Rafuiala - Partea 1

Rafuiala - Partea 1

de Liviu Rebreanu


I.

Primenit de sarbatoare, gata de mult de duca, Toma Lotru sedea mototol pe lavita, cu coatele rezemate de marginea mesei, cu obrajii scufundati in gavanele palmelor, privind tinta la un ochi de fereastra pe care gerul de asta-noapte zugravise sumedenie de figuri de gheata, ciudate si intortocheate ca visurile urate ale unui om necajit. isi batea capul sa le sloveneasca... Iata, colo-n mijloc, o minune mandra si mladioasa, un trup frumos de femeie proptit si-n dreapta sin stanga pe doua matahale sterse si prelinse. si jur imprejur se incolacesc de-a valma iezme pocite, subtiri, dintre care se desprind si se impletesc, in rotocoale razlete, cununi de gheata argintie... Toma parea ca incepe sa inteleaga rostul acestor chipuri. isi incrunta sprancenele, ca sa le patrunda mai bine, dar atunci un strop lat de apa se dezghioca de sub pervaz, se pravali in carligaturi marunte peste miezul geamului si, deodata, toata icoana se manji si toate florile se schimonosira...

Toma clipi vajnic de doua ori, dezvelind doi ochi mari de carbune stins. O fulgerare de para lucitoare ii inviora o clipa privirea, o licarire de manie patimasa, care insa se ineca indata in nedumerirea ce-i tinea incatusat sufletul. O oboseala i se strecura prin madulare. Simtea ca ii tasneste ceva din inima, ceva nedeslusit inca, asemuitor si cu durerea, si cu mania.

si-n rastimpuri, isi cantarea nevasta prin paienjenisul pleoapelor intredeschise. O vedea asa, ca prin ceata, sprijininduse cu o mana de coltul mesei, imbracata in haine frumoase, sarbatoresti, si i se nazarea ca vede o papusa de marmora in fereastra, floricica ajunsa de roua...

ii era tare draga Rafila, mai draga ca ochii din cap. A luato saraca, numai cu camasa de pe ea, dar a trebuit s-o ia, ca de n-ar fi luat-o si-ar fi facut seama. N-a vazut el atunci nimic si n-a vrut sa auda nimic. ii era draga Rafila si nu-i pasa de nimica.

Rafila a lacrimat mult, foarte mult, cand au facut tocmeala.

Era fata orfana, crescuta si imbracata din mila oamenilor, obisnuita de mica cu plansul. Plansul ii fusese in viata toata mangaierea si in bine, ca si in rau. A mai slujit pe unde a apucat, si asa, incetul cu incetul, s-a pomenit fata mare, frumusica si sprintena. Flacaii toti o iubeau si ea era blanda si buna cu toti, dar tot satul stia ca numai cu Tanase Ursu se intelege ea si se potriveste, cum se potrivesc doua turturele.

A plans mult Rafila cand a facut tocmeala cu Toma Lotru, si de la tocmeala pana la cununie nici nu i s-au zvantat lacrimile.

Macar ca Toma era flacau voinic si bogat, iar Tanase sarac ca degetul...

Toma a facut, de dragul Rafilei, nunta mare, cum rar se pomeneste. Dar Rafila nu inceta deloc cu plansul... si cand statura inaintea altarului, cand ii puse popa sa zica sfantul juramant, cu trei degete, pe sfanta cruce, Rafila a inceput sa se boceasca, de-i tremura si cununita de flori din cosite. si toate femeile au plans de mila ei, incat s-a cutremurat biserica de jale... Mai mult a semanat cununia aceea a prohod decat a nunta... si toata lumea se mira si se minuna, numai Toma nu se sinchisea de nimic, caci lui ii era tare draga Rafila...

si a trecut de-atunci un an de zile... O seama de oameni spuneau ca traiesc bine, ca o pereche de porumbei, iar altii zvoneau ca nu se prea invoiesc la toate, cum ar fi sa se invoiasca un barbat tanar cu o femeie tanara.

Rafila se topea pe zi ce mergea, cum se topeste omul de omat in bataia razelor de soare. ii pierisera bujorii din obraji, era alba ca peretele. Totusi acum, de cand s-a maritat, na mai vazut-o suflet de om plangand. Numai Toma o vedea adese cu ochii inrositi. insa, cand da el s-o intrebe, ea incepea a zambi, si astfel Toma nu mai indraznea s-o necajeasca.

