Jar - Capitolul 11 - August

Jar - Capitolul 11 - August

de Liviu Rebreanu


1.

in prima zi de august, Oloman s-a intalnit in casa Rosmarin cu Constantin Alistar. Veneau amandoi sa-si ia ramas bun de la Liana pentru o luna. Gazetarul a picat mai devreme. Mai ales de la moartea bunicii, Liana s-a legat de dansul ca de un suflet adevarat prietenesc. Remus a luat parte afectuoasa la durerea ei. A fost la inmormantare, dealtfel ca si Alistar, si pe urma aproape zilnic cu cate un cuvant de consolare si de intelegere. Lipsa lui din Bucuresti, tocmai cand se reintoarce Dandu si cand va trebui sa aiba cu el ultima explicatie, de despartire, era pentru Liana ca, intr-o lupta pe viata si pe moarte, pierderea tovarasului care, fara sa-ti poata da vreun ajutor, prin simpla-i prezenta, iti ofera totusi incredere mai mare in propriile-ti puteri. Era singurul om, in afara de bunica in putinele zile dinainte de-a dispare, care stia din gura ei despre iubirea lor si cu care putea vorbi despre Dandu si altfel ca despre un strain.

Alistar a mai ramas putin si dupa ce Remus s-a retras. Spera sa dobandeasca un cuvant de dragoste, merinde pe rastimpul cat va fi departe de ea. Liana insa era mai abatuta. Clipa revederii cu Dandu o infricosa si-i inclesta inima intr-un zbucium cu atat mai aprig cu cat clipa se apropia. Alistar ii spunea ca vrea sa-i scrie mereu si o implora sa-i trimita si ea, din cand in cand, cate-un rand macar, sa vada ca nu l-a uitat si sa-i astampere dorul.

- Da, da, negresit! murmura Liana cu gandurile aiurea.

A doua zi Rosmarin a adus vestea de la birou ca Gavrilestii s-au intors aseara de la Mangalia, iar ziua urmatoare a venit in vizita Mircea cu Nina. Cateva minute au vorbit despre biata matina, cum s-a prapadit asa repede, apoi Mircea a inceput sa povesteasca cum au plecat de la Mangalia, toata banda, cum au ajuns la Constanta, cum au ocupat aproape un vagon intreg numai ci cu de-ai lor, incepand cu Dandu care era tacut ca amorezatii incat a fost tinta tuturor intepaturilor glumete pana la Bucuresti, urmand cu Coralia care...

Liana n-a mai auzit restul. Emotia ii paraliza toate simturile. "A sosit! A sosit!" ii zbura neincetat prin minte cu spaima si cu bucurie in acelasi timp. Va sa zica totusi se vor revedea, evident ultima oara si pentru a-si explica despartirea, dar se vor intalni! Avea certitudinea ca va veni el Nu-si dadea seama si nici macar nu se intreba de unde a luat certitudinea sau daca e intemeiata. A crescut in sufletul ei singura si a pus stapanire atat de mult ca l-a si visat cum vine, umilit si rusinat si balbaind vorbe care nu se putea intelege, isi pregatea raspunsuri cand demne si mandre, cand indiferente sau dragalase. Nu-i placeau. Toate i se pareau false ca intr-o drama franceza de salon unde personagiile n-au alta preocupare decat sa-si rotunjeasca frumos frazele. si sfarsea totdeauna zicandu-si ca trebuie sa se bizuie pe inspiratia momentului.

il astepta in fiecare zi precum i-a asteptat scrisorile, in locul lui soseau scrisori de la Alistar, lungi si sentimentale incat o enervau.

Dupa vreo zece zile certitudinea incepea sa se zdruncine, facand loc indoielii Daca s-ar intampla sa nu mai vie? Daca el considera despartirea lichidata? Daca si lui i-e frica, de o noua intrevedere care ar putea sa redestepte sentimentele numai amortite?... Cateva zile se mai maguli cu inchipuirea ca, intr-adevar, lui Dandu i-e frica.

