Omul mic si oamenii mari

Omul mic si oamenii mari

de Liviu Rebreanu


- Ia seama, Popescule, zise seful circumscriptiei, un om cat o prajina, cu nasul ascutit si cu mustatile manioase, ca esti de serviciu! tii minte ordinul domnului prefect?... Ori l-ai uitat?... La ora unu toate localurile de noapte vor fi inchise... La unu, toate!... Ia seama, va sa zica...

- Am inteles, don sef! raspunse subcomisarul militareste, adaogand apoi mai familiar: Puteti dormi linistit, ca doar sunt politist vechi si ma cunoasteti...

seful il privi lung, mormai ceva, ii intinse mana si iesi mandru, insotit pana afara de subcomisarul Dumitru Popescu, cu capul gol, stralucitor de respect si repetand mereu:

- N-aveti nicio grije, don sef... Icoana mea e datoria si ordinele superiorilor... Va salut!... Traiti!...

Ramas singur, subcomisarul se scarpina in cap oftand, se uita la ceas si-si zise:

- E de-abia opt... Pana la unu as putea trage un puisor de somn... Numai de nu m-ar supara nimeni...

isi scoase tunica, sa n-o boteasca, si o agata in cuier, pe urma se tranti pe divanul de piele hodorogit, cu fata-n sus, ca sa nu doarma greu.

in biuroul circumscriptiei era caldura si tacere, in antreu, pe un scaun fara speteaza dormita un sergent, iar din beci se auzea cantecul desperat si fals al unui arestat.

Subcomisarul astepta somnul cu ochii inchisi, miscand din buze si sufland pe nas din ce in ce mai apasat. Prin creieri insa gandurile ii alergau valvartej starnind intrebari si cautand raspunsuri. De ce l-a privit asa de ciudat seful?... O fi stiind ca-i vine greu sa execute ordinul domnului prefect, ca, de n-ar fi cele de pe de laturi, s-o dai dracului de politie... Parca seful zice: „Ia-mi, Doamne”?... Leafa, vai de ea... Cum sa-ti hranesti nevasta si copii, sa-i imbraci omeneste si sa-i incalti, sa platesti chirie?... Omul mic e uitat de Dumnezeu, si daca nu stie sa se poarte... si seful s-a uitat asa de ciudat... Foarte ciudat... foarte...

Tocmai dupa miezul noptii se trezi speriat, sarind drept in picioare. Vazand ca n-a intarziat, se linisti si murmura cascand:

- Daca n-am pus pe sergent sa ma scoale, de!... Am atipit nitel... stiu ca m-oi fi buhait... Dar nu-i nimic, la frig trece repede...

Se uita in oglinjoara din perete. Era scund, vanjos, cu fata plina, cu o privire blanda si umila. Pe frunte ii luceau acuma siraguri de bobite de sudoare, ca o coroana de om necajit.

- Hai, hai la datorie, baiete, nu lenevi! se indemna dansul, imbracandu-se tacticos si luptandu-se cu moleseala somnului.

imbondorit bine, cu o caciula de miel in cap, parea mai inalt si impunator. Scula pe sergent, sa aiba grije pana se intoarce din inspectie...

Afara viscolea. Gerul patrundea la os. Pe strazile pustii si albe, vantul aspru stapanea furios, pleznind cand din fata, cand din spate pe subcomisarul Popescu, care, zgribulit, cotea dintr-o strada intr-alta.

„E bine... Bravo! se gandea trecand pe trotuarele carciumilor si cafenelelor zavorite. Oameni de treaba saracii... Cum sa nu-i servesti?”

Numai la „Cafe de Paris” vazu de departe lumina. Se supara si intra glont la proprietarul localului.

- Bine, nene Negrescule, se poate?... Asa executi d-ta ordinul politiei?... Tocmai d-ta, care, de, ma asteptam la un concurs, zau asa...

- Ce sa fac, sefule? se scuza proprietarul frecandu-si mainile. Du-te de vezi si d-ta! Numai oameni mari, primul-procuror, judecatorul de instructie de la a treia, seful de cabinet de la Interne... Pot eu sa-i dau afara, spune?

- Trebuie, nene, daca-i asa ordinul! zise politistul mai domol.

- Eu nu indraznesc, sefule, iarta-ma... Da-i afara d-ta, si ma inchin! Nu poti zice ca-i rea-vointa...

Subcomisarul intra nehotarat in sala mare, scaldata in lumina si rasunatoare de veselie. intr-o boxa din fund, inconjurati de o ceata de chelneri, cinci domni cu fetele rosii si doua doamne foarte vopsite si decoltate racneau in cor la lautarii care nu puteau dibui o anume romanta de amor. in rastimpuri, insa, ciocneau paharele cu sampanie si, in vreme ce ei beau, chelnerii si lautarii zambeau eu admiratie... Subcomisarul se opri uluit, cu ochii la dansii: n-a mintit proprietarul... Uite procurorul, oarecum superiorul lui... si acuma sa se duca el, biet subcomisar sa-l pofteasca afara? Sa se puna el cu toate marimile astea!... Dar daca maine, fiindca le-a stricat cheful, o sa bata un telefon prefectului: uite-asa si-asa, subcomisarul Popescu a facut si a dres... Marimile astea cu o singura vorba pot sa-l sufle din slujba si sa-l nenoroceasca pe toata viata, sa ramaie pe drumuri cu nevasta si copiii... Ce sa te pui tu, mititel si calic, cu niste oameni mari ca astia?... Mai bine, cum zice si nevasta, sa cauti sa le intri in voie, ca de ei atarna soarta celor mici... Ba te pomenesti ca daca le zic acuma ceva, se supara si ma injura de ma fac de rasul chelnerilor!...

