Adam si Eva - Capitolul 5 - Maria

Adam si Eva - Capitolul 5 - Maria

de Liviu Rebreanu


... Sovairea sufletului parea o falfaire fara inceput si fara sfarsit. Prin constiinta i se perindau imagini diafane din alte existente, trecute si viitoare. Nedesavarsirea se lumina in suflet ca o senzatie dureroasa care provoaca o ravna noua.

si deodata miscarea reincepu ca o coborare vijelioasa.

Poarta timpului se deschise si caderea continua in linie dreapta, mereu de-a lungul unui plan marginitor de lume.

Sufletul isi da seama ca trebuie sa se scufunde in lumea aceasta si totusi aluneca cu teama inainte, parca nu si-ar fi gasit inca momentul.

Apoi in planul lumii nedorite se infatiseaza deschizatura in care sufletul patrunde calauzit de o predestinatie suprema.

Stapanirea spatiului framanta formele materiei intr-o schimbare neintrerupta. Constiinta se zbuciuma cumplit sub apasarea inconjuratoare, se mladie, se subtiaza pana ce se impreuna cu materia informa...
1

Fu botezat in bazilica manastirii, a doua zi dupa ce veni pe lume. Primi numele Hans si binecuvantarea abatelui.

Crescu oropsit de toti, fiindca era slabut si fara spor la munca.

Cand implini treisprezece ani, intr-o duminica de primavara, tatal sau il lua de mana si pornira impreuna pe drumul cu multe cotituri ce suie din satul Odenhain, asezat pe rauletul Wischnitz, spre manastirea Lorsch, ale carei ziduri cu creneluri se vad de departe, dominate de cele trei turnuri ale baziliciei batrane.

Hans cunostea bine calea. O batuse de multe ori, manand vitele la pasune prin poienile padurilor de fag ce inconjoara manastirea. Niciodata insa nu i-a tremurat inima ca azi. De saptamani de zile nu se vorbise in casa lor decat despre duminica aceasta. Toti il invatau, il speriau sau il incurajau.

Tatal sau il dascalea si acuma neincetat cum sa sarute mana abatelui, cum sa raspunda cuviincios la toate intrebarile.

Poarta manastirii era deschisa. Pe podul suspendat peste santul ce apara zidul din afara, se imbulzea o gloata de cersetori si bolnavi in asteptarea pomenilor duminicale mai grase. Portarul, calugar laic, cunostea pe taranul Michel Boeheim, slujitor pe pamantul manastirii, om de treaba si cu frica lui Dumnezeu. ii si dadu mana sa i-o sarute si-l intreba, prieteneste, de sanatate. taranul ii povesti indata, cu mare belsug de vorbe, c-a venit sa dea pe Hans la manastire, c-ar vrea sa-l faca negresit calugar. Portarul, fecior de taran si el, foarte mandru de haina calugareasca pe care o purta, clatina grav din cap, tacu un rastimp ca un intelept, apoi zise ca s-au dus vremurile cand oricine se putea calugari de azi pe maine, ca lui nu-i vine a crede ca abatele va primi pe Hans in manastire. Totusi, ca sa-i arate un semn de bunavointa, il sfatui sa vorbeasca intai cu celariarul, care e adevaratul stapan al manastirii, mai puternic chiar decat abatele, si de care atarna tot.

Celariarul Primin era un calugar gras, roscovan, cu fata rasa si parul tuns chilug. Avea in grija toata administratia manastirii si era vesnic nervos si ragusit de cat racnea. Acuma se necajea cu cativa calugari laici care potriveau portiile pomenilor.

Vazand pe Michel Boeheim, desi altfel ii vorbea cu blandete, se rasti:

- Ce vrei, Michel? Nu cumva ai venit si tu la pomana cu cersetorii si ologii? Sa-ti fie rusine, Michel! Mare rusine! Se vede ca Satana va impinge pe toti numai la blestematii!