Pe urma a inceput s-o chinuiasca tot mai mult gandul ca pentru Dandu iubirea lor e moarta definitiv. Atunci orice asteptare este zadarnica. El a parasit-o, dupa ce s-a saturat de ea, ca pe orice fetiscana ieftina care trebuie sa se socoteasca mandra ca un locotenent ferches i-a facut onoarea sa se amuze cu ea. El se considera, desigur, dezlegat si scutit de orice fel de obligatii, chiar a bunei-cuviinti.

Liana se revolta. I-a daruit fericirea, inima, viata ei toata. Nimic nu si-a pastrat, nici macar demnitatea. El i-a atinut calea, i-a sfaramat trupul si sufletul, iar acuma vrea sa treaca inainte peste ruinele fiintei ei, fara a se mai uita putin inapoi...

Nu mai voia explicatie, ci rafuiala. El a ispravit cu ea, dar ea n-a ispravit cu el ii clocotea inima de ura:

- in sfarsit am deschis ochii L.. Nu mai sunt o proasta sa-l astept si sa am emotii! Nu merita el atata zbucium ! Daca n-a fost capabil sa inteleaga delicateta mea, va fi silit sa inteleaga altfel!

Trei zile si-a calit mania recapitulandu-si toate suferintele si umilintele. Pe urma, a patra zi, in acelasi gang, unde odinioara a stat la panda agitata de gelozie, s-a ascuns sa-l astepte iarasi, linistita ca si cand ar fi fost vorba de o intalnire de afaceri. stia ca de la masa Dandu de obicei se duce acasa, fie sa se schimbe si sa plece iar, fie sa se culce. Singura ei grija era sa nu se intample ca tocmai azi sa aiba vreo incurcatura si sa nu treaca deloc pe-a ca sa. La urma urmelor va veni si maine, si poimaine, pina-l va gasi, fiindca trebuie sa-l gaseasca si sa se rafuiasca.

Dandu aparu. Parea obosit in uniforma de serviciu. Liana il vazu intrand. Mai ramase locului cateva minute, apoi trecu strada si urca scarile, fara graba, parca n-ar fi vrut sa soseasca prea devreme. Se opri putin la usa, sa-si potoleasca respiratia, sa-si calmeze inima care incepuse sa se tulbure. Suna. Auzi pasii soldatului venind din camera de dormit. Nerecunoscand-o indata in doliu, ordonanta avu o ezitare; dar pe urma, cu o timida incercare de-a reinchide usa, balbai speriat si rusinat:

- Duduita, sarut mana, sa ne iertati ca don locotenent nu-i acuma...

Liana il masura cu dispret si intra in vestibul. in aceeasi clipa glasul lui Dandu intreba dinlauntru:

- Cine-i, Tanase?

- Eu sunt... Liana !

Dupa o mica pauza glasul ofiterului raspunse sovaitor:

- Numai un moment ca tocmai ma dezbra...

Nu sfarsi parca s-ar fi sfiit sa rosteasca cuvantul. Liana trecu in odaia cealalta, strangand poseta in maini ca o pavaza. Asteptand, in picioare, ochii ei rataceau prin incapere pipaind obiectele atat de cunoscute care toate ii desteptau amintiri, evocau momentele de fericire sau sperantele de altadata. Totusi reusea sa nu se induioseze, ca si cand inima, prea plina de rani, ar fi devenit refractara bucuriei... Se pomeni deodata cu Dandu in fata, ca iesit din pamant, aproape s-o sperie. Avu si el o tresarire vazand-o in doliu, desi stia despre moartea bunicii. El insa isi redobandi imediat stapanirea si zise cu o politeta exagerata, fara a o privi in ochi:

- Iarta-ma, Liana, ca te-am facut sa astepti... Dar de ce nu stai jos ?

intre dansii era mescioara de scris. Dandu trecuse de partea cealalta, poate inadins ca sa nu se apropie prea mult si sa nu fie obligati sa-si dea mana.

Liana, parc-ar fi vrut sa-si incerce inima, il examina o secunda gandindu-se: "Cum am putut sa-l iubesc atata?" incepu apoi clar, fara ezitare:

- Te astept de aproape trei saptamani, Dandule, sa vii si sa...

