Itic Strul, dezertor
de Liviu Rebreanu
- Hai, Itic!
- Hai, don' caprar!
Pornira. Caprarul inainte, Itic dupa el, prin santul de aparare parasit, in care zapada se troienise peste bulgarii de pamant rascolit de obuze.
Mergeau cu bagare de seama, calcand numai in urmele inghetate si adanci ale vreunei patrule de ieri, cu capetele si spatele plecate, ca sa nu-i descopere ochii dusmani care pandeau din stanga, sau gloantele ce pocneau in rastimpuri rare ca niste tipete ascutite, cutremurand durerile inaltate si amortite in vazduhul posomorat. Mergeau sufland din ce in ce mai greu, apoi asudand.
Cotira intai in dreapta, pe urma iar inainte si pe urma se pomenira deodata la marginea padurii de brazi care se catara, deasa si incalcita, pe o coasta piezisa. Atunci, dupa cativa pasi, caprarul se opri atat de brusc, incat Itic strul, urmandu- l ca o umbra credincioasa, mai-mai sa se izbeasca de dansul.
- Sa ne hodinim oleaca! rasufla caprarul fara sa se uite la Itic.
- Sa ne hodinim, don' caprar! murmura soldatul, lasand indata sa-i alunece pusca in zapada si apucandu-se sa-si stearga naduseala de pe frunte, cu maneca mantalei, impingandu-si pe ceafa capela prea mica, strengareste. Aburi albi ii tasneau din par si din gura, imbrobodindu-i capul intr-o ceata ce se risipea indata in frigul intelenit.
Caprarul, tacut si ingandurat, sufla pe nari fuioare de oboseala. Vru sa-si usuce si el sudoarea brazdata pe tample, ridica mana, dar la jumatatea drumului se razgandi si-si indesa doar sapca mai pe ochi, aruncand pe sub cozoroc o privire nehotarata spre celalalt. Cand insa Itic, simtindu-i cautatura, se intoarse intrebator, caprarul se feri, infricosat parca, prefacandu-se ca masoara calea ramasa inapoia lor.
"Tare-i ursuz astazi", se gandi Itic, agatandu-si alene arma pe umar, mai racorit.
Urmele lor se iveau ca niste pete negre, mereu mai mici, pe spinarea dealului acoperita cu un cearceaf alb nesfarsit.
Parapetul santului serpuia ca o botitura cenusie, franta pealocuri, pierzandu-se in zare. Zapada sfaramicioasa stapanea tot cuprinsul, atat de alba ca, privind-o mai mult, ustura ochii. Cerul insa era mohorat si nepasator si se cobora foarte jos, parca s-ar fi pus sa striveasca pamantul. in vazduh ratacea o tristete grea care patrundea in suflete mai adanc decat frigul atotstapanitor. Cativa copaci razleti, negri, cu crengile despuiate, asemenea unor oameni bolnavi cerand iertare, vegheau incremeniti sub povara singuratatii.
- De mult n-am mai vazut soarele, rosti Itic deodata, plictisit de tacerea care incepea sa-l inabuse.
Desi vorbise aproape in soapta, glasul lui rasuna aspru si poruncitor, zdruncinand linistea padurii ca o bataie grea de aripa. Un brad batran tresari spaimantat si-si scutura crengile; zapada se cernu fara zgomot pe invelisul alb. Caprarul se intoarse spre Itic ca si cum glasul l-ar fi desteptat dintr-o aiurare:
- Cum ai zis?- Soarele, zic, nu se mai arata de mult, repeta soldatul, uitandu-se cu niste ochi voiosi la dansul. O fi tarziu, don' caprar? Sa nu ne-apuce noaptea prin pustiurile astea.
- Noaptea? murmura caprarul cu capul coborat in pamant, incat parea a vorbi dintr-o pestera. Numai Dumnezeu stie cate se pot intampla pana la noapte...
Veselia se stinse bland in ochii lui Itic strul. Glasul caprarului, straniu si putin tremurat, i se prelinse in inima ca o amenintare neinteleasa. Mai vru sa intinda vorba, dar curajul i se opri in gat. Apoi, cuprins de zapaceala, porni iar sa se stearga de sudoare, acuma insa numai cu palma goala.
intai pe frunte, apoi pe ceafa si pe urma pe gat. Mai ales gatul si-l mangaia prelung, ca si cand i-ar fi fost mai drag ca oricare alta parte a corpului. Avea un gat inalt, uscat, cu vinele umflate, cu o piele foarte rosie si putin zbarcita, punctata cu pistrui cafenii cat urmele de varsat. Sub barbie incepea parul caramiziu, rar si murdar, care-i acoperea si falcile, impreunandu-se cu mustatile si urcandu-se pe obraji pana pe sub ochii verzi, vioi si parca vesnic speriati. Din mijlocul fetei paroase si roscovane, nasul coroiat si subtire se ridica brusc, dominator, dandu-i o infatisare vesela, chiar cand ochii si gura se umpleau de tristete. Capul totusi parea prea mare pentru trupul lui pipernicit, slabut, pe care hainele militare groase, sacul din spinare si arma grea te miri cum nu-l doborau.
