Ofilire
de Liviu Rebreanu
Soarele zambea... Manunchiuri de raze aurii se intreceau prin vazduhul inveselit, mangaind pamantul crapat de dogoreala zilelor trecute, rasfrangandu-se zglobii in oglinda raului ce incinge satul ca un brau de argint.
Un iaz tare si nou inchidea calea apei neobosite. Valurile oteloase se napusteau mugind asupra zagazurilor captusite cu bolovani, le hurducau, le palmuiau, apoi, neputand sa le biruie, se aruncau turbate pe scandurile lucioase la vale, si se prabuseau in vartejurile adanci ale halboanei. Zdrobite, racnind de manie, se zvarcoleau in bratele vojului, pe urma scapau trudite si alunecau galgaind pe prundisul aramiu...
Din jos de iaz, la marginea raului, Saveta prundarului se inchina de doua ori spre oglinda incretita a apei, s-apoi, cu cofele pline, cu ochii in pamant, incordata usor sub povara, se indrepta spre parlazul din fundul gradinii. Langa gardul de nuiele poposi oleaca. Bratele ii cazura moarte de-a lungul trupului, capul ii cazu pe piept, iar sub dunga neagra a genelor ii rasarira cativa picuri marunti de lacrimi, care se scursera domol pe obrajii plini si imbujorati. si asa ramase un rastimp pierduta. Apoi privirea i se indrepta spre turnusoarele de spuma ce tropaiau in halboana iazului. in creierii ei prinsera a se valmasi o sumedenie de ganduri ciudate, niste ganduri de care ii era groaza, care o chinuiau, dar care totusi o ademeneau neincetat de o vreme incoace...
intr-un tarziu, se dezmetici si, cu o sfortare crunta, isi curma plansul. Dar cand ajunse la cascioara tuguiata si intra in pridvor, lacrimile o prididira iarasi, pe-a furisul.
Ma-sa, o femeie vanjoasa, c-o gura ca melita, suflecata pana- n genunchi, vazand-o pleostita si bocita, se catrani foc, si se rapsti la ea:
- Ce-i cu tine, fato? Ce te tot bocesti, parca te-ar fi parasit mirele? Saveta tresari spaimantata si de-abia putu balbai cateva vorbe zdruncinate. Lacrimile insa incepura a-i curge si mai navalnic.
Mama se uita mirata la fata. Dintru-ntai vru s-o ocarasca, sa-i scoata nalucirile din cap. Dar cand ii vazu ochii stinsi, obrajii arsi, cand o vazu atat de posomorata, o cuprinse mila, parc-ar fi inteles durerea muta ce se alina in lacrimile acelea. si glasul i se inmuie, privirea i se indulci:
- Spune-mi, draga mamii, spune-mi mie, ce te doare?...
Fata se opri in prag, statu o clipa pe ganduri, apoi raspunse cu glas nabusit :
- Nimica, maica... Nimica... Zau, nimica.
Mama privi lung in urma ei, clatina din cap si bombani ingrijorata:
- Are ceva... de buna seama are ceva fata asta...
in porumbistea din dosul casei Saveta se opri. intrebarea mamei ii rascolise deodata toata durerea. Simtea limpede cum i se ingreuneaza mintea, cum ii lancezeste sufletul.
Genunchii incepura a-i tremura.
Se lasa jos si-si lipi fruntea de pamant. Lacrimile ii secasera.
Numai oftari adanci se mai desprindeau din pieptul ei rotunjor, oftarile plansului uscat, care sugruma sufletele. Parul ei balan se zbatea ca pestele langa corpul intins intre musuroaiele firelor de papusoi.
O adiere blanda, lina se furisa printre foile jumatate verzi, jumatate galbene ale porumbului. Spicele fasiau tainic si-si plecau capetele, ferindu-se de caldura soarelui, care prinsese a le intepa. si, din freamatul frunzelor-sulite, parca i se deslusea o povestire urata.
Pe Saveta o cutremura un fior de fierbinteala din crestet pana-n talpi. Buzele ei stinse, invinetite, murmurara traganat:
- Nu se poate... nu se poate...
De trei saptamani ii furnica in urechi un gand, de cand ii spuse Florica padurarului ca feciorul popii se insoara, feciorul cel mai mare, cel de se face doftor, cel care... Cand a auzit asta, a simtit ca i se infige o sageata otravita in inima.
"Daca e adevarat, ma arunc in halboana iazului", isi zisese dansa atunci, si de-atunci o munceste mereu gandul acesta.