Suspenda fraza. Voia sa-l lase pe el sa complecteze: sa explici sau sa aranjezi.

Plimbandu-si privirile pe masa, ca si cand ar fi cautat ceva, ofiterul raspunse cu aceeasi politete care pe Liana o enerva:

- Am crezut ca in sfarsit si tu ai inteles ca...

Se intrerupse si el, imitand-o pe ea, ca sa nu rosteasca un cuvant aspru. Liana insa il complecta grabnic, multumita ca i-a dat prilejul:

- Ca m-ai mintit si ca ti-ai batut joc de mine?... Da, bine, in sfarsit a trebuit sa inteleg, fireste, prea tarziu! Dupa ce m-ai necinstit, dupa ce...

- Nu poate fi vorba de necinste intre noi, Liana! relua Dandu, oprind-o. A fost iubire.

- Eu am crezut in iubire - zise Liana cu o nuanta de amaraciune. Cat de mult am crezut! I-am jertfit tot fara ezitare. si iata rezultatul!

- Toate in lumea asta trebuie sa aiba un sfarsit, Liana ! facu dansul, dupa o tacere, grav.

Liana rase batjocoritor:

- O, filozofule!... Vrei sa-ti acoperi purtarea cavalereasca cu sentinte intelepte!...

- Ce sa fac? zise Dandu mai rece. incerc si eu sa spun mai delicat ceea ce ma silesti tu sa spun.

Schimbarea tonului spulbera brusc ultimii aburi de speranta care totusi mai dainuiau in sufletul Lianei. Cu vocea nesigura, aproape inecata, infricosata parca de raspunsul ce avea sa-l auda, intreba:

- Adica nu ma mai iubesti deloc, Dandule?

- De ce sa ma silesti sa...

- Sau poate nu m-ai iubit niciodata? continua ea cu ochii disperati.

- Cred ca da - zise ofiterul calm.

- Numai crezi, nu esti sigur? insista Liana, parca de cuvantul lui ar atarna lumea.

- in orice caz te-am dorit mult - murmura el ganditor. Cred ca m-as fi impuscat atunci daca...

- Doamne, Doamne, Doamne! bolborosi Liana abia perceptibil, numai pentru sine.

Stateau fata-n fata si se priveau si Liana avea impresia ca Dandu se departeaza, micsorandu-se si schimbandu-si mereu formele ca o fantoma nereala care totusi iti sporeste in inima panica. Disparuse din sufletul ei si ura, si iubirea. ii ramanea numai o spaima greoaie, obositoare prin persistenta. Apoi deodata ii rasari, ca o minune mantuitoare, o intrebare noua:

- Da... pe ea o iubesti?

Dandu paru surprins. Raspunse, insotindu-si vorbele cu un gest nehotarat:

- Nu stiu... Eu nu-mi pun intrebari d-astea... Cred ca da.

- Nu esti sigur? continua Liana cu mirare si o licarire de bucurie.

- Siguranta e relativa, mai ales in iubire. Numai experienta te lamureste.

- si totusi vrei sa te insori cu ea?

- Casatoria n-are a face cu iubirea ! zise Dandu convins.

- Bine dar?...

intrebarea franta cuprindea nedumerire si reprosuri. Ofiterul intelese gandul ei si nu ezita deloc, ca si cand lucrul ar fi fost de mult clar intr-insul:

- Desigur ca m-as fi insurat cu tine atunci si as fi fost nespus de fericit daca m-ai fi primit de barbat.

- si acuma nu? facu Liana ingrozita.

