Tainele iubirii
de Liviu Rebreanu
Noii chiriasi au adus numai vrajba si tulburare in casele d-nei Elena Arboras, nascuta Ionescu, din strada Franemazona, case cu multe apartamente mici, inadite si toate dand drept in curtea ingusta, murdara si lunga ca o fundatura. D-na Arbor as le cumparase inainte de a se marita, din economiile ei, caci fusese, pana mai anii trecuti, moasa cu diploma si cu buna clientela, Iancu Arboras, agent fiscal, voluminos si blajin, vaduv fara copii, castiga frumos si nu se amesteca in afacerile nevestei, care, de cand se lasase de meserie, isi punea toate energiile in exploatarea cat mai meticuloasa a caselor. O singura data s-a amestecat barbatul, acuma, deunazi, pentru ca doamna lipsise din Bucuresti. A crezut ca face bine si si-a aprins paie-n cap. Camera mobilata cu acces la bucatarie era libera de vreo cateva saptamani; au venit tinerii acestia, i s-au parut oameni de treaba, s-au invoit din pret si i-a primit in casa, luand chiria pe cincisprezece zile inainte si ramanand ca restul sa i se dea peste trei-patru zile... D-na Arboras, afland isprava, s-a facut Dunare, mai cu seama ca pe urma au trecut nu trei zile, ci trei saptamani, si chiriasii dumnealui nici gand n-aveau sa plateasca, ba cand, de vreo doua ori, a trimis servitoarea sa le aduca aminte, s-au si suparat si au raspuns cu tafna ca ei isi cunosc obligatiile si sa nu-i mai plictiseasca. Iancu Arboras se recunostea vinovat, dar numai pentru bunatatea inimii sale, ca i-a crezut oameni cinstiti, in vreme ce sotia, fara a-i spune pe sleau, ii banuia si alte motive de slabiciune si il cicalea in fiecare zi cum numai o moasa pensionara stie sa cicaleasca.
intr-adevar, proprietareasa, mai mult chiar decat chestia chiriei in restanta, era din ce in ce mai intaratata din pricina misterului ce dainuia in jurul chiriasilor sotului ei. Obisnuita sa-si cunoasca chiriasii in toate amanuntele, se simtea jicnita ca tocmai acesti rai platnici umbla cu mofturi si minciuni si abia se coboara sa stea de vorba cu dansa. Cand s-au mutat, cu un geamantan si niste boarfe drept bagaje, s-au recomandat doamna si domnul Ionel Vulpescu, adica soti legiuiti, oameni cumsecade. Peste putine zile insa, prin glasul servitoarei care le facea curat in camera, a aflat toata curtea ca nu sunt cununati. D-na Arboras, foarte simtitoare in privinta faimei caselor sale (desi mai toti chiriasii ei se gaseau in aceeasi situatie matrimoniala), a incercat sa descoase putin pe pretinsa d-na Vulpescu: in loc de explicatii, a primit un raspuns obraznic ca in chestiile lor intime nu da voie nimanui sa se amestece. Aceasta si faptul ca Iancu Arboras apucase a spune odata despre noua chiriasa, tinerica, blonda, mica si grasuna ca e ca o piersica, indemnara pe proprietareasa sa fie si mai indarjita impotriva noilor chiriasi si sa-si inteteasca imputarile catre sotul ei, invinuindu-l ca probabil s-a gandit si el sa guste din piersica si de aceea s-a grabit sa-i inchirieze odaia pe gratis... De altminteri, toate purtarile lor dadeau de banuit nu numai proprietaresei, ci si celorlalti chiriasi, solidari cu ea in ura contra tinerilor noi veniti. Ionel Vulpescu era mandru, se uita de sus la toti chiriasii, chiar si la d-na Arbaras, de abia ridica palaria cand saluta si nu saruta mana nici proprietaresei. Tanar, subtirel si inaltut, ar fi fost altfel simpatic, recunostea toata lumea. Umbla vesnic ingrijit, ca scos din cutie, cu dunga ireprosabila la pantaloni si nu mai putin ireprosabila carare pe cap. Era insa grozav de increzut si mai ales incantat cu frumusetea-i fara pereche. Tot ce facea si ce avea el ii placea. De cate ori se intampla, prea rar, sa stea de vorba cu cineva din curte, nu stia decat sa se laude: mustacioara lui e matase pura, ochii lui sunt cei mai aprinsi, nasul lui are o linie clasica, mainile lui sunt delicate ca de print, pana si ghetele cu talpile gaurite le gasea cu taietura englezeasca. Se credea iubit de femei ca nimeni altul. Chiar d-nei Arboras s-a apucat odata sa-i povesteasca diverse aventuri amoroase ce le-a avut cu diverse femei, blonde, brune, inalte, marunte, o legiune, care toate zicea ca l-au adorat la nebunie. De fata era si nevasta-sa, sau ce i-o fi fost, care, in loc sa-l dojeneasca, se induiosase de admiratie spre nespusa indignare a d-nei Arboras, uluita si muta de atata nerusinare.
Ionel Vulpescu spusese ca e functionar la tramvaie si chiar pretextase, cand n-a platit chiria pe luna intreaga, ca restul il va aduce la leafa. Dar ce functionar sa fie daca nu se urneste din casa decat pe la zece, iar dupa masa doarme pana la cinci? Ceva totusi avea cu tramvaiele, fiindca o chiriasa din curte l-a vazut o data urcandu-se in tramvai, pe bulevard, si l-a auzit cum a strigat tantos conductorului "permis", iar conductorul a salutat si nu l-a taxat.
Ea, ca femeia, desi se tinea mandra, tot era mai vorbareata. Fiindca nu facea nimica in odaie, nu punea macar mana sa stearga de praf, cauta sa stea de vorba ba cu vreo vecina, ba cu proprietareasa, ba si cu servitoarea. si nu stia decat una: sa laude pe Ionel, ca Ionel e fecior de boier mare, ca Ionel e invatat ca nimeni in lume, ca Ionel are parinti putrezi de bogati, cu care s-a certat din pricina ei, ca Ionel ar putea sa iubeasca pe orice fata din lume, dar o iubeste numai pe ea... in sfarsit, nu mai ispravea. si cu toate acestea in odaie se certau si se ocarau ca tiganii, iar servitoarea a gasit-o de multe ori plansa si amarata, daca nu si batuta. Nu se plangea insa niciodata si raspundea necuviincios cand vreo chiriasa miloasa incerca s-o compatimeasca. D-na Arbor as, vazand-o intr-o zi cam mahnita, i-a zis in chip de gentilete:
- Esti tanara si frumusica, madam Vulpescu, pacat numai ca esti cam rece...
- Sunt rece, doamna, dar sunt iubita de cel mai cald barbat din Bucuresti!
in urma acestui raspuns nerusinat d-na Arbor as nu s-a mai sfiit sa spuna unei chiriase batrane si vechi ca n-a pomenit de cand e dansa oameni asa de suciti si ca trebuie sa fie ticniti de-a binelea amandoi. Pana seara toata curtea a adoptat concluzia proprietaresei.
Ei insa nu se sinchiseau de nimica. Ionel iesea in oras, Eugenia ramanea acasa si-l astepta sa se intoarca. Daca era frumos, il astepta in curte, facandu-si unghiile si fredonand romante triste. in curte se aflau totdeauna franghii intinse, pe care atarnau totdeauna camasi, pantaloni, cearceafuri... Pe la ora unu, Ionel aparea in poarta vesnic radios, cu un suras multumit subt mustacioara neagra. Eugenia, cum il zarea, se repezea in intampinarea lui, strigand tare ca s-o auda toata curtea:
- Ionel! Ai venit?... Iubitul meu!
El, galant si ceremonios, ii saruta mana. Ea murmura vorbe dulci si ii cadea moale la piept. si, cu o pasiune teatrala, Ionel o rasucea in brate si o saruta prelung. O pauza. imbratisarea. Apoi el, ragusit ca un actor in scena de rezistenta, o cuprindea de mijloc si striga de asemenea ca s-auda toata curtea:
- Te vreau, Eugenie!... Te vreau! Te vreau!
si intrau in camera lor, grabiti si infrigurati, subt privirile chiriasilor. Barbatii zambeau batjocoritor, femeile invidiau pe Eugenia si toti ziceau:
- Se iubesc mult ticnitii, ce-i drept, nu-i pacat!
intr-o zi, spre sfarsitul lunii, pe o caldura molesitoare, Ionel Vulpescu veni mai radios si mai vesel ca totdeauna. imbratisa pe Eugenia, ca de obicei, dar racni mai patimas "te vreau". si disparu in odaie.
Iancu Arboras, vazandu-l asa de vesel (desi Ionel nici macar nu-l salutase), socoti ca tanarul a pus mana pe franci si are sa plateasca in sfarsit datoria, sa-l scape si pe dansul din gura muierii. Se si grabi sa vesteasca pe d-na Arboras:
- Ei, Lenus, mi se pare ca ticnitul se face om de omenie!
Lenus insa, sceptica, tacu.
Curtea ramase pustie in zapuseala soarelui de august. Doar camasile si pantalonii pe franghii se cutremurau de cate ori trecea duduind pe strada vreun camion militar, rascolind praful si umpland vazduhul cu aburi arsi de benzina...
Apoi, pe cand linistea era mai mare si chiriasii isi sorbeau tihniti cafeaua, o galagie infernala rabufni din camera indragostitilor. Toata lumea navali in curte. Proprietareasa se speriase, in primul moment, sa nu se fi aprins casa. Cand ai asemenea chiriasi, sa te astepti la orice.
- Hotule! Escrocule! Nemernicule! rasuna din odaie glasul Eugeniei, ascutit ca impunsaturile de ace.
- Taci, cocota! Taci! raspundea racnind baritonul lui Ionel.
si dialogul era mereu intrerupt de bufnituri, de zgomot de farfurii trantite, de tipete desperate si nearticulate. Pe urma:
- Sariti, ma omoara!... Ajutor!
in clipa urmatoare tasni afara Eugenia, cu parul valvoi, cu bluza sfarticata, cu fata schimonosita, cu gura inclestata:
- Ajutor!...
Un pahar zbura din camera, pe usa deschisa, peste capul ei si se zdrobi tandari pe caldaramul de langa cismea.
Ajunsa in curte, Eugenia, in acelasi loc unde-si astepta totdeauna iubitul, incepu sa planga cu hohote, blestemand pe cel care o tine in mizerie si in batai, dupa ce i-a sucit capul si-a nenorocit-o... Vecinele facura indata cerc in jurul ei, o compatimira si o mangaiara. Dar ea nu voia sa se mulcomeasca si planse pana ce femeile se plictisira si, una cate una, se retrasera. Ramasa singura, Eugenia mai varsa un rand de lacrimi in mijlocul rufelor incremenite pe franghii. Apoi se plictisi si ea, isi sterse ochii, isi stranse parul, isi potrivi bluza si, incetisor, se strecora in casa.
in curte se impanzi iarasi linistea. Doar caldura soarelui, nestingherita, fierbea mai infundat...
Deodata tacerea fu zgaltaita prelung de zbarnaitul soneriei. Servitoarea, ostenita, se intinsese sa se odihneasca putin inainte de-a se apuca de vase. Ce pozna o mai fi iar? isi zise vazand ca tocmai din camera indragostitilor s-a sunat. Se repezi in curte, apoi la usa lor si batu. Usa nu se deschise, ci auzi dinlauntru doar glasul poruncitor al domnului:
- Sa vie imediat proprietarul!
Servitoarea, care impreuna cu toata curtea stia ca noii chiriasi sunt in urma cu plata, se duse speriata si intr-un suflet la stapani:
- Conita, chiriasul cel nou cheama degraba pe domnul!
D-na Arboras avu o tresarire. De multumire ca totusi va vedea banisorii, de putina jicnire ca prevederile ei pesimiste nu s-au implinit si ca Iancu a putut, fie chiar numai de asta data, sa aiba dreptate. Ca o consolare, isi facu planul in gand ca la sfarsitul lunii, daca nu i se plateste chiria intreaga inainte, le va arunca boarfele in strada, fara multa vorba.
- Nu-ti spusei adineaori? zise Arboras, care atipise nitel pe canapea, grabindu-se acuma sa-si alunge moleseala din oase.
Triumfator si gafaind, alerga la camera tinerilor. Un "intra" energic il pofti sa deschida. Gasi pe Ionel cu Eugenia pe genunchi, imbratisati si stralucitori de fericire. Cu o mandrie zdrobitoare si cu glas patrunzator, Ionel striga proprietarului uluit:
- Te-am chemat, domnule, numai ca sa vezi cu ochii d-tale cat de mult ne iubim!
Eugenia si-ascunse obrajii la pieptul lui Ionel, gangurind ceva ca o turturica. Iancu Arboras insa isi sterse sudorile pe frunte, rase prosteste si balbai:
- Bata-va sa va bata...
Cu acelasi ras prostesc se retrase pe urma, si tocmai in curte, cand se dezmeteci si-si aduse aminte de nevasta-sa, adaoga mormaind:
- Firea-ti ai dracului cu iubirea voastra sa fiti... D-na Elena Arboras, in culmea revoltei, ii zise cu dispret:
- Piersica ti-a trebuit, babalacule!
Tainele iubirii
Aceasta pagina a fost accesata de 2123 ori.