Drept raspuns, taranul se repezi plecat si-i saruta mana grasa, zicand catre copil:

- Ce stai, Hans? Saruta frumos mana preasfantului.

Umilinta lui Michel il dezarma intr-atata, ca binevoi sa mangaie obrajii si pletele balaie proaspat pieptanate ale copilului, mormaind:

- Spune ce doresti, Michel, spune degraba, ca, vezi bine, eu n-am nici duminica, nici sarbatori, ca toti crestinii...

Michel Boeheim incepu povestea de la Adam: ca Dumnezeu i-a daruit cincisprezece copii, ca viata e grea, ca multe pacate s-au abatut pe oamenii sarmani, ca a venit vremea sa ne gandim si la cele sufletesti mai cu nadejde... De-abia dupa ce izbuti sa enerveze rau pe celariarul Primin, isi spuse verde pasul:

- si asa ne-am sfatuit si ne-am socotit sa daruim pe Hans bunului Dumnezeu, sa se roage si el pentru noi si sa mijloceasca o soarta mai fericita pe lumea cealalta pe seama parintilor si fratilor lui. De altminteri e copil sfant, precum a fost de cand a deschis ochisorii in lume, si plapand, si supus, tocmai cum se cade sa fie slujitorul celui Atotputernic. Ca maine trec si cei sapte ani pana se implineste sorocul judecatii din urma si cel putin sa nu apuce ziua cea mare fara pic de aparator in fata Mantuitorului si numai innegriti de pacatele ticalosiei.

- Ce judecata din urma, nerodule? se infurie calugarul.

Ati innebunit rau, Michel! Unde vezi tu sfarsitul lumii?

- Apoi sa ne ierti, prea sfinte, asa merge vestea prin prostime, se umili taranul. Ca daca se implinesc o mie de ani de la venirea Mantuitorului, lumea asta pacatoasa trebuie sa piara si sa inceapa judecata tuturor, asa zice ca scrie la Sfanta Scriptura. Noi carte nu stim, ca nu-i de noi cartea, dar semnele sfarsitului se arata si orbilor: razboaiele nu mai contenesc, molimele si blestematiile se lafaiesc alaturi de foamete si saracie, om pe om se napusteste mai cumplit de cum se spune c-ar fi fost pe vremea paganilor...

Era atata credinta in ochii taranului, ca celariarul se multumi sa-l dojeneasca cu bunavointa, invatandu-l sa nu mai raspandeasca asemenea prostii pacatoase pe care numai diavolii le soptesc oamenilor ca sa-i ispiteasca si sa-i prapadeasca.

- De cati ani e copilul? intreba apoi, examinand pe Hans cu luare aminte.

- Raspunde, Hans, il indemna Michel. Sa nu-ti fie rusine, Hans! Raspunde frumos, ca doar esti baiat mare si cuminte.

- La Pasti am implinit treisprezece, facu Hans cu glas cald si privind drept in ochii celariarului.

- si poftesti aievea sa slujesti cu frica pe Dumnezeu si numai pe Dumnezeu?

- Dumnezeu vrea si Sfanta Fecioara, raspunse copilul cu o lumina mare in ochii limpezi, uimind pe calugar.

Atunci Michel se dadu mai aproape si sopti tainic celariarului:

- A spus de multe ori maica-si, ca mie n-a indraznit, ca eu n-am vreme sa ascult palavrele copiilor, ca, zice, i s-ar fi aratat mereu in vis Domnul nostru Isus Hristos, in haina alba pana-n pamant si cu coroana de raze pe cap si cu semnele cuielor la maini si la picioare, si l-a mangaiat pe obraz, uiteas a, si i-a zis: "Vino dupa mine!" si a pornit copilul, dar pe urma s-a trezit...

