Catastrofa - Partea 03
de Liviu Rebreanu
3.
Batalionul lui David a pornit cel dintai, in ziua cea dintai.
Curtea cazarmii fusese plina de tarani posomorati, de femei in lacrimi, de alergaturi, de strigate, plansete, injuraturi, de zapaceala. Pe strazi, o imbulzeala greoaie.
Lumea straina urla de insufletire si batea cu flori pe oamenii care mergeau sa moara cine stie pe unde si pentru ce.
David habar n-avea unde se duce. De-abia a doua zi, intro gara de prin sesul Ungariei, au aflat ca se vor bate cu sarbii.
De altminteri lui nici nu-i pasa cu cine are sa se bata. ii era totuna. Trebuie sa-si faca datoria, incolo ce-o vrea Dumnezeu.
Era atat de calm, parca de cand lumea numai razboaie ar fi facut. Amintindu-si in treacat de viata lui tihnita din Nasaud, i se parea ca viseaza, ca viata aceea n-a existat aievea niciodata, cu toate ca nu trecuse mai mult de zece zile de cand primise telegrama cea grozava. Parca era alt om. Cel din Nasaud amortise, facand loc unui somnambul ce-si zicea mereu, ca incurajare si mangaiere:
- imi voi face datoria...
Nu indraznea, poate nici nu era in stare sa-si dea seama ce s-a petrecut in sufletul sau. Nici prin gand nu i-a trecut ca sa se intrebe ce-i datoria. S-a agatat de cuvantul acesta si era multumit ca intr-insul a gasit un sprijin destul de puternic. Poate ca, incercand sa se dumireasca, n-ar fi avut linistea si stapanirea de sine. Poate ca, daca ar fi vrut sa afle, i s-ar fi deschis o prapastie si s-ar fi infricosat atat de mult, incat l-ar fi cuprins tulburarea si groaza. Poate ca simtea toate acestea si inadins inabusea din radacina orice ganduri chinuitoare.
Ceilalti ofiteri, cei care facusera politica si vitejii acasa, acuma, apropiindu-se de campiile mortii, deveneau din ce in ce mai nervosi, galbeni la fata si ragusiti la glas. David, dimpotriva, avea pe buze un zambet de o multumire stranie, parca s-ar fi dus la o serbare frumoasa, hotarat sa plateasca inzecit costul biletului. Cand batalionul a jurat din nou credinta imparatului, in fata dusmanului, David a jurat din tot sufletul. Juramantul ii intarea credinta in datoria mantuitoare.
Cele dintai bubuituri de tunuri i-au cutremurat putin inima, iar sasaitul gloantelor care-i alergau pe langa urechi lau spaimantat. Mai ales insa cand a vazut pe cel dintai flacau din plutonul lui, alaturi de dansul, cazand cu fata in jos, ca un sac de pamant, fara sapca si cu fata inrosita de sange, i-a trecut prin creieri, scurt, ca o fulgerare:
- Datoria e moartea.
si s-a buimacit.
Pana atunci, cum-necum, uitase sa-si inchipuie ca razboiul inseamna moartea. Pana atunci i se paruse ceva nelamurit, infricosator, dar fara sa se gandeasca numaidecat la moarte sau poate gandindu-se la ceva mai rau ca moartea. Dar s-a lamurit repede. A inteles si s-a intarit mai mult. Gandul mortii, indata ce s-a ivit, nu l-a mai infricosat. Moartea-i pentru oameni. O astepta deci cu seninatate, nepasator, ca ceva trebuincios sau intamplator. Dupa ce a vazut primul mort si apoi cu cat a vazut mai mult sange a priceput ca moartea alege si ca, oriunde ar fi omul, il ajunge. in seara intaiei lupte a numarat zambind sapte gauri de gloante in chipiu, in manecile tunicii, in bufantii pantalonilor. Gloantele au bazait imprejurul lui sapte ceasuri necurmat, dar au cautat pe altii, nu pe dansul. Maiorul care ramasese in marginea satului, cu vreo doi kilometri in urma liniei de moarte, ascuns in niste maracini, a fost gasit rece, lovit in inima de un glonte ratacit, pe cand el a scapat fara nici o zgarietura in ploaia ucigatoarelor naparci de otel.
Ziua aceasta i-a dat siguranta. De aci incolo mergea prin focul cel mai napraznic ca si cum s-ar fi plimbat prin piata Nasaudului, intr-o dimineata de vara, numai printre porumbeii vicarului. Soldatii prindeau incredere si indrazneala vazandu-l. Era o cochetare cu moartea, nevruta, fireasca, pe care ceilalti o numeau curaj sau eroism, dar care pentru dansul era numai implinirea datoriei. in curand i-a mers vestea.
Camarazii il priveau cu putina invidie, comandantii cu respect.
Au venit medalii si cruci sa-l rasplateasca. El insa nu s-a bucurat si nici nu le-a purtat. Zambea si-si zicea:
- Rasplata pentru datorie... Ridicol.
(1919)
Catastrofa - Partea 01
Catastrofa - Partea 02
Catastrofa - Partea 03
Catastrofa - Partea 04
Catastrofa - Partea 05
Catastrofa - Partea 06
Catastrofa - Partea 07
Catastrofa - Partea 08
Catastrofa - Partea 09
Catastrofa - Partea 10
Catastrofa - Partea 11
Catastrofa - Partea 12
Catastrofa - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 3220 ori.
