Catastrofa - Partea 09
de Liviu Rebreanu
9.
La Arad trupele fura debarcate si trimise intr-un lagar, afara din oras, unde mai poposea un regiment, sosit cine stie din ce parte a Rusiei.
David nu mai avea stare. Cu cat se apropia de front, cu atat inima ii zvacnea mai stransa, cu atat in creieri i se ingramadeau ganduri si vorbe care-l ardeau. Se plimba acum, cu capul in pamant, printre corturile ridicate in graba, printre soldatii obositi care mancau, cantau, injurau. Parca in toata lumea aceasta numai el ar fi fost chinuit de teama frontului, de ziua de maine, de intalnirea cu "ei". Ceva il mana neincetat undeva, oriunde, numai sa nu-l podideasca deodata un plans cumplit, sa se faca de batjocura oamenilor, el, care mersese vesnic cu fruntea sus, in cele mai furioase ploi de foc.
Ratacind prin cuprinsul lagarului, se pomeni deodata in fata unui ofiter ras de mustati, cu ochii mici, cu un nas subtire, cu barbia ascutita. Se opri fara sa vrea. Fata aceasta parca-i era cunoscuta. Ofiterul trebuie sa fi avut aceeasi impresie, caci, dupa o clipa de ezitare, se repezi la David cu mainile intinse, strigand cu o bucurie sincera:
- David Pop!
- intocmai, raspunse David strangandu-i amandoua mainile. Era mai sa nu te recunosc, fara barba si fara mustati.
- Le-am sacrificat pe altarul patriei de frica lighioanelor, zise ofiterul luandu-l de brat si apoi urmand cu mirare: Dar bine, draga, tu, tu, ofiter? Ce-ai patit?... Eu credeam ca trandavesti la Nasaud si acuma faci parte din comisiunea care iese cu prapori si icoane sa intampine pe dorobantii romani... Ei, ce zici?... in frumoasa incurcatura ne-au aruncat intamplarile acestea si pe noi, cei care suntem la datorie.
Era un prieten bun al lui David, avocat din Bistrita, Emil Oprisor. David il stia "sovinist turbat", cum le zicea dansul odinioara celor ce nu se astamparau. A fost chiar inchis o luna in temnita de la Seghedin pentru ca a indemnat pe taranii din Vararea, care erau in proces cu sasii din Pinteneasa, sa nu se dea batuti si pentru ca, in urma atatarilor lui, vararenii au impuscat vreo cativa boi de-a sasilor pe pamanturile impricinate.
Veselia prietenului insa il tulbura. Cum poate fi atat de vesel cand pleaca "acolo"?... Sau poate ca Oprisor s-a hotarat, stie ce va face?... Nu se putu opri si-l intreba indata, scurt, cu mult inteles si putina raguseala in glas:
- Tu ce zici? Astepta raspunsul cu inima ghemuita.
Emil Oprisor raspunse insa fara sovaire, repede, cu o nepasare uimitoare:
- Ce zic, dragul meu?... Zic ca trebuie sa ne facem datoria.
Iata!... Exista oare alta posibilitate? Eu nu vad. Doar s-o stergi la dusman... (David tresari auzindu-l cu cata raceala rosteste cuvantul "dusman".) Alta insa nu se poate. intai fiindca ai jurat si esti obligat sa-ti tii juramantul. Eu nu admit tradarea nici subt pretext ca o faci pentru tara sau pentru neam. Tradatorul e un ticalos, orisice motive l-ar indemna la tradare. Mai ales ca motivele totdeauna, intelegi, totdeauna sunt interesate intr-un fel sau altul si izvorate din egoisme lase. Pe urma chiar presupunand ca ai vrea sa treci la dusman, intrebarea e: poti? Eu cred ca nu. Fii sigur ca pe noi ne supravegheaza mii de ochi. O miscare suspecta, si te trezesti cu glontele in spate sau, in cazul cel mai rau, cu streangul. si apoi, la urma urmelor, dusmanu-i dusman. Daca trage el in tine, tu sa nu tragi? David nu se putu stapani. il intrerupse cu atata mirare in voce, incat Oprisor se zapaci o clipa:
- Tu?... Tu?