Caprarul se uita imprejur, iscodind incotro s-o mai apuce.
Urmele, dupa care venisera pana aici, de-acuma ocoleau padurea prin dreapta. Se scarpina, scuipa, isi arunca ochii la Itic cu imputare. in sfarsit se hotari si o lua spre stanga, aproape de marginea padurii, cu pasi mai rari, ca si cand ar fi cautat inadins sa soseasca mai tarziu acolo unde totusi trebuie sa ajunga.Itic strul merse repede dupa dansul, mutandu-si pusca in rastimpuri de pe un umar pe celalalt. Tacerea il posomora din ce in ce mai mult, silindu-l sa se gandeasca. Era vorbaret din fire si mai cu seama acuma simtea o nevoie dureroasa sa vorbeasca, poate tocmai fiindca don' caprar era morocanos si avea o privire atat de neobisnuita.
"De ce tace omul asta?" ii alerga mereu prin cap ca un junghi.
Itic, la inceput, se mandrise ca-l alesese pe dansul sa insoteasca in recunoastere pe caprarul Ion Ghioaga. Mai fusesera ei impreuna si alte dati, si umblasera bine. Cu Ghioaga ar fi mers si-n inima iadului, fara frica. Dar azi caprarul parca-i un strain. Niciodata n-a mai fost asa de acru. Se vede ca recunoasterea aceasta e mai primejdioasa ca toate, daca si caprarul e incurcat si posomorat. De ce nu s-o fi alcatuit o patrula tare, cum se cuvine? Ce nesocotinta sa plece numai doi insi, cand au de infruntat cine stie ce greutati! Asta inseamna sa mergi de bunavoie si fara folos in gura mortii...
Itic strul se cutremura si se uita ba in dreapta, ba in stanga, mai cu luareaminte, sa-si dea seama unde-l duce caprarul.
intelese curand ca merg spre pozitiile dusmane, dar in aceeasi vreme parca se intorc si inapoi. Ce-i asta? Doar n-o sa se vare chiar printre liniile de foc, sa fie impuscati poate chiar de-ai nostri! Se infricosa. Barba ii dardaia, incat zadarnic se silea sa-si stranga falcile.
Totusi mai mult il nelinistea tacerea incapatanata a caprarului. Din ce in ce, era mai sigur ca tacerea aceasta trebuie sa aiba vreo pricina. Ghioaga era om glumet, vestit chiar in batalion ca nu-si pierde firea si voia buna nici in clipele cele mai crancene, ca merge la asalt totdeauna cu capela-ntr-o ureche si chiuind ca la nunta, starnind rasul ostasilor si facandu-i sa uite primejdiile. Apoi Itic il cunostea bine de-acasa din Falticeni, unde dansul avea un han mititel si cu o ograda destul de mare sa poata gazdui joia, in ziua balciului, pe taranii care veneau sa targuiasca. Ghioaga tragea la Itic de zece ani, incat se imprietenisera de-a binelea, ajutandu-se omeneste la necazuri. Acum doi ani, tocmai pe vremea asta, in miezul iernii, cand Ghioaga si-a cumparat boulenii si nu i s-au ajuns banii, Itic a sarit frateste si, din toata saracia lui, i-a imprumutat patru poli, ca sa nu scape omul chilipirul. Adevarat ca nici pana azi nu i-a intors datoria, dar nu face nimic, caci si Ghioaga e om nervos, cu cinci copii si fara pamant... Acuma Ghioaga a ajuns caprar, iar Itic a ramas soldat prost, fiindca a fost prea sfrijit si nu-l luase la oaste pana azi, cand razboiul nu mai cauta cine si cat e de voinic, ci-i trimite pe toti in foc. Dar si in razboi au trait ca doi prieteni; Itic stia doar sa-i dea caprarului cinstea cuvenita...
- Vezi, mai Itic, am ajuns noi pana aici si nici macar datoria ceea nu ti-am platit-o!... Doamne, Doamne, cum de nu ti-am platit-o? Caprarul vorbise atat de brusc si cu atata durere in glas, ca Itic se spaimanta ca si cand ar fi auzit o sudalma. Raspunse de-abia dupa o pauza si foarte incet, caznindu-se sa-si ascunda turburarea:
- Lasa, Ioane, ca ai vreme sa mi-o platesti, numai sa scapam cu viata!
- Asa-i, bine zici, sa scapam cu viata, murmura Ghioaga, dar acuma cu o voce ragusita si manioasa care inchise convorbirea ca o pecete fierbinte.
