pomi, zareste varfuri de sepci.

- Muscalii, Boroiule! izbucneste dansul oftand, parca i s-ar fi luat de pe suflet o piatra de moara. Uite dusmanul!... Uite!... Uite!... (E fericit ca un copil).

- Bine, bine, mormaie Boroiu, ochind cu luare-aminte. Trage, Haramule, ca ne prapadim!

Haramu incepe sa traga, si dupa fiecare impuscatura se asaza mai bine in sant. Simte o placere mare ca a descoperit pe muscali. A scapat parca de-o grije mare. Acuma s-a mai inviorat. Are chiar chef de vorba, dar Boroiu e furios si injura si se zbuciuma. Haramu trage, face socoteli si planuri si nu mai vrea sa moara.

"Adica de ce sa mor tocmai eu? Las’ sa moara altii, care n-au la ce sa se intoarca acasa. Nu mor pentru ca nu vreau sa mor!... Nu mor!"

Simte totusi ca frica ii stapaneste inima si ca n-o poate goni, oricat isi zice: "Nu mi-e frica!" Sublocotenentul, alaturi, porneste sa geama. "L-a lovit, se gandeste Haramu, vazandu-l cum ii cade capul in tarana si ca are o pata mare de sange pe umarul stang. I-a zdrobit umarul, saracutul!... Vezi, cine n-are noroc... Sa fii cu stea in frunte, si nu te iarta glontul!" Apoi deodata isi aduce iar aminte de otava din lunca si-l apuca o grije dureroasa sa nu fi dat o ploaie sa i-o fi stricat... "S-o ia dracul de otava... Ia uite ce-mi framanta capul!" incearca sa se gandeasca la altceva, dar nu poate si incepe a socoti cate care de otava o sa-i iasa.

- Ioane, rasuna vocea lui Boroiu. Ia seama, Ioane! Vine o companie de intarire... Auzi?... Cand ajunge aici, sarim cu totii si inaintam... intelegi?

Haramu face ochii mari. "Ce vrea Boroiu?" se gandeste dansul banuitor. I se pare ca privirea lui Boroiu se bucura de ceva. "De ce se bucura?... Crede ca am sa mor?... Da, da, crede... imi doreste moartea, de buna seama... si, dupa ce-oi muri, se intoarce acasa si-mi ia pe Ileana. Are necaz pe mine din pricina Ilenii... Oho!" Se uita cu rautate la Boroiu si striga:

- Ileana, ai? Crezi ca am sa ma prapadesc pe-aici, ai?... Nu mor, Boroiule! Nu vreau sa mor!

Boroiu n-aude, caci pustile fac o galagie ca-n iad. Dar ranjeste multumit, parc-ar intelege gandurile lui Haramu.

Se apropie din spate pasi grei, gafaituri, zanganit de arme, comenzi repezite in fuga. Haramu vrea sa priveasca inapoi. in clipa aceea insa rasuna un urlet salbatec: "Uraaa!... inainte!... Uraa!" Sare si el sa porneasca inainte, dar n-apuca sa faca niciun pas si simte o lovitura in soldul stang.

- M-a ucis! murmura dansul, pravalindu-se iar in sant. Mi-a rupt piciorul!

Vrea sa se scoale din nou si nu poate. isi pipaie piciorul, ridica aripa tunicii si degetele i se umplu de sange. Cureaua cu care era incins e gaurita.

- Trebuie sa-mi taie piciorul... Am sa raman olog...

Ochii i se impainjenesc. Durerea il chinuieste din ce in ce mai tare. "Lesin... Mor"... se gandeste el cu frica. incearca sa strige ajutor, dar nu poate deschide buzele. Sangele i se scurge pe piele. il simte cat e de fierbinte. "Ar fi bine sa opresc sangele", ii trece prin creier. Mainile ii tremura si nu le poate misca. incepe sa zica in gand Tatal nostru si parca se mai linisteste.

