Dintele - Partea 3
de Liviu Rebreanu
III.
Dupa-amiazi durerea se facu stapana deplina pe dansa.
Avea friguri si i se parea ca o mana rece, aspra, ii netezeste fara incetare sira spinarii, strecurandu-i fiori in carne, in oase, in suflet. Iar mana aceasta parea ca e mana preotesei care-i spunea mereu: "Sa ai ce baga in gura si cu ce sa-ti invelesti goliciunea...
incolo, toate sunt mofturi si copilarii. Toate, toate! Pana si frumusetea, pana si tineretea..." Se tranti, imbracata cum era, pe pat, inchise ochii, isi impreuna mainile pe piept si astepta asa, singura nu stia ce.
Prin creieri ii roiau sumedenie de ganduri, isi inchipuia fel de fel de lucruri, care de care mai ciudate, mai naprasnice.
Se gandea cand la copiii care de cand o doare pe ea dintele de-abia mai indraznesc sa se miste prin casa, cand la dascalul care o necajeste intruna sa-i scoata dintele si n-o slabeste deloc din "babuca". Apoi isi aduse aminte iar cum un taran lung, sfrijit si span, venise odata cu falcile legate, incovoiat de durere, sa-i scoata o masea si cum dascalul, in loc de cea vatamata, ii smulse una teafara. Ea atunci a crezut ca taranul are sa se duca acasa si sa moara, si s-a minunat mult vazandu-l a doua zi ca umbla tantos si fluierand pe ulita.
"Nu mai mor nici oamenii asa, tam-nisam", isi zise dascalita Aglaia in gand.
Aceasta insa o facu sa-si aminteasca si de nevasta unui invatator din Vararea, care se prapadise mai deunazi si de care lumea spunea c-ar fi murit din pricina unui dinte beteag.
- Cand ti-e scris sa te duci, trebuie sa te duci, de vrei, de nu vrei, bolborosi dascalita fara sa se miste. si mai bine sa te duci iute, dintr-o data, decat sa te muncesti cu durerile si cu suferintele...
incepu a se gandi mai inadins la moarte, cautand sa-si inchipuie cum ar fi daca ar muri ea acuma, acuma, in clipa aceasta. Se minuna si ea ca gandul mortii nu o inspaimanta, ci dimpotriva ii face o placere stranie, cum n-a mai avut niciodata in viata ei. Se vedea parca intinsa pe un catafalc alb, alba si ea ca peretele, frumoasa si nemanjita de strasnicia vremii. in jurul ei, copiii ingenuncheau cu ochii rositi de lacrimi, cu buzele invinetite, iar la picioare, dascalul o privea nedumerit, ca totdeauna, si clatina din cap a jale. Auzea plansorile inabusite, intrerupte de sughituri, cuvintele de durere care fasaiau prin aerul imbacsit al odaii si ii parea rau ca a murit...
Apoi se gandi la zilele de maine, cand ea nu va mai fi in lumea aceasta. si parca vedea ca lumea nu s-a schimbat deloc, cu toate ca ea lipseste dintr-insa. in odaie pluteste acelasi miros necacios de sfarog si de varza acra, numai cat ea nu-l mai poate mirosi. Casa, gradina, satul, campurile, toate au ramas la locul lor, oamenii isi vad de treburi, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic, ca si cand n-ar lipsi nimeni.
si din ea n-a mai ramas decat o mana de cenusa care, incetul cu incetul, se face una cu pamantul...
inchipuirile acestea o ingrozira. Adica cum? Lumea sa ramaie tot lume si cand ea n-o mai fi? si de ce sa nu mai fie si dansa? De ce sa moara numai ea singura si lumea sa traiasca inainte, sa treaca peste ea ca peste un vierme strivit in picioare? Pentru ce sa mai fie lumea lume cand ea n-o sa se mai poata bucura de dansa, cand numai altii o sa traiasca intr-insa? si deodata ii veni o pofta nebuna de viata... Vroia sa traiasca... Oricum, numai sa nu lipseasca din lume, dintre oameni. Nu-i mai pasa daca va ramanea si stirba ca preoteasa, daca nu va avea decat ce sa bage-n gura si cu ce sa-si ascunda goliciunea, chiar daca nu va avea nimic, numai sa traiasca, sa simta ca e in viata.
