Nevasta
de Liviu Rebreanu
Ion Bolovanu tragea sa moara...
Statea chircit in pat, cu un picior intins struna peste cearceaful botit, cu cellalt carligat din genunchi, parca i l-ar fi zgarcit carceii. Mainile le tinea raschirate ca un rastignit, degetele inclestate in asternutul de paie, din care se zgaiau, spaimantate si rupte, cateva fire galbene ca parul in barba unui span. Pieptul descheiat i se ridica in rastimpuri rare, anevoie, horcaind prelung, parca cu fiecare inaltare i s-ar fi smuls o coarda din suflet. Ochii, mari, holbati, se miscau cu priviri sticloase, pline de groaza, ca si cand ar fi vazut ceva nespus de amenintator.
Nevasta-sa sta la capatai cu o lumanare de ceara aprinsa in mana, cu fata rece, nemiscata, si se uita la dansul intrebatoare, in vreme ce razele roscate ale luminii ii imbujorau putin obrajii si faceau sa-i licareasca ochii.
“Acu, Ion moare, iar eu raman vaduva, se gandea dansa, urmarind tresaririle de durere ale bolnavului. Acu eu o sa ma intorc si o sa plang, si pe urma poate o sa ma marit a doua oara...” Barbatul incerca sa-si ridice capul de pe perna umezita de naduseala. Muschii obrajilor lui cenusii se incordara, vinele de la gat se ingrosara ca niste soparle. Boala, insa, il birui numaidecat si capul cazu si mai istovit pe spate.“Cum se cazneste, saracul! isi zise nevasta, netezindu-si buzele cu limba. Mi-e mila de dansul...” Simtea insa ca minte cand zicea ca i-e mila. Pleca ochii rusinata si incepu a se gandi: “De ce nu mi-e mila? Dar nu izbuti sa se lamureasca.
Daca mi-ar fi mila, as plange... Uite, toate femeile plang, numai eu stau ca o stana de piatra. Macar ca mie mi-a fost barbat...” Se uita cu o pizma copilareasca la cele cateva femei batrane, care tropaiau in jurul patului, frecandu-si mainile, oftand des si cu multa pofta, si picurand cate-o lacrima. Apoi privi iar la Ion, si iar isi zise: “Mi-e mila de dansul...” Femeile aruncau din cand in cand priviri speriate spre barbatul bolnav si sopteau stins si repede:
- Moare!... Uite-acu moare!
Omul parea ca aude soaptele acestea si le soarbe fara sa vrea. isi rotocolea in orbite bulbii albi ca marmura si privirile lui parca intrebau ceva, parca cereau ajutor si mila adevarata.
Apoi, deodata, se simti in odaie un zgomot ciudat, friguros, ca si cand doua aripi mari, nevazute, ar fi falfait de mai multe ori. in clipa aceea bolnavul isi indrepta si piciorul cel indoit, se intinse din rasputeri, suspina lung si usurat, intoarse ochii cu albul in sus si pe urma ramase neclintit.
Dupa un dram de vreme, insa, corpul totusi se mai smuci oleaca, mainile se adancira mai grele in asternut, iar muschii fetei se schimonosira, parca, sub apasarea unei dureri foarte mari.
- Aoleu, c-a murit!... E mort!...
O femeie uscata, cu nasul scurt si turtit si cu o naframa vanata in cap, se napusti nauca asupra mortului si incepu al scutura, sarutandu-l cu lacomie si tipand:- A murit!... a murit!... Vai de mine, dragul mamii, ca teai dus si pe mine m-ai lasat! De ce te-ai dus singur, puiul mamii, si de ce nu m-ai luat si pe mine? Ce ma fac eu fara tine, ce ma fac, ce ma fac? Nevasta se apropie si dansa de marginea patului si se uita lung in fata mortului. Pe tamplele lucii zari un sir de bobite de sudoare, care pareau gata a se rostogoli pe obraji la vale. ii veni deodata pofta neinteleasa sa se incredinteze daca Ion e mort sau nu. isi trecu lumanarea in cealalta mana si atinse cu varful degetelor mana mortului, care era rece si umeda ca pielea de sarpe. Simti un fior de gheata prin inima si facu repede un pas inapoi. O cuprinse o frica grozava.
Lumanarea de ceara incepu sa tremure in stanga ei...
in casa joasa, saturata de un miros partunzator de leacuri, stapaneau fiorii aceia spaimantatori, ce se ivesc totdeauna in fata mortii. Femeile alergau fara nici o tinta de ici-colo, bocindu-se in sila, repetand mereu aceleasi cuvinte fara rost, care fac si mai jalnica privelistea mortii.
intr-un tarziu intra un barbat.
- A murit? intreba dansul cu glas sters si nepasator. si, cum nimeni nu-i raspunse, isi facu cruce si adauga oftand: Dumnezeu sa-l odihneasca!
Apoi, dupa ce se uita si el putin la mort, clatinand din cap si stergandu-si mustatile, se duse la vatra si urma mai traganat:
- Ar fi bine sa-l scaldati pana ce nu apuca a se intepeni de tot...