- Oricum, nene Negrescule, trebuie sa le spui d-ta frumos ca-i ordinul domnului prefect, zise subcomisarul infricosat si zapacit. Trebuie, nene! Altfel intru eu in bocluc si ar fi pacat, nene!...

in cele din urma, proprietarul se induiosa si se duse la masa boierilor. in clipa urmatoare toate privirile se indreptara spre subcomisarul Popescu, s-apoi cateva glasuri racnira ragusit:

- Comisarul!... Sa vie comisarul sa bea cu noi sampanie!...

Popescu saluta cu groaza si cu respect spre masa, retragandu-se in acelasi timp spre usa, ca sa scape de manifestatia primejdioasa.

Cand galagia era mai aprinsa, in prag aparu brusc insusi prefectul politiei, inalt, spatos, imblanit, insosonat, cu caciula de lutru trasa peste urechi si cu o havana intre dinti. Subcomisarul saluta incremenit, vrand sa zica „traiti” si neputand scoate glas. Prefectul insa merse drept la masa chefliilor, unde fu primit cu insufletire furtunoasa. Dadu mana cu toti, mangaie pe doamna blonda, ciocni un pahar de sampanie si apoi se departa in uralele domnilor. Popescu ii deschise usa cu plecaciune.

- Ia vino putin cu mine! sopti prefectul, iesind.

Pe trotuar, langa automobilul care pufaia nervos, prefectul scoase un carnet si-i zise sec si taios:

- Asa-mi executi d-ta ordinele, ai?... Casti gura la oameni, in loc sa...

- Domnule prefect... traiti! balbai subcomisarul tremurand, e don prim-procuror... e... oameni mari...

Eu am spus ca d-voastra ati ordonat...

- Ai spus, ai?... Oameni mari, ai?... Lasa, ca te invat eu cum sa-ti faci datoria, domnule! N-ai grije, te invat!... Numele d-tale?

- Popescu Dumitru, traiti... Eu cum am putut, don prefect... oameni mari...

insemnandu-l in carnet, prefectul ii mai spuse ca are sa-l invete si apoi se urca in automobil...

A doua zi subcomisarul primi, in scris, invatatura prefectului: amendat cu leafa pe trei zile.

- Ce ti-am spus eu, Popescule? intreba seful circumscriptiei citindu-i pedeapsa. Apoi daca nu intelegeti de vorba, ce sa va fac, domnilor? urma adresandu-se si celorlalti subcomisari de fata. Datoria, domnilor! Nu-mi umblati mie cu oameni mari si cu fleacuri! Acuma sa te inveti minte! zise apoi iar catre Popescu. Sa fi adus imediat jandarmi si cu baioneta sa-i fi scos afara!... in fata ordinului nu exista nici procuror, nici ministru, nici rege!... Ordinu-i ordin, domnilor!...

Subcomisarul Popescu recunoscu ca a gresit si primi amenda cu resemnare. Asa se si cuvine. Daca s-a uitat ca-i cutare si cutare, in loc sa fi executat ordinul!... Ce oameni mari? Legea nu cunoaste oameni mari si oameni mici. in fata dreptatii toti oamenii sunt la fel... Slujbasul sa nu se uite nici in dreapta, nici in stanga, ci drept inainte, cum ii spune legea... Asta-i!...

Totusi, nevestei nu-i mai spuse ce-a patit. Numai cand femeia ii aduse iar vorba de oamenii mari, i-o reteza scurt, zicandu-i cu incredere:

- Omu-i om, nevasta, fie ca-i mare, fie ca-i mic!...

Peste cateva zile insa seful intreba, ridicand nasul dintr-o circulara:

- Care-i de serviciu azi, baieti?

- Eu, don sef! striga Popescu.

- Diseara-i bal mascat la „Eforie”, stii?

- Nu stiu, don sef, ca-s familist si nu obisnuiesc...

- Diseara facem serviciu la bal, ai inteles?... Dar sa fii cu ochii-n patru, ca-i foc! Randul trecut s-au furat acolo paltoane si haine de zeci de mii de lei si acuma domnul prefect ne face pe noi raspunzatori de orice paguba... Va sa zica, asa sa stii, Popescule!... Ai zece jandarmi!... Sa mearga struna!...

- Lasati, don sef, ca-mi cunosc datoria la perfectie! zise subcomisarul clipind jovial.

