Adam si Eva - Capitolul 1 - Navamalika
de Liviu Rebreanu
Apoi chinul se lamuri intr-o asteptare ca presimtirea unei schimbari inevitabile. Sufletul se zbuciuma in tulburarea viitorului prezent. Constiinta isi pierdea treptat limpezimea atotcuprinzatoare, parca s-ar fi scufundat intr-un nour alburiu si nabusitor. Sferele lumii noi apasau fiinta sufletului si il margineau din ce in ce. Era o falfaire plapanda in spatiul fara inceput si fara sfarsit, in bataia timpului transparent.
incepu senzatia unei coborari prin planuri tot mai dese in care constiinta se subtia ca un fir de argint rasucit fara crutare.
si deodata insasi constiinta parca se franse in doua, iar sufletul se inchise intr-un zid nepatruns.
1.
- Fii frumos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regele Yayati, fii darnic ca Rantiveda, fii cucernic si drept ca Siva, fiul lui Usinar, iar numele tau sa fie Mahavira!
Asa binecuvanta pastorul Kaurava pe noul nascut, infatisandu-l soarelui ce-si sulita lumina racoroasa in zarea rasaritului. in mainile noduroase si arse de vanturile fierbinti ale Indiei, copilasul roscovan gangurea speriat, sorbind lacom razele viorii ale diminetii.
- Mahavira! suspina Radha, femeia pastorului, cu glas plangator de fericire, din culcusul de zdrente, uitandu-si durerile in mandria de-a fi daruit lumii un om.
Kaurava o privi cu recunostinta. Era intaiul lor copil si i se parea ca a dobandit o comoara. Inima lui slavea pe atotputernicul Vishnu.
- Radha, murmura pastorul cu blandete, sunt omul cel mai fericit din lume!
Aseza odrasla la sanul mamei. Radha era in ochii barbatului mai frumoasa ca o floare rosie de lotus. Acuma insa, cu copilul in brate, ii aparea asemenea copacului sfant mango, alcatuind o singura fiinta cu nevinovata floare alba navamalika. ii imbratisa din ochi pe amandoi si zise:
- Ma duc sa cer binecuvantarea inteleptului rishi.
Porni. Dupa cativa pasi se intoarse.
- Radha, sa-i duc si copilul!
Ochii femeii se umplura de lacrimi. Marele rishi sa binecuva nteze rodul pantecelui ei! Pustnicul vestit, pentru intelepciunea si cucernicia lui, in tot tinutul pana la Hastinapur, orasul regelui. infasura copilasul intr-o haina si-l saruta cu foc:
- Du-te, Kaurava!
Soarele se ridica dintre dealurile line, acoperite cu cedri batrani. Fata lui purpurie suradea aspru ca obrajii viteazului in valtoarea luptei. Spre miazanoapte, in fundul zarilor, sfanta Himalaya, cu coamele vesnic carunte, lacasul puternicului Indra, se inalta ca un zid ocrotitor. siraguri de munti coborau in caturi tot mai joase, in culori tot mai inchise pana la codrul de kesara cu poiana sfanta unde piosul rishi isi petrecea viata in posturi si rugaciuni. in departare, spre apus, braul de argint al raului Malini licarea bland inainte de-a se pierde in valurile tulburi ale sfantului Ganga care curge de vale, la miazazi, cale de doua zile de-aci. Satul Ram, cateva colibe sarace de lemn necioplit, era rasfirat pe coasta usoara. Casutele rare, cu loc de pasune printre ele, pareau niste movile cenusii in verdele moale al campului.
Pastorul, cu copilul in brate, urca voios pe cararea batatorita de pasii credinciosilor, spre codrul de kesara. O gazela, cu ochii mari si curiosi, il intampina la marginea padurii. Kaurava se bucura; era semn bun. Printre crengile cedrilor razele soarelui teseau paienjenis de aur. in vazduh, mirosul florilor rosii de patala se imbina cu galceava cetelor de maimute care se avantau speriate din copac in copac. tipetele lor rasunau ascutite ca niste taisuri de pumnale, spintecand val-vartej linistea codrului.
Kaurava ajunse gafaind in poiana sfanta, strabatuta de un parau stavilit, in care inteleptul cu ucenicii sai isi faceau baile de pocainta. Coliba sfantului era proptita de trunchiul unui copac pravalit de furtuni. Primprejur, vesminte de scoarta, agatate de crengi, se uscau la soare. inaintea colibei, la marginea paraului, batranul cu barba alba pana-n brau se inchina, cu ochii pierduti in lumina soarelui, nemiscat ca un stalp de piatra.
imbatat de fericirea copilului, pastorul porni sa treaca prin parau, din sus de locul de scalda. inainte insa de-a atinge apa cu picioarele-i necurate, auzi ca un tunet manios:
- Num!
Se opri spaimantat. Era avertismentul pustnicului, suparat ca-i tulbura rugaciunea. Se ghemui pe iarba, la mal, cu odorul in poala. Pe fata-i dogorata de arsite, bucuria alunga indata teama. De peste parau soseau, ca niste indemnuri, rugaciunile catre Surya, stapanul soarelui. Buzele mosneagului parca nici nu se miscau si totusi cuvintele pluteau in vazduhul imbalsa mat ca niste flori sfinte nevazute:
- Ca talharii se ascund stelele si noaptea dinaintea ta, Surya, atotvazatorule! inalta-te peste multimea de zei si oameni, deasupra marelui nesfarsit, sa cercetezi cerul lui Indra!
sapte armasari rosii poarta carul tau, Surya cu plete de raze, Luminatorule! Urcandu-te in cerul-cerurilor, mantuieste-ma de groaza intunericului, Marinimosule, si alina durerile inimii mele, Binefacatorule! Surya, Surya!
Cand ispravi inchinaciunile, inteleptul facu semn lui Kaurava sa se apropie, dar din jos de locul scaldei. Pastorul se supuse si trecu prin apa pana-n genunchi, sfios parc-ar fi luat o baie de curatirea pacatelor.
Marele rishi il astepta, asezat pe o blana de antilopa, avand alaturi toiagul cu sapte noduri. in dosul colibei, trei ucenici batrani se cazneau sa aprinda focul de jertfa, frecand o uscatura de lemn sami pe o buturuga de maslin. Kaurava se arunca la picioarele sfantului si-i saruta haina de scoarta aspra, uda de baia diminetii.
- Stapane prea milostive, uite copilul meu! balbai dansul.
Binecuvanteaza-l!
inteleptul lua copilasul in mainile-i cu pielea zbarcita ca si scoarta hainelor, il privi lung si rosti:
- Fii frumos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regele Yayati, fii darnic ca Rantiveda, fii cucernic si drept ca Siva, fiul lui Usinar!
Kaurava se avanta iar la picioarele mosneagului si i le imbratisa cu mai mare izbucnire evlavioasa. Daca marele intelept a binecuvantat copilasul cu aceleasi cuvinte, inseamna negresit ca clipa nasterii a fost pe placul zeilor eterni. Apoi, luandu-si odorul, adauga intrebator:
- E intaiul nascut din sangele meu, milostive rishi, si l-am numit Mahavira!
- Mahavira! ofta batranul cu ochii in departare si repeta ingaduitor: Mahavira...
Aprobarea inteleptului desavarsi fericirea pastorului care isi zise in sine:
- Marele erou inseamna numele Mahavira, marele Vishnu sa-l ocroteasca!
2.
Kaurava era toata ziua cu vitele si cu grijile vietii. Radha, tanara si copilaroasa, ramanea cu copilasul. Cu dragostea ei s-a facut Mahavira de sapte ani. Era bland ca maica-sa, avea ochii ei negri si sufletul ei visator. Asculta mai bucuros povestile ei cu regi, viteji, cu brahmani facatori de minuni, cu lupte nesfarsite intre neamuri de eroi, decat sa se joace cu copiii din sat.
Pe urma insa Mahavira trebui sa treaca alaturi de tatal sau, sa pazeasca vitele. Povestirile minunate il urmareau mereu.
Era harnic si alergator, incat Kaurava putea fi linistit in privinta viitorului bogatiilor sale. Dar in ochii copilului ardea un foc inabusit care-l umplea de griji.
Cand ajunse de doua ori sapte ani, Mahavira intrecea in cumintenie chiar pe tatal sau Kaurava, caruia soarta nu-i mai daruise alta odrasla. intelepciunea copilului acuma il infricosa.
Se sfatuia deseori cu Radha si femeia, ramasa tot nesocotita, dorea sa vada pe Mahavira luptator in oastea regelui Arjuna.