Nevasta nici nu se miscase de langa pat. O baba ii lua lumanarea din mana si o puse pe masa intr-o oala, soptind pitigaiat:
- I-a fost tare drag, saracuta... Nici nu poate plange...
Femeia acuma se gramadi pe o lavita. Fata nu i se schimbase, dar dardaia, parca ar fi luat-o cu frig. Se gandea necontenit la soapta babei, ce o auzise ca prin vis: “I-a fost tare drag...” si incepu a-si zice si dansa: “Mi-a fost tare drag...” si se minuna cum poate rosti cuvintele acestea.
“Mi-a fost tare drag... Adica de ce sa-mi fi fost drag? A fost bun? N-a fost. A fost frumos? N-a fost. Apoi de ce sa-mi fi fost drag?... stia cat vreau sa ma marit cu altul, si totusi m-a luat... si pe urma m-a batut, mai rau ca pe o slujnica...
Nu, nu mi-a fost barbat. A fost un strain...” si, gandindu-se asa, i se parea ciudat si neinteles valmasagul si fierberea ce umplusera casa: oamenii forfotind cu fetele zbarcite, imbujorate, femeile care se invarteau in jurul unei cazi de lemn in care se zarea un cap galben, smead, ce se balabanea incoace si incolo, apoi zgomotul ce se asemana cu un bazait de bondari, strapuns cand si cand de cate-un sughit de plans... si iar isi zise ca ar trebui sa planga si ea. Toata lumea lacrimeaza: asa se cuvine cand moare cineva. si, la urma urmelor, Ion tot i-a fost barbat. I-a cununat popa. Negresit, trebuie sa planga. isi freca ochii cu pumnii si-si acoperi fata cu sortul, parca ar fi vrut sa se ascunda dinaintea oamenilor de rusine ca nu-i vin lacrimile.
- Nu pot, nu pot, murmura dansa in sfarsit. Nu mi-a fost drag...
isi descoperi obrajii si-si tinti privirile la flacarile rumene ce se zvarcoleau pe vatra. Simtea ca o cuprinde un frig din ce in ce mai naprasnic. Buzele i se miscau intruna, parca ar fi balbait rugaciuni...
Oamenii o vedeau si ei cum se zbuciuma, o priveau lung si cu mila, clipeau din ochi cu inteles si sopteau asa, ca sa-i auda si dansa:
- I-a fost tare drag, saraca... tare drag...
Trei zile cat a fost mortul in casa, nevasta a umblat ca o naluca, punandu-si fel de fel de intrebari, caznindu-se cu fel de fel de ganduri. ii era rusine ca nu poate plange si ocolea privirile oamenilor. Cand vedea mortul in mijlocul odaii, in cosciugul alb, acoperit cu zabranciul aspru si inflorit, simtea ceva nedeslusit, ceva ce nu era nici parere de rau, nici bucurie si nici frica, dar in care gasea cate o urma din toate acestea.
De mort, insa, nu s-a mai apropiat pana in ziua inmormantarii. si atunci, cineva a luat-o de subtiori si a dus-o la picioarele cosciugului asezat in ograda pe o nasalie ce scartaia in rastimpuri. in mijlocul multimii popa, in odajdii cusute cu fir, cu barba rara, argintie, cu cadelnita in mana, din care se bolboceau nourasi de fum mirositor, parea un mosneag cuminte si obosit ce istoriseste lumii, cu glas jalnic, cantator, o poveste trista de demult.
Nevasta, ingenuncheata, isi razemase capul de dunga sicriului.
Simtea cum ascutisul lemnului i se brazdeaza in piele, cum ii gadila zabranicul obrajii. Cand respira, narile i se umpleau de miros de tamaie... si inghitind cu placere fumul acesta nabusitor, ascultand mormaitul cunoscut al preotului si raspunsurile grabite si ragusite ale dascalului, i se paru deodata ca toate acestea i s-au mai intamplat odata. Creierul ii vuia. Ganduri si amintiri ii framantau mintea. Se vede stand in genunchi inaintea aceluiasi popa, ascultand aceleasi cantece jalnice, iar alaturi de dansa simtea pe mortul din cosciug, pe care a fost silita sa-l ia de barbat, care era slab si rautacios, pe care il urase tot asa de mult, precum iubise pe celalalt, ale carui priviri ii ardeau si-i mangaiau inima, care insa trebuia s-o ocoleasca, altmintrelea tatal ei ar fi zdrobito...
Popa citeste din ceasloave si afuma cu cadelnita, dascalul ii raspunde cu ochii inchisi sau intorsi pe dos, iar ea simte din ce in ce mai lamurit ca atunci, cealalta data, s-a intamplat ceva grozav, ceva de ce ea nu si-a putut da seama pana astazi. De-abia acuma, in mijlocul bocetelor prefacute si al fumului de tamaie, intelege dansa ca popa si atunci a citit de ingropaciune, ca i-a prohodit sufletul ei cel dornic de-a iubi si de-a trai, ca i-a prohodit iubirea.
si, cuprinsa deodata de o durere sfasietoare, incepe a plange cu hohot, a urla prelung, ca o fiara ranita, asa cum ar fi trebuit sa planga atunci. Prin plansul acesta vrea, parca, sa-si jeleasca iubirea ei strivita atunci pentru totdeauna, iubirea care cu dansa a fost mai vitrega si mai crancena chiar decat viata.