Dandu ridica intai numai din umeri, evaziv. Fiindca ochii Lianei staruiau, dupa cateva momente adaoga cu un glas mai cald, in care vibrau regrete si amintiri:

- Uite, Liana draga... De ce sa ne inselam si sa ne ascundem? Oricat ar fi de penibila o clarificare, tot e mai buna decat... Mie mi-e greu sa-ti explic motivele si celelalte. in mintea mea si in sufletul meu toate sunt limpezi si totusi nu gasesc cuvintele cele adevarate care sa-ti lamureasca si tie ceea ce in mine e asa de perfect lamurit... Nu ne potrivim. Liana, pentru o viata intreaga! Tu esti buna si frumoasa si plina de toate calitatile. Esti prea buna pentru mine- iata, cred ca asta are sa te convinga. Eu m-am simtit langa tine vesnic inferior, si mic, si umil, si deseori ticalos. Nu stiu de ce. Din prima zi si pana in clipa asta cand trebuie sa ti-o spun... Ce vrei, Liana? E injositor pentru un barbat sa se simta atat de inferior fata de femeia lui, si intolerabil Mi-ar fi imposibil sa traiesc mereu asa... As vrea sa intelegi si tu...

- inteleg ca nu m-ai iubit niciodata, Dandule! zise Liana fara sa-si mai ascunda durerea.

Explicatia i se parea stranie, o inmarmurea, dar in acelasi timp vedea si simtea ca el o crede si ca e sincer cum nu a fost poate niciodata in trecut Durerea ameninta s-o covarseasca, s-o faca sa se piarda si sa nu mai stie nici ce vrea, nici pentru ce a venit Continua, repede, inabusindu-si duiosia care ameninta s-o napadeasca:

- N-am venit la tine acum de placere, iti inchipui... Aveam iluzia ca m-ai iubit cum te-am iubit si eu. Am crezut ca ceea ce se petrece azi e un capriciu trecator si voiam sa-ti propun sa ne casatorim ca sa nu mai fim despartiti, sa scapi si tu de tentatii si sa continuam viata impreuna mai fericiti... Acuma vad bine ca asta nu se mai poate... Totusi o reparatie imi datorezi, Dandule! in legatura aceasta nenorocita tu nu pierzi nimic, pe cand eu am pierdut tot. Asa ca... Nu ma iubesti - nu face nimic Nu-ti reprosez nimic iti cer numai un gest care sa-mi dovedeasca si mie si altora ca n-ai vrut doar sa-ti bati joc de mine. Nu vreau sa trebuiasca sa rosesc si sa mint cand va veni poate timpul si pentru mine... si gestul e foarte simplu, foarte expeditiv. Ne casatorim numai de forma, ca sa-mi redai ce mi-ai luat, si a doua zi divortam. Din parte-mi ai consimtamantul in scris anticipat... Asa-i ca nu-ti cer mult? tie gestul nu-ti pricinuieste nici o dificultate, iar mie imi daruieste dreptul de a umbla cu fruntea sus. Nu-i asa, Dandule?

El asculta intunecandu-se din ce in ce, fara sa o priveasca. isi examina unghiile, lasand-o sa sfarseasca in liniste. Apoi isi descreti fruntea si ii zise aproape surazand, parc-ar fi raspuns la o gluma:

- Nu, Liana, nu se poate... De ce sa terminam cu o farsa o legatura de iubire? N-ar fi demn nici pentru tine, nici pentru mine.

- Atunci... atunci cum vrei tu s-o terminam? murmura Liana iarasi ingrozita, mai ales de infatisarea lui nepasatoare.

Dandu stranse din umeri, ca si adineaori, incruntand putin si sprancenele, ca si cand ar fi vrut sa-i dea mai elocvent a intelege ca intrebarea ei e de prisos. Liana insa dorea un raspuns si-l astepta un rastimp cu frica, apoi consternata. Urmarea fiece miscare a lui Dandu si in fiecare descoperea aceeasi impasibilitate. in tacerea prelungita Liana isi auzi deodata suspinele pornite, necontrolate, de dincolo de constiinta ei. Slabiciunea i se furisa in suflet, gata sa o biruiasca. Daca nu va reactiona imediat, peste cateva momente va plange si atunci va fi venit in zadar. Se cutremura. Urma sovaind inca:

- Va sa zica tu crezi ca n-ai nici un fel de obligatie fata de mine?

El tacea.

- Nimic, Dandule? relua Liana cu vocea stinsa. Absolut nimic ?