Kaurava clatina din cap, uluit. in mintea lui de vaisya nu puteau prinde radacini asemenea ganduri. El multe nu stia si nici macar nu banuia din tainele lumii. Avea inchipuirea de altar in fata colibei, pe care facea zilnic jertfele obisnuite, cerand marelui Vishnu, in vorbe simple, belsug in prasila vitelor, iarba grasa si vreme buna, ori rugandu-l umil sa-l fereasca de fiarele salbatice pe el si cireada sa. Pentru dansul Vishnu si Siva erau tot. Alte nume de zei si regi, cuprinse in rugaciuni invatate din copilarie, aveau in inima lui rasunet misterios. il spaimantau doar ca duhurile rele Rakshas. isi simtea totusi nestiinta ca o povara si de aceea se framanta pentru Mahavira.
intr-un amurg apoi lua copilul de mana si pornira spre poiana sfanta.
- Stapane, primeste pe Mahavira sa te slujeasca si sa se lumineze din ramasitele intelepciunii tale! zise Kaurava inchinandu-se. Sa afle din gura ta sfanta ceea ce mintea mea proasta nu e in stare sa-l invete!
inteleptul tacu indelung. Se uita de doua ori in ochii copilului, luminosi si cuminti. Raspunsul era greu. Brahmanul se murdareste chiar numai vorbind cu oamenii necurati. si totusi vorbi: Sa vie dimineata si seara, inainte de rugaciune, sa usuce hainele ucenicilor.
Mahavira mergea voios in poiana sfanta de cate doua ori pe zi. Sarguinta lui placu ucenicilor care intai, de frica sa nu se murdareasca, nici nu se uitara la dansul. incepura sa-i vorbeasca si in cele din urma il indragira, spre multumirea brahmanului insusi.
Multe luni de zile se duse Mahavira in poiana sfanta, in mijlocul ucenicilor marelui intelept, si mintea i se deschise ca o floare sub sarutarea soarelui. incepea sa inteleaga lucruri despre care nici nu visase, dar care zaceau amortite in inima lui. Cerul si pamantul isi deschideau tainele si se populau cu fiinte vii, carmuitoare de lumi. Sufletul nu se mai simtea singur nicaieri.
Era insa de nouasprezece ani si inima lui avea tresariri ciudate. Se temea de Yama, judecatorul din imparatia mortilor, se inchina in fata lui Vishnu, marele stapan al zeilor, iubea pe Siva, domnul pamantului, si pe Lakshmi, sotia mult iubita a lui Vishnu, si pe Indra, stapanitorul cerului albastru, si pe Surya, soarele binefacator care-si poarta prin vazduh carul cu sapte armasari rosii manati de regina zorilor Aruna, si pe toti cei treizeci si trei de zei din Brahman. Dar in sufletul lui mai viu traia Kama, copilul frumos, calare pe papagal, cu arcul de trestie impletit cu flori si in tolba cu cinci sageti de sirisa.
in vreme ce brahmanii isi implineau pocainta zilnica, scufundat i in contemplarea sufletului lor, Mahavira privea, cu inima dornica, desisul codrului, asteptand parca sa se iveasca o fecioara cereasca Apsara, sa-l mangaie si sa-i sopteasca vorbe frumoase. incet-incet dorul i se infiripa in ochii sufletului: o fecioara subtire, mladioasa, invelita intr-o haina stravezie care-i alinta formele, cu ochii verzi ca pajistea spalata de roua inainte de aratarea trandafiriei Aruna. O vedea razand: gura ei era rosie ca lotusul cel mai scump.
in vremea aceea brahmanii ii vorbeau deseori despre taina tainelor:
- Numai Unul este fara Al Doilea si aceasta singura realitate este Atman. Cel ce se coboara in adancimea sufletului sau gaseste acolo pe Atman, lumea cea adevarata unde nu e deosebire intre ce a fost si ce va fi, intre ce este si ce pare a fi, caci numai mintea omeneasca, neputincioasa de a cuprinde tot, a nascocit impartirile care sunt pricina tuturor neintelegerilor. Inima omului dezleaga usor toate tainele. Inima e cheia intelepciunii.
Mahavira se simtea aievea pe calea adevarului. Inima lui intelegea si ravnea scanteia care sa aprinda focul cel mare.
- Trebuie sa vie fecioara, isi zicea dansul, pitulandu-se mereu in acelasi loc, nemiscat, cu ochii spre acelasi colt al poienei sfinte.
si, socotind ca numai acolo, sub scutul marelui brahman, poate sa se apropie de el fecioara cereasca, hotari sa ramaie in slujba sfantului toata viata. Talmaci tatalui sau gandul ce-l poarta, dar Kaurava se spaimanta.
- intelepciunea indeparteaza pe om de cumintenie, isi zise Kaurava, incercand sa se impotriveasca cu vorba hotararii feciorului.
Mahavira insa avea mai multa putere in cuvinte. Spuse ca marele intelept ar fi mai binevoitor daca l-ar vedea gata sa-si daruiasca intreaga fiinta pentru mantuirea vesnica. Numai la orase, unde se aduna toata stricaciunea omeneasca si unde chiar brahmanii se tavalesc in ticalosie, omul pacatos e osandit sa ramana in vecii vecilor in aceeasi varna. Iar de nu l-ar primi inteleptul sa traiasca mereu in poiana sfanta, el e in stare sa se ascunda in singuratatea codrului, sa se hraneasca numai cu iarba musta ca porcii, si totusi sa astepte ivirea fecioarei ceresti Apsara, care-i va aduce mantuirea cea mare.
Auzindu-l Kaurava vorbind asa, se spaimanta mai rau, incat nici nu indrazni sa intrebe ce are sa se aleaga mai tarziu de vitele lor, daca Mahavira, singurul sau vlastar, va parasi pentru totdeauna vatra parinteasca. Se sfatui cu Radha: ce-i de facut? si, dupa sapte zile de sfat, hotarara sa-l insoare. inainte de a-i spune gandul lor, trebuiau sa-i gaseasca o fata buna, harnica si cu avere. Radha se insarcina s-o dibuiasca. Ea cunostea mai bine pe toti oamenii din sat, pana si copiii. Totusi ceru si povetele catorva batrane iscusite in asemenea treburi. Se oprira asupra fetei Anuya a lui Durga. Se duse insusi Kaurava sa se tocmeasca. Durga avea multe vaci si oi, un camp de orez si robi fara numar care prindeau pestele din raul Malini, il carau la oras si aduceau in schimb cate trebuiau gospodariei. Dupa ce se intelesera din pret, Kaurava chema pe Radha si cerura sa vada pe Anuya. Le placu. Era o fata voinica, cu picioarele mari, cu maini mari, cu sanii mari si cu nasul mic. Era buna de munca si de mama.
Mahavira se intrista cand afla porunca parintilor. Trebuia sa se supuna, caci Kaurava era stapanul si tatal sau. Inima lui insa plangea. inca nu cunoscuse femeie. Se duse la marele rishi si-i implora, oftand, binecuvantarea. isi lua ramas bun de la brahmanii ucenici si de la fecioara cereasca pe care o asteptase in zadar.
3.
Mahavira se mai ducea din cand in cand in poiana sfanta, acuma insa ca un strain de viata inteleptilor.
Era primit acolo ca si ceilalti nevoiasi de primprejur care veneau sa se inchine marelui rishi si sa-si pocaiasca astfel sufletele. intr-o zi un brahman din poiana sfanta cauta acasa pe Mahavira. inteleptul inteleptilor, manat de o porunca cereasca, vrea sa plece de indata la Hastinapur, cetatea sfanta a regilor. N-a spus nimanui de ce, dar ucenicii banuiau ca vrea sa dojeneasca pe regele Arjuna. inteleptul are aproape o suta de ani si e slabit la trup de posturi si rugaciuni, incat nu poate porni la drum asa de lung, singur. Ucenicilor le-a poruncit sa ramaie in poiana sa urmeze neintrerupt pocainta.
Pe Mahavira l-a ales sa-l insoteasca. Deci sa se pregateasca.
Se facu fierbere in satul Ram pentru cinstea nemaipomenita ce dobandise Mahavira din senin. Se zicea ca fiul lui Kaurava are sa ajunga dvija, de vreme ce inteleptul l-a ales sot in calatoria cea mare. Kaurava era mandru si jertfi un vitel alb lui Vishnu, in semn de bucurie, iar Anuya si Radha se apucara, plangand, sa-i gateasca merinde bogata. Mahavira insa, ascultand sfatul ucenicilor, darui merindea saracilor si nu lua de-acasa decat blana leopardului pe care-l ucisese cu doi ani in urma. Femeile se bocira mai tare, iar Kaurava ii fagadui sa aiba grija de nepotei si sa-i creasca, orice s-ar intampla.
Satul intreg, cu mic si mare, i-a petrecut pana la tarmul raului Malini. Marele intelept, fiul lui Vasishta, purta obisnuitul vesmant de scoarta incins cu braul de brahman, era descult si avea in dreapta toiagul cu sapte noduri. Barba-i alba flutura in adierea vantului, cu sclipiri de argint vechi, intocmai ca si coamele sfintei Himalaya in miezul zilelor de vara. Cu mana stanga se sprijinea pe bratul puternic al lui Mahavira care, inalt, chipes, lat in umeri, cu pletele negre si cu blana de leopard stransa pe coapse, avea in ochii cuminti luciri de bucurie tainica si de umilinta pioasa. Nu se uitara deloc inapoi, nici macar la despartire, spre multimea care-i binecuvanta urandu-le sanatate si noroc la drum.