Se asteapta, din clipa in clipa, sa lesine si se mira ca inca n-a lesinat. "Am sa mor... Degeaba nadajduiesc... Am sa putrezesc aici, in sant, ca un caine fara stapan... Nu vine nimeni sa-mi opreasca sangele!" isi aminteste de carutele cu paie de la marginea satului... "Ramane Boroiu cu Ileana... Ramane!"...

Vremea trece atat de greu, parca ar fi de plumb topit. Soarele e aproape de asfintit. Tot vazduhul miroase a praf de pusca.

Apoi Haramu, pe neasteptate, se pomeneste iar cu Boroiu in sant. Toti veneau ingroziti si se pitulau in dosul razorului si incepeau a trage cu deznadejde. Boroiu era ca un tigan la fata si injura salbatec... Haramu vrea sa-l strige si nu poate. Geme.

- Ce-i cu tine, Haramule? Esti moft?

Haramu, auzindu-l, isi aduce aminte de Ileana.

inchide ochii; genele-i sunt grozav de obosite. Boroiu il pipaie, mormaind:

- Unde te-a izbit, omule?... Aha!... Curge sangele dintr-insul ca dintr-o vita!

Ranitul simte o durere sfasietoare, apoi indata o alinare.

- Te-am legat, Ioane, duduie glasul lui Boroiu. Nu-i nimic... numai de n-ar veni ei peste noi!

Haramu geme putin si incepe sa sosaie iar din buze o rugaciune, repede, babeste.

Dupa un rastimp, cine stie cat de lung, Haramu aude soapte speriate:

- Vin!... Vin!... Vin!...

si in curand, vocea lui Boroiu, aspra, ragusita:

- inapoi!... inapoi!...

Pe Haramu il cuprinde o spaima nebuna. Vede cum ostasii se scoala din sant si pornesc inapoi in goana. "Vin muscalii!" se gandeste dansul, si nu mai simte nicio durere, numai frica, ce-i ingheata sangele in vine, ca ramane singur intre dusmanii cari o sa-l turteasca mai rau ca pe un vierme. isi aduna toate puterile si tipa deznadajduit:

- Boroiule, frate, nu ma lasa aici!

Boroiu se opreste sovaind.

- Nu ma lasa frate, sa ma prapadesc in straini!... Nu ma lasa...

Se uita lung unul la altul - Haramu, rugator, Boroiu, nehotarat. Gandul caprarului este, o clipa, sa-l lase acolo, pe mina cazacilor. Cum i-a strivit el norocul, asa sa-l striveasca dusmanii acuma. Dar, vazandu-i fata alba ca hartia si ochii scaldati in lacrimi, i se inmoaie inima. isi aduce aminte de Ileana, cum statea si ea plansa si indurerata, si parca ii aude glasul tremurat: "Ai grije de el si ocroteste-l!"

- Hai! face Boroiu scurt, plecandu-se si luandu-l in carca.

Gloantele tiuiau si sfaraiau neintrerupt. Caprarul gafaia din greu cu Haramu in spinare, care gemea si se vaita. Toata miristea era plina de ostasi ce alergau infricosati, fara tinta, dornici numai sa scape din ploaia de foc cat mai curand.

Pe Haramu il apuca durerea, mai nemiloasa si mai navalnica. ii vine sa tipe, dar parca i-e teama de Boroiu. Strange dintii din rasputeri si numai rareori geme scurt, inabusit.

- Taci, taci, ca nu-i nimic, zice caprarul morocanos, pasind apasat ca un bivol.

"Mor... mor, se gandeste Haramu simtind cum i se sleiesc puterile. S-a ispravit cu mine... S-a ispravit!"

Ca sa-si imprastie gandurile chinuitoare, incepe 25 sa vorbeasca, incercand sa arate veselie sau macar nepasare in glas:

- Vai de mine, Boroiule!... Mi-am uitat pusca-n sant...