Gandurile lui Itic se pornira pe o goana navalnica, framantandu- i in suflet, incetul cu incetul, o frica stranie. Oare de ce s-o fi chinuind caprarul ca si dansul? Chiar in clipa cand el isi amintea de cei patru poli, Ghioaga i-a zvarlit vorba despre aceeasi datorie. Adica de ce tocmai acuma sa-l cuprinda parerea de rau? Aici nu-i lucru curat... Nu indraznea sa-si inchipuiasca ce poate sa fie. Se simtea insa atat de singur, cum nu se mai simtise niciodata. Degeaba incerca sa se mulcomeasca si sa se mangaie ca se sperie de naluciri. in adancul inimii lui frica se zvarcolea tot mai dureroasa. I se parea ca si cand sar fi trezit in miez de noapte, singur, fara nici o aparare, in mijlocul unei cete de talhari hotarati sa-l omoare...
Viteaz nu se nascuse Itic strul, ci fricos si banuitor. Un copil de se rastea la dansul, incepea sa-i joace barba si sa-i ticaie inima. in Falticeni lumea il poreclise "iepurele". in clipa cand doctorul comisiei de recrutare a zis "slabut, dar tot bun" Itic a lesinat. Numai gandul ca va merge la razboi il ingrozea. Era convins ca are sa moara cand va auzi intaiul bubuit de tun. Cu o zi inainte de-a porni din garnizoana, sia luat ramas bun de la nevasta, de la cei sase copii, de la toti vecinii si cunoscutii, plangand ca o baba neputincioasa.
Norocul lui a fost ca, indata ce-a sosit pe front, l-au si bagat in foc. Fiindca nu indraznea sa descarce pusca, statea lipit de peretele santului, ferindu-se si uitandu-se cand la dreapta, cand la stanga, sa vaza cum mor ceilalti. Vazand apoi pe ceilalti, incepu sa-i scada frica. "Cine are viata scapa“, isi zise dansul. Nici in razboi nu mai mor oamenii asa repede si nici gloantele nu nimeresc toate. Apoi scoase capul sa vada cu cine are sa se bata. Nedescoperind nimic, se mira si se linisti mai mult: "Ce fel de razboi mai e si asta, ca nici nu stii pe cine omori?" Auzea insa suieraturile gloantelor dusmane trecandu-i pe deasupra capului si uneori vedea in fata cate un bulgare de pamant sfaramandu-se cu zgomot de zanganit de cutite. Alaturi de dansul simti pe urma ceva ciudat, parca ar fi cazut un sac greu. intoarse ochii. Un flacaiandru se prabusise in fundul transei, cu capul plin de sange. Itic se infurie deodata, ca si cand ar fi primit o maciuca in frunte, ridica arma si incepu a trage nebuneste, sa razbune pe camaradul despre care nu stia decat ca-i dintr-un sat de pe langa Falticeni si ca ma-sa era vadana. infierbantandu-se din ce in ce, simtea ca pieptul i se umfla si bratele i se incordeaza.
Inima ii batea cu o incredere si cu o mandrie ce nu le mai avusese niciodata... Cand auzi insa mai tarziu ordinul de inaintare, frica il dobori iar si parca mai stapanitoare.
Deodata il coplesira iara sovaielile si chibzuirile. in transee esti la adapost, pe cand in campul liber trebuie sa inhati moartea de beregata ca sa mergi inainte. Frica de pedeapsa mai mult decat indemnul sufletului ii poruncea sa iasa din sant si totusi nu era in stare, caci picioarele ii inlemnisera si nu le mai putea urni din loc. Atunci a zarit pe caprarul Ghioaga sarind din transee ca o sageata si pornind inainte tantos, cu nasul in vant. Vazand pe Ghioaga astfel, lui Itic i-a trecut un fior de caldura prin inima, picioarele i s-au usurat ca pana.
si indata s-a repezit peste parapet, parca ar fi vrut sa se ia la intrecere cu caprarul. si gonind, sufletul i se umplea de manie si de o pofta ciudata de-a strivi pe toti care i-ar sta in cale.
Pe urma s-a obisnuit si cu razboiul, cum se obisnuieste omul cu orice in lume. Se gandea la moarte si parca nu-l mai infricosa ca inainte vreme. Traia cand cu frica-n spate, cand imboldit de o indrazneala salbatica. Cu cat simtea mai aproape primejdia, cu atat ii crestea curajul, pe cand departarea ii strangea inima. in lupta se intarata, inchidea ochii si trasnea in dreapta si-n stanga, iesit din minti... incetul cu incetul castiga un fel de incredere care-i dadea o infatisare voiniceasca. Odata, dupa o incaierare cu baioneta, maiorul l-a laudat in fata batalionului. Alta data, cand un glonte ii gaurise pulpa stanga si ramasese in urma sa-si panseze singur rana, comandantul brigazii, un general in fata caruia tremurau regimentele, trecand pe langa dansul, i-a strans mana, l-a intrebat cum il cheama si i-a zis: "Bravo, Itic!" I-a si scris nevestei sale toate acestea, incat femeia s-a speriat si i-a trimis o carte postala rugandu-l frumos sa-si mai astampere vitejia, c-or sa-i ramaie copiii pe drumuri.