Seara, subcomisarul Popescu pleca la „Eforie” cu jandarmii si cu un plan foarte chibzuit. Puse doi oameni la intrare, insarcinati sa nu dea drumul nimanui fara bilet sau legitimatie; astfel e sigur ca nu se va putea strecura niciun pungas... Ceilalti jandarmi fura oranduiti in diferite colturi ale garderobei, sa supravegheze pe oricine s-ar apropia de haine fara drept. El insusi se plimba de ici-colo, cu mainile la spate, cu chipiul pe ceafa, multumit ca un comandant victorios.

intr-un tarziu, jandarmii de la intrare oprira pe un boier gras, burtos, cu blana pana la pamant si cu joben in cap:

- Bilet sau legitimatie!...

- Ce bilet, ma? raspunse boierul ridicand barba si uitandu-se peste capul lor. N-am nevoie de bilet...

- Fara bilet nu se poate... Avem ordin...

- Ce ordin, ce nu se poate?! se mira domnul intaratandu-se. Ia da-te la o parte, toapa! Aide, ca pe urma...

Subcomisarul, vazand staruinta boierului, interveni grav:

- Va rog, domnule, jandarmii au ordin... Daca n-aveti bilet, trebuie sa va legitimati, altfel...

- Eu nu ma legitimez in fata unui subcomisaras ca d-ta! stii d-ta cine-s eu?

- Nu va cunosc, domnule, facu subcomisarul mai apasat, si va rog sa va legitimati daca vreti sa intrati in bal...

- Impertinentule! izbucni boierul nemaiputandu-si stapani indignarea. Am sa-ti arat eu cine sunt! Am sa...

Vru sa treaca in sala si intinse bratul sa dea la o parte pe jandarmi. Atunci insa subcomisarul, jicnit, racni:

- Pune mana pe el, jandarm! Pune mana!... M-a ultragiat in exercitiul functiunii!... Pune mana!...

in clipa aceea sosi, in capul gol si cu parul mare, presedintele balului si, luand respectuos de brat pe domnul gras si furios, zise subcomisarului:

- Se poate sa nu cunoasteti pe domnul Davidoglu, sefule? Vai de mine!... si sa-l superi in asa hal?... Dar cine nu-l cunoaste?... E prim-efor, sefule, om mare... Se poate?... Poftiti, domnule Davidoglu, si va rog foarte mult sa scuzati ca...

- Ai sa vezi tu maine cine-s eu, obraznicule! striga Davidoglu subcomisarului, disparand la bratul presedintelui, care incerca sa-l potoleasca.

Dupa ce-i trecu mania, subcomisarul Popescu se simti mandru si fericit ca si-a facut datoria pe deplin, si a doua zi se aseza tacticos la biurou, chiar in fata sefului, sa scrie raportul cuvenit despre cele intamplate la bal. Cand sa inceapa, insa, telefonul zbarnai deodata, parca mai aspru ca de obicei. Aparatul era in perete, langa masa lui, incat auzea tot.

- Allo!... Allo!... Aici seful circumscriptiei... Va salut, domnule prefect!...

- Bine, domnule, ce s-a intamplat aseara ta.

„Eforie”?... Se poate sa fie atat de necuviincios subcomisarul d-tale, cu un om mare ca domnul Davidoglu?

Popescu auzi foarte deslusit glasul prefectului prin telefon si, din felul cum a lungit numele lui Davidoglu, a inteles ca era chiar acolo in biurou.

- Domnule prefect, va rog, zise seful, sovaind totusi putin, subcomisarul nu si-a facut decat datoria si a executat intocmai ordinul d-voastra... Am fost si eu, dupa incident, la „Eforie” si m-am informat personal.

Absolut toata lumea care a fost martora intamplarii mi-a declarat ca domnul Davidoglu nu numai ca a refuzat sa se legitimeze, dar a si ultragiat pe subcomisarul Popescu, incat vedeti, domnule prefect...

- Ei, asta-i acuma! mormai glasul in telefon.

Subcomisarul e dator sa cunoasca pe oamenii nostri mari si sa se poarte cuviincios! Era de datoria lui sa...

Popescu, zapacit de spaima, nu mai auzi lamurit decat sfarsitul;

- Comunica deci subcomisarului ca l-am amendat cu leafa pe cinci zile, pentru ca s-a purtat necuviincios cu publicul!

- Prea bine, domnule prefect! murmura seful, agatand receptorul. Apoi, intorcandu-se si strangand din umeri, adaoga: De, Popescule, ce pot eu sa fac mai mult?... Ai auzit?

- Auzit, don sef, rosti subcomisarul foarte ragusit si privind speriat mereu aparatul telefonic. Ce sa mai zic, don sef? De... de... de...

seful se plimba mormaind printre biurouri, ceilalti scriau tacuti, si penitele scartaiau ca niste plansete inabusite. Subcomisarul Dumitru Popescu se uita acuma imprejur, neputincios, parc-ar fi cerut ajutor. Se apleca apoi sa inceapa totusi raportul, dar se opri inainte de-a inmuia in cerneala si zise deodata usurat, ca si cand i s-ar fi ridicat o piatra de pe inima:

- Doamne fereste de ceasul rau, don sef!... Doamne fereste!...





Omul mic si oamenii mari


Aceasta pagina a fost accesata de 1059 ori.
{literal} {/literal}