Sentinela
de Liviu Rebreanu
Printesa Nadejda se uita pe fereastra castelului mohorat in care trebuia sa-si macine tineretea. Ferestrele castelului erau inchise cu un grilaj de fier gros si pantecos si astupate cu geamuri concave, asa ca trecatorii, care isi aruncau ochii spre ele, credeau ca in dosul lor oamenii nu traiesc, ci doar viseaza viata. Deasupra portii, o pajura de piatra, innegrita de batranete, casca plictisita.
De la fereastra printesei nu se vedea decat un loc mare, patrat, inconjurat de o cazarma joasa, cu peretii galbeni si cu coperisul rosu. Dincolo de cazarma, insa, se zareau, ca niste ape mari din basmuri, livezile si lanurile inflorite.
in curtea cazarmii faceau exercitii soldati in haine albe, cu gulerul rosu, iar in odaie, o pendula uriasa arata trecerea vremii, cu tacanitul ei bizar de arama.
Curtea cazarmii, pardosita cu lespezi spalate, albe si cenusii, ingradita cu salcami marunti, prin frunzisul carora privea pe furis siluetele albastre, vopsite pe pereti pentru tragerea la semn, soldatii cu tunicile albe, cu pantalonii albastri, care toata dimineata tropaiau prin curte si se jucau cu pustile: toate acestea pentru printesa Nadejda erau o priveliste foarte placuta. si curtea friguroasa, mucegaita i se parea o lume straina, curioasa, in care nu se putea cobori niciodata... Barbatul ei era un om strasnic, zgarcit pana la nebunie si gelos pana la turbare...
Totusi, printesei ii placea mai mult curtea cazarmii in dupa-amiezile somnoroase, cand nu umbla printr-insa tipenie de om si cand toata lumea era tacuta, plina numai de ecouri. Doar un singur soldat, sentinela, pasea, ca o pendula de ceasornic, in sus si in jos, pe sub peretele cazarmii, iar baioneta arunca umbre lungi pe peretele galben.
Sentinela se plimba ceasuri intregi de ici-colo, fara sa oboseasca, si numai rareori se oprea la ghereta care era tocmai sub fereastra printesei. Atunci se uita in toate partile si, fiindca nu vedea pe nimeni, casca cu lacomie.
Printesa Nadejda cerceta cu de-amanuntul tunica alba a soldatului, pe care licareau tiviturile de postav rosu si nasturii de arama, pantalonii ca culoarea cerului de vara, bocancii mari, hopurosi, coiful stralucitor, ranita roasa din spate, parul blond-roscat, obrajii si nasul rosu, ochii albastri, si cand casca, se minuna de dintii lui albi si de limba lui rosa.
Printesa credea ca toate acestea sunt nedespartite de sentinela si nici nu-si putea inchipui ca omul acesta se poate dezbraca, de pilda, ca barbatul ei. Ea credea ca barbatul ei e singurul om care isi poate scoate hainele. Pe ceilalti oameni ii vazuse doar vesnic imbracati.
Nadejda avea sasesprezece ani, iar de trei ani suferea in bratele printului. si pe-atunci, ca si astazi, uneori, se intampla ca fetele fragede erau date de neveste unor boieri puternici si morocanosi. Nadejda era fata unui zarzavagiu; tatal ei a luat doua sute de galbeni pentru dansa, si se stie ca niciun popa n-a binecuvantat cununia ei cu printul.
Schimbarea vremii si a sentinelelor printesa o vedea numai prin fereastra. Printul, batran si vesnic posomorit, fugea de oameni, si, in afara de servitori batrani si slujnice, nu vorbea cu nimeni.
Cata vreme Nadejda a fost copila, n-a bagat de seama ca, la ghereta, se plimba mereu alta sentinela, ca papusa aceea cu miscari masinale o data e balaie, o data oachesa, uneori scunda, alteori inalta. Dar odata veni un flacau cu niste ochi atat de albastri, ca cicoarea de rasaritul soarelui.
"Ce bine trebuie sa fie sa mangai asemenea ochi!" se gandi printesa Nadejda, si intinse mana, dornica, spre dansul.
A doua zi ochii erau bruni ca nucul, si toata papusa ceva mai mica, dar avea mustati mai subtiri, mai rasucite.
"Ce placut trebuie sa fie sa mangai asemenea mustata!" se gandi printesa Nadejda, si ar fi vrut sa poata zbura ca vrabia care se avanta de pe prichiciul ferestrei ei tocmai in varful gheretei.
Cu VTemea cunoscu pe toti soldatii si, fara sa-si dea seama, era indragostita de toti. Caci toti erau tineri, cu obrajii imbujorati de bruma, si toti erau departe de dansa...
intr-o noapte printesa Nadejda se trezi din somn. Inima ii batea nebuneste. Era cea dintai noapte petrecuta fara odihna, noaptea care curma visurile adanci si naive ale copilariei. Arma sentinelei licarea din cand in cand in lumina lunii, imbracand in lumina si pe soldat. Nadejda nu putea deslusi care soldat este, dar, oricare ar fi fost, se indragosti de el. il privi mult, ca sa-l recunoasca si altadata, dar degeaba, fata nu i-o putea vedea, doar talia si mersul putea sa si le insemneze mai bine.
De acuma inainte se uita mereu ziua la toti soldatii, ca sa recunoasca pe sentinela din noaptea aceea. Dar niciunul nu era asa de inalt, asa de voinic ca sentinela dorita. Acela cu baioneta la arma era parca atat de inalt ca un plop plapand, iar fata, ale carei trasuri nu le zarise, si-o inchipuia palida ca giulgiul. incetul cu incetul, ajunse sa creada ca atunci nici n-a avut de-a face cu o fiinta omeneasca, ci cu vreo fantoma, jocul zglobiu al imaginatiei ei prea incordate...
Odata insa, intr-un apus de soare, cand Nadejda cauta ceva in scrinul cu stofe scumpe, auzi zgomotul unor pasi zdraveni, masinali. Inima printesei se stranse ca un ghem. Repede duse la fereastra un fotoliu vechi, zdrentuit, se catara la geam, si de-acolo vazu o baioneta care, in razele soarelui ce se scufunda, stralucea rosa ca sangele si mereu se indeparta. Printesa Nadejda se uita nerabdatoare si astepta pana ce sentinela se apropie.
- Hei! zise deodata domol cu glasul ei subtire.
Baioneta se opri.
- Hei! striga mai tare.
Soldatul se uita imprejur de unde o fi venind glasul. Nu vazu decat o mana micuta care ii facea semn dintr-o fereastra.
- Cine-i? intreba soldatul cu glasul gros.
- Eu sunt. Printesa Nadejda.
Soldatul ramase uluit, apoi sari, ca ars, vreo trei pasi inapoi si se impiedica. Despre printesa Nadejda auzise si el multe de pe la ofiterii care cercetau cu ocheanele castelul si spuneau minuni despre parul castaniu al printesei, despre obrajii ei de lapte, despre trandafirii insangerati din obrajii ei si despre buzele ei ca cireasa coapta.
- Tu ai fost sentinela deunazi, cand a fost luna plina? intreba Nadejda.
- Eu, minti soldatul.
Inima printesei era gata sa plesneasca.
- Atunci urca-te si ma saruta, vorbi ea dornica si infricosata.
Soldatul nu stia ce sa faca. Fereastra era inalta. El n-avea voie sa se miste de la locul de paza. Tremura, se temea si dorea ceva, ca si cand o zana l-ar fi ispitit in vis, poftindu-l sa o sarute.
isi razima arma de perete. Se catara spre fereastra. Obrazul ii ajunse pana la grilajul de fier. in intuneric vazu doi obraji ca de spuma si doi ochi de femeie, mari, inflacarati, cu luminile verzui, care il priveau. Nadejda vedea intaia oara fata unui barbat tanar si strain atat de aproape de obrajii ei, si, de mirare, ramase cu buzele intredeschise. Uita sa-i zica cel putin: "Saruta-ma!"
Deodata, un bubuit groaznic se auzi... O dunga de foc luci inaintea ochilor ei si un fum greu ii umplu obrajii si privirile. Fata soldatului se schimonosi, gura i se deschise larg si se inchise cu o strambatura caraghios de dureroasa, apoi se pravali din fereastra. Nadejda nu mai auzi decat un bubuit surd...
Pe-atunci asa se pedepseau sentinelele care isi paraseau postul. Erau vremuri razboinice!
Sentinela
Aceasta pagina a fost accesata de 1983 ori.