Itic insa zambi de ingrijorarea muierii. Vedea ca ea il credea tot asa cum fusese la plecare. Ea nici nu putea banui ca Itic al ei ravneste acuma o recunoastere vadita a vredniciei lui in fata dusmanului. De unde sa banuiasca femeia, daca el insusi numai in taina isi mangaie dorinta, ca nu cumva sa-l ia peste picior vreun camarad mai sugubat. si cu toate acestea visa decoratia neincetat, parca de ea si-ar fi atarnat tot viitorul.
De aceea se imbulzea totdeauna cand era vorba de vreo insarcinare primejdioasa. ii tremura inima, il zguduia frica si totusi nu se ostoia. isi inchipuia deseori cum o sa se minuneze toata mahalaua cand il va vedea cu medalia pe piept... si parca auzea soaptele tuturor: "Uite iepurele...
Viteaz barbat!" Nadejdile lui Itic s-au spulberat insa de cand s-a schimbat comandantul companiei. Locotenentul cel nou, in doua saptamani, nu i-a spus o vorba buna. il injura din senin, se rastea mereu la dansul, iar alaltaieri l-a si lovit cu cravasa peste cap. Nu era chip sa-i intre in voie, oricat se straduia.
Asprimea locotenentului i-a frant increderea. Frica i se incuiba iar in suflet, din ce in ce mai stapana. Privirile comandantului il ingrozeau si-l intepau ca niste sageti otravite. in cele din urma ii rasari in minte banuiala ca locotenentul vrea sa- l piarza. si cu cat se zbatea sa se apere, cu atat simtamantul acesta i se sfredelea mai adanc in inima.
"Poate ca chiar acuma mergem la pierzanie!" isi zise deodata Itic clipind din ochi ca trezit dintr-un vis.
Mergeau mereu. Cu pasii rari, scufundandu-se uneori pana-n brau in zapada neprihanita, alteori scuturandu-li-se in spinare povara crengilor de brazi cuminti, printre care inaintau truditi, abatuti.
"Cum mai tace caprarul!" se gandea Itic calcand cu bagare de seama in urmele lui. "Poate ca el stie si nu-mi spune..." incepu sa pandeasca miscarile caprarului. ii vedea numai spatele: sapca infundata pe cap, ranita roasa atarnata labartat pe umeri, pusca agatata cu gura tevii tocmai spre dansul, sacul de paine in care uruiau inabusit incarcatoarele cu cartuse. Apoi deodata il cuprinse un urat mare. I se paru ca o mana nevazuta ii apasa umerii parc-ar vrea sa-l opreasca. isi iuti pasii pana ce ajunse in dreptul caprarului.
Atunci se mai linisti putin si intoarse ochii spre Ghioaga, asteptand barem o vorba care sa-i ostoiasca framantarea.
Caprarul insa isi urma mersul greoi, istovit, ca si cand nici n-ar fi bagat de seama ca Itic a venit aproape de dansul.
Fata lui uscata, cu pielea oachesa si intinsa pe oase, era muncita si mohorata de ganduri. Din cand in cand mustatile i se smuceau singure, strambandu-i mai crunt cate-o clipa infatisarea. Itic se caznea din rasputeri sa ghiceasca ce se zbuciuma in mintea caprarului. si, fiindca ceea ce citea il ingrozea, se insela zicandu-si ca nu pricepe nimic si miranduse de mutenia lui incapatanata.
- Adica de ce nu deschide gura? murmura Itic simtind foarte lamurit cum intrebarea aceasta se imprastie ca o apa fierbinte, incercandu-si puterea la toate cutiutele mintii lui si neputand sa scormoneasca de nicaieri raspunsul mangaietor.
Deodata caprarul se opri iar, fara a mai zice o vorba, gafaind de oboseala.Gandurile negre se risipira indata din creierii lui Itic, ca un card de pasari sperioase in care un copil a zvarlit cu prastia. Se uita increzator in fata ingandurata a caprarului si nu-si pierdu hotararea nici cand Ghioaga intoarse capul, parca s-ar fi temut sa-i intalneasca privirea.
- Da unde mergem, don' caprar? zise Itic, lipindu-si intrebarea de buzele caprarului cu atata staruinta, incat parea ca vrea sa stoarca negresit un raspuns care sa-i potoleasca turburarea.
Ghioaga il privi lung. Din ochi parca-i picura o mila cu atat mai vadita, cu cat se silea s-o ascunda. Intr-un tarziu rosti incet:
- Las' c-ai sa vezi... Lasa, nu te pripi, ca... Ramase cu gura deschisa ca si cand ar fi avut sa mai adauge ceva, dar ceva atat de greu, ca ii era teama sa nu-i sugrume glasul si sa-i crampoteasca buzele.
in clipa aceea Itic simtea cum ii curgeau sudorile pe obraji, prin barba soioasa, pe piept, pe tot corpul, niste sudori fierbinti care insa totusi nu-l mai puteau apara de frigul ingrozitor ce incepea sa i se strecoare deodata prin toti porii, repezindu-se sa-i inghete inima. si parca frigul pornea din ochii caprarului si din gura lui cascata, unde nu se vedea nici limba, nici dintii, ci numai o pata neagra, rotunda, ca o gura de pusca incarcata din care pandeste moartea.