- Las-o dracului de pusca!... Bine ca nu te-am uitat eu pe tine! raspunde Boroiu rautacios.

- Mi se pare ca ne-au biruit muscalii! urmeaza Haramu.

- Mi se pare... ’S multi... Cata frunza si iarba.

- s-acu ce facem?

- Fugim, nu vezi? zice caprarul posomorit si, dupa o vreme adauga: Da’ esti greu tare, Ioane... Parca duc in spinare un sac de pamant.

Haramu se sperie de vorbele acestea, dar totusi rade silit si sec. Boroiu rade si el. Rasul lui e multumit si cam aspru.

- Au pierit multi de-ai nostri, incepe iar ranitul.

- Multi. si mai multi o sa se prapadeasca de-acu inainte! Tace putin si apoi urmeaza: Multi de tot... Ilie Onu s-a dus. in cap l-a pocnit glontul... si George al lui Bucur din Tihuta. si Dolga Mihai, stii, baietandrul cela din Bargau, care se tinea numai de dracovenii... Toti s-au stins!

- Dumnezeu sa-i odihneasca...

- Multi, multi... Pe Dumitru Hrisca l-a nimerit drept in inima. A mai alergat oleaca, si-apoi s-a pravalit ca un bolovan, de nici vai n-a zis... Cine sa-i mai stie pe toti?... E plin campul de ei. si santurile gem.

- Urgia lui Dumnezeu!

- Razboiul, Ioane!... Asa-i: sange, moarte, durere, pacostea lumii.

- Le-auzi cum suiera? face Haramu, ascultand gloantele care umpleau vazduhul cu tipetele lor. Sa stii ca pe mine ma cauta... Simt eu ca ma cauta.

- Sa-ti spun eu una si buna, mai Ioane, bombane Boroiu rar si apasat. Glontul se tine de cel ce se teme de dansul. Auzi tu ce-ti spun? Cand ti-o fi frica, sa-ti iei ramas bun, c-ai pus-o de mamaliga!

Haramu incepe sa tremure. Cuvintele lui Boroiu i s-au infipt drept in inima. Frica isi incleasta ghearele intr-insul din ce in ce mai adanc. O simte cum ii patrunde in creier, in oase, in carne, in vine. "De-acu mor... mor"... ii fulgera prin minte. Totusi, se mai zbate, incearca sa se apere. Limba i se invarteste repede. si, vorbind, rade ragusit si horcaie:

- Mie nu mi-e frica, Boroiule! Zau nu mi-e frica... Mi-a gaurit piciorul? Bine. Poate ca Dumnezeu a vrut inadins sa ma scape din prapadul asta... Ai? Carutele cu paie... Ma duce la spital si-mi taie piciorul... Mi-l taie? Bine. Parca nu mai sunt ologi pe lume?!... Ori cu un picior, ori cu doua, numai sa stii ca traiesti!... Am nevasta, mosie, copii... Trebuie sa traiesc... trebuie sa...

Glasul i se taie deodata. Icneste scurt, ca si cand i-ar fi trantit cineva un pumn zdravan dupa cap, rade putin, ofteaza lung si amuteste, parca i s-ar fi retezat limba din radacina.

Caprarului nu-i place trancaneala tovarasului, isi aduce aminte de ce i-a facut Haramu si i se pare ca tare-i prost de cara in spinare pe cel ce i-a mancat norocul. Se gandeste chiar sa se descotoroseasca frumusel de dansul, orice ar fi. Asta o astepta el de cand a plecat de-acasa. Asta era nadejdea lui cea buna. Acum de ce sa se puna de-a curmezisul soartei?... Dar cand se framanta astfel, da peste ceva, se impiedeca si e aproape sa se rastoarne. Se uita, vrea sa injure. Vorbele-i incremenesc in gat. La picioarele lui vede pe Marin Praslea, un flacau din Salva, prietenul sau cel mai bun, mort-rece, chircit ca o rama chinuita, cu fata schimonosita, cu grumajii incercuiti intr-un guler rosu de sange inchegat. Boroiu se cutremura si-si inteteste mersul. Prin sira spinarii il furnica un fior.

