Pozna

Pozna

de Liviu Rebreanu


Simtea o sfarseala aspra prin genunchi si in sale. ii curgeau sudorile pe frunte, ii zbarlisera sprancenele si-i facusera brazde umede pe obrajii naclaiti de praf si de oboseala. Cara lazi de smochine din pivnita marelui magazin de coloniale "Corbul alb" si le aseza intr-un camion ce trandavea in curte.

- Oooh, viata, arde-te-ar focul! murmura dansul oprindu-se in poarta pivnitei si stergandu-si naduseala fetei cu maneca zdrentoasa a hainei.

Niciodata parca munca nu-l chinuise mai mult ca azi. Inima-i fierbea de necaz si de o razvratire neinteleasa, ca si cand i-ar fi pleznit fierea si i s-ar fi revarsat pe furis in toate tainitele sufletului. Dar fiindca era om cumpanit, obisnuit sa-si inece in rabdare pornirile manioase, Toader Capatana isi scoase luleaua din brau, o umplu tacticos si o aprinse, bombanind vorbe fara sir despre soarta omului...

Era o dupa-amiaza de vara fierbinte. Soarele batea cumplit, de parea ca si-a pus in gand sa potopeasca lumea toata. Arsita strapungea zidurile si se aduna de pretutindeni, inadins parca, in curtea strimta, gatuita intre aripi de case murdare cu usi multe, de la care porneau dare de laturi spre gura canalului, baltocita, unde aburea un miros ametitor. Camionul astepta cu fundul aproape de pivnita, asa incat cele trei martoage bateau cu copitele in capacul ciuruit al canalului si stranutau des, ridicand boturile si alungind cu cozile roiul de muste ce li se plimbau pe burta... Zapuseala se ingrosa din ce in ce, amutind toate zgomotele, coborand din vazduhul incins o tacere inabusitoare.

Toader Capatana pacaia zdravan din lulea, razimat de usciorul pivnitei, infruntand dogoreala cu niste priviri aprinse, cu creierii valmasiti. Alteori tutunul il potolea; acuma parca-l intarita mai rau, tulburandu-i gandurile, tremurandu-i pe buze cuvinte aspre, sudalmi si blestemuri. Era furios si nu-si dadea seama din ce pricina anume. Simtea doar ca-i clocoteste sangele si ca in suflet il roade, ca un cariu vrajmas, nevoia de-a se impotrivi, de-a ridica fruntea si de-a se hartui cu toata lumea.

Tacerea mare dimprejur ii sporea mania. Bataia soarelui il supara de-i venea sa se napusteasca asupra cailor, care-si faceau vant cu cozile si dadeau mereu din cap, ca si cand ar fi vrut sa-si bata joc de dansul. Auzea cum bufneste si injura stapanul in pivnita. Aceasta il mai racorea putin. Lasa sa vaza si el ce-i necazul, ca destul asupreste pe altii... si, gandindu-se astfel, simtea limpede ca toata otrava din suflet i se intoarce asupra patronului. Se mira cum nu l-a urat de loc pana azi!

- Toadere!... Toadere! vuia din pivnita glasul stapanului, amenintator si inabusit, parca l-ar fi strans de beregata o gheara dusmana.

- Striga pana-i crapa! mormai Toader cu un zambet bucuros in ochi, mandrindu-se ca nu raspunde stapanului. si de-ai crapa, atata paguba!... ti-am muncit ca un caine, acu pot sa ma mai odihnesc nitel, ca n-o sa piara lumea...

stia bine ca stapanul trasneste fiindca ar vrea sa ispraveasca mai degraba cu camionul, ca sa nu intarzie de la gara. si tocmai de aceea Toader nu mai dorea decat sa-l faca cumva sa intarzie. Grija stapanului il umplea de fericire. Strangea teava pipei intre dinti si asculta foarte multumit cum se framanta glasul stapanului chemandu-l. Parca niciodata nu-l mangaiase o placere mai calda...

Pe urma auzi pasi apropiindu-se.

"Pofteasca sa vie, ca nu-mi pasa! isi zise Toader

Capatana neclintit. Ce sa-mi pese? Dac-o intarzia, ce ma doare pe mine? Ce ma doare?... He-he... pe mine nu ma doare!"...