Cu toate ca si lui i se parea ca zambetul acela prea seamana a plans...

ii era tare draga Rafila, si in sfarsit a bagat de seama si el ca se vestejeste si se ofileste ca o floare gingasa coplesita de buruieni. si, de la o vreme, a inceput sa se gandeasca si sa se nelinisteasca din pricina aceasta.

Apoi, intr-o clipa nenorocita, i-a venit in minte un nume, un nume ca oricare altul, dar ale carui slove ii intepara auzul ca niste ace aprinse: "Tanase Ursu!" si, deodata, parca i s-ar fi facut lumina in creieri. Parea ca incepe sa inteleaga multe lucruri pe care nu le intelesese pana acum.

in clipa aceea, insa, a simtit in inima zvacniri viforoase, a simtit ca toata mintea i se tulbura ca o balta in care se scurge un paraias namolos.

ii veni sa se izbeasca cu capul de pereti cand isi aduse aminte de bocetele celea nesfarsite, cand isi aduse aminte cum n-a pus el seama atunci pe bocetele acelea. Pentru ce nu si-a catat el de cap, daca a stiut ce stia toata lumea?...

Bag seama, i-a luat Dumnezeu mintile. Dar ii era draga Rafila s-acum, poate mai draga de cum ia fost, si simtea ca mai degraba ar face moarte de om decat sa se desparta de ea.

Umbla ca un smintit si nu indraznea sa se apuce de nimic.

Era voinic ca un brad si se temea de toate umbrele, si totusi alerga nebun dupa umbre.

Se scula in miez de noapte si pleca. Spunea ca se duce departe... si-n capul satului se intorcea peste camp, sarea garduri, trecea prin gradini ca un hot, pana ce ajungea iar in ograda lui. s-aici se dosea sa nu-l vada nimeni, ca un copil care a facut ceva rau, si sta tupilat toata ziua si pandea, asteptand sa vada ceva, sa vie cineva. il apuca seara nemancat si nebaut, dar el nu se clintea din loc... Tarziu, dupa ce se incredinta ca n-a vazut nimic banuitor, se strecura iar pe unde a venit, cu acelasi gol in suflet, cu aceeasi dorinta de a afla ceva. ii parea bine ca n-a gasit nimic, dar ii parea si rau. Ar fi vrut parca sa dea peste ceva, sa puie mana pe ceva, ca sa stie lamurit...

si asa, hoinarea neintrerupt, cand pe urmele lui, cand pe urmele ei, totdeauna degeaba. Din toate alergaturile aceste n-a putut scoate nimic... Se chinuia si se framanta, nemaistiind de ce sa se apuce, simtind numai curat ca o mana vrajmasa il impinge tot inainte si ca imboldirea aceasta nu-i lasa odihna.

Din om vesel, ce fusese pana atunci, se facu inchis ca vremea de ploaie. Nu se mai arata printre oameni, iar daca- l cerceta cineva, nu mai stia ce sa spuna, caci ii era frica sa nu se dea de gol. I se parea ca toate cuvintele ii sfasie inima; din toate vorbele intelegea viclesuguri care se potriveau de minune cu starea lui, care poate erau rostite anume ca sa-l batjocoreasca pe el. De multe ori ii trecea prin cap sa se departeze, sa-si duca pe Rafila undeva, unde sa nu i-o zareasca ochi omenesc, sa nu i-o pofteasca nimeni, sa nu io pangareasca nici un gand strain...

s-acuma, iata, totusi, vrea sa mearga cu Rafila la o nunta.

Acuma vrea sa-i dea drumul, sa i-o vada toata lumea. O duce el singur sa se intalneasca cu Tanase.

"Da, isi zicea el, caci Tanase are sa fie si el la nunta aceea, mai ales daca stie ca si Rafila va fi acolo... Ca Tanase-i holtei, el se duce la toate nuntile..." Nici nu-si mai putea da seama cum s-a putut intampla una ca asta, macar ca numai ieri s-a petrecut... isi aducea aminte ca au venit doi calareti, au venit si l-au poftit la nunta. El s-a codit cat s-a codit, dar calaretii nu i-au dat ragaz si-n sfarsit a trebuit sa le fagaduiasca c-or merge negresit, si el, si Rafila.