Privirea i se tulbura, sangele ii clocoteste in vine cand se gandeste la ceea ce indura ea de-atunci. isi incleasta degetele in par, se zvarcoleste deznadajduita pe bulgarii sfarmiciosi de pamant, si se blestema intruna si-si zice: "Te-a batut Dumnezeu, nerusinato, fiindca ai pacatuit..." Dar apoi, repede, fara nici o trecere, o napadesc alte amintiri, lumea i se pare ca se insenineaza, si-i pare rau ca- si afuriseste iubirea. O raza dulce de nadejde ii patrunde prin creieri, ii randuieste gandurile invaltorite. si vuietele naprasnice inceteaza, infrante de adierea trecutului, care i se desfasoara ca o poveste frumoasa, fermecatoare...
... Era spre toamna atunci... era pe vremea secerisului, intocmai ca si astazi. Ea inca nu implinise saptesprezece ani. De-abia in vara aceea incepuse a merge la hora. si-i ziceau oamenii "frumoasa lui Ion Prundarul"... Asa-i ziceau.
si s-a intalnit pe camp, venind de la holda, s-a intalnit cu feciorul popii. si feciorul popii era boier... boier mandru...
Ea i-a dat binete, cum se cuvine, iar el i-a multumit s-a intrebat- o daca nu i-e frica seara pe hotar. Dar inca nu era seara, si ea a ras si i-a raspuns ca nu i-e frica si ca inca nu e intuneric.
El insa a zis ca ba, se-ntuneca, si ca are s-o insoteasca pana- n sat, ca sa nu-i fie frica... si ei ii era tare rusine, si de rusine ce-i era la inceput de-abia putu sa bolboroseasca ceva.
Pe urma totusi s-a imbarbatat, caci boierul era tare vorbaret si stia povesti multe lucruri vesele, de care trebuia sa rada cu hohot, si altele duioase, de care ii venea sa planga.
s-apoi avea boierul un glas moale, moale ca matasa, care te mangaia si-ti incalzea inima. si avea niste ochi mari, negri, cu sclipiri ademenitoare, si pe obrazul stang, intr-un drept cu mustacioara de-abia mijita, un semn cat un pui de linte.
si-i sta tare bine asa...
si a tot povestit boierul... a povestit si nu i-a stat gura nici o clipa. I-a spus c-a ispravit cu invatatura si acuma se face doftor... si ea il asculta bucuroasa, si ar fi dorit sa fie cat mai lung drumul pana in sat...
Apoi, intr-un loc, boierul s-a oprit... s-a oprit tocmai sub parul cel paduret din livada lui Siminoc. Pe jos era prund de pere salbatice, marunte si galbene ca turta de ceara... si s-a oprit si Saveta, cu toate ca ceva ii spunea sa nu se opreasca...
s-atunci boierul a tacut si a luat-o de mana. si mana lui era supta si rece ca o steluta de zapada.
Saveta tremura... tremura ca varga de mesteacan si inima ii zvacnea nebuneste. si feciorul popii a inceput a-i sopti vorbe dulci. Ea nu intelegea rostul vorbelor lui, dar glasul ii mangaia sufletul ca o sarutare de mama... si feciorul popii a cuprins-o de mijloc... Ea a dat sa-l respinga si i-a zis cu voce ragusita: "Boierule, fii bun si ma lasa-n pace..." Dar el a stranso si mai patimas in brate si a sarutat-o pe buze. si-n minutul acela a simtit Saveta ca deodata tot sangele i se aprinde, ca o patrunde o fierbinteala mare, ca ii cad in jos bratele... si feciorul popii a putut face cu dansa orice, caci dansa nu i s-a mai impotrivit...
Era noapte cumsecade cand a ajuns acasa si ma-sa a certat- o... a certat-o ca pe-o slujnica. Atunci ei nu i-a pasat de dojana si nu s-a spaimantat de cuvintele de ocara. Acuma insa ii rasuna in urechi ca o vijelie:
- Ia seama, fato, ia seama! Sa nu-mi aud vorbe slabe pe urma ta! Sa nu te pangaresti, sa nu-mi faci rusine, ca de mii face, cu mainile mele te-oi sluti si, sluta, te-oi goni din ograda mea, sa te duci incotro te-or duce ochii, sa cersesti pomana oamenilor fara mila si sa nu-ti mai aud nici de nume!...
si a doua zi Saveta iar s-a intalnit cu feciorul popii. si daca nu-l vedea doua zile, Saveta nu mai avea hodina. si odata, cand feciorul popii plecase de-acasa pentru o saptamana, Saveta s-a imbolnavit si s-a topit ca o floare neudata...