Mai astepta o clipa. Tacerea lui incepea sa o revolte.

- Crezi ca superiorii tai ar fi si ei de aceeasi parere daca ar afla cum te-ai purtat?

- Ce vrei tu, in fond. Liana? zise Dandu deodata intorcand spre ea niste ochi in care lucea o sclipire de ironie.

Liana cauta necontenit sa se stapaneasca. ii era frica sa nu fie vulgara, sa nu izbucneasca in invective, desi indiferenta aceasta fata de toata durerea ei o simtea ca o insulta care ar merita orice iesire, cat de violenta.

- Nu vreau sa raman batjocorita de tine !... Trebuie sa ma iei de nevasta !... Iar daca nu vrei de bunavoie, vei fi obligat!... Da, sa stii! Tocmai de aceea am venit... Nu-ti voi permite tie sa ma consideri o simpla jucarie ori un obiect de distractie! Voi merge unde va fi nevoie si voi reclama si vei fi silit sa te executi! Am fost fecioara cand m-ai ademenit. Un om de onoare nu poate abuza de o fecioara si apoi sa intoarca spatele. Numai brutele...

Imperturbabil, Dandu replica:

- Exagerezi, Liana! Nu te-am ademenit si nici n-am abuzat de tine... Am eu mutra de satir?... Nu, sa nu exageram! Daca pornim asa, ne ratacim in vorbe... Atunci as putea sa te intreb si eu: esti sigura ca ai fost fecioara?

- Cum? ingaima Liana uluita parca n-ar fi inteles.

- Ai sa poti dovedi superiorilor mei, cum zici, c-ai fost fecioara? repeta dansul cu acelasi ton linistit si putin ironic.

Liana nu se dezmeteci complect. Pe figura lui vedea o satisfactie ciudata. Atunci isi aminti subit un moment pe care niciodata n-a cutezat sa si-l evoce dintr-un scrupul de rusine pentru mandria ei. in camera de-alaturi, in prima noapte, cand ea, in patul rascolit, zacea goala, cu ochii inchisi, cu inima grea de emotia placerii dureroase, l-a auzit deodata pe el, care se sculase si statea in picioare langa mescioara de-alaturi, rostind cu un glas ciudat, de satisfactie lucida: "Sac!" Cuvantul i s-a parut atat de vulgar ca a tresarit si a deschis ochii. Era intunerec si nu i-a putut vedea fata... in secunda aceasta insa era sigura ca atunci a avut aceeasi infatisare ca si acuma... Se clatina pe picioare. Mania i se ingramadea in piept si o sufoca. Izbucni intr-un tipat prelung, ca un urlet de deznadejde:

- Lasule !... Lasule!... Lasule !...

2.

Nu-si mai aducea aminte cum a plecat din locuinta lui Dandu, cum a ajuns in strada, pe unde a ratacit pana s-a pomenit acasa. Zile intregi a umblat ca o zanateca, urmarita de aceeasi manie neputincioasa, strivind in minte si in dinti cuvantul ramas ca un stilet in rana:

- Lasul!... Lasul!...

in acelasi timp ii roiau in creieri zeci de planuri, toate haotice, de a-i intoarce insulta cu varf si indesat. Cum veneau, asa se imprastiau. Nici unul nu i se parea destul de drastic. Se gandea mereu sa-l reclame si nu stia unde sa se adreseze. Ar fi vrut sa gaseasca pe vreun comandant de-al lui, care sa-l oblige sa se insoare cu ea. Asta o socotea pedeapsa cea mai aspra pentru el si satisfactia cea mai placuta pentru ea. Din nenoro-cire habar n-avea macar unde face serviciu Dandu. S-a hotarat pe urma sa se duca direct la ministrul de razboi A plecat de cateva ori spre minister si s-a intors din drum. O apuca frica si mai ales rusinea. Cum sa-si dezvaluiasca nenorocirea unui strain cand s-a ferit pana acum si de parintii ei? Dar daca generalul o fi avut si el in tinerete vreo aventura similara, si in loc sa-l pedepseasca pe el, va face glume usoare pe socoteala ei? Sau daca, in cazul cel mai bun, ii va spune o vorba de consolare protocolara si se va scuza ca in afacerile intime ale ofiterilor nu se poate amesteca?... O singura data a ajuns pana la poarta ministerului si s-a plimbat de ici-colo pe trotoar vreun ceas. Atunci insa a nadajduit ca poate sa intalneasca pe acolo pe Dandu si el, vazand-o si banuind ce vrea sa faca, va veni la ea, ii va cere iertare si se vor impaca.