Mersera sapte luni de zile, trecura prin sapte orase si de sapte ori sapte sate si peste nenumarate parauri si ape mari.
Cand oboseau, poposeau unde se nimerea. Mancau poame si radacini gasite in cale. Pretutindeni lume multa ii privea trecand, caci inaintea lor alerga vestea ca marele intelept, fiul lui Vasishta, merge sa dojeneasca pe regele Arjuna. si norodul se temea parca s-ar fi coborat insusi atotputernicul Vishnu pe pamant.
Urcara munti si coborara vai multe, strabatura codri salbatici si campii manoase pana ce ajunsera la apele sfantului Ganga, cel cu ostroave multe si cu tufisuri nepatrunse de trestia vetasa.
Zabovira sapte zile in Doab, pe urma mersera mai departe, acuma mereu prin campuri nesfarsite de orez. Sosira la inima sfantului Ganga, trecura dincolo, inaintara pana la sfanta Djamuna cu apele limpezi albastre-verzui si iara venira in Doab, luand-o spre rasarit. Apoi intr-o dimineata Mahavira vazu, in fundul zarii, zidurile cetatii regale si murmura:
- Hastinapur...
Brahmanul insa nu ridica ochii, parca i-ar fi fost scarba.
Vestea se ingrosa cu cat se apropia de cetate. Un negustor viclean dadu de stire tuturor ca insusi Durvasa, cel mai strasnic dintre sfintii brahmani, s-a coborat din Himalaya cu blestemele zeilor. Un pescar pios spunea, dimpotriva, ca blandul si inteleptul Narada, fiul lui Brahma, vestitorul zeilor, vine cu o solie de binecuvantare de la Siva. Cei mai multi credeau totusi ca cel ce soseste trebuie sa fie chiar Vasishta, brahmanul sfant ucis odinioara de catre regele Kansa dupa indemnul frumoasei Nisumba, adaugand ca mai poarta in piept sageata otravita ca un semn al rautatilor regesti de totdeauna.
Orasul sfant Hastinapur crestea mereu in fata drumetilor, pe o spinare de deal, inchizand zarea. in mijloc, pe colina turtita, deasupra zidurilor inconjuratoare inalte de zece coti, se ridicau peretii de marmura rosie ai palatului regal cu sapte randuri de coperisuri piramidale, intre coroanele verzi ale platanilor seculari ca niste evantaie uriase. imprejurul cetatii, din trei parti, se oplosea orasul, cuprinzand, in peste zece mii de case, mai mult de o suta de mii de suflete.
O suta de trepte de piatra alba si apoi o alee de platani, prunduita cu multa grija, coborau din cetate, la miazanoapte, spre Ganga, la scaldatoarea regelui.
in Hastinapur, cetatea cu sapte porti, era framantare ca intrun furnicar. Oamenii ieseau in fata caselor, se sfatuiau, se adunau in palcuri pe ulicioarele fara numar si se uitau mereu spre Doab, sa zareasca pe marele rishi. Din cand in cand cateun indraznet se repezea cu vesti la poarta apuseana a cetatii, pazita de soldati multi cu spete scurte si lanci cu varfuri de arama, asezati pe doua randuri; fruntasul, umbland de ici-colo semet, nici nu voia sa auda. De-abia cand un batran carunt spuse ca fiul lui Vasishta a sosit la marginea orasului sfant, maimarele ostilor sovai. Trimise sapte oameni sa cerceteze daca-i adevarat, iar el intra grabnic in cetate sa vesteasca pe regele Arjuna care se intorsese de curand, impreuna cu prietenii sai, de la o mare vanatoare de gazele.
inteleptul inteleptilor, proptindu-se pe umarul lui Mahavira, urca greu ulitele spre cetate. Aripile portii de arama erau larg deschise. Ostasii cazura in genunchi si-l lasara sa treaca, coplesiti de spaima. Multimea ramase la poarta ca in preajma unei mari nenorociri.
Alaturi de inteleptul care mergea cu pleoapele stranse ca sa nu mai vada zadarniciile lumesti pierzatoare de suflete si care totusi inainta drept spre tinta parca ar fi cunoscut locurile si cararile mai bine ca paznicii ori chiar insusi regele, Mahavira se uita imprejur uimit si fermecat. Pagoda, cu numeroasele cintri sustinute de stalpi de granit, cu bazinurile pentru scaldele zilnice ale brahmanilor, cu copacii pentru uscarea hainelor lor, cu purohitarii in vesminte albe si brau rosu, incremeniti in contemplatie pioasa ca niste bolnavi uitati acolo demult, apoi staulele elefantilor de razboi, cu sutele de ingrijitori, casele marilor sfetnici, cu colonade de piatra si cu coperisuri si caturi multe, si in sfarsit palatul regelui Arjuna, cu terase deschise, adumbrite cu invelitori de purpura, sprijinite pe coloane rasucite de bambu, cu trepte albe de marmura - toate i se pareau minuni din basme. isi amintea povestirile din copilarie si-si zicea ca ceea ce i-a fost dat sa vada aievea acuma, e mai presus de inchipuirile lui de odinioara.
Paseau numai pe carari presarate cu prundis cernut, strajuite ici de platani falnici, colo de cate un mango stufos, dincolo de un kesara cu ramurile tremuratoare. Cotira pe o alee spre palatul regelui. in dreapta, la vreo douazeci de pasi, pe oglinda unui lac cu apa albastra ca undele sfintei Djamuna, se alintau perechi aurii de ciakravaka, rata minunata a brahmanilor.
Mahavira intoarse privirea peste capul inteleptului. Un lant de fecioare zglobii, in valuri subtiri ce le inmuiau trupurile gingase, se fugareau imprejurul lacului, razand, chemandu-se... Lui Mahavira i se parea ca vede aievea o ceata de fecioare ceresti, cum le visase el altadata in poiana sfanta. Inima ii batea de o bucurie nemarginita. intre ele zari una cu trupul plapand ca trestia incovoiata de mangaierea zeului Vayu. Tocmai se desprinsese din cerc, acoperindu-si cu mainile albe sanii ce tremurau de oboseala ca doua porumbite infricosate. Auzi pe celelalte strigand-o cu drag:
- Navamalika!... Navamalika!
Fecioara se intoarse si Mahavira ii intalni ochii mai verzi ca pajistea ce imprejmuia locul. in blandetea lor tainica Mahavira isi citi intr-o singura clipire tot trecutul si viitorul.
Privirea lor ii deschidea parca portile cerului si-i arata calea unirii eterne in Brahma.
Vazandu-l, rasul fecioarei incremeni pe buzele umede.
Tovarasele ei o chemau, zicandu-i in gluma:
- Ce e cu tine, Navamalika! Nu cumva te-a lovit vreo sageata de sirisa din arcul inflorit al sagalnicului Kama? Ea nu auzea glasurile lor. il vedea numai pe el si el era acuma toata lumea ei.
Mahavira si Navamalika simteau, in aceeasi clipa, ca s-au mai vazut, ca se cunosc din vecii vecilor si ca soarta lor e implinita pentru totdeauna.
- Mahavira! mormai inteleptul aspru, bagand de seama ca insotitorul sau se gandea sa se opreasca.
Trebui sa-si urmeze calea alaturi de mosneagul sfant; ochii lui insa ramasera vrajiti inapoi la gingasa Apsara, care statea in acelasi loc ca o vedenie fermecatoare de suflete.
- Mavamalika! isi zicea Mahavira. Are numele celei mai gingase flori si intr-adevar ea e floarea cea mai scumpa din lumea lui Siva!
- Mahavira! isi zicea Navamalika. Numele lui e marele barbat si intr-adevar nu poate sa fie sub cerul lui Indra barbat mai mare ca dansul!
Cei doi drumeti suira treptele terasei, trecura prin sali minunate, printre curteni in vesminte stralucitoare de pietre scumpe si ajunsera in fata tronului. Regele Arjuna sedea falnic in scaunul de aur, avand la stanga pe femeia care-i nascuse trei feciori. imprejurul tronului stateau celelalte saptezeci si sapte de femei ale puternicului rege, toate tinere si frumoase, ca niste nestemate intr-o coroana domneasca, toate imbracate numai in valuri tesute din fir de aur si de argint si impodobite cu diamante, incat sala scanteia de focurile ochilor si ale pietrelor pretioase. in dreapta si in stanga veneau sfetnicii regelui, cu toiegele de bambu, cu barbile ingrijite, apoi mai departe fruntasii oastei, cu haine aspre, inarmati pana-n dinti.