- Dragul meu, relua Oprisor cu o usoara sovaire, inainte de toate sa ne intelegem ca razboiul e razboi, vasazica ceva extrem de tragic, tot ce cunoaste lumea mai tragic. Ce poate fi mai cumplit decat sa ucizi pe cineva care nu ti-a facut niciodata vreun rau, pe un biet necunoscut din cine stie ce tara departata, care poate sa fie cel mai cumsecade om de pe suprafata pamantului? Dar, de vreme ce razboiul exista, poti tu, simplu candidat la moarte eroica, vorba ceea, sa mergi impotriva curentului, sa te pui de-a curmezisul nebuniei generale?... Slava Domnului, mai roman ca mine nu cred sa fi fost multi. Am suferit, stii bine, pentru sentimentele mele neprecupetite. Mi-ar fi drag si poate ca sufletul meu doreste chiar izbanda dusmanului, doreste in adancul sau ca Ardealul sa fie romanesc, cum se cuvine, desi, sa-ti spun sincer, nu prea cred. Totusi, in situatia in care ne aflam, noi nu putem decat sa ne facem datoria pana la moarte. De altfel eu, iti marturisesc, as prefera sa cad de gloante romanesti, decat de rusesti. Murind asa, voi avea impresia ca mor, macar in sens negativ, pentru triumful romanilor.
- Ce lesne se gasesc toate argumentele! murmura David indurerat.
Tacura amandoi cateva clipe fara sa se priveasca. Simteau amandoi ca-i desparte un zid si ca nu se vor putea intelege.
Vorbira pe urma de altele, isi schimbara impresiile celor doi ani de lupte, amanunte simple despre fluturarea aripilor mortii. Vorbind, incercau amandoi sa zambeasca, sa para veseli, dar nici unul nu izbutea. Inima lui David era cuprinsa de un frig mare, incat se minuna ca nu-i dardaie dintii.
Apoi se despartira ca doi straini. isi dadura mana, isi urara noroc, iar David ii zise la revedere pe nemteste, ca si cand ar fi vorbit cu oricare din camarazii ceilalti, cei de care sufletul sau nu era legat prin nici o fibra. Ramase pe loc si se uita lung in urma lui Oprisor, care mergea cu capul sus, leganandu-si putin corpul si taind aerul cu o cravasa moale, foarte linistit si nepasator. Prisvindu-l, David se pomeni ca- l invidiaza.
"Iata un om fericit care stie ce are sa faca!" se gandi dansul, trecandu-i prin creieri, ca o fulgerare naprasnica, toate framantarile si chinurile care pe dansul il faceau sa nu stie ce are de facut.
Cand Oprisor disparu dupa corturi, David se intoarse mai abatut. Manca, se culca si se zvarcoli toata noaptea. Gandindu- se la vorbele reci ale lui Oprisor, isi aminti cuvintele lui Candale si mai ales privirea lui fierbinte, hotarata. il usturau creierii sovaind intre amandoi. Daca ei ar fi vorbit la fel, poate ca s-ar fi hotarat si dansul. Astfel insa vedea ca argumentele taioase ale lui Oprisor sunt tot atat de uluitoare ca si vapaia din ochii lui Candale, pe cand sufletul lui nu e in stare decat sa se revolte, sa sufere si sa geama.
in cele din urma nu mai putu. O oboseala mare il dobori.
Adormi murmurand:
- Maine!
Cu amanarea aceasta se mai potoli si zilele urmatoare.
isi dadu seama ca toate planurile si hotararile ar fi zadarnice.
Sa vedem ce va aduce ziua de maine! Atunci cand ii va vedea, atunci... Cine stie? imprejurarile fac sa se prabuseasca hotararile cele mai otelite. Darmite nehotararea si ezitarile lui? De ce sa-si inchipuiasca cum ca va face asa, cand poate va trebui sa faca altfel?
(1919)
Catastrofa - Partea 01
Catastrofa - Partea 02
Catastrofa - Partea 03
Catastrofa - Partea 04
Catastrofa - Partea 05
Catastrofa - Partea 06
Catastrofa - Partea 07
Catastrofa - Partea 08
Catastrofa - Partea 09
Catastrofa - Partea 10
Catastrofa - Partea 11
Catastrofa - Partea 12
Catastrofa - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 2487 ori.