Dealtfel sfaramandu-si capul mereu cu proiecte de razbunare, mania i se astampara. incepea sa judece mai rece lucrurile si nu i se mai pareau atat de ireparabile. El era vinovat, fireste, dar nici ea nu era fara greseala. Trebuie sa admita ca el a fost destul de corect si chiar delicat, desi ea a dat buzna cu intentii necunoscute. in afara de vorbele acelea despre virginitate, n-a pronuntat nimic nepoliticos. Mai curand ea a fost aspra si a cautat necontenit sa-l provoace. Chiar vorbele acelea au fost de fapt o replica la amenintarile ei si deci n-are dreptul sa le ia atat de grav. O cearta intre indragostiti poate suporta si lucruri mai grave. Iubire fara cearta nici nu s-a vazut. Spune si proverbul asa ceva. si toate disputele de dragoste sfarsesc prin impacare. Ea, in loc sa fie impaciuitoare, a incercat sa-l castige prin santaj, ca o lelita de suburbie. Degeaba s-a ferit de vulgaritate. A fost vulgara.

Nu regreta ca s-a dus la el, dar regreta ca n-a avut tact. Cand judeci o situatie numai din punctul tau de vedere, o judeci fatal stramb. si ea, careia ii placea sa pozeze in intelectuala incat a ajuns sa spaimante pe bietul Dandu, n-a fost totusi capabila sa priceapa ca omul trece poate printr-o criza sufleteasca. Angela poate ca intrebuinteaza niste mijloace de atractie impotriva carora Dandu, suflet simplu, nici nu e in stare sa reactioneze? Sau poate ca el tocmai se lupta sa se elibereze, dar neprimind concurs de nicairi, nu mai are puteri destule sa reziste? Nu e nevoie sa crezi in farmece blestemate, dar nici sa le tagaduiesti existenta. S-au vazut atatea cazuri inexplicabile prin mijloace naturale.

Altfel cum ar fi reusit Angela sa induplece pe Dandu, un baiat fin, sa o prefere pe ea.

si tocmai in timpul cand el se lupta cu ispitele, ea a facut tot posibilul sa-l indeparteze. L-a sacait cu gelozia, l-a urmarit, l-a terorizat cu lacrimile si a incercat sa-l incatuseze complect, ca pe un rob, nu ca pe un amant Iubirea ei a devenit pentru dansul, din pricina aceasta, o povara insuportabila.

"Bietul Dandutu ! se gandea Liana. Suntem doi nenorociti!... Poate ca dragostea asa e menita sa fie, mai multa amaraciune decat placere..."

isi aduse aminte cum a refuzat la inviere sa intre in biserica indragostitilor fara noroc din dosul Palatului. Daca ar fi intrat, poate ca Dumnezeu le-ar fi binecuvantat iubirea si ar fi ferit-o de multe dureri...

si intr-o dimineata pleca pe jos spre bisericuta veche, ascunsa intre coroane de copaci batrani si case mari, noi, ca un refugiu tainic pentru sufletele intristate. Liana spera sa fie singura, sa slujeasca preotul o liturghie numai pentru ea si Dandutu, sa se roage fierbinte, cum nu s-a mai rugat de ani de zile. Pe omul modern, ametit de civilizatie, numai nenorocirile il intorc la Dumnezeu...

in biserica mai asteptau cateva femei, si tinere si batrane. Preotul lua biletelul Lianei si nu izbuti sa-i descifreze indata scrisul marunt.

- Cum zice, fetito? intreba duhovnicul.

- Liana si Victor...