Ca niste fulgerari senine i se perinda acuma toate prin minte. si fata parca i se mai imbujoreaza, parca-i vine iar pofta de viata.
Dar gandurile triste o cotropesc iar numaidecat si sufletul ei amarat se zbuciuma, se prapadeste in prapastiile ce i le arata ziua de maine. isi aduce aminte cum o ocoleste acuma cand o intalneste pe ulita, cum se intoarce pe alta parte si se face a n-o auzi cand ii da binete, cum e mai strain ca cel mai rau strain. si inima sta sa-i plesneasca de durere. si nu mai indrazneste nici sa nadajduiasca macar ca zvonurile despre insuratoarea lui sa fie numai clevetiri.
Ar vrea totusi sa mai dea o data fata cu dansul, sa-si citeasca din ochii lui osanda. si a fost de vreo cateva ori... a fost pana la poarta ograzii popii, dar n-a fost in stare sa puie mana pe clanta. O prididea plansul, cuprinsa de sfiala si, buimacita de rusine, de-abia putea sa se tarasca pana acasa... Apoi iar cauta sa se mangaie... Da, asa trebuie sa se sfarseasca dragostea ei pacatoasa. Asa i-a fost scris, pesemne.
Ea nu-i de seama lui. Ea e proasta si saraca. Ea i-a fost numai o jucarie, o petrecere de vreme. El e boier. El trebuie sa- si ia nevasta o cucoana... Dar deodata se opreste si se intinde, parca s-ar impotrivi unei puteri vrajmase.
"Nu-i adevarat!... Nu-i adevarat!..." si-i vine sa strige in gura mare, s-o auda toata lumea, ca asta nu se poate, ca asta-i o rusine grozava... Vorbele i se ingramadesc in gat si nu le poate rosti, cu toate ca simte cum o sugruma.
Soarele se grabeste cu pasi de urias spre asfintitul rosu ca sangele. Rataceste o clipa printre piscurile rumenite ale muntilor, apoi se scufunda incetinel, improscand o ploaie de lumina ruginie pe coamele dealurilor din fata.
in casa lui Ion Prundaru, la lumina inabusita a unui opait, oamenii s-au asezat la masa. Toropiti de munca zilei, mananca lacom si tacuti. Numai zacanitul lingurilor de lemn si tocaitul buzelor se aude din cand in cand.
Pe la sfarsitul mesei, insa, inimile se dezmortesc. Deodata prundarul isi inalta glasul:
- Duminica se cununa feciorul popii...
Un mosneag alb ca oaia, cu obrajii pamantii, icneste ceva si clatina din cap. O femeie ciupita de varsat isi propteste lingura de ghizdul blidului si se uita intrebatoare imprejur.
- Sa-i dea Dumnezeu noroc si fericire, ca-i om bun si milostiv, zice iar prundarul, stergandu-si mustatile.
Saveta se scoala tremurand de pe lavita. Fata ei e galbena ca frunza vesteda de fragar. Iese din casa cu pasi ratacitori si i se pare ca se naruie casa in urma ei...
Din dosul unui deal rasare luna si se inalta zgribulita, ca un sloi de gheata, in vazduhul instelat. Un paienjenis de lumina alba, rece, se asterne peste desisurile codrilor adormiti.
Pe cararea din porumbiste, Saveta alearga ca o smintita spre iaz. tarana scartaie dureros sub leopaitul picioarelor ei desculte. in buruieni, licuricii sclipesc ca niste punctulite verzi, ca niste ochi vrajmasi, infuriati...
si raul mugeste infricosator in bezna noptii. Un vant rece, umed, invaltoreste luciul otelos. Zbarciturile argintite se leagana, se incurca si se sparg. O mogaldeata ciudata se zvarcoleste in apa cateva clipe, facand-o sa bolboceasca.
Valurile nemiloase o inhata repede si o arunca pe iaz la vale, in mijlocul vartejului spumos si alb ca laptele strecurat.
Vartejurile o leagana, o apasa la fund, apoi iar o scot, o zvarl la mal si o acopera cu nisip marunt ca panza zabranicului.
Luna zambeste ca un om nepasator si se ascunde la spatele unui nour negru ca jalea...
Ofilire
Aceasta pagina a fost accesata de 8548 ori.