- Bine, don' caprar... Bine, don' caprar... Bine, don' caprar, balbai Itic, tot mai incet, ca si cum glasul i s-ar fi filtrat prin niste site din ce in ce mai dese.
Privirea insa ii ramase spanzurata pe obrajii caprarului, ratacitoare si obosita, ca o rugaciune sfioasa. Acuma nu mai ravnea sa afle nimic. ii rasari in minte locotenentul si-n acelasi timp o blandete copilareasca ii umplu sufletul. Se simtea intocmai ca in clipele dinainte de-a porni la asalt: mintea golita de ganduri, inima incordata de nerabdare. Viata ii atarna de un firicel atat de subtire, ca orice freamat ar fi in stare sa i-o stinga.
- Ei, haidem, Itic, hai sa mai mergem! zise caprarul scuturandu-se de privirea soldatului, cu o voce indulcita de mila.
Itic tresari, parca i-ar fi infipt un cutit in piept. Glasul acesta blajin il ingrozea ca o osanda. incepu sa gafaie greu si, dandu-se inapoi din ce in ce mai spaimantat, racni deodata, ca si cand ar fi chemat intr-ajutor:
- Nu mai merg, don' caprar!... Nu mai pot, don' caprar!...
Nu mai pot don' caprar!... Sa stiu de bine ca ma omori, don' caprar!...
- Ia seama, Itic! Ia bine seama! striga Ghioaga repede, cu ochii aprinsi de o strafulgerare stranie.
Soldatul vazu limpede lucirea in ochii caprarului si-i intelese rostul. Dar furia ii rascolise sangele ca intotdeauna in vartejul primejdiilor mari. Nu mai simtea decat o pornire oarba de a se apara din toate puterile si de-a abate astfel amenintarea inainte sa-l fi atins. Racnea deci mereu, acoperind glasul caprarului, si se retragea cu ochii mereu in ochii lui, infruntandu-l. Cum pasea insa cu spatele inainte, se poticni peste o radacina moarta si se rostogoli brusc intro groapa de zapada. Caderea neasteptata ii stinse intr-o clipire toata mania, facand loc unei spaime coplesitoare.
Acuma isi dadu seama ca nu mai e nici o scapare si ca trebuie sa primeasca, fara zadarnice impotriviri, orice i-ar fi harazit soarta. Din fundul gropii, caznindu-se sa se scoale, striga infricosat:
- Stai, don' caprar, ca viu!... Stai mulcom, ca viu! in mintea caprarului incoltise un gand atunci cand Itic se prabusise. isi smucise chiar cureaua pustii intr-un inceput de implinire a gandului hotarator. Dar vazandu-i bocancii inzapeziti balabanind in aer, ii rasari un ras fugar care-i descrunta sprancenele si-i goni din suflet ispita.
- Haida-hai! Hai dupa mine! facu dansul, pornind inainte fara sa-l mai astepte.
Itic se ridica din groapa, se scutura de omat si alerga dupa Ghioaga mai linistit, ca si cand zdruncinarea i-ar fi risipit grijile.
De-acum mergeau mai iute si inviorati, simtind amandoi c-au scapat dintr-o primejdie. Caprarului i se dezlega limba si se intinse la vorba, incat Itic de-abia biruia cu raspunsurile.
Povesteau insa numai de intamplari voioase si petrecute demult, cu ani in urma, lucruri marunte ce se insira in viata oamenilor ca niste margele ieftine si lucioase pe un fir de ata de calti. Se fereau inadins sa se apropie de poarta razboiului, parca aici viata lor s-ar fi impotmolit intr-un noroi cleios din care nu mai sunt in stare sa se desfunde. Vorbeau cu glas tare spre a-si inabusi gandurile ce nu incetau a clocoti in sufletul lor cautand mereu sa le intunece multumirea. Din cand in cand caprarul radea, dar atat de silit, ca Itic se intorcea spre dansul speriat si incepea sa rada si el tot atat de prefacut.
Padurea se rarea acuma, rasfirandu-se in copaci singuratici, infipti parca ici-colo de vreo mana nazdravana. Amurgul cobora nesimtit, mohorand din ce in ce vazduhul si asternand o ceata cenusie peste albul zapezii inghetate.
Tacerea staruitoare infasura iar din ce in ce pe cei doi soldati. Iar nu se mai priveau si fetele lor iar se mohorau.
Mai povesteau ei, dar se pandeau ca doi vrajmasi ascunsi.
inserarea le ingreuia sufletele si le incuraja gandurile negre.
Itic se uita deseori imprejur ca si cand s-ar fi asteptat in fiece clipa sa primeasca lovitura. Tocmai vorbaraia caprarului ii strecura in inima o prevestire de moarte atat de sigura, ca in clipa cand iesira din padure intreba deodata:
- Ai ordin sa ma omori, don' caprar? Ghioaga isi curma povestea, parca i-ar fi retezat-o cu o ata subtire, si raspunse fara mirare:
- Eu?