Iesi chirigiul cu doua lazi in brate, abia tarandu-si pasii. Apoi indata, ca o sfarleaza, stapanul, alergand glont la camion, sa puna mana sa aseze lazile.

Toader nu misca; doar ca stranse mai tare luleaua intre masele. Peste cateva clipe insa stapanul, rosu la fata si la par, cu un nas mare, coroiat, il vazu si-i zise fierband:

- Da' ce-i, Toadere, tu nu raspunzi cand te strig?

- N-am auzit, minti Capatana raspicat.

- Eu ma zbat de nu-mi gasesc locul, iar tu tragi din lulea, ai?!

- Nu trag, domnule! facu Capatana, ascunzand incetinel luleaua in buzunar si adaogand: Muncesc!

- Muncesti, fire-ai al dracului, ai?! Asta-i munca ta: un pas sa mergi si de doua ori sa gemi si sa te vaiti...

- Cum ma napastuiesti asa, domnule? se cruci Toader cu mirare si suparare in glas. D-ta nu vezi ca curge apa de pe mine, parc-as fi iesit din baie?... si tot ma mai...

- Ce? Ce? izbucni deodata stapanul ca un viespe. Ce zici? Mai indraznesti sa raspunzi? Mai esti si obraznic?... Porcule! Ticalosule!...

Se apropie de el cu pumnii stransi, gata sa izbeasca. Toader Capatana insa raspunse iar, mai darz:

- Nu ma ocori, domnule!... De ce ma ocarasti?...

Stapanul se repezi la dansul si incepu sa-l loveasca cu pumnii peste obraji, peste cap, pe unde-l nemerea, racnind intr-una:

- Esti obraznic?... Obraznic?...

in clipa cand Toader a simtit intaia izbitura, i-a pierit din suflet deodata toata mania. S-a lipit de perete si, gandindu-se ca trebuie sa-si fereasca cel putin capul, a ridicat bratele, baiguind din ce in ce mai posomorit:

- Stai, domnule, nu da!... Ce dai, domnule?... De ce ma bati?... Ce-s eu, domnule? Cainele d-tale?...

Dar loviturile curgeau mereu mai grele. Nu-l dureau, cat il infricosau si-l amarau. Se facu din ce in ce mai mititel, fara sa mai cracneasca. si nu se mai gandea decat sa scape mai degraba din mainile stapanului... isi lua vant si, intr-o clipa mai priincioasa, o tuli in pivnita.

intre lazile de smochine se dezmetici curand.

"Ce-a fost asta?" isi zicea neincetat, apucandu-se de lucru, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.

ii tiuiau urechile, dar tot auzea deslusit cum mai injura pe-afara stapanul. Iesi cu cateva ladite in brate, le incarca binisor in camion. Chirigiul se sfadea pe infundate cu caii. Stapanul mai mormai o amenintare si intra in pravalie, trantind usa...

Toader Capatana isi urma munca cu mai multa ravna chiar ca pana acuma, dar inima-i era sfasiata de amaraciune. Schimba din cand in cand cate-o vorba cu chirigiul, domol, si-si stergea mai des sudoarea fetei cu maneca zdrentoasa a hainei. Sufletul lui cauta un sprijin si nu gasea. Bataia aceasta i se infipsese in creieri ca un ac de albina, se umfla mereu, strambandu-se intr-o intrebare usturatoare:

"De ce?"...

O sucea si o invartea, si n-o putea indrepta. A indurat si alte dati lovituri mai multe si mai grele, dar nu i-au lasat in urma nicio intrebare.

"De ce m-a batut? isi zicea acuma abatut. Ce-am gresit, sa ma bata?... Mi s-au muiat si oasele de munca, si tot nu ajunge?"