Liana apoi se retrase intr-un colt intunecos, cazu in genunchi si ramase un ceas fata in fata cu Dumnezeu...

Cand a iesit pe urma din biserica se simtea curata si plina de incredere parca s-ar fi scaldat in lumina.

3.

- Nu se poate, duduita, zau, credeti-ma! se impotrivea soldatul. Don locotenent nu-i acasa si mi-a spus ca vine tarziu, poate dupa miezul noptii.

- Am sa-l astept, Tanase! zicea Liana staruind. Acum cat e ceasul!... Noua trecute.

- Duduita, vreti sa ma bata don' locotenent?

- Nu te bate, Tanase... Am sa-i spun ca tu nu m-ai lasat sa intru si ca eu...

- Ba eu v-as lasa, duduita, pacatele mele, dar daca don' locotenent mi-a ordonat sa nu va mai dau drumul inlauntru, ce-s eu de vina? C-asa mi-a spus, duduita, uite, asta mi-e crucea!

Lianei nu-i mai era rusine sa se umileasca in fata ordonantei. Voia sa vada pe Dandu numai ca sa-i ceara iertare si altceva nimic. Daca o va opri el, fireste, va ramane. Daca nu, va pleca. Dar Dandutu trebuie sa stie ca ea regreta si sa-i pastreze o amintire frumoasa, fara nici o uraciune.

Statu de vorba cu Tanase numai despre stapanul sau. il laudau impreuna. Liana vedea cum ii asterne patul, cum ii pregateste toate. Dadu si ea o mana de ajutor ici-colo. Pe urma se aseza in camera cealalta, unde data trecuta a fost atat de nesocotita. Soldatul ii tinu de urat catva timp, apoi o lasa singura. Nu se plictisea deloc. Amintirile cele bune fluturau in jurul ei si-i aprindeau sperante. Numai ceasornicul de masa ii arata din cand in cand cum trece vremea: unsprezece, doua-sprezece, unu fara un sfert...

Se ridica deodata bucuroasa. I-a auzit pasii la usa antreului. Tanase ii spunea ceva, desigur ca "duduita" e inlauntru. Glasul lui Dandu izbucni furios.

- Bine, tampitule, ce ti-am spus eu?... Ai?... Pentru ce nu executi ordinul, crucea si...

Liana navali in antreu:

- Nu-l bate, Dandule !... Te rog !... Pe mine sa ma bati ca numai eu sunt de vina!

- Iesi ! se incrunta ofiterul.

Iar dupa ce soldatul disparu, aproape cu aceeasi incruntare se intoarse la Liana:

- Ei, nu! Asta nu!... Ajunge, te rog!... Fii rezonabila !

Trecu pe langa ea in odaie parca ar fi vrut astfel sa termine discutia inainte de-a incepe. Liana il urma:

- Nu fi suparat, Dandutule... Nu vreau sa te... Nu vreau nimic...

- Atunci pentru ce mai...

isi tranti sapca pe masa, manusile peste ea, bufnind manios, fara sa-si ascunda nemultumirea si fara sa se uite la ea, nu de sfiala insa, ci ca sa-i arate cat il supara prezenta ei nedorita.

- Sunt rezonabila, Dandutule! zise Liana, intrebuintand cuvantul lui favorit spre a-i face placere si apropiindu-se putin cate putin. Am venit numai ca sa vezi cat sunt de rezonabila. Pe urma n-am sa mai viu pana nu ma vei chema tu... E bine asa, Dandutule?

- Trebuie sa intelegi ca s-a sfarsit si ca trebuie sa ma lasi in pace! facu Dandu mohorat si in glas cu o raceala respingatoare. Ce Dumnezeu, esti fata subtire si nu o...