Putin la o parte se afla marele purohita, arhiereul casei regale, inconjurat de sacrificatorii cu stiinta de la bahvrica, de cantaretii versurilor saman, blanzii udgatar, apoi de potrivitorii jertfelor, ucenici de-ai scoalei Yayurveda, si in sfarsit de paznicii tuturor sacrificiilor, neinduratorii atharva, ingrijitorii celor ce s-au intamplat si inca nu s-au implinit.
Mahavira insa parca nu mai vedea nimic. in sufletul lui nu mai traia decat fecioara Navamalika. De-abia in fata tronului se mai dezmetici putin, auzind glasul darz al marelui pustnic:
- Te dojenesc, rege Arjuna! sapte luni si sapte zile am umblat ca sa-mi tarasc batranetile pana la tine si sa-ti strig in fata: opreste-te! Ai uitat poruncile sufletului, te-ai inconjurat de femei fara numar si te-ai lasat coplesit de poftele starnite in inima ta slaba de lacoma zeita Rati. Pilda ta a cuprins tara intreaga, de la un capat la altul, si toate cele sapte ostroave care implinesc pamantul. Tu ai indemnat pe oamenii nepriceput i sa primeasca stapanirea placerilor trupesti si sa-si bata joc de poruncile zeilor! Nefericire tie, rege Arjuna! Blestemata va fi amintirea ta! Ia seama, rege! Vremea se apropie! Gaseste-ti sufletul si pocaieste-te!
Cuvintele batranului cu barba carunta si spinarea garbovita de intelepciunea anilor scaparau ca niste fulgere cumplite peste capetele multimii de fruntasi. Mahavira simti o sageata de mustrare in inima. Dojana parca-l privea si pe dansul, care, toiag de drum al inteleptului, imbratisa in gand numai pe Navamalika. Ceru in suflet iertare sfantului, dar in rugaciunea lui se amesteca amintirea fecioarei, ea insasi o rugaciune, unindu-se cu gandurile cucernice ca o merinde a vesniciei.
Atunci regele Arjuna se scula in picioare si vorbi. Ochii ii erau incarcati de manie si vorbele-i parca erau sabii:
- in lanturi ar trebui sa te arunc pentru dojana-ti nedreapta, batrane fara minte! Oprit-a oare Vishnu vreodata pe oameni sa iubeasca femeia si sa se inmulteasca? Sfintele datini nu poruncesc oare regilor sa-si sature inima in patul femeilor poftite spre a lasa multi urmasi de sange curat in lume? Marele intelept, ca si cand n-ar fi auzit raspunsul regelui, murmura:
- Mahavira!
si porni cu Mahavira afara.
Iesind, Mahavira auzi din urma, batjocoritor si amenintator, glasul regelui:
- Tatal tau, Vasishta, umbla calauzit de gazela sfanta, iar tu murdaresti casta brahmana, sprijinindu-ti batranetea pe bratul unui nemernic sûdra!
Inima lui se umplu de infricosare, parca vorbele regelui ar fi deschis deodata o prapastie intre el si Navamalika. De-abia acuma isi dadu seama ca pana la inima fecioarei e o cale atat de lunga ca o singura viata nu va ajunge poate s-o strabata.
4.
Coborara treptele terasei. Slujitorii regelui se aruncau cu fata la pamant inaintea marelui intelept. imprejurul lacului nu se mai zareau fecioarele zburdalnice. Un glas tanguitor de ciakravaka spinteca tacerea, ca o prevestire urata. Vazduhul se intunecase. Munti de nouri negri se framantau deasupra orasului. Doar spre apus si miazanoapte staruia, ca o fagaduinta, o dunga vanata de cer.
Paseau desculti pe prundisul cararilor albe. inteleptul mormaia cuvintele neintelese in care Mahavira simtea mania zeilor jigniti.
Apoi deodata un fulger orbitor despica valmasagul norilor, iar trasnetul zgudui din temelii cetatea regelui. Marele pustnic ridica spre cer toiagul cu sapte noduri, parc-ar fi ispitit mania lui Rudra, tatal furtunilor nimicitoare. Mahavira tremura, cuprins de spaima. I se parea ca de acuma va porni ploaia de foc care sa prapadeasca palatul regelui afurisit si inima lui era ingrijorata ca prapadul nu va cruta pe Navamalika.
Cand sosira la poarta de arama, alt trasnet cutremura vazduhul. Paznicii ingroziti, vazand pe inteleptul manios, zvarlira armele si sarutara urmele picioarelor lui.
si se porni o ploaie fierbinte, cu stropi mari ca boabele de visine parguite. Trasnetele se inteteau si firele de ploaie lesiatica ciocaneau coperisele caselor ca pliscurile unor nevazute cobitoare. Norodul, afland ce se petrecuse in palatul regelui, se risipise si se ascunsese parc-ar fi asteptat sfarsitul lumii. Ochi umflati de infricosare priveau de prin case cum trecea, in revarsarea apelor ceresti, marele sihastru cu barba alba fluturata de vant, cu parul alb rascolit de ploaie, cu toiagul de brahman inaltat spre tronul lui Rudra. Alaturi, Mahavira mergea cu fruntea plecata, cu inima toropita de amaraciune. Vecinatatea mosneagului sfant nu-i mai mulcomea sufletul. Venind spre Hastinapur i se paruse ca imprejurul lor erau toti zeii. Acum inteleptul ii era o povara, caci din pricina lui trebuia sa se departeze de cetatea in care traia Navamalika. si cu cat se departa, cu atat simtea mai limpede ca unde e Navamalika, acolo e si inima, ca numai acolo e mantuirea.
Paseau iar pe cararile cotitoare din Doab, printre campuri de orez, pe sub copaci cu crengile sfasiate de furtuna. Mahavira se uita inapoi mereu-mereu. Orasul sfant Hastinapur, zidurile cetatii marete disparusera. Urgia cerului se potolise. in fata soarele scapata rosu, furios. in dreapta, departe, apele tulburi ale sfantului Ganga aveau sclipiri trandafirii. inteleptul se intoarse intr-acolo si Mahavira intelese ca vrea sa se curete de atingerea orasului stricat printr-o baie in fluviul sacru.
Pamantul se inmuia sub picioarele lor. Ochiuri de apa licareau dintre tufisuri de trestie si ierburi cu frunza lata, inalte cat omul. Cand pamantul se simti iarasi vartos, se pomenira in fata sfantului Ganga, cu apele linistite galbene, atat de lat ca celalalt tarm de-abia se putea deosebi in zare.
Mahavira se aseza sub un palmier tanar. Malul era lin. Un prundis se zugravea sub un strat subtire de noroi galbui, ca un fagure de miere. Brahmanul pasea spre marginea apei.
Picioarele desculte desenau urme uniforme in care se dezveleau pietricele albe si rotunde. inteleptul se opri si isi luneca privirea batrana pe oglinda undelor sfinte. Statu asa un rastimp, cu gandurile duse, infasurat in razele rosii ce i le trimitea din asfintit Surya, ca o haina de glorie. Cand soarele inchise geana luminoasa, mosneagul intra in rau incet, cu pasi sovaitori, pipaind cu toiagul de brahman. Valurile calde si moi mangaiau picioarele uscate. Iar se opri. in haina de scoarta, cu parul si barba de argint, parea un copac impovarat de zapada. Apoi mai inainta spre adanc. Amurgul cernea peste dansul pulbere de intuneric.
Mahavira il privea, cum il privise de atatea ori, dar acuma gandurile lui zburau aiurea. Vedea ca buzele inteleptului se miscau. Glasul insa i se impreuna cu galgairea apelor sfinte si se inalta spre cer, tainic, neinteles de urechi omenesti.
Apoi marele pustnic ridica in sus toiagul cu sapte noduri.
Bratul ii tremura. Apa ii venea pana la solduri si undele se jucau cu braul rosu. Glasul i se facu mai puternic, alerga parca printre valurile galagioase pana ce, brusc, le stapani cu sfantul cuvant care rasuna ca un tunet:
- Aum!
inteleptul se apleca spre rasarit. Barba alba atinse apa, se scufunda. Ramase deasupra numai parul, o pata alba. Toiagul de brahman plutea intins pe valuri. Apoi, intr-o clipire, se stinse tot.
Mahavira crezu intai ca mosneagul vrea sa guste din apa sfanta. Pe urma se sperie. Sari in picioare, isi lepada blana de leopard, se repezi in rau sa caute pe marele rishi. Panzele inserarii se ingrosau in vazduhul plin de murmurul undelor tulburi. Mahavira cauta in zadar.
Iesi pe uscat. Singuratatea il cuprinse in brate si-i turna fiori de groaza in suflet. isi zise ca s-a implinit minunea cea mare.
Vishnu a chemat in lumea zeilor pe inteleptul ranit in inima de catre regele Arjuna.
Se parea ca n-au mai ramas pe pamant decat pacatul si pedeapsa, si-i era frica. Se intreba de ce nu l-a luat si pe dansul marele intelept in lumea cealalta. Din amaraciunea parerilor de rau ii rasari in inima Navamalika. Amintirea ei ii spori tulburarea. Se crezu vinovat, incepu sa se bata cu pumnii in piept si striga desperat:
- A murit inteleptul!