Mai sunt doar cativa pasi pana la porumbiste. Un capitan se rasteste cu sabia la fugarii ce sosesc mereu si nu se mai gandesc sa se opreasca, ii ameninta. si racneste din rasputeri:

- Stai, talharule!... Jos! Jos!... La liziera!

- Uite c-ajungem, Ioane! zice Boroiu mai senin. Aici poate c-or veni sanitarii sa te duca la carutele cu paie...

Tace, rade si asteapta sa zica ceva Haramu.

- Nu vorbesti? urmeaza apoi din nou, cand vede ca asteapta in zadar. Nu vrei sa vorbesti?... Mi se pare mie ca ti-e frica!... Ia seama, Ioane, ca frica nu e buna.

Caprarul rade foarte gros, dar iar nu primeste niciun raspuns.

- Daca vrei tu sa taci, taci! mormaie dansul dupa un dram de vreme, nepasator. "O fi lesinat, pacatosul, se gandeste pe urma. He-he, mare-i frica!"

Intra in porumbiste. Cativa ostasi s-au intors spre dusman si trag fara de suflet. Capitanul striga desperat, cu ochii iesiti din orbite:

- Stai!... Stai!... Liziera!...

- Am ajuns, Haramule! zice Boroiu. Hai, sa te dau jos.

ii desprinde picioarele de dupa mijloc si Haramu se rostogoleste, ca un trunchi, la pamant si ramane cu fata in sus, cu mainile si picioarele intepenite. Pe buzele mortului se racise un ras dureros, iar in ochii holbati a ramas intiparita o dorinta mare de a trai, amestecata cu o frica napraznica. in dreptul inimii, dintr-o rana rotunda cat un zlot de argint, se scurgea lenes un firicel de sange negricios.

"L-a izbit glontul in spate, de aceea nu mai vorbea nimic, se gandeste Boroiu cu privirea pironita asupra cadavrului. Te-a batut Dumnezeu, Ioane, pentru ca mi-ai zdrobit viata si pe-a Ilenii".

isi face cruce incet, de trei ori.

E multumit. Cum a dorit el, asa s-a intamplat. De-acu Ileana iar e sloboda. Se vede bine ca au fost ursiti unul altuia.

Boroiu tresare scurt. Aude glasul capitanului, aude pocniturile pustilor si un bubuit de tun obosit, departat.

- Muscalii! isi zice repede.

incepe sa-si dea seama ca inca nu s-a sfarsit. intai muscalii, pe urma Ileana. si cine stie ce-o mai fi?...

Se taraste la marginea porumbistei. Pe campul insorit vede ici-colo trupuri de soldati, ramasi care cum i-a trasnit moartea. in vazduh croncane o ceata de corbi ce se roteste, se coboara uneori, se apropie de morti, se inalta iar, parca nu s-ar sinchisi nici de oameni, nici de gloante. Ostasii intarziati vin s-acuma in fuga mare, cu fetele strambate de groaza. si-n departare, din cand in cand, linii dese de vrajmasi se leagana, dispar, apar, se apropie.

- Ne biruie muscalii, balbaie Boroiu si se cazneste sa ocheasca bine, sa opreasca puhoiul dusman. Dar mainile ii tremura, si-n minte i se imbulzesc neincetat ganduri ce-i sunt dragi si de care se inspaimanta. Acuma nu doreste gandurile acestea. Simte bine ca i-ar strecura grija in inima si l-ar pierde. si totusi, oricat se incearca, nu izbuteste sa le goneasca.

Din porumbiste aude un geamat amar.

"Iar moare unul... Multi mor", se gandeste dansul.