- Da, Dandutule! continua Liana miscata ca si cand n-ar fi auzit decat dorinta inimii ei. Da!... imi dau seama ca s-a sfarsit si stiu ca te-am suparat mult, Dandutule! De aceea am si venit, sa te rog dragut sa ma ierti, Dandutule drag !... Tu ai sa fii fericit, dar poate ai sa-ti mai aduci aminte cateodata de turturica ta si nu vreau sa ramai suparat pe ea fiindca asta m-ar face si mai nenorocita... Vreau sa-ti amintesti numai ca te-am iubit mult, Dandutule, mai mult decat poti tu sa-ti inchipui si ca toate supararile numai din prea mare iubire ti le-am facut... Ma ierti, Dandule?

Dandu mormai putin jenat:

- Ce sa te iert?... Noi n-avem ce sa ne iertam...

- Acuma sunt multumita, Dandutule! zise Liana lipindu-se de el cu recunostinta. Acuma pot sa plec... Sa plec, Dandutule? adaoga punandu-i mana pe umar si cautand sa-i intalneasca privirea.

- Da, Liana! rosti Dandu, grav, scuturandu-i mana de pe umar si departandu-se de ea. Pleaca!

Liana, chiar in vorbele care o alungau, simtea un farmec si o incurajare. incerca sa se apropie din nou, continuand ca o rugaciune:

- De ce nu ma tolerezi aici macar noaptea asta, Dandutule?... Ultima noapte!... Am sa fiu cuminte, iti jur!... Doar sa fiu langa tine, sa te vad si sa-mi mulcomesc sufletul... Nu vreau sa-ti fiu o piedeca intru nimic... Poti sa iubesti pe cine vrei, sa te insori cu cine vrei, Dandutule ! Numai nici pe mine sa nu ma inlaturi de tot, de tot!... Cateodata, oricat de rar, sa-mi daruiesti si mie macar o ramasita din dragostea ta, Dandutule!

- De ce ma silesti sa fiu brutal, Liana ? facu Dandu, inflexibil. Vrei sa pui soldatul sa te izgoneasca?...

Parca i-ar fi aparut brusc solutia, intoarse spatele, trecu grabit in dormitor, inchise usa in urma sa si invarti de doua ori cheia in broasca. Liana ramase o clipa inmarmurita de groaza ca l-a pierdut. Se repezi la usa, zgaltai clanta, batu cu pumnii, urland jalnic:

- Nu ma lasa, Dandutule!... Te implor!... Dandutule, te implor!... Nu pot trai fara tine! Mi-ai otravit sangele si nu mai pot fara otrava ta...

Fara puteri, cazu gramada langa usa incuiata, gemand mereu:

- Nu ma parasi, Dandutule!... Dandutule!

Lacrimile o inecau si totusi nu se satura implorand si sperand...

intr-un tarziu se mai dezmeteci. in jurul ei era liniste mare. Numai suspinele ei o crestau din cand in cand cu cate o dara dureroasa. isi lipi urechea de usa care o despartea de el Dandu respira calm, nepasator. Poate ca si dormea... Liana se ridica cu greu de jos... Toata fiinta ei parca era zdrentuita. Pe usa deschisa a vestibului vazu pe Tanase, sezand pe un scaun si privind-o cu mila. ii miji in minte ca bietul soldat sta de veghe numai din pricina ei.

isi lua poseta de pe masa. Se privi in oglinjoara rotunda, isi sterse ochii si obrajii, mangaindu-i cu puful de pudra ca sa acopere urmele lacrimilor.

Soldatul ii deschise usa, zicand bland:

- Sarut mana, duduita, si nu fiti mahnita ca viata...

- Noapte buna, Tanase!





Jar - Capitolul 1 - Octombre
Jar - Capitolul 2 - Novembre
Jar - Capitolul 2 - Novembre (continuare)
Jar - Capitolul 3 - Decembre
Jar - Capitolul 4 - Ianuarie
Jar - Capitolul 5 - Februarie
Jar - Capitolul 6 - Martie
Jar - Capitolul 7 - Aprilie
Jar - Capitolul 8 - Mai
Jar - Capitolul 9 - Iunie
Jar - Capitolul 10 - Iulie
Jar - Capitolul 11 - August
Jar - Capitolul 12 - Septembre
Jar - Capitolul 13 - Octombre


Aceasta pagina a fost accesata de 824 ori.
{literal} {/literal}