Lumea de la prohod se uita la dansa mirata. Popa se opri putin si incepu a tamaia cu cadelnita. Iar din multime trecura din gura in gura vorbele:
- I-a fost tare drag...
Pe nevasta, acuma, cuvintele acestea o intepara ca niste ace muiate in otrava. Se intreba uimita: de ce-i tot da zor lumea ca i-a fost drag? De unde stiu oamenii astia ca i-a fost drag? Sau poate vor sa-si bata joc de dansa, de durerea ei?...
intoarse repede capul si privi cu ochii inrositi, fulgeratori, la femeile ingenuncheate si smerite. ii venea sa se scoale in picioare si sa spuie in gura mare sufletelor astora nesimtitoare ca nu i-a fost drag, ca nu plange pe dansul, ci isi plange viata ei prapadita... Dar privirile cucernice si blajine pe care le vazu in ochii norodului o spaimantara si o imblanzira. Pleca iar capul si-si sterse lacrimile cu maneca de la camasa...
Cimitirul era la marginea satului, pe o coasta lina, presarata cu tufis. Pe drum incepura a tarai picuri marunti si calzi. Popa deschise umbrela si-si iuti pasii, iar norodul, de asemenea. Cantarile sunau mai vesele acuma, fetele se inseninara...
Cand ajunse insa la poarta cimitirului, ploaia conteni si, din dosul unui nour de argint, soarele isi scoase obrajii inflacarati. Lumea se imprastie si o apuca razna, peste morminte, spre groapa, ca sa gaseasca locuri mai bune. Unii, impiedicandu-se de cruci rupte si putrezite, injurau sasaind, in vreme ce altii faceau mare haz pe socoteala dascalului care, alaltaieri, la un botez, bause pana ce ragusise, asa ca astazi a cantat ca un curcan.
La groapa, cioclii asezara cosciugul pe dambutul de lut umed, iar popa incepu din nou sa citeasca. Stropi sicriul cu agheasma, stropi si multimea, balalai de cateva ori cu cadelnita, mormaind ceva printre dinti, si pe urma se dadu trei pasi inapoi. Groparii varara doua franghii pe sub cosciug si-l slobozira incetinel in mormant. Cand crezura ca e aproape de fund, slabira funiile. Sicriul cazu huruind si plescaind in apa noroioasa ce se adunase acolo in urma ploii. Popa lua o mana de pamant si o arunca in groapa.
Oamenii se inchinara si azvarlira cu totii, rand pe rand, cateun pumn de lut pe cosciugul ce bubuia ca o darabana. Nevasta vru sa faca si dansa, ca toata lumea, se pleca sa ia un bulgare, dar vreo cateva femei o trasera repede deoparte, soptind speriate:
- N-o lasati, ca vrea sa se arunce in groapa!...
intorcandu-se spre casa, lumea parea ca uitase cu totul ca vine de la inmormantare. Glume grosolane fasaiau prin aer, insotite de rasete infundate... La pomeni se incinse apoi un chef cumsecade. Mesenii ciocnira des pentru sufletul mortului, iar dascalul, sugubat, ca intotdeauna, inchina in sanatatea nevestei:
- si la anul sa bem la nunta, zise dansul, tragand cu ochiul catre un barbat roscovan din cellalt colt al mesei, ramas vaduv de curand. Caci, de, mortii traiesc cu Dumnezeu, iar cei vii cu oamenii. Pe morti trebuie sa-i mai lasam si in seama Domnului, ca noi avem destule necazuri cu cei vii.Nevasta sedea mahnita si uluita, cu mainile in poala, cu fruntea plecata. in mintea ei rasunau mereu citaniile popii si sufletul i se framanta de durere. Se simtea atat de straina in mijlocul oamenilor, care nu-i pot pricepe suferinta, care n-o pot compatimi, fiindca nici ei n-au niciodata parte de compatimire.
O baba, care plangea si bea fara incetare, se uita la ea cu coada ochiului si balbai, clatinand din cap:
- I-a fost tare drag, saracuta... tare drag...
Nevasta nu auzise vorbele dascalului, dar acelea ale babei ii zbarnaira in urechi ca o vijelie. Simti deodata ca tot sangele i se urca in cap. Cuvintele acestea mincinoase, rostite de atatea ori, i se pareau cea mai cumplita bataie de joc. si nu se mai putu stapani. Se ridica brusc in picioare si striga ca o nebuna:
- Minti!... Minti!... Toti mintiti!... Nu mi-a fost drag! Mi-a fost urat! Mi-a mancat viata, mi-a zdrobit viata, nu-l rabde pamantul!...
Barbatii o privira necrezatori, femeile isi facura cruce, iar baba sopti intr-ascuns vecinei din dreapta:
- Tare mi-e frica sa nu-si piarda mintile, saracuta... Ca prea i-a fost drag...
Nevasta
Aceasta pagina a fost accesata de 5647 ori.
