Intaiul gropar

Intaiul gropar

de Liviu Rebreanu


Era atat de amarat, ca strangea umbrela subtioara, desi ploua cu galeata. Adus putin de spinare, palaria trasa pe ochi, pardesiul fluturat de vantul taios care valtora neincetat firele de ploaie, mergea grabit pe trotuarul lunecos, mormaind in rastimpuri:

- Asta-i bataie de joc...

Se intunecase. Strada Unirii, punctata cu rare becuri electrice, era aproape pustie. Ferestrele si vitrinele aburite raspandeau palpairi galbene-cenusii.

Nu stia incotro merge, dar ajunse acolo unde se ducea totdeauna inainte de cina, la "Cafe Minerva". impinse usa cu cotul. Cand se vazu leoarca, simti umbrela subtioara si se rusina.

- Ce idiot!

O scutura totusi, se uita imprejur si zambi. Toate mesele erau ocupate. Zari niste cunoscuti in apropiere si murmura spre ei:

- O ploaie mizerabila... M-a patruns pana la piele, si doar am venit cu umbrela...

Trecu printre mese, salutand ici-colo. in sfarsit, langa o fereastra, in colt, dadu peste un domn singuratec, cufundat intr-un jurnal.

- Alexandre, buna seara!... imi dai voie?

Domnul ridica ochii:

- A, tu esti, Aurica?

ii intinse mana. Era foarte oaches, cu barba neagra, stirbita de fire albe.

- Asa de tare ploua? adaoga apoi, scotand batista sa-si stearga mana pe care i-o stransese cellalt.

- Grozav...

Se aseza in fata lui, isi razima umbrela de fereastra. Se scula iar, isi scoase pardesiul si-l puse pe un scaun liber.

- Ia seama, sa nu-mi patezi palaria!

Aurica, jicnit, nici nu mai raspunse. isi trase scaunul mai aproape si-si propti coatele pe marginea mesei, netezindu-si parul cu amandoua mainile. inaintea lui, in spatele celuilalt, se afla o oglinda ingusta si inalta pana-n tavan. isi vazu infatisarea si ofta. Avea o figura de pasare, smeada, cu nasul subtire si ridicat, barbia ascutita, fruntea joasa si plecata inapoi, urechile lipite, ochii castanii mici, rotunzi, nelinistiti. Pielea negricioasa, aproape stacojie de multele rasuri, era botita de cute aspre la ochi si pe frunte.

Actor la Teatrul National din localitate si profesor de gimnastica si dexteritati la scoala comerciala, se numea Aurel Barberini. Criticii, fiindu-i prieteni de chefuri, ii preziceau mereu un viitor stralucit, iar el se lauda cu succesele din cei douazeci si cinci de ani de teatru. De cand a improvizat odata pe scena o gluma cu aluzii locale, toata lumea il socotea om de spirit. El insusi regreta deseori ca s-a nascut roman, si era convins ca numai strainatatea i-ar putea fauri gloria ce se cuvine talentului sau.

- Ia mai lasa gazeta, draga Alexandre, cand vezi ca omul e necajit! izbucni deodata Barberini, incercand sa dea la o parte jurnalul.

- Numai doua minute, suflete, si am ispravit, mormai Alexandru fara sa ridice capul.

Actorul suspina iar si-l masura batjocoritor, gandindu-se cat poate sa fie de nesimtitor un burghez chiar cand e directorul Liceului central. Dispretuise toata viata pe burghezi, ca orice artist de provincie. Dar pe Alexandru il socotise o exceptie. Erau prieteni din copilarie, amandoi pitesteni si amandoi stabiliti aici de vreo douazeci de ani. De cand ajunsese directorul liceului, Barberini incepuse chiar sa-l respecte, mai ales ca toata lumea il pretuia ca pe un dascal deosebit de serios si constiincios.

- Asa se insala omul in prietenii cei mai buni... sopti actorul, clatinand din cap de cateva ori.

- Ei? facu directorul in aceeasi clipa, si infasura ziarul cu grije, ca sa-l vare in buzunar.

- Draga, ce sa-ti spun? zise Barberini, luand brusc o infatisare tragica. Trebuie sa-ti inchipui!... Directorul d-tale!

- Ce director?

- Prietenul d-tale!

- Adica directorul tau? zambi Alexandru.

Barberini se infurie:

- E un ticalos, intelegi? Un... un... Sa-i fie rusine!

Alexandru zambea mereu.

- Nu-i gluma, te rog sa crezi! urma actorul, incurcat putin de surasul lui, dar din ce in ce mal mohorat. Cand ti-oi spune ce mi-a facut, n-ai sa mai zambesti!

ii povesti, cu foarte multe amanunte ca i-a dat un rol de mina a treia, dupa ce toata stagiunea trecuta l-a tinut la carantina.

