Catastrofa - Partea 05
de Liviu Rebreanu
5.
Acuma viata i se scurgea intr-o vagauna sapata adanc in stancile Carsului, in dosul liniei de foc, la cativa pasi. Avea un pat ticluit din scanduri verzi si o saltea moale, luata dintr- un sat parasit, si lumina electrica adusa si pusa inadins spre a le batjocori mizeria. Aici traia acuma impreuna cu un capitan croat, un locotenent si doi sublocotenenti unguri, care toata ziua injurau si oftau dupa pace. De cand trecuse la mitraliere, David fusese stramutat intr-un regiment, unde se simtea foarte stingher, fiindca el vorbea prost ungureste si nu se prea intelegea cu soldatii care de altfel erau mai batrani, aveau copii acasa si vesnic se vaitau si se jeluiau de oboseala si de dor. si viata de-abia se urnea din loc aici, ca o apa mare careia nu i se vede cursul.
in vizuina aceasta s-a pomenit, intr-o buna zi, cu Alexe Candale, un prieten vechi de pe la Universitate, un om uscatel, cu ochii negri foarte vii si patrunzatori, cu un glas taios si cald. David l-a imbratisat si l-a sarutat. ii asculta vorba ca o evanghelie. Erau luni de zile de cand nu mai auzise un cuvant romanesc. Nu se satura privindu-l si auzindu- l. I se parea ca truda razboiului si vesnica amenintare a mortii i-au mai inasprit infatisarea, dar ca sufletul i-a ramas poate si mai aprins ca odinioara.
Erau singuri.
- Nu te-ai prea schimbat, Alexe, zise David cu o dojana zambitoare. Cum erai acum zece ani, esti si astazi.
- Dar vremurile s-au schimbat cumplit, raspunse Candale repede, privindu-l drept in ochi, intrebator parca.
David simtea in privirea prietenului o preocupare mare, o povara foarte grea ce-i apasa inima, o ingrijorare insufletita; dar nu intelegea nimic. Dupa o tacere scurta, Alexe urma brusc, cu aceeasi voce intrebatoare, sfredelitoare:
- De trei ori am fost ranit si nu stiu pentru ce!
- Eu nici macar zgariat n-am fost, si se implinesc doi ani de cand ma bat neincetat. Cu sarbii, cu rusii, cu cazacii, cu italienii, cu toti m-am lovit, zise David cu putina mandrie, ceea ce nu prea era in obiceiurile lui.
- Ne varsam sangele prin tari straine si nu stim pentru ce! rosti Candale cu glasul de adineaori. Apoi, fiindca in ochii lui David vazu aceeasi nedumerire incapatanata, urma patimas, din ce in ce mai aprins: Dar ce-avem noi cu sarbii? Ce-avem noi cu rusii ori cu italienii? Ce-avem? Spune-mi tu, ca eu degeaba ma intreb! Ce ne-au facut si ce le-am facut? si cu toate acestea ne macelarim de atatea luni de zile. Tu habar n-ai ce s-au prapadit din flacaii nostri, cat sange romanesc s-a varsat! Au ramas satele pustii. si toate degeaba!
intelegi tu? Degeaba!... Ce va rasari din marea aceasta de sange romanesc, din pamanturile ingrasate cu cadavrele noastre? Crezi tu ca vom avea noi vreo multumire? Crezi?...
E ingrozitor ce se petrece cu noi. Altii, cel putin, stiu ca se sleiesc pentru ceva, alte neamuri. Dar noi?... De ce? De ce? David Pop il asculta cu ochii mari, uluiti aproape. I se parea ca in fata i se deschide o prapastie in care va trebui sa se rostogoleasca in clipa cand isi va arunca ochii spre dansa.
Simtea lamurit ca incepe sa-l cuprinda o frica ciudata si murmura grabit, ca si cand s-ar fi agatat de o funie salvatoare:
- Datoria, Alexe!
Candale insa izbucni aspru, hotarat:
- Datoria?... Orice datorie are margini!
Un sublocotenent batran intra vesel, triumfator, aducand cu mandrie o veste de victorie cine stie unde si, dupa ce o impartasi celor doi prieteni, adauga singur, melancolic:
- Toate acestea insa nu ne apropie de pace.
Nu mai putura vorbi si Candale pleca in curand. David ramase incurcat, tulburat, cum n-a mai fost niciodata. Mereu simtea prapastia amenintatoare in fata, tot mai larga, mai chematoare. Tocmai noaptea tarziu, pe front, in dosul mitralierelor care macaiau infricosator, in mijlocul ploii de otel, tocmai atunci isi mai veni in fire si se pomeni deodata zicandu-s i cu usurare:
- Alexe e pornit rau... Asa a fost totdeauna... Datoria!
si, privind cum un soldat schimba benzile de cartuse, cu mochitorul corecta mereu masina mortii, cautand sa strabata intunericul din fata, de unde veneau staruitoare obuzele ce se spargeau pe cer cu lumini galbene, semanand gloante, vazand rachetele luminoase inaltandu-se in vazduh si uitandu- se de-acolo minute intregi ca niste ochi fara mila, aducatori de moarte, David se gandea numai la Candale si, cu cat se gandea acuma, cu atat se potolea. Alexe numai de boroboate s-a tinut si la Cluj, odinioara. Vesnic avea certuri, ba cu studentii unguri, ba cu profesorii, ba din pricina manifestatiilor. Voia triumful dreptatii si cine mai stie cate altele. David insa nici atunci n-a priceput rostul valmasirilor.
Adica de ce cearta, hartuiala? Ce folos? Parca romanii nu vor fi tot romani, oricat s-ar cazni sa-i oropseasca? Pofteasca oricine sa faca pe Vasilie Precup ori pe Toader Harlau sa nu mai umble in opinci si sa nu mai doineasca! Vasazica, toate ciorovaielile in privinta aceasta sunt vorbe de claca. si la urma urmelor ce-au folosit framantarile? Poate ca mai rau au otravit sufletele, poate ca...
in clipa aceea un obuz urias vajaie ca o furtuna in vazduh si indata se infige numai la cativa pasi de dansul, acoperindu- l cu pamant impreuna cu soldatii de la mitraliera. Masina isi inceteaza brusc tacaitul. Oamenii se dezgroapa tremurand, cu sudori de gheata. David isi scutura nisipul din par si de pe haine, zicandu-si cu un oftat in care era si multumire si parere de rau:
- Asta da, asta-i realitatea... Celelalte-s visuri si inchipuiri.
(1919)
Catastrofa - Partea 01
Catastrofa - Partea 02
Catastrofa - Partea 03
Catastrofa - Partea 04
Catastrofa - Partea 05
Catastrofa - Partea 06
Catastrofa - Partea 07
Catastrofa - Partea 08
Catastrofa - Partea 09
Catastrofa - Partea 10
Catastrofa - Partea 11
Catastrofa - Partea 12
Catastrofa - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 2854 ori.