- De ce umbli sa ma omori, Ionica? urma Itic, acuma plangator ca un copil in fata unui judecator manios.
Pe fruntea caprarului se ivi indata o umbra grea. intoarse capul, isi indrepta arma pe umar si murmura foarte gros, ca dintr-o groapa:
- Ia taci!...
Pe urma, peste cateva clipe, iarasi:
- Ia taci!...
si apoi, aproape la fiecare pas, ostoitor, ingrozit parca el insusi de glasul sau:
- Ia taci!...
Itic tacu si puse ochii in pamant, urmand pe caprar cu spinarea incovoiata de povara grijilor. Capul, cu sapca pe ceafa, i se legana in cadenta pasilor. Creierii il usturau de zigzagul gandurilor impotriva carora nu gasea nici o aparare.
in suflet i se zvarcolea dorinta de-a reincepe vorba cu caprarul si-i parea rau ca l-a intrerupt. Dar Ghioaga pasea acuma parca mai abatut ca dansul, oftand in rastimpuri.
Coborau de-a lungul unui sir de molifti care, ca o linie punctata, taia in curmezis coasta blanda adormita sub invelitoarea alba. Se fereau amandoi de amenintarea ce-i privea de pe muchea celuilalt deal, dusman. intindeau pasii de la un copac pana la altul. Zapada inghetata scrasnea sub bocancii lor atat de tare, incat, in tacerea stapanitoare de jur imprejur, intorceau mereu ochii spre frontul vrajmas, infricosati sa nu li se auda mersul. O vale seaca, insemnata de cativa brazi rari, serpuia chiar sub poalele coastei dusmane, care se ingusta indepartandu-se pana ce se impreuna cu sirul de molifti.
Itic strul, molesit de ganduri, isi asculta si-si numara pasii si se uita tot mai curios imprejur, caznindu-se sa recunoasca locurile. Astfel se pomeni incetul cu incetul cuprins de un simtamant straniu de incredere. Vedea ca se apropie mereu de liniile inamice si aceasta ii infiripa putina nadejde. "Daca mergi spre dusman, inseamna ca mergi in patrulare", isi amintea dansul din bruma de teorie ce i-o bagase in cap la cazarma in Falticeni. Atunci poate ca numai o frica neroada i-a starnit toate inchipuirile?... Gandul c-ar putea fi asa ii stramba fata intr-un zambet de fericire nemaisimtita niciodata.
Era mai linistit si totusi isi dadea seama in adancul sufletului ca linistea cauta doar sa-i adoarma presimtirea si sa- l insele. Pe cand se legana in sperante de bine, simtea lamurit ca zbuciumarile dureroase ii fierb neincetat in creieri si ca nu-l mai chinuiesc numai pentru ca peste ele s-a intelenit o pojghita subtire de nepasare pe care se poate plimba in voie inchipuirea de multumire. Groaza cea mare i se ghemuise intr-un colt ascuns al sufletului, ca o fiara la panda. O simtea cum cloceste acolo, gata in fiece clipa sa se napusteasca. si, cu toate acestea, o seninatate ametitoare il ademenea. isi aducea aminte de-acasa si credea ca, dupa isprava de-acuma, locotenentul trebuie sa-i dea invoirea ravnita de-atata vreme. I s-ar cuveni doua saptamani cel putin, dac-ar fi pe dreptate, dar s-ar multumi si cu opt zile. Barem sa-si mai vaza nevasta si copilasii. Ce bucurie cand va bate seara la usa tinzii: "Cine-i?"... "Hai, deschide, ca-s eu, Itic!" incepu sa-si imparta zilele si chiar ceasurile ca sa nu ramana nici o clipa neintrebuintata bine. intaia zi... a doua... a patra...
Dar inca de-ar avea si medalia?... Ei, poate ca se mai inmoaie si locotenentul acuma... La urma urmelor nu-i asa de hain nici locotenentul cel nou, numai sa stii cum sa-l iei.
Ajungeau in vale. Coasta dusmana era piezisa ca o rapa si atat de aproape, ca inchidea zarea ca un zid. sirurile de copaci se impreunau intr-o ramasita de padure de brazi batrani, cu crengile groase pe care zapada dormea zgribulita.
Sosira in padurice. Caprarul se opri langa tulpina unui brad foarte gros, cu coaja crestata si mazgalita de rasina. O radacina, carligata ca o lavita, se ridica din pamant peste stratul de zapada.
Ghioaga curata omatul cu patul pustii si se aseza incet si obosit. Itic se pironi in fata lui intrebator, cu o incredere vesela in ochi, sufland greu. Apoi, cum Ghioaga se incapatana in tacere, ii zise zambind:
- Am ajuns, don' caprar? Caprarul insa nu raspunse. Printre tulpinile copacilor se uita spre pozitia vrajmasa, masurand parca departarea din ochi.
Dupa un rastimp, Itic intreba iar, tot zambitor:
- Mi se pare ca suntem chiar in fata companiei noastre.
Acum caprarul intoarse repede privirea la dansul si zise:
- Bine zici... Uite colo...
si arata cu mana in zare, a lene. Itic nu vedea nimic.