- inchipuieste-ti, eu, artist, pe care ma admira o lume... si dumnealui isi bate joc de mine cu intaiul gropar!

S-a dus, fierband de indignare, cu rolul la director. Adineaori. Nici n-a vrut sa-l asculte. Trebuie sa-l joace pentru ca are nevoie de ansamblu... Atunci i-a spus ca el nu iese in intaiul gropar pe scena, mai bine isi da demisia. si directorul, calm, ba chiar ironic, l-a sfatuit sa nu se joace de-a demisia, ca i-o primeste numaidecat.

- Va sa zica, dupa douazeci si cinci de ani de succese in slujba artei, iata-ma amenintat pur si simplu cu izgonirea din teatru, ca un simplu servitor oarecare! Asta e rasplata artistilor de valoare in tara noastra!

- si pe urma?

- Pe urma ce mai puteam face? Obraznicia domnului m-a incremenit. Sunt omul ordinei si al disciplinei. I-am zis "va salut" si am plecat. Dar ce clocoteste in sufletul meu numai bunul Dumnezeu stie!

Actorul isi trecu degetele prin par, ofta si se uita, peste capul lui Alexandru, in oglinda, unde isi vazu mutra dramatica cu privirea indurerata.

- Un artist ca mine, care am jucat si tragedie, si comedie! adaoga cu mandrie muiata in mahnire.

Alexandru Ratescu, fire blajina, statea nedumerit, cu zambetul uitat pe fata. il vedea pe Aurica amarat, simtea amaraciunea si din glasul lui, totusi, nu intelegea. in cele din urma, intreba:

- Bine, dragutule, bine, dar intaiul gropar poate fi o jicnire atat de mare? s-apoi, daca trebuie pentru ansamblu...

- Adica eu sunt artist de ansamblu? sari Barberini deodata furios, batand cu pumnul in masa incat vecinii intoarsera capetele. Asa m-am lasat eu totdeauna calcat in picioare, de am ajuns sa-si bata joc de mine toti nepriceputii cocotati in capul teatrului!... De-acuma insa s-a sfarsit! S-a sfarsit!

Se opri. Se uita in oglinda. ii placu expresia de energie. Continua:

- Mai bine plec din teatru! Uite-asa!... Ma duc la Bucuresti! Acolo-i locul meu, acolo-i presa, critica, elita... De ce n-as fi si eu apreciat cum se cuvine, si sarbatorit?... Mi s-a propus de atatea ori si am refuzat, ca un prost ce sunt. Credeam ca o sa mi se recunoasca meritele...

Iar tacu, iar se uita in oglinda si se insufleti:

- Pentru ce n-as fi sarbatorit si eu?... La Bucuresti actorii isi aranjeaza jubileuri si banchete in fiecare stagiune. Eu nu merit?... Spune tu, Alexandre, nu merit?

- Negresit, murmura directorul fara convingere.

- Daca ar fi aici adevarati iubitori de arta, crezi ca nu mi s-ar putea face mie o manifestatie de admiratie, spune?

- Desigur...

in clipa aceasta ii veni o idee si repede isi arunca ochii in oglinda, sa vaza cum e cand ii vine o idee. Se insenina, apuca mana directorului:

- La urma urmelor, chiar intaiul gropar ar merita o manifestatie! Tocmai pentru ca dumnealor vor sa ma umileasca. Ar fi cea mai frumoasa revansa pentru mine! Idiotii cred ca numai rolurile mari trebuiesc rasplatite. Ei bine, sa le dovedim ca talentul adevarat e mare si in roluri mici! Nu-i asa, Alexandre?

Ratescu incerca sa spuna ceva. Actorul nu-i dadu ragaz:

- si sa stii ca numai de tine depinde, Alexandre! Absolut numai de tine!... Nici sa nu zici nimic... E in joc soarta mea, intelegi?... Directorul umbla sa ma distruga. ti-e prieten, dar e un mizerabil, degeaba il aperi. Trebuie sa-mi dovedesti ca mi-esti prieten. Nu uita ca am copilarit impreuna!

- Aurica, m-ai zapacit de tot, izbuti directorul sa zica.

Barberini se intinse peste masa, staruitor:

- N-ai inteles?... si cat e de simplu!... Daca nu joc intind gropar, directorul e in stare sa-mi faca cine stie ce. De jucat, iarasi nu-l pot juca, fiindca e onoarea mea de artist. O singura modalitate ar putea aranja lucrurile: sa joc, dar sa mi se faca o manifestatie... Ar fi ceva simplu si superb pentru reputatia mea!