Planse amarnic ca si cand s-ar fi prabusit lumea intreaga si ar fi ramas el singur pe mormantul de ruine.
imprejur, noaptea isi intindea stapanirea. Prin tufisurile dese, prin coroanele copacilor batrani, racoarea se ingana tainic cu soaptele valurilor neostoite, cu taraitul de greieri, strident ca niste impunsaturi de ace. Apoi undeva, aproape, o ciakravaka isi incepu chemarile triste la care sotul amarat raspunse curand, de pe celalalt tarm al raului, cu glas stins de departare.
Mahavira isi curma deodata lacrimile si asculta cantecul ratei brahmanilor. Tanguirile pasarilor lovite de crancen blestem parca jeleau moartea inteleptului pustnic. Ciakravaka insa se apropia mereu de locul unde statea ghemuit Mahavira pe blana de leopard. Cantecul, cu cat se apropia, devenea mai sfasietor, parc-ar fi pornit din insusi sufletul barbatului. Mahavira nu-si mai dadea seama daca plange moartea sfantului sau dorul de Navamalika. Se uita imprejur, asteptand vreun ajutor nebanuit sau o minune cereasca. in tufisuri se iveau sclipiri ciudate: uneori ochii inteleptului, alteori privirea fecioarei. Erau intai ca niste mangaieri. Pe urma insa ii trecu prin minte ca ar putea fi ochi de fiare salbatice, care il pandesc, sau chiar duhurile rele Raksha, care vor sa-l chinuiasca toata noaptea. inchise pleoapele, sa nu mai vada nimic. Tanguirile ratelor sfinte ii stapaneau urechile si-i picurau in suflet, staruitor, amaraciune si spaima. Atunci socoti ca ar trebui sa plece undeva. Nu se poate sa adoarma aici, prada tuturor duhurilor noptii. Se ridica, isi incinse blana. incotro sa apuce?! Nici ziua nu cunostea locurile, dar noaptea? Buimacit, bolborosi ca o aparare:
- A murit inteleptul inteleptilor...
indata se mulcomi cu gandul ca nu i se poate intampla nici o rautate pe tarmul sfantului Ganga. isi asternu blana de leopard, se ghemui, isi cuprinse picioarele, peste fluiere, cu amandoua bratele, isi odihni fruntea pe genunchii impreunati.
Ciakravaka nu mai contenea cu tanguirile si, prin trestia deasa, vantul sasaia ca serpii intaratati.
Deodata insa vazduhul se infiora de trilurile dulci ale unei kokila, pasarea maiastra care indulceste somnul zeitei Lakshmi.
Inima lui Mahavira se umplu de bucurie atotstapanitoare. Navamalika ii alunga toate temerile. Nu mai auzea nici jeluirile ratei brahmane, nici suierul vantului, ci numai picurarile fermecatoarei kokila. Parca era chiar glasul fecioarei Navamalika.
intre pleoapele stranse imbratisa toata fiinta ei. Buzele ii tremurau:
- Navamalika... Navamalika...
Somnul ii aduse implinirea sperantelor. Regele Arjuna il facu conducatorul carului sau de razboi si, drept rasplata pentru vitejia cu care a luptat, ii darui pe Navamalika... Se destepta cu sarutarea ei pe buze si cu amintirea unei nemarginite fericiri in suflet. isi spala obrajii in apele sfantului Ganga. Vroia sa fie frumos, desi simtea ca n-are nevoie sa cucereasca. Apa racoroasa il dezmetici.
Aruna, cu raze trandafirii in buclele de aur, vestea rasaritul soarelui.
5.
Mahavira porni singur inapoi, spre sfantul oras Hastinapur, sa dea de veste norodului si regelui ca a murit marele rishi in apele raului etern. Avea remuscari pentru ca se gandea totusi la Navamalika.
Ajunse la marginea orasului tocmai cand soarele sulita mai fierbinte. Mergea pe ulita stramba catre cetatea regala. Nimeni nu-l lua in seama. Doar copii goi si murdari cascau gura dupa dansul din pricina blanii de leopard care-i strangea mijlocul.
Mahavira se mira si apoi se supara ca nu-l mai cunoaste lumea. Iuti pasii si incepu sa strige:
- A murit inteleptul, fiul lui Vasishta!
Atunci oamenii se oprira, intrebandu-se cine e strainul si ce striga. Unii isi adusera aminte ca l-au vazut ieri intovarasind pe pustnicul de sub Himalaya. incolti in suflete banuiala ca s-a intamplat vreo nenorocire. Cativa alergara sa-l intrebe. Mahavira insa striga intruna:
- Marele rishi a murit...
Vestea se intinse ca focul in paie. Paznicii cetatii, cuprinsi de infrigurarea norodului, lasara pe Mahavira sa intre pe poarta de arama. in vreme ce gura lui repeta plangator aceleasi cuvinte, inima ii tremura si din ochi cauta nerabdator pe Navamalika.
Strigatele strainului ridicara in picioare toata cetatea. Razboinici si brahmani si slujitori furnicau pe cararile intortocheate, inconjurara pe Mahavira care inainta mereu spre palatul regelui Arjuna, uitandu-se imprejur tot mai ingrijorat. Apoi deodata descoperi pe Navamalika, pe terasa unui palat ascuns intre platani uriasi, si inima i se facu cat un puisor speriat de kokila.
Fecioara il zari si se avanta spre cararea pe care umbla el. Cand o vazu in fata lui, cu sanii palpitand, i se oprira picioarele, singure, si balbai zapacit:
- A murit inteleptul...
Adauga insa indata, fierbinte ca o flacara mistuitoare:
- Navamalika!...
Privirile lor se sorbeau incrucisandu-se, imbratisandu-se.
Pana la treptele palatului regal mai erau doar cativa pasi.
Soarele cernea raze de aur pe covoarele de pajiste, pe oglinda lacului albastru cu perechile de ciakravaka.
- Regele... Regele...
Glasuri murmurau imprejur. Pe terasa umbrita se ivise Arjuna cu ochii plini de mare manie. Mahavira nu auzea glasurile soptitoare, nici nu vedea privirile spaimantate.
Sufletul lui isi simtea infatisarea in ochii verzi ai fecioarei.
Cazu in genunchi, ca inaintea unei zeite coborate pe pamant, si ii cuprinse picioarele cu amandoua bratele, bolborosind cuvinte pe care nici el nu le intelegea si prin care inimile lor totusi se intalneau. il zgudui glasul regelui Arjuna:
- Afara, sudra!
Mahavira baigui speriat:
- A murit marele rishi...
in aceeasi clipa toiagul greu al regelui cazu si-l izbi in crestet, ametindu-l. Zeci de brate apucara pe Mahavira care striga nauc:
- inteleptul s-a stins in apele sfantului Ganga!
Ochii lui mai intalnira privirea fecioarei ingrozite. Era tarat spre poarta intr-un valmasag de urlete peste care stapanea glasul regelui Arjuna rostind parca acelasi cuvant nimicitor:
- Sudra... Sudra...
La poarta de arama strajerii il primira cu lovituri de spete.
Fu zvarlit pe urma mai la vale, ca o gramada de carne netrebnica, in mijlocul unui grup de oameni care vorbeau aprins despre moartea marelui rishi. Cineva recunoscu pe Mahavira; il vazuse adineaori ducand vestea cea minunata in cetate. Se ridicara glasuri, intai sfioase, apoi manioase, ca regele si-a ingreuiat pacatul de ieri schingiuind azi pe solul care venise cu stirea mortii inteleptului. Stransera pe Mahavira din tarana ulitei, il adapostira in casa giuvaiergiului Gianuka, niste femei ii spalara ranile si-l pusera sa povesteasca pe indelete cum s-a stins fiul lui Vasishta. Amanuntele treceau din gura in gura si oamenii murmurau:
- Minune!... Mare minune!...
Un pescar zdrentos, cu fata murdara, luminata de insufletire, zise poruncitor:
- Ma duc la sfantul Ganga, poate sa aflu acolo ramasitele inteleptului!
Porni. Multi il urmara, mai ales batrani cu ochii infricosati de taine si femei speriate de mania zeilor care ameninta sa se abata asupra orasului. Curand alte cete, mai numeroase, alergara spre raul sfant. Pe tarmul mlastinos mii de oameni umblau de ici-colo, gemand, cautand si implorand indurare cerului. Unii intrara in valuri si multi se inecara, fericiti sa poata muri in apele sfinte care au inghitit pe marele intelept.
Mahavira ramase uitat in casa giuvaiergiului. Era vaduv de multi ani Gianuka si traia singur-cuc, ciocanind toata ziua la bratari, inele si alte podoabe scumpe pentru curtea regelui, pentru mai-marii tarii si femeile lor. il iubeau toti pentru ca il cunosteau om supus, muncitor, bland si credincios.