Coasta lina si neteda se intindea ca o coala de hartie, dar se topea in ceata inserarii. Ramase cu ochii pierduti, doritori, gandindu-se c-ar fi bine, la intoarcere, sa nu mai ocoleasca, ci sa mearga drept peste camp, sa ajunga mai repede la companie.
Tacerea se cobori intre dansii iar ca un gard viu.
Apoi, intr-un tarziu, caprarul rosti cu glas moale:
- Ei, mai frate Itic, pana aici te-am adus eu... De-aici incolo poti sa te duci si singur.Soldatul tresari, parca l-ar fi intepat cu un ac. Se uita la caprar, zapacit, si de-abia peste cateva clipe balbai:
- Da unde sa ma duc, Ioane?
- Dincolo...
Caprarul ii arata din cap linia vrajmasa si apoi isi odihni asupra lui o privire calda, care indemna pe Itic sa intrebe iar, mai nedumerit:
- Adica de ce sa ma duc, Ioane? Pe Ghioaga insa intrebarea aceasta il infurie ca si cand iar fi zgandarit in suflet o neliniste de-abia mulcomita. Privirea i se facu rece si glasul amenintator:
- Ce mai iti bati gura degeaba? Bucura-te si porneste, altminteri...
Itic se agata in nestire de cuvantul din urma, ca de o funie mantuitoare, si-l repeta chinuit:
- Altminteri...
si rosti atat de straniu cuvantul, incat caprarul se inmuie indata, fara sa-si dea seama de ce, si bolborosi ocrotitor:
- Altminteri...
Acuma Itic strul simti deslusit ca groaza a izbucnit din ungherul ei si i s-a revarsat in toate tainitele sufletului ca o otrava fara leac. stia ca in cateva clipe il va dobori si totusi nu se putu opri sa nu mai incerce o amanare. isi razema arma de tulpina copacului, se aseza langa caprar, ii apuca dreapta cu amandoua mainile, si gura incepu sa-i toraie foarte repede, infricosat sa nu scape prilejul de a-i spune tot, inainte de a fi prea tarziu:
- Nu ma lasa, don' caprar!... Cum sa ma duc eu acolo, Ionica?... Nu pot, Ionica! Nu ti-i mila de mine? ori macar de nevasta-mea si de bietii copilasi! Acolo ma omoara dusmanii, Ionica! Ma omoara... ma omoara!...
- Nu te omoara, de-asta sa n-ai grija, mormai Ghioaga, intorcand capul ca sa nu mai vaza ochii in care spaima juca nebuneste, ca doar de aceea te-am adus pana aici, aproape...
Nu vezi? Ridici mainile-n sus si urci coasta incet. Nu te atinge nimeni daca nu mergi cu gand rau.
Soldatul sari in picioare ca muscat de sarpe. Arunca priviri inflacarate de o manie brusca, parca numai acuma ar fi inteles gandul caprarului.
- Apoi daca-i asa, bine ca stiu, ca nu ma misc de-aici nici mort! Lasa c-am priceput eu ispita, ca nu-s prost... Vrei sa ma faci dezertor, ai? Ma mir ca nu ti-i rusine, Ionica! incaltea de nu ne-am cunoaste de-acasa... Rau iti sade, Ionica, zau asa! Adica ce ti-am gresit eu tie de umbli sa-mi lasi familia pe drumuri si sa ma faci si pe mine sa nu ma mai pot intoarce acasa niciodata?... Ei, iaca eu nu vreau sa fiu dezertor!
Nu vreau si nu vreau!
Caprarul il asculta linistit si pe urma ii zise tot bland si domol:
- N-oi fi vrand tu, dar de ce ti-e frica nu scapi!
- Minti! striga Itic intaratat de glasul moale al caprarului.
- Degeaba nu vrei tu, ca tot dezertor esti, zise iar Ghioaga.
- De ce sa fiu, daca nu vreau sa plec? Eu nu-mi fac datoria? Nu lupt eu ca orisicare?
- Asa-i, mai Itic, dar eu n-am ce-ti face... Crede-ma, mai frate! Ordin! Auzi? Ordin de la don' locotenent... Uite-acu tu nici nu mai esti in compania noastra. Raportul a plecat de azi-dimineata: Itic strul, dezertor...
Itic ridica ochii in sus, deznadajduit. intrebarea "de ce?" ii sfasia creierii, fiindca nu gasea nici un raspuns multumitor.
isi dadea seama ca e pierdut si stiinta aceasta ii stanjenea gandurile. Cauta in minte vorbe de razvratire sau macar de aparare si nu mai afla decat o ingaimare natanga, prosteasca:
- Nu vreau... Nu vreau...
- Ba sa vrei, mai frate Itic, ii zise caprarul aproape in soapta. Trebuie sa vrei, ca altfel nu se poate... M-am gandit si m-am framantat de ajuns toata calea pana aici si vezi bine ca nu se poate altfel...
- Ce-am gresit, Ionica, pacatele mele? izbuti Itic sa se scanceasca iar, mai toropit.
- Parca eu pot sa stiu?... Nu-s eu de vina, Itic, vezi tu bine... Mie don' locotenent mi-a ordonat sa...
Ghioaga isi curma vorba speriat de ochii soldatului, care se facusera mari, parc-ar fi vrut sa-i sara din cap.
- Sa ma omori? starui Itic.
- Sa te omor! facu stins caprarul. si sa te ingrop, sa nu ti se mai afle nici o urma... Acu vezi bine, mai Itic, vezi bine ca nu te mai poti intoarce inapoi... Vai de sufletele noastre!
Urma o tacere lunga. Itic privea incremenit buzele caprarului, pe care-si citea osanda, iar Ghioaga statea cu gatul intins, cu ochii tinta la dansul, ca si cand ar fi asteptat un raspuns, care sa-i usureze inima. Frigul se inmuiase. Din cer cerneau, in leganari lenese, fulgi usori de zapada ca niste petece de hartie.
Apoi deodata o trosnitura zgudui tacerea, urmata de un suierat ascutit. Zgomotul parca trezi din somn toata firea.
Un vant subtire se porni indata, rasucind in vazduh fulgii si dezmortind crengile bradului sub care inlemnisera cei doi soldati. O craca uriasa, ce se intindea deasupra lor ca o aripa grea, se clatina putin, fara ca zapada inghetata pe ea sa se starneasca.
Ghioaga se urni greoi, isi salta arma pe umar si sopti:
- De-acu eu ma duc... Mi se pare ca ne-au zarit cei de dincolo si trag dupa noi... Ramai cu Dumnezeu, Itic!
ii lua mana asudata si i-o stranse usor. Itic strul tresari ca desteptat dintr-un vis urat si se agata de mana caprarului, murmurand:
- Nu vreau... nu vreau...
Glasul ii era scaldat intr-o durere atat de mare, ca Ghioaga, spre a-si ascunde mila, se rasti deodata la dansul:
- Sa nu ma amarasti, omule, ca pe urma-i mai rau!... Eu te invat cum sa scapi, si tu ma tii aici sa m-apuce noaptea... Ia seama!
isi smulse mana si se departa cativa pasi.
- Sa nu te puie ceasul rau sa te intorci inapoi, Itic, ca ma bagi si pe mine-n napasta, iar tu tot nu scapi... Noapte buna!
Porni singur pe calea pe care au venit amandoi, cu capul in pamant, cu inima ca plumbul. isi facu cruce de mai multe ori pana sa-si simta sufletul usurat. Atunci isi zise, oftand adanc:
- Multumesc, Doamne, ca m-ai indreptat sa ma feresc de pacat... L-as fi avut pe suflet toata viata... Bietul Itic!
Se uita inapoi fara sa-si inceteze mersul. Itic statea in acelasi loc, nemiscat, cu un brat intins ca o chemare muta.
Caprarul se micsora din ce in ce pana-l inghiti intunericul care se ingrosa vazand cu ochii.
Un foc de pusca izbucni iar. Itic se cutremura si se intoarse spre coasta dusmana. Facu un pas si se opri ingrozit, murmurand:
- Nu vreau...
in mintea lui era un valmasag cumplit. Nici nu mai indraznea sa incerce sa aleaga vreun gand din miile de franturi ce se zvarcoleau fara sfarsit. Sufletul insa ii era plin de o incapatanare darza, din care izvora neincetat murmurul: "Nu vreau..." inalta ochii spre cer asteptand parca de-acolo mantuirea.
Deasupra capului sau innegrea, nemiscata, craca uriasa, in stare sa tina lesne orice povara. si deodata toate gandurile lui se agatara de creanga ademenitoare.intunericul crestea mereu imbracand tot pamantul in haina de doliu. in bezna grea Itic se cazni mult pana sa-si petreaca curelele peste creanga neclintita si pana sa-si potriveasca bine latul pe gatul lung, cu pielea rosie si presarata cu pistrui. Craca parai putin peste zvarcolirile lui, iar vantul, din ce in ce mai furios, il suci si-l invarti toata noaptea.
Dimineata sosi tarziu, insotita de impuscaturi tot mai dese.
Ninsoarea incetase. Soarele se ivi intr-o spartura de nouri, aprinzand mii de curcubee pe campurile inzapezite.
Itic atarna sub creanga nemiscata, ca un viteaz in pozitie reglementara. Doar ca in loc de capela avea un strat de zapada proaspata peste parul zbarlit si ca bocancii erau despartiti de pamant cu vreo doua palme. Ochii lui umflati si iesiti din orbite priveau si acuma speriati in zare spre transeele companiei.
Lumina alba insa ii saruta fata invinetita, stergand urmele suferintelor si netezind cutele imputarii.
in vazduh, peste capul lui Itic strul, razboiul vajaia mai furios, mai nesaturat, ca o uriasa pasare de prada.
(1919)
Itic Strul, dezertor
Aceasta pagina a fost accesata de 20060 ori.