Calugarul Primin se inchina ca in fata unei minuni. ii fulgerase prin minte sa primeasca pe Hans in tagma calugarilor laici, sa-l aiba pentru munca, fiindca de meseriasi harnici e mai multa nevoie in manastire decat de invatati. Avea sovairi din pricina infatisarii costelive a candidatului. intalnind insa lumina stranie din ochii copilului, apoi mai auzind si cuvintele lui Michel, celariarul se infricosa. Slujba lui neingaduindu-i o viata cucernica si ferita de pacate, traia in groaza amara si a pedepsei lui Dumnezeu si a ispitelor Diavolului.

- Bine, bine, sa mergem la...

Porni, fara sa poata sfarsi, spre bazilica severa, printre cladirile scunde cu coperise tuguiate ale meseriasilor, ca pe o ulita, urmat de-aproape de Michel si Hans.

La intrarea bazilicii, celariarul se opri un moment si ridica ochii la cer, intrebator, cautand parca o povata. Privirea lui aluneca peste boltile portalului, peste cele sapte randuri de ferestre ale turnului principal, pana la crucea neagra, cu bratele subtiri. Apoi, lamurit si hotarat parc-ar fi primit o porunca de sus, intra repede in atrium, isi muie degetele in apa sfintita si isi facu cruce. Pe o usa laterala iesi in curtea pardosita si acoperita ca un gang, trecu pe dinaintea vorbitorului si a scoalei, ajunse la casa abatelui, lipita de bazilica si comunicand cu naosul printr-un coridor.

Locuinta avea numai doua incaperi mici ca si chiliile fratilor. Abatele era in genunchi, in fata unui altar, adancit in rugaciuni. Nici nu observa cand intrara cei trei. Celariarul insa auzi foarte clar cuvintele.

- Benedictus qui venit in nomine Domini!

Fu cuprins de spaima, parca ar fi fost o intampinare cereasca.

Pleca genunchii si balbai inmarmurit:

- Parinte, a venit un copil sfant in mijlocul nostru...

Michel ingenunche de asemenea, soptind copilului:

- Aide, Hans, ingenuncheaza frumos, sa vada preasfantul cat esti de cuminte.

Abatele, ca si cand n-ar fi auzit nimic, isi urma rugaciunile pana la sfarsit. Apoi intoarse capul intrebator. Cu barba alba si capul tuns, cu ochii inflacarati de o lumina pioasa, parea un pustnic sfant, ratacit printre oameni. Hans, parca l-ar fi cunoscut de mult, se apropie, ii saruta mana si rosti rugator:

- Tata...
2

Anul de noviciat fu greu ca un pacat de moarte.

Ispita tacerii si a singuratatii tinu sapte saptamani. inchis in chilia dosnica, nu putea vorbi cu nimeni afara de Dumnezeu.

Un calugar mut il conducea, dis-de-dimineata, in capela novicilor, unde trebuia sa asculte, in genunchi, o liturghie lunga urmata de predici nesfarsite. Apoi iar singuratatea chiliei in care de-abia patrundeau cateva raze de lumina cenusie.

O revolta crancena il framanta in primele zile. Genunchii il dureau, iar tacerea si singuratatea ii valtorau amintirile vietii de-afara, zgomotoasa, vesela, pestrita. il chinuiau pareri de rau si dorinte de evadare. Se simtea ca ingropat de viu intr-o cripta straveche. Pe urma amintirile se imputinau, cernute parca prin site tot mai dese. Resemnarea i se cobori in suflet, infrumusetata de asteptarea unei revelatii care trebuie sa vie si pe care trebuie s-o merite. incepu sa doreasca un semn de incurajare din alta lume, o vedenie sfanta care sa-i oteleasca inima. Umbla de ici-colo prin chilia ca o cusca, murmurand neincetat cuvinte de rugaciune. Patul de scandura cu perna de lemn il intareau.

O masuta subreda si un scaun fara speteaza mai avea, si pe perete, la capatai, o icoana a Maicii Domnului, veche, cu rama mancata de carii. in fata ei se oprea din ce in ce mai mult, ca inaintea unