Dintele - Partea 1
de Liviu Rebreanu
I.
Intr-o noapte, dascalita Aglaia Bujor se trezi leoarca de sudori, gemand si baiguind ca un om bolnav:
- Vai de mine si de mine!... Oare ce-i?... Aaa...
I se parea ca nu i-e bine, dar nu-si putea da seama ce o doare. Se uita imprejur, cuprinsa de o frica neinteleasa. in odaie stapanea un intuneric tulbure, cenusiu, din care deabia se desluseau cele trei geamuri, ca niste lespezi muruite cu lesie, si o tacere limpede, subtire ca panza de paianjen, tremurata de respirarile tihnite ale celor ce dormeau.
- Uf!... uuuf! suspina dascalita dupa un rastimp de aiureala, pipaindu-si tamplele. Apoi bajbai cu mana pe scaunul din preajma capataiului si, gasind un chibrit, aprinse in pripa lumanarea. Valuri-valuri de raze sprintene se imprastiara prin toate ungherele, in vreme ce femeia, ridicandu-se in pat, isi facu cruce dardaind si incepu a murmura franturi de rugaciuni cu ochii atintiti la o iconita sfanta din perete.
Pe urmele luminii, rasarira in casa o droaie de umbre ciudate, care se alungau, se lungeau si scadeau, impestritand peretii cu chipurile lor jalnice. Tavanul, cu grinzile joase maslinii, parca, se legana si el agale peste valmasagul de haine si mobile incremenite care pe unde le apucase cea dintai bataie de aripa a noptii. Numai cuptorul, culcat intrun colt ca un bivol, se holba neclintit spre fereastra cu ochiul sau negru ca o prevestire urata.
- Patru! sopti Aglaia privind la ceasornicul ce tacanea morocanos pe scaun. Mai este un ceas bun pana la ziua...
Doamne, pazeste-ne de toate relele!
Se inchina iar, acuma impacata, se dadu jos din pat, bau de dusca un pahar de apa si pe urma vru sa se culce. isi sterse talpile cu palma, isi potrivi pernele si se intinse pe spate. in clipa aceasta insa un junghi, subtire ca un ac, o fulgera prin falca de jos, ii zgaltai de cateva ori gingiile si dintii, si apoi inceta numaidecat, lasand in urma o amorteala grea, nabusitoare.
Dascalita Aglaia dintru-ntai nu putuse zice nici vai. Se apucase numai cu pumnii de gura, apasand si strangand cu deznadejde. Dar, dupa ce se dezmeteci si i se mai potoli durerea, isi trecu mainile peste fata, isi netezi parul ce i se incalcise pe frunte si sosai cu buzele uscate:
- Aaa... vai de mine! Ce-i asta? Vai de mine! Uite, afurisitul de dinte cum incepe sa ma chinuiasca! Uite!... Tot asta m-a sculat si adineaori, da, da... Vaaai de mine!...
Bolborosind mereu, scoase de sub perna o naframa galbuie si-si infasura falcile, gura si nasul.
"Ce, Doamne, o mai fi avand? se gandi dascalita, zgarcindu- se infrigurata sub plapoma. O fi dintele cel de aseara, de buna seama ca numai acela trebuie sa fie... Vezi, vezi! S-o fi smintit cand am muscat din cojita ceea uscata de paine. Se clatina, ciolanul naibii, mai demult si ma necajea, dar acu isi face de cap... de cap isi face... Daca m-o tinea tot asa, nu stiu ce Dumnezeu sa..."Junghiul insa o arse din nou, mai prelungit, mai paganeste.
Capul dascalitei incepu a clocoti de durere, parca i l-ar fi strans in niste benzi de fier inrosit.
- Vaaai! gemu dansa cu doi stropi mari de lacrimi in coltul ochilor. "Oare ce vrea dintele asta? Ce-e-e vreaaa? Asa ceva n-am mai pomenit de cand traiesc. Un dinte blestemat sa-ti faca atata pacoste?... Ooof!... Pesemne i-e sa caza, Doamne fereste! De, omul imbatraneste si..." Se intrerupse scurt, inspaimantata de gandul acesta.
- inca nu, inca nu! sopti apoi indurerata. "Nu vreau sa raman stirba, mai bine moartea. s-apoi tocmai dintele din fata! Sa ai tu colo in loc de dinte un loc negru... fff! incaltea de-ar fi o masea, treaca-mearga, dar... Nu pot! Mai degraba sa stiu ca are sa-mi bubuie capul ca o caldare de smoala aprinsa decat sa raman stirba de tanara..." Era de treizeci si noua de ani.
De-acuma insa durerea i se incuiba in falci si n-o mai slabi deloc. Clocea acolo, palpaia si sfaraia ca un vierme ce roade fara incetare. Junghiurile din ce in ce mai intetite o cutremurau din crestet in talpi, facand-o sa inchida ochii si sa-si incleste dintii. Iar ea gemea, din cand in cand, ofta si se lovea cu pumnii in piept mormaind:
- Vrea sa ma omoare, afurisitul!... vrea sa-mi scurteze zilele...
in sfarsit incepu a matahai prin casa crucis si curmezis, tinandu-se cu mainile de falci si sufland din greu, parc-ar fi purtat o povara in spate. isi iutea pasii cand durerea o prea cotropea, apoi iar si-i domolea, ingandurata si totusi mai linistita.
Deodata insa se opri in mijlocul odaii, incurcata, sovaind ca o naluca. O teama nebuna ii picura in suflet, teama aceea grozava, pe care o simti cand esti singur si neputincios in fata unui dusman naprasnic. Linistea, ce stapanea de jur imprejur mai grea decat plumbul, ii strangea inima, ii invaltora mintile si le rotocolea in jurul unui singur gand, care o umplea de spaima. Simtea cum gandul acesta i se infige si se incolaceste in suflet, cum i se imprastie incet prin toate madularele si ea nu poate sa se impotriveasca, sa se apere cel putin.
Se apropie de fereastra, scuturandu-se buimacita, parca s-ar fi desteptat dintr-un vis urat. si, vroind sa-si goneasca din creieri gandurile ce o chinuiau mai mult decat durerea, isi razema fruntea infierbantata de geamul uns cu o panza de aburi albastrii. Raceala insa o facu sa tresara. Se uita afara lung, cu ochii sticlosi si, bagand de seama ca se crapa de ziua, ii veni in minte slujnica. O scula numaidecat sa mulga vacile. Fata se urni bosumflata si se imbraca, frecandu-s i ochii cu pumnii si bodoganind ceva din care nu se intelegea decat "dimineata... Dumana... lapte...". Dascalita Aglaia o privi mai intai necajita, apoi, clipa cu clipa, tot mai inseninata. Parea ca, vazand in jurul ei o fiinta care se misca si mormaieste, se simtea si ea mai usurata. incerca sa intre in vorba cu dansa, ca sa mai uite de suferinta si sa se imbarbateze. Servitoarea insa n-avea chef de taifas.
Raspundea scurt, morocanos, ca toti oamenii somnorosi si, luand donita de pe cuptor, iesi afara, lasand sa se furiseze in odaie o dara de aer proaspat, care pe dascalita o facu sa se infioare.
Dar indata ce ramase iar singura, durerea isi arata si mai avan coltii, silind-o sa alerge prin odaie de ici-colo ca o nebuna si sa suspine neincetat:
- Aaah... Vaaai de mine! Vai de mineeee!...
in gematele acestea se destepta si dascalul si, vazand-o in asa hal, o intreba cu un glas in care era mai multa mirare decat mila:
- Ce-i cu tine, babuca?... Ce te-ai pus sa te plimbi in cap de noapte ca huhurezii?
- Ma omoara dintele, omule, ma omoara, batu-l-ar fi Dumnezeu sa-l bata! urla dascalita deodata scoasa din fire si se tranti pe un scaun.
- Da-mi oleaca de apa, mormai dascalul nepasator, adaugand apoi mai moale: si nu te necaji, babuca, din pricina dintelui, ca ti-l scot eu cat bati din palme... Ce mai si tii in gura vechituri hodorogite sa-ti faca zile fripte? Uite-acu til scot, daca vrei, si mai poti sa si tragi un puisor pana de dimineata... Haide repegior!
Dascalul era dentistul satului, vestit ca scoate dinti, masele, dintr-o singura smucitura, fara pic de durere.
Aglaia insa se opri deodata, parc-ar fi lovit-o cineva in moalele capului, si-i striga cu voce aspra, dojenitoare:
- Nu ti-e rusine obrazului, om batran si fara minte? Ai vrea sa ma vezi stirba, ai? Bata-te mania lui Dumnezeu, uratule si zevzecule!...
Barbatul se ridica intr-o rana si se uita la dansa o clipa foarte serios, dar apoi vorbi iar sagalnic:
- Da ce, babuca, te-ai suparat? Ei, hai, pupa-ma... Fuga!...
Nu-ntelegi?...
- Sa-ti fie rusine, prapaditule, a-ti bate joc de suferinta oamenilor... Ca tu habar n-ai ce inseamna suferinta! Mananci, bei, te culci ca un dobitoc si incolo nu te mai sinchisesti de nimic...
- Ei, lasa, babuca!... Ce...
Cuvantul "babuca", pe care dascalul il arunca blajin, dar prea des, o ustura, ca si cand i-ar fi dat palme. I se parea ca barbatul intr-adins isi bate joc de dansa. De ani de zile n-o mai scoate din babuca. Ea nu se suparase pana acuma, pentru ca stia ca vrea s-o rasfete cu vorba aceasta. Azi insa o durea mai rau ca dintele... Arunca o privire de ura si de dispret dascalului, care zambea cu bunatate, aprinzandu-si o tigara. Nepasarea lui o facea sa sufere si mai mult. ii venea sa sara la dansul, sa-l apuce de gat si nici sa nu-l lase pana nu-i va smulge din minte vorba asta scarboasa, pana nu-l va face sa simta si el ce inseamna a suferi. Dar ii era teama de bratele osoase ale barbatului si de pumnii lui uscati.
isi aduse indata aminte cum a batut-o odata de a lasat-o aproape moarta, si asta o facu sa-si inabuse furia. Ca sa nu mai fie silita sa-l mai vaza, se imbraca la repezeala si iesi buzna afara.
- Ia seama, babuca, sa nu racesti! Prea te imbraci subtire ca o fata mare si-i cam racoare acuma, dimineata...
Dascalita Aglaia il blestema intepata si cobori in curte, unde incepu iar a se plimba cu pasi apasati, militareste, caci durerea in falca o cuprinsese din nou, si mai vrajmasa ca inainte. in curand insa obosi. Picioarele i se taiara in genunchi si tot corpul i se molesi de o toropeala grea, apasatoare.
Se aseza pe lavita de sub parul din mijlocul curtii, hotarand, in gandul ei, sa nu mai cracneasca deloc, oricat ar durea-o, pana ce nu vor inceta junghiurile de la sine. Se propti cu spatele de trunchiul increstat al pomului si, in vreme ce deasupra ei frunzele ruginite, moarte, zuruiau leganate de vant, dansa, cu pleoapele inchise, scaldate in lacrimi de durere, asculta cum rontaie vitele in grajd, cum vajaie din cand in cand o suflare aspra prin frunzisul copacilor din gradina si cum toate astea se amesteca intr-un zgomot ciudat, monoton, ce seamana foarte bine cu povestea unei vieti triste.
Un strat intins de ceata tomnatica, murdara, invelea intreg cuprinsul. Coamele dealurilor, ingramadite unele peste altele, pareau acoperite cu scama pospaita. Un colt de padure rasarea in fata, ca o pata mare de cerneala, sub care dormea satul ascuns intr-o groapa, intr-un noian de fum si de negura, prin care se zvarcoleau cateva licariri de lumina palida, tremurata, gata sa moara. Ici-colo coperisele caselor se ridicau negre, posomorate, ca musuroaiele pe un camp troienit cu zapada statuta. Singura biserica de lemn, cu turnul plecat intr-o parte, se inalta mai mandra, desenandu-se pe cerul lesiatic, ca un om mic la cap si gros la trup.
Dascalita Aglaia se gandi deodata ca, asa cum e privelistea asta mohorata, intocmai asa este si viata ei. Un ogor intelenit, in care n-a intrat plugul niciodata, pe care n-au crescut decat buruieni si maracini, care a fost vecinic inecat intr-o ceata trista si plictisitoare.
Ce viata-i aceasta? si ce rost are o astfel de viata?... Anii trec in goana, unul cate unul, fiecare intocmai ca si celalalt.
Nici o zi de fericire adevarata, nici macar un ceas. si omul doar ar avea dreptul sa ceara cel putin un ceas de fericire de la viata care-l framanta cum ii place, il arunca unde se nimereste si face dintr-insul ce vrea...
Viata, ei, nu i-a adus nimic. S-a macinat asa, ca o moara pustie, fara sa scartaie barem rotile... A pornit la drum frumoasa, tanara, vesela, dornica de-a se zbuciuma, de-a trai.
Sufletul ei era ahtiat dupa viata, si totusi a trebuit sa lancezeasca mereu intr-o asteptare nelamurita si nepriceputa.
Zile intregi statea visand, si gandurile ii alergau departe, intr-o lume inchipuita, intr-o goana nebuna dupa ceva ce parca nu voia deloc sa soseasca.
Cat ce a rasarit, a dat peste dascalul Vasile Bujor care, pe atunci, era si el tanar. si inima ei a pornit sa zvacneasca si mai puternic. Credea ca de-acuma intr-adevar o sa inceapa sa traiasca, sa i se implineasca ceea ce astepta cu atata patima... Dascalul ii aducea zaharicale, o privea bland si dragastos, ii vorbea cu glas moale. Ea era tanara si doritoare de iubire. El sau altul, unul trebuia sa vie si s-o iubeasca. El a venit cel dintai, el a iubit-o.
Dar in curand fu nevoita sa-si dea seama ca s-a inselat, ca golul ce-l purtase in suflet o framanta tot asa ca si mai inainte.
A trecut o saptamana, o luna si atunci a vazut ca n-a gasit ceea ce a cautat. Dascalul nu mai era bland si dragastos, nui mai vorbea cu glas moale. Dascalul era om asezat, omul tihnei. Lui ii placea sa manance bine, sa doarma mult si sa stea la palavre cu taranii. Ce se sinchisea dansul de visurile ei copilaresti? Visurile sunt bune numai pentru cei ce nu iau viata in serios, caci ele te fac sa traiesti mai mult in gand decat aievea.
Pe dascalita Aglaia insa viata aceasta o sugruma, o facea sa-si blesteme uneori soarta si sa urmareasca cu mai multa ravna clipa aceea de fericire curata, care da un pret vietii.
Dar apoi s-a pomenit coplesita de copii. A venit unul, s-a necajit cu dansul, l-a ridicat; a venit al doilea, s-a necajit si cu acela... Anii acuma treceau mult mai repede, desi cu aceeasi infatisare si neastamparand golul ce-i framanta sufletul.
Nadajduia totusi mereu ca, dupa ce vor creste mari copiii, va putea sa traiasca si dansa. Nadejdea aceasta o mangaia in toate imprejurarile, ii dadea putere sa se lupte cu toate neajunsurile ce i le aducea viata.
si acuma, cand si al saptelea si cel din urma copil e marisor, cand in sfarsit ar putea urma si ea sa-si traiasca viata cea visata totdeauna, iata ca acuma...
Dascalita isi trecu mana peste frunte, parca ar fi vrut sa-si alunge din creieri gandurile care navaleau s-o chinuiasca intocmai ca niste stafii nemiloase. O rana mare i se deschise in inima, care sangera, care-i umplea toata fiinta de o durere nedeslusita, dar cu atat mai istovitoare.
"Sarmana, sarmana mea viata!" se gandi ea, stergandu-si cu poala sortului lacrimile ce o podideau.
Se cutremura ca desteptata dintr-un vis si se scula in picioare, balbaind incapatanata:
- Nu scot si nu las sa-l scoata, nici moarta!
in gingii insa junghiurile incepura a fierbe tot mai strasnic.
in jurul radacinii dintelui parea ca se invarteste, cu o iuteala ametitoare, un fir de sarma inrosita, care sapa si arde neincetat maduva osului. Dascalita Aglaia nu mai simtea durere, ci o gadilare grozava, atat de grozava, incat ajungea sa-i fie placuta. inclesta pumnii si sopti iar, suspinand:
- Nu... nu...
Urechile ii tiuiau. Capul ii huruia de durere. I se parea ca- i clocotesc creierii.
- Uuuff!...
si in vreme ce pe banca de sub par dascalita Aglaia gemea si sasaia, ghemuita in junghiuri nastrusnice, de dupa biserica soarele tomnatic isi inalta incetinel, greoi capul roscovan si se uita cu mila la dansa, prin ceata ce se framanta in bataia vantului de dimineata...
Dintele - Partea 1
Dintele - Partea 2
Dintele - Partea 3
Aceasta pagina a fost accesata de 3770 ori.