Seara, intorcandu-se din cetate si gasind acasa pe Mahavira, giuvaiergiul se mira, dar nu-l alunga. imbucara impreuna, apoi iesira in fata usii, se asezara jos si ceru strainului sa-i spuna tot. Gianuka il asculta si zambi:
- Am priceput, straine. Mare noroc ai avut ca regele n-a poruncit indata sa-ti taie capul!
- Ce-am gresit oare, stapane? Pentru ca am adus vestea despre sfarsitul inteleptului?
- si asta, dadu din cap giuvaiergiul. Regele Arjuna nu poate ierta dojana marelui rishi. Dar mai rau ai pacatuit apropiindu-te de Navamalika. Asa. Caci Navamalika nu e o Apsara, cum crezi tu, ci chiar fata vistiernicului Gutayana.
Arjuna a indragit-o atat de mult ca in curand o va lua in palatul sau. Tu insa ai murdarit pe Navamalika, imbratisandui picioarele albe, si ai rascolit mania stapanului care de-abia asteapta sa-i culeaga fecioria, nadajduind sa dobandeasca un vlastar frumos ca maica-sa si viteaz ca dansul.
Mahavira intreba cu glas de frica:
- Dara parintii ei se invoiesc sa o daruiasca regelui?
- Nepriceput esti, se sfatosi Gianuka. S-ar putea oare mai multa cinste pentru un parinte decat sa-si vada odrasla in patul regelui?
- Dar ea? urma Mahavira incapatanat.
- Navamalika? Ar fi o nebuna daca nu s-ar mandri ca regele ii pofteste trupul si iubirea. De altfel cine intreaba ce vrea o fata fara minte?
- Dar regele Arjuna are saptezeci si sapte de femei! starui Mahavira. Navamalika sa fie cea din urma?
- Va fi cea dintai, fiindca pe ea o iubeste mai mult regele!
spuse giuvaiergiul cu mandria slujitorului credincios care ocroteste pe stapanul sau.
Mahavira tacu. Era intuneric acuma si Gianuka nu vedea cat de albi s-au facut obrajii strainului si nici nu auzea cat de cumplit ii batea inima.
- Pacat numai ca sarmana Navamalika nu prea e bine, urma giuvaiergiul intr-un tarziu, aproape induiosat de gandurile sale. Cand i-am dus podoabele pe care i le-am gatit din aurul regelui Arjuna, am gasit-o plansa. Maica-sa imi spuse ca s-a speriat fata din pricina valmasagului starnit de tine. A si chemat o baba sa-i descante.
- Navamalika stie ca sunt in casa ta? intreba deodata Mahavira, apucand mana giuvaiergiului.
- Cum sa stie, cand nici eu nu stiam? raspunse Gianuka razand de intrebarea lui fara rost. Daca s-ar afla si apoi s-ar intampla sa se imbolnaveasca mai rau Navamalika, ar fi vai de tine, caci regele ti-ar curma viata. De aceea acuma culca-te, sa aduni puteri, iar maine sa pleci acasa de unde ai venit!
- Am sa plec negresit! murmura Mahavira cutremuranduse parc-ar fi rostit o vorba de ocara.
Se culca afara, langa usa, pe blana lui de leopard, si toata noaptea o petrecu privind stelele care licareau intocmai ca ochii fecioarei Navamalika. Inima lui suspina, iar in minte i se framantau mii de planuri: cum sa mai patrunda pana la ea, cum s-o smulga din bratele regelui, s-o duca undeva, sa traiasca numai ei doi lumea lor. isi zicea mereu ca va pleca acasa, dar mereu adauga ca nu poate pleca singur. Simtea foarte lamurit ca aici il ameninta primejdii si, in acelasi timp, ca nici o primejdie nu e mai crunta decat despartirea de Navamalika. incerca sa-si inabuse inima gandindu-se la marele rishi, la satul de sub Himalaya, la copiii sai si la Anuya.
Gandurile i se stingeau in creieri ca niste luminite in bataia soarelui de amiaza. Dimineata il gasi cu ochii inrositi de nesomn si cu sufletul zdrentuit de nehotarare.
- Fie-ti calea binecuvantata! ii zise Gianuka, iesind cu somnul in gene.
- Primeste-ma sluga in casa ta! il ruga Mahavira, umil ca un caine ratacit intr-o ograda straina. Giuvaiergiul il privi nedumerit:
- De ce nu te intorci acasa?
- Nu mai pot pleca de-aci, zise Mahavira cu fruntea in pamant. Nu mai cunosc calea pana la poalele sfintei Himalaya.
Gianuka se infricosa: cum sa adaposteasca el, slujitorul curtii, pe strainul oropsit de regele Arjuna? Nici macar n-avea nevoie de dansul. Mahavira insa i se parea cuminte si supus.
Nu-l lasa inima sa-l goneasca. sovaind, amana raspunsul.
inspre amiaza, plecand cu o cutie de argint, spuse lui Mahavira:
- Alte podoabe pentru frumoasa Navamalika...
Se intoarse tarziu, vesel:
- De-acuma poti sta aici cat poftesti, straine! Oamenii te-au uitat parca nici n-ai fi umblat prin cetate. Asa uita de repede oamenii! Toata lumea vorbeste numai despre serbarile ce le pregateste regele Arjuna in cinstea fecioarei Navamalika.
De altfel si ei i-a trecut spaima. Am gasit-o ciripind ca o turturica. Numai ea m-a intrebat de tine, daca nu cumva te-am vazut. Se vede ca ea nu te-a uitat, fie ca ai speriat-o prea rau, fie ca i-a placut infatisarea ta. Tanara si nesocotita cum e, n-ar fi de mirare sa-i fi pa-truns inima o sageata de sirisa.
Mahavira isi stapani bucuria. Lepada blana de leopard si se incinse cu un sort vanat de slujitor. A doua zi insa, cand Gianuka se gatea sa mearga in cetate, Mahavira zise:
- Ia-ma cu tine, stapane, sa-ti fiu de ajutor!
- Vishnu sa ma fereasca sa fac una ca asta, se apara giuvaiergiul. Daca te-ar recunoaste cineva, mi-ai primejdui si mie viata!
Mahavira nu starui. Speranta ii otelea rabdarea. in fiecare zi Gianuka ii povestea noutatile din cetate. in fiecare zi afla cate ceva despre Navamalika.
Apoi, intr-o zi, Gianuka vorbi triumfator:
- Maine dimineata Navamalika se va scalda in apele sfantului Ganga, iar seara se va culca in patul regelui Arjuna.
Mahavira ingalbeni. Toate sperantele se risipeau in sufletul sau ca margelele cand se rupe ata pe care au fost insirate.
insusi chipul fecioarei parca i se topea in inima, amenintand sa nu mai ramaie decat o durere nesfarsit de chinuitoare. isi pierdu stapanirea. Se arunca la picioarele giuvaiergiului, planse, ii marturisi ca Navamalika e rostul vietii lui, il ruga sa-l ia cu dansul in cetate, s-o vada barem ultima oara.
Gianuka nici nu indrazni sa inteleaga dintr-o data, atat de ingrozitor era ce-i auzeau urechile. il izgoni cu vorbe blande, dar hotarate. Mahavira, ca si cand i-ar fi incoltit in inima o noua speranta, se supuse indata. isi lua blana de leopard si pleca fara parere de rau. Vazandu-l dus, Gianuka respira usurat:
- Slava tie, Vishnu, Atotputernicule, ca m-ai scapat de primejdia cea mare!
6.
Fara sa-si dea seama, Mahavira mergea spre sfantul Ganga.
Amurgul cobora repede. Ajunse pe intuneric afara din oras.
Nu cunostea locurile, dar nu-i era frica. Departe, in campia innegrita, raul sfant se deslusea ca o panglica cenusie cu unduiri matasoase. intr-acolo se indrepta acuma hotarat, ca spre un liman mantuitor. Trunchiuri putrede de copaci doborati de vanturi incercau sa-l abata din drum, tufisuri il plesneau cu crengi subtiri peste fata, gropi si santuri ii incetineau pasii, balti si ochiuri de mlastini il trageau de picioare. Nimic nu-l oprea. intreaga fiinta ii era patrunsa de chipul fecioarei. N-avea nici un gand in creieri. Sufletul insa ii era plin de o incredere stranie si mangaietoare.
Osteneala si somnul il coplesira mai tarziu. Se tranti sub un copac si adormi indata atat de adanc ca nici un vis nu se putu apropia de dansul.
il destepta soarele cu raze calde care-i gadilau pleoapele.
Simti in suflet o hotarare gata, parca sapte nopti ar fi chibzuit pana sa-i potriveasca toate amanuntele. Inima ii era usoara si vesela ca in preajma unei mari fericiri.
Spre apus, ca un gard viu, se zarea aleea de platani coborand din cetate si intinzandu-se pana la scaldatoarea regala in Ganga.
- Pe-acolo are sa treaca Navamalika, ingana Mahavira ca si cand ar fi vorbit cu cineva.