intrebarile se rascoleau unele pe altele, se coborau tot mai adanc in sufletul omului... De vreo douazeci de ani roboteste la acelasi stapan, aceeasi cazna zilnica. Era un baietantru cand a venit intaia oara aici, si "Corbul alb", o dugheana ca vai de ea, iar stapanul, un biet negustor, de nu prea avea nici dupa ce sa bea o gura de apa. Douazeci de ani... De-atunci stapanul s-a ridicat, a facut burta si chelie, dugheana s-a intins si a ajuns marele magazin de coloniale cu filiale si sucursale... Toata lumea s-a schimbat, numai el a ramas acelasi, cu aceeasi munca crancena, din care Dumnezeu stie cum isi hraneste cei sase copii. Douazeci de ani... Ce viata! si cum nu s-a gandit el niciodata la astea, cum n-a incercat macar o singura data sa-si lepede povara, sa-si croiasca alta cale! A carat mereu, de dimineata pana seara, ce i-a poruncit stapanul, din carute in pravalie, din pravalie in pivnita... Mereu, mereu... a rabdat huiduieli si lovituri fara sa maraie, parca n-ar fi avut sange in vine...

- Ce om mai sunt si eu!... Oooh, viata, viata! murmura dansul aruncand lazile in camion, oftand greu si abia indreptandu-si salele.

Se simtea atat de umil, ca nici nu mai indraznea sa se uite in ochii chirigiului, care acuma injura, trantea lazile si blestema aprig pe stapan, fiindca il tinea prea multa vreme in arsita cu caisorii lui...

Toader Capatana munci pana seara, ca totdeauna, si porni spre casa cu capul in pamant, ca niciodata, ii era rusine de sine insusi si se ferea din calea oamenilor, ca si cand toti l-ar fi dispretuit ca pe un caine pribeag...

Se abatu pe la carciuma din coltul fundaturii in care se pitea cascioara lui. Oamenii vorbeau cu glas tare, tantosi, parca fiecare ar fi voit sa arate ca toata lumea se invarteste numai in jurul lui si in slujba lui. Toader se aseza, bau o tuica, asculta tacut toate palavrele, minunandu-se cum uita oamenii acestia cruzimea vietii, cum se insala singuri... Asa s-a inselat si dansul toata viata, asa a trait in minciuni si inchipuiri, pana ce azi a vazut deslusit prapastia...

Cand a intrat insa acasa, a simtit foarte limpede o rasturnare foarte stranie in suflet. I se parea ca a crescut deodata cat un urias. Amaraciunea si umilinta se ascunsesera sau se prefacusera intr-o manie intocmai ca dupa amiazi, inainte de-a izbucni pozna. isi dadea seama ca aici el e omul si stapanul, si gandul acesta ii umplea inima de mandrie.

Nevasta il mangaia cu privirile si cauta sa-i ghiceasca dorintele. Copiii isi mai domolira glasul... Parca chiar lucrurile din casa se sileau sa-l multumeasca.

Toader trantea, mormaia, injura si, in aceeasi vreme, simtea o placere adanca vazand cum toti i se feresc din cale.

- Oi fi ostenit rau, Toadere?... Uite-acu-i gata mancarea, zise femeia, cu supunerea intiparita pe fata.

Asternu masa, aduse bucatele, dar lui Toader inadins nu-i placea nimic. Suduia mereu si era multumit ca nevasta-sa se supara si se necajeste din pricina lui.

- Da' ce-i, barbate, ai nebunit? izbucni apoi deodata femeia, rosa de manie.

Toader parca atata asteptase. Sari drept in picioare, ca si cand l-ar fi muscat o naparca.

- Ce zici? Ce faci? Ma-nfrunti? De ce ma infrunti? racni dansul.

si se repezi la ea cu pumnii.

Copiii se pornira pe tipete disperate si se amestecara printre picioarele parintilor incaierati. Femeia rabda un rastimp loviturile, apoi incepu sa blesteme si, in cele din urma, fugi afara, urmata de copiii speriati.

Toader Capatana simti acum o usurare, parca i s-ar fi luat o piatra de pe inima. Se aseza la masa, isi taie o felie zdravana de paine si manca cu pofta. Auzea bocetele si sudalmile femeiei in curte, intovarasite de lacramile copiilor. Suferintele lor ii faceau bine. ii aduceau aminte ca e stapan si-i ascundeau suferintele lui.

Toader Capatana molfai linistit si tihnit pana ce plansetele de afara incetara. Atunci apoi simti un gol greu in suflet, se uita dezmeticit prin odaia muta, si oftand dureros, murmura clatinand din cap:

- Oooh, viata, viata, arde-te-ar focul!




Pozna


Aceasta pagina a fost accesata de 1381 ori.
{literal} {/literal}