Se ridica repede din pat si incepu a pipai toate lucrurile din casa, ca si cand ar fi vrut sa se incredinteze ca intr-adevar traieste, ca n-a murit. Mirosul odaii, care altadata o nabusea si o supara, acuma i se parea dulce ca un parfum.
Copacii desfrunziti, dealurile negre, cerul mohorat, toate pareau ca zambesc. Pretutindeni vedea si simtea viata care e buna, oricat de rea ar fi, pentru ca trebuie sa fie.
in sufletul ei se salaslui o bucurie mare, muta, bucuria aceea pe care o simti dupa o lovitura grozava, bucuria vietii. Acuma nici durerea nu i se parea atat de ametitoare. Durerea nu mai era pentru dansa decat un semn mai mult ca traieste. Trebuia s-o indure cu resemnarea cu care esti nevoit sa primesti tot ce iti daruieste viata...
- Ei, babuca, ti-e mai bine? o intreba dascalul vazand-o atat de schimbata.
- Mai binisor... Acu, parca, nu mai ma chinuieste asa, rosti Aglaia domol si apoi adauga deodata: si zici ca ar fi bine sa- l scot, ai?
- Fireste ca bine, nevestico, raspunse dascalul, din ce in ce mai mirat. Ai scapa de un ciolan care nu mai face doua parale...
- Atunci, vino de mi-l scoate!... Vrei?
- Foarte bine! Foarte bine! Dar sa nu tipi daca te-o durea...
- As, ce durere... Sunt deprinsa cu suferinta.
Alerga ea insasi sa caute clestele rece si cam ruginit cu care dascalul scotea dintii bolnavi ai satenilor. Simtea o placere la gandul ca va suferi, caci si suferinta inseamna viata. Numai inima ii mai slabi putin cand isi inchipui ca peste cateva clipe are sa fie stirba si batrana.
"Hai, hai", se grabi dascalita Aglaia, iesind in cerdac si asteptand pe barbatul sau cu gura deschisa si cu ochii inchisi strans.
- tine-te bine! porunci dascalul, potrivindu-i clestele pe dintele pricinos.Dascalita Aglaia se apuca cu amandoua mainile de parmaclacul cerdacului. Simti cum fierul rece ii atinge gingiile, apoi o smucitura si un parait scurt, parca i-ar fi infipt un cutit in gat.
Pe urma gura i se umplu de sange cald.
- Bravo, nevestico! Ai scapat, striga dascalul mandru si voios, invartind clestele cu dintele prins in varf.
Aglaia mormai ceva cu buzele inclestate si apuca repede paharul cu apa. Apoi, dupa ce isi opri sangele si i se inchega rana, cerceta cu de-amanuntul radacina dintelui, pe care mai atarnau cateva firicele de sange innegrit si faramituri de carne vie trandafirie...
intr-un tarziu, cand casa se linisti, dascalita Aglaia lua iar oglinda de sub perna si se privi intr-insa lung, cuprinsa de amaraciune. Locul dintelui se holba la dansa negru, ca gura unui mormant, lamurindu-i lucrurile pe care pana acuma nu vroise inadins sa si le lamureasca. Acuma, poate pentru intaia oara, baga de seama ca in jurul ochilor i se urzise o tesatura de cute marunte, subtiri ca panza paianjenului, ca ochii ei cei mari si negri ca taciunele isi pierdusera vapaile de altadata, ca pe la tample, pe langa urechi, printre suvitele de par castaniu, se amestecau multe fire albe si urate.
- Cum am imbatranit! ofta dascalita Aglaia, inabusindu-si anevoie lacrimile.
Simtea deslusit ca i se desprinde ceva din suflet si se duce, o paraseste pentru totdeauna, si ca despartirea aceasta o doare si o infurie. Apuca iute oglinda si o tranti de pamant. Sticla se sparse in mii de bucati, care se imprastiara prin toata casa, privind-o de pretutindeni ca niste ochi vrajmasi, furiosi.
Dascalita Aglaia se zgudui de mai multe ori, ca si cand ar fi fost cuprinsa de un frig grozav, apoi deodata simti ca lacrimi ii uda obrajii, ca buzele ii tremura soptind:
- Batrana, oricum, dar cel putin traiesc!...
Intunericul noptii o invalui in doliu. in casa se zvarcolea o liniste adanca si un suflet amarat. in aer sfaraia, se macina vremea...
Dintele - Partea 1
Dintele - Partea 2
Dintele - Partea 3
Aceasta pagina a fost accesata de 1983 ori.