Dar nu i-e mila. ii pare bine ca el traieste. Ce-i pasa de altii? Altora le pasa de el? El sa traiasca, incolo... El trebuie sa traiasca!

si, incetul cu incetul, incepe sa faureasca planuri. Ocheste mereu, trage mereu si sufletul lui zboara pe-acasa, prin Prislop. Se face ca parca se intoarce din razboi. Ileana il intampina in capul satului. A intinerit, ori i se pare doar lui? Cum plange, saracuta! Ea zice: "Ai venit?" si el raspunde: "Am venit". "Bine ca te-a adus Dumnezeu!" Ar vrea s-o ia in brate si s-o omoare in sarutari, dar i-e rusine, caci s-a adunat o multime de oameni si toti zambesc si se bucura c-a venit. si popa Grozea vine si zice: "Acu haideti la biserica cu Ileana, c-ati asteptat de-ajuns!" Cineva insa zice: "Cum sa mearga Ileana cu Boroiu la biserica, doar Haramu n-a murit!" "Cum n-a murit?" "Asa, bine. Uite-l pe Haramu!" Are un picior de lemn si-n piept o gaura rosie. si Haramu vine schiopatand si rade. si Ileana zice: "N-ai avut grije de el, Boroiule! Nu-ti ajute Dumnezeu-sfantul! Nu-ti ajute! Nu-ti ajute!"

"Astea-s nebunii!" se gandeste Boroiu clipind furios din ochi.

in suflet insa simte cum i se face un gol, si golul acesta cum creste biruitor, cum il ameninta. si numaidecat il cuprinde indoiala: "Poate ca intr-adevar n-a murit Haramu... Poate ca el a gemut adineaori?" S-ar scula si s-ar duce sa se incredinteze, dar i-e rusine de sine insusi. Strange patul pustii de-i pocnesc degetele si se dojeneste singur:

"Suflet ticalos de muiere!"

indoiala totusi ramane incuibata si-l roade ca un cariu.

Pe miriste, de-abia la vreo sase sute de pasi, vede cum se ridica un lant de oameni, cum se apropie. si se arunca iar la pamant. Unul a intarziat. E burtos si are o barba rosie. "Trebuie sa-l omor!" isi zice Boroiu, ducand repede arma la ochi. Rusul se opreste, inalta mainile speriat catre cer, s-apoi cade cu fata-n jos, parca ar face o matanie.

- L-am nimerit, murmura caprarul multumit, dar indata ii vine in gand: "si Haramu te pomenesti ca n-a murit!"

O rapaiala salbatica de gloante porneste de la muscali. Toata marginea porumbistei sasaie infricosata. Boroiu aude mereu cum ii zbarnaie viespii de otel pe langa urechi, ca si cand l-ar ameninta.

"Se vede ca m-am speriat", isi zice dansul ganditor si deodata se infurie ca un zmeu: "Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!" Da sa ridice pusca sa ocheasca... Dar in piept simte o lovitura de cutit. "Cine m-a izbit? Glontul?... Nu vreau! Nu vreau!" isi incordeaza toate puterile, parca s-ar impotrivi unui vrajmas napraznic, si cu o sfortare uriasa sloboade arma. Aude lamurit rabufnitul pustii si numaidecat un tiuit vesel in urechea dreapta.

"Mor... se gandeste Boroiu, in vreme ce i se intuneca tot in fata ochilor. Si Haramu poate ca n-a murit... Poate"...

Mana ii intepeneste pe arma, gura i se umple de sange, iar capul ii cade intr-o parte, ca si cand l-ar fi prididit oboseala.

Dusmanul se apropie mereu. Capitanul tipa poruncitor si plangator:

- Stai!... Foc!... Foc!... Foc!

Gloantele vajaie ca furtuna. Soarele asfinteste manios, insangerand cerul si pamantul.





Hora mortii


Aceasta pagina a fost accesata de 2756 ori.
{literal} {/literal}