Porni voios. Ajunse repede. Se ascunse intr-un desis aproape de alee si astepta linistit. De la giuvaiergiul Gianuka stia prea bine ca nici un picior de om nu se poate afla prin preajma scaldatoarei cand trece regele, cu atat mai putin cand va trece Navamalika. Din ascunzatoarea lui vedea bine cararea batuta cu nisip alb printre platanii cu trunchiurile groase cat mijlocul unui barbat. O urmarea pana la treptele de piatra care urcau in cetate si pana la poarta de bronz cu cuie de aur, zavorata.
in minte i se depana un plan ce se inchegase singur; cum se va strecura pana la marginea aleii, cum va lua in brate pe Navamalika, apoi cum va disparea cu dansa in tufisele sfantului Ganga inainte ca ostasii de paza sa-si vie in fire, cum va duce-o departe pana in codrii de pe Himalaya.
intr-un tarziu auzi zgomot de pasi. Erau ostasii trimisi sa cerceteze tinutul ca nu cumva ochi straini sa pangareasca pe iubita regelui. Mahavira nu se clinti din loc. Trei vlajgani, cu sulite lungi scotocind prin tufe, trecura pe-aproape. Vorbeau despre Navamalika, cu glas tare, amanuntindu-i frumusetea prin cuvinte murdare. Unul ofta:
- Ei, de-as fi eu la noapte in locul regelui...
Ceilalti rasera grosolan.
Apoi Mahavira vazu ostasii randuindu-se pe alee, cate unul la o suta de pasi, de o parte si de cealalta.
"De-acuma trebuie sa vie!" se gandi Mahavira si intoarse privirea spre poarta din capul scarii de piatra.
Deodata inima i se stranse ca intr-un cleste de fier. Poarta de bronz se deschise incet, greoi. Aparu intai vistiernicul Gutayana, parintele fecioarei, in haina stralucitor de alba, cu un toiag lung in dreapta. Apoi, in urma lui, sapte fecioare in valuri de argint, cu parul pe spate, cu picioarele goale. Apoi Mahavira se cutremura. in pervazul portii se ivea Navamalika.
Era alba si ea ca celelalte, dar infasurata intr-un val de aur presarat cu pietre scumpe care scanteiau in bataia soarelui. Doua roabe negre, cu aparatori de paun, ii tineau umbra si racoare.
Apoi veneau sapte femei de-ale regelui in vesminte rosii ca lotusul cel scump. Pe urma patrusprezece sclave purtau pe umeri litiera de bambu, asternuta cu blanuri de tigru si perne de matase, in care avea sa se urce Navamalika, dupa baia sfanta, ca sa n-o mai atinga nici o necuratenie pamanteasca pana ce regele se va milostivi s-o faca femeie.
Mahavira statu impietrit un rastimp, urmarind apropierea alaiului tacut. O tresarire puternica il vesti c-a sosit clipa. Se tari printre tufe, domol ca sarpele, ingrijorat numai sa nu-l zareasca vreunul din ostasii ce strajuiau aleea. Izbuti sa se strecoare pana langa un trunchi scorburos. in dreapta si in stanga paznicii nici nu se vedeau; dincolo insa, chiar in fata lui, rezemat de tulpina platanului, un ostas voinic, cu niste maini mari, noduroase, care tineau drept o sulita mai inalta ca dansul, se uita cu ochi lacomi spre cetate, de unde venea incet convoiul.
Tacerea era ca panza deasa. Doar mustele si niste bondari greoi bazaiau sfios printre frunze. Apoi Mahavira auzi scartait de pasi pe nisipul cararii si un zumzet bland, cantecul fecioarelor ce insoteau pe Navamalika. in clipa aceea, deasupra lui, in platan, o kokila porni sa psalmodieze duios, ca o melodie de iubire, incat ostasul din fata ridica ochii cautand pasarea maiastra a zeului Kama.
Inima lui Mahavira plangea ca o rana proaspata, iar in creieri i se chinuiau roiuri de ganduri. Cantecul kokilei se unea cu murmurul fecioarelor intr-o armonie care proslavea iubirea lui si pe Navamalika.
Se furisa mai aproape de marginea aleii, cu groaza in suflet ca paznicul de dincolo i-ar putea auzi bataile inimii.
Gutayana trecea agale, cu ochii in pamant, tarandu-si prin nisip toiagul. Printre cele sapte fecioare recunoscu unele pe care le vazuse langa lacul din cetate. Navamalika avea privirea ratacitoare parca ar fi cautat mereu pe cineva. Pieptul ei se zbuciuma sub valul de fir si soldurile i se leganau.
Deodata ochii ei intalnira focul privirii lui Mahavira in tufisul ce-l adapostea. Se opri brusc. Obrajii ei erau luminati de vapaia unei bucurii mantuitoare. in aceeasi clipire, Mahavira navali din ascunzatoare. O ridica in brate si se intoarse cu ea spre desisuri. Navamalika isi rezema trupul pe pieptul lui si ii cuprinse capul cu mainile albe. Fata lui Mahavira se odihnea intre sanii ei feciorelnici. Narile i se umplura de mirosul corpului ei. isi pierdu cumpatul simtind atingerea pielitei catifelate. Buzele lui sarutau cu desperare sanii scapati din strivirea valului. Numai trei pasi mai putu face. Fericirea il coplesi. Uita toate primejdiile, toata lumea in imbratisarea ei.
El si ea erau inceputul si sfarsitul.
Roabele cu aparatori de paun amutira de spaima. Femeile regelui insa tipau ca din gura de sarpe. Fecioarele dinainte se intoarsera, Gutayana veni gafaind. Ostasul de sub platan se repezi ca uliul asupra lui Mahavira, ii smulse din brate pe Navamalika si apoi, apucandu-l de gat, incepu sa-i care la pumni in obraz, caci sulita o scapase jos in zapaceala. in cateva clipe sosira si alti paznici, napustindu-se cu totii pe Mahavira, trantindu-l la pamant, zdrobindu-l in lovituri. Fu legat cobza si azvarlit deoparte, in vreme ce Navamalika, inconjurata de femei, ingana:
- Mahavira... Mahavira...
Vistiernicul o lua de mana si alaiul isi urma calea, parca nu s-ar fi intamplat nimic. Navamalika insa intoarse capul si vazu pe Mahavira insangerat, incatusat, nemiscat. Avu o tresarire, ca si cand ar fi vrut sa se opreasca, dar Gutayana o sprijini, mulcomind-o:
- Liniste, liniste, Navamalika! A fost un rob ticalos, ametit de frumusetea ta.
Fecioara suspina. Nu-si mai simtea picioarele. Pe piept o ardeau urmele buzelor lui.
Trei ostasi dezlegara pe Mahavira, apoi il intepara cu varful de sulita si-l lovira cu picioarele sa se scoale.
- inainte, inainte, gafai ragusit paznicul de sub platan, izbindu-l cu pumnul noduros in coaste.
- Navamalika! murmura Mahavira, cu ochii pe aleea sfanta.
Alaiul nu se mai vedea.
7.
Pe la amiaza, Mahavira intra iar in cetate, pe aceeasi poarta de arama, acum insa calauzit de ostasul cu pumnii nodurosi, care-l tragea de un lant petrecut pe dupa gat, si de ceilalti doi care in rastimpuri il izbeau din spate cu picioarele sau cu varful sulitei. in cetate se aflase despre intamplarea de pe aleea regala.
- El e talharul? intreba fruntasul paznicilor de la poarta.
Ostasul dinainte raspunse doar din cap, smucind furios lantul. Atunci fruntasul se apropie de Mahavira si-l scuipa in obraz:
- Caine!
Trecura pe carari launtrice pana la temnita de langa poarta Yama. Fu coborat pe niste scari intunecoase intr-o vagauna ce se afla sub zidul cetatii. Acolo ostasul ii puse catuse la picioare, il lega cu lantul de un stalp de piatra si apoi il lasa singur. Mahavira auzi rabufnitul lespedei grele care astupa gura temnitei. incerca sa se miste, dar nu izbuti decat sa se intoarca cu fata in sus. Trebui sa stea asa, ca un trunchi sfasiat de dureri. Trupul ii era insangerat de lovituri, incins doar peste mijloc cu sortul de la Gianuka. Blana de leopard ii ramasese in ascunzatoarea din tufis. Pamantul rece si umed ii mai racorea chinurile.
Ochii deschisi mari sorbeau numai intuneric. incet-incet gandurile se limpezira. Amintiri incepeau sa-i lumineze intunericul. Navamalika, cu ochii verzi ca livada inrourata, plutea in jurul lui. ii simtea in nari mirosul sanilor. Buzele ii erau dogorate de urmele sarutarilor. Pe gat, in locul lantului, il strangeau bratele ei calde. Sufletul ii era patruns de o fericire aromitoare, iar gura lui sopti fierbinte:
- Navamalika...
Ca o strafulgerare ii aparu presimtirea mortii, care insa se topi fara urme in noianul de fericire. Timpul insusi parca se oprise in loc sa-i statorniceasca bucuria. intr-un tarziu ii trecu prin minte ca in noaptea aceasta regele Arjuna are sa stranga in brate pe Navamalika. si deodata se stinse lumina amintirilor, si temnita ramase mai neagra, mai chinuitoare ca un mormant.
Se zvarcoli ca o rama sa se scoale sa-si rupa lanturile si sa alerge in ajutorul ei. Guzgani flamanzi se fugareau primprejur.
Dupa sfortari crancene, ajunse sa se ridice in picioare. Statu o vreme asa, rezemat de stalpul de piatra. Un zgomot de sus il dezmetici. Parea ca lespedea grea s-ar fi dat la o parte. Pasi maniosi coborau pe trepte. Mahavira se inviora. Poate ca totusi va impiedica pangarirea fecioarei.
Acelasi ostas ii dezlega picioarele din lant si-l tari afara.
Mahavira vazu multumit ca soarele e in asfintit si-si zise ca Navamalika mai poate fi mantuita. O sumedenie de paznici furiosi il inconjurara. Fu pornit pe o carare. Cineva, din spate, il plesnea neincetat cu un bici. Loviturile ii frigeau inima. isi musca buzele, dar nu scotea nici un strigat de durere.
La stanga, pe o terasa alba, femeile regelui se imbulzeau sa vada pe cel ce a incercat sa rapeasca pe Navamalika.
Multe il compatimeau. il gaseau frumos, desi trupul lui era murdar de noroi amestecat cu sange.
Ajunse intr-o hala deschisa. Regele Arjuna sedea in scaunul de judecata, inconjurat de marii sfetnici si de brahmanii curtii.
Ostasul tranti cu fata la pamant pe Mahavira inaintea stapanului, care insa facu semn sa se ridice ca sa-l vada mai bine. Paznicii din spate tabarara cu bicele asupra lui Mahavira pana il sculara in picioare.
Regele il privi lung, vrand sa-i citeasca din ochi pentru ce s-a napustit cainele de sûdra la Navamalika. Ochii lui Mahavira insa rataceau de ici-colo, aprinsi de ingrijorare, cautand pe cineva. Arjuna intelese ca privirea lui umbla dupa fecioara iubita. Sari de pe scaun si striga:
- Sa piarda lumina ochilor!
Mahavira parca n-ar fi auzit. Ochii mari negri aveau o lucire fierbinte si nerabdatoare.
Doua maini vrajmase il apucara de umeri, iar in fata ii aparu un om scund, uscativ, cu pielea galbejita, cu gura stramba intr-un ranjet ciudat, cu ochii piezisi. Era calaul regelui Arjuna, primit in dar de la stapanitorul oamenilor galbeni. Un brau portocaliu ii subtia mijlocul. Omul galben schimba o privire cu paznicii de la spatele lui Mahavira, apoi ridica amandoua mainile stranse in pumni, cu degetele mari intinse si intoarse inlauntru. in clipa urmatoare Mahavira simti o durere sfasietoare, parca doua pumnale i s-ar fi infipt in orbite zdrobindu-i bulbii ochilor. Un tipat de fiara, prelung, serpui in vazduh. Mahavira cazu in genunchi. Pe obraji il frigeau doua dare de sange. Bolborosi totusi in nestire, ca o chemare deznadajduita.
- Navamalika...
Regele Arjuna auzi soapta, se ridica iar de pe scaunul de judecata si porunci:
- Smulgeti-i limba!
O mana isi infipse degetele in pletele lui Mahavira si-i dadu capul pe spate, in vreme ce alte degete osoase ii framantau incheieturile falcilor, silindu-l sa caste gura. Un cleste rece ii apuca limba pitita in dosul dintilor de jos si, cu o smucitura scurta, i-o rupse din radacina. Valuri de sange bolboceau in gura lui Mahavira, zvarcolindu-se intr-un horcait infundat.
- Sa-l jupoaie de viu si sa-l arunce hrana cainilor! racni regele Arjuna, furios, parca in galgairile de durere ar fi auzit iarasi numele fecioarei.
Bicele se abatura pe spinarea lui Mahavira cu atata pofta ca-i sfarticara carnea si-l facura sa se ridice in picioare.
Ostasul cu lantul il tari afara. O ceata de robi se repezira sa spele urmele de sange pe pardoseala lucioasa...
Mahavira nu-si simtea picioarele care totusi il duceau pe aceleasi carari, inapoi spre poarta Yama. Dincolo de zid, in fata portii, se afla terasa chinurilor, unde cei osanditi erau aratati norodului vesnic doritor de cruzimi. Un vestitor sufla intr-un bucium de corn, chemand poporul sa alerge sa vada si sa se infricoseze. La poalele terasei, in piata cea mare, din care porneau sapte ulicioare, se si adunase multimea deasa, nerabdatoare. Zvonuri felurite se incrucisau despre strainul care a pangarit pe aleasa regelui Arjuna. Cei mai curiosi puneau intrebari ostasilor ce pazeau, ca un gard viu, terasa. si ostasii raspundeau cu glume grosolane, atatand si mai mult asteptarile.
Un fior strabatu prin multime cand aparu in poarta calaul care alergase inainte sa-si pregateasca cele trebuincioase. Era cunoscut si iubit pentru iscusinta lui uimitoare. Glasuri prietenoase pornira, chemandu-l pe nume:
- Ham-Ciun!... Ham-Ciun!
Omul galben se simtea magulit. Se inchina ranjind si apoi isi randui sculele aduse intr-un saculet cenusiu despre care se zicea in popor c-ar fi din piele de om.
Se facu tacere mare imprejurul terasei. Mahavira se ivise, cu orbitele rosii, cu obrajii naclaiti de sange, cu gura ciopartita ca o rana cascata. Ostasii il loveau necontenit cu bicele ca nu cumva, incetand, osanditul sa se prabuseasca. Ham-Ciun ii smulse sortul de la brau si spuse ceva, foarte incet, ostasilor.
Doi cate doi apucara pe Mahavira de picioare, il intoarsera cu capul in jos si-l dusera sub piroanele batute in zidul cetatii.
in cateva clipe fu atarnat intocmai ca o vita injunghiata gata de jupuit. Trupul se zvarcolea, capul se legana maturand cu pletele lespedele terasei.
Calaul alese un cutit cu lama lunga si ingusta. il ascuti ingrijit pe o gresie rotunda. Apoi se apropie de osandit si trase cu varful cutitului o linie dreapta de la buric pana sub gat, incet, cu mare bagare de seama sa nu patrunda prea adanc si sa nu tasneasca mult sange. Mahavira se zbatea mai crunt si din gura insangerata izbucnira niste glasuri groase, inecate.
Ostasii se insirara de amandoua partile si priveau cu ochi lacomi. Jos, norodul se imbulzea, cu respiratia nabusita, urmarind toate miscarile. Pe urma Ham-Ciun lua cutitul in dinti, ca sa-l aiba la indemana, si incepu jupuirea cu degetele, izbind uneori cu piciorul in capul osanditului, care se tot balabanea si-i stanjenea mestesugul.
Munca omului galben se ispravi de-abia cand cele din urma raze ale soarelui se stinsera in apus. Atunci, cu o multumire mandra, reteza pielea vie la maini si la glezne, si o desfasura, aratand-o intreaga multimii. Ostasii dezlegara corpul, il ridicara in picioare, Mahavira se clatina si se pravali. Loviturile de bice sfichiuira cu sete mormanul de carne cruda, care se mai ridica, mai merse cativa pasi si apoi se prabusi fara simtire.
Ham-Ciun lua repede alt cutit, intoarse pe Mahavira cu fata in sus, ii facu o crestatura adanca in piept, ca sa-l trezeasca din lesin. Mahavira isi mai veni in fire, simti cutitul cum ii patrunde in gat. Trupul se intinse ca intr-o sfortare suprema. Constiinta mai morfoli o frantura de gand: "Fecioara Navama..." Pe urma se intuneca brusc...
*
Sufletul avu senzatia unei usurari inaltatoare. Apoi senzatia insasi se subtie ca un abur care se imprastie. Mai dainui amintirea unei vieti zadarnice, apoi si ea se stinse.
Constiinta pura de-acuma plutea fulgerator spre planuri tot mai inalte, ca si cand ar fi incercat sa ocoleasca un destin.
Miscarea insa se ingreuia cu cat sferele se usurau, pana ce se transforma in imobilitate chinuitoare.
Intre doua lumi, sufletul gol se scufunda in nesfarsitul singuratatii...
Adam si Eva - rezumat
Adam si Eva - Inceputul
Adam si Eva - Capitolul 1 - Navamalika
Adam si Eva - Capitolul 2 - Isit
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 5 - Maria
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 7 - Ileana
Adam si Eva - Sfarsitul
Aceasta pagina a fost accesata de 10869 ori.