- Asa da, fireste c-asa! i-a zis atunci unul. Asa se si cade, ca, vezi, mirele nostru ti-a fost cel mai bun prieten in holtesie!

- si mi se pare ca sunteti si ceva neamuri... asa mai departe, a adaugat cellalt.

- Apoi sa veniti nesmintit, sa nu cumva sa faceti sa nu veniti, ca s-ar supara tare rau mirele...

Toma s-a uitat atunci cu coada ochiului la Rafila si a vazut ca ea zambeste. ii era pe limba sa intrebe de Tanase. Dar totusi n-a indraznit, i-a fost rusine, si a zis cu glas domol:

- Ne-om duce de buna seama, puteti fi hodiniti!

I-a parut rau, atunci indata, ca a fagaduit si, dupa ce au iesit calaretii din casa, sta gata sa fuga dupa ei si sa le spuie ca nu s-or duce, mai bine orice...

Toata noaptea s-a zvarcolit in pat, parc-ar fi fost culcat pe jaratic. Toate bataile de cap, toate chinurile ce le indura de o vreme incoace l-au napadit deodata si l-au gatuit, de parca sa-i scoata sufletul.

in urma, sleit de oboseala, a adormit hotarat sa nu se duca la nici o nunta...

Dar a doua zi, cand era de mers, si-a schimbat gandul.

- Sa ne gatim, Rafilo, zise alene catre nevasta-sa, ca-i vremea sa plecam!

Rafila parca stia ce ganduri il toropesc si se uita la el plina de mirare:

- Ne ducem?

- Vezi bine c-om merge, daca le-am fagaduit! raspunse Toma buimacit, intorcandu-se in alta parte.

- Fie cum vrei tu, Tomo! balbai Rafila.

in sufletul lui Toma se aprinse o pofta nebuna sa dea fata cu dusmanul, sa se invrajbeasca cu toata lumea...

si s-a imbracat in hainele cele frumoase, in haine noi, cusute toate de mana Rafilei. si-n vremea aceasta nu si-a luat deloc ochii de la nevasta-sa. O pironea cu privirea, parc-ar fi vrut sa- i citeasca gandurile cele mai ascunse. Dar Rafila se imbraca si ea repede, tacuta, si pe fata ei nu se deslusea nici bucurie, nici intristare...

s-acum, de cand tot stau asa, gata de duca? Toma parca astepta sa zica ea ceva, sa-l roage, poate, iar ea tacea si astepta smerita si linistita, ca un boboc de vazdoaga in oala de lut, si-n loc de bucurie, parca o umbra de plans ii imbrobodea obrajii de zapada.

in sfarsit, Toma totusi gemu:

- Mergem, Rafilo?

- Cum crezi tu ca-i mai bine, raspunse nevasta cu glas stins.

- Dar daca esti imbracata?

- Iar ma pot dezbraca...

El o privi-n ochi si baga de seama ca buzele ei, subtiri si umede ca doua vrastute de sange, tremurau.

S-a sculat ca trasnetul, si-a incheiat sumanul la gat si apornit indata:

- Haidem!

in mijlocul ulitei insa isi aduse aminte ca si-a uitat acasa ciomagul. Se intoarse fuga, bodoganind printre dinti:

- Semn rau!

Rafila il astepta in ulita... O rapaiala de omat se cernea prin vazduh, invaltorita cand si cand de suflari taioase de vant. Farmituri de zapada, marunte si inghetate, o izbeau in obraji si-i alunecau in jos pe piept. isi duse mana la ochi, stergand cativa picuri ce i se incurcau printre gene... Un fior rece o cutremura... Se simtea atat de stinghera in lume langa acest barbat de la care nu si-a auzit nici un cuvant dulce, a carui dragoste si dezmierdari o infricosau. si, aducandu-si aminte in treacat de cellalt, de mangaierile lui, de bucuriile si de fericirea lor de odinioara, viata ce trebuia s-o duca acum ii parea mai neagra ca moartea.

Toma veni gafaind din casa, in mana cu un bat de cires, increstat cu flori. Vazandu-l, Rafila simti ca i se sfredeleste un fior de groaza in inima...





Rafuiala - Partea 1
Rafuiala - Partea 2
Rafuiala - Partea 3


Aceasta pagina a fost accesata de 4689 ori.
{literal} {/literal}