- Ar fi, ar fi, daca publicul ar vrea, zise directorul cu bunavointa.

- Apoi de ce-ti spun tie, draga? clipi misterios actorul. Parca manifestatiile pica din cer, ca ploaia? si, cum zic, numai de tine depinde... Liceul, intelegi, si stii bine cat ma admira elevii. Baremi despre ai mei de la Comert, nici nu vorbim. E curata pasiune... Cu toate astea, rauvoitorii ar zice ca i-am pus eu sa ma aplaude. Nici nu exista ceva mai intrigant ca provincialul. Tu mi-ai face un serviciu imens, draga Alexandre! Doar sa arunci o vorba, tot orasul va fi cu tine si va iesi o manifestatie splendida... iti dai seama ce ar fi asta pentru mine, pentru arta mea?... Aduceti elevii din cursul superior, ca e o piesa clasica, si unul pronunta cateva cuvinte, pe scena, fireste. Eventual si un profesor... Daca mi-ati da si un cadou, ar fi perfect. Poate sa fie orice fleac, indiferent, chiar as putea sa-l cumpar eu... Dar, stii, face impresie un cadou... cadou...

Alexandru Ratescu isi incheie haina. Se posomorise. Murmura jicnit:

- Mie sa-mi ceri asemenea lucruri? Se poate, Aurica? Demnitatea mea de indrumator al tineretului... Ar insemna...

- Stai, stai, nu fi ridicol, Alexandre! se inflacara Barberini. Ce ti-am cerut, dragul meu? O crima?... Nu spui tu - ca toata lumea de altfel - ca ma admiri?

- Te admir, fireste, dar eu sunt profan in chestie de teatru, se scuza directorul.

- Ei si? Ori n-ai incredere in talentul meu? imi pare rau!... Fii sigur ca voi face din intaiul gropar o creatie cum nu s-a pomenit nici la Bucuresti. A, nu-ti fie teama, n-am sa te dau de rusine! si, daca tocmai vrei sa stii, am mai jucat rolul acum treisprezece ani, si am avut un succes monstru... Dar azi, cu experienta mea! incat vezi bine ca scrupulele tale...

Ratescu se codi, se impotrivi o jumatate de ora. Actorul il coplesi cu argumente, strivind chiar cateva lacrimi intre gene la momentul oportun.

"Saracul! se gandi la sfarsit directorul, induiosat. E baiat de treaba si sufera"...

Se scula, se imbraca si-i zise ocrotitor:

- Fii tare, Aurica!... Trebuie sa-ti ridicam moralul... Suntem datori...

- Bine zici, Alexandre, moralul... Multumesc, salvatorule!

- Am intarziat de la masa si ma asteapta nevasta, adaoga Alexandru ingrijorat, strangandu-i mana. La revedere!

- si discretie absoluta, Alexandre, sopti actorul stralucitor. in astfel de cazuri surpriza e totul!

isi freca mainile, fericit, privindu-se in oglinda, isi zambi si se felicita. Chipul din oglinda ii placea... Apoi se uita imprejur. in cafenea lumea se rarise, dar zgomotul era mai mare. Alaturi, un domn cu burta respectabila batea cu halba goala in marmura mesei, baiguind gros: "Plata, baiete!" De la alta masa, chelnerul cu socoteala raspundea suparat: "Vine! vine!" Privirea domnului se intalni cu a lui Barberini si se inviora:

- Buna seara, buna seara! ce mai noutati pe la teatru?

- Iaca, statui nitel de vorba cu directorul liceului, raspunse actorul foarte incantat. Minunat om! Inima de aur!... Dar stii ca jucam Hamlet, ai auzit?... Da, duminica viitoare! O sa fie un spectacol superb!... Am eu acolo o creatie, ceva strasnic de tot, intaiul gropar... Nu s-a mai vazut pe-aici asa ceva, crede-ma!... Sper ca vii...

Chelnerul sosi, domnul plati si, plecand leganat, zise:

- Venim, venim, negresit... M-ar lasa nevasta-mea sa nu venim?

- Opreste si pe la noi cu plata, onorabile! striga Barberini triumfator si confidential catre chelnerul care strangea bacsisul de pe masa domnului. Ai fost vreodata la Hamlet? E o minune! Eu joc pe intaiul gropar... Sa vii sa ma vezi, tovarase! Asa ceva n-ai mai vazut nici la Paris... Creatia mea... Ce-am avut? Da, o bere... Sa vii, tovarase, sa ma vezi!..





Intaiul gropar


Aceasta pagina a fost accesata de 908 ori.
{literal} {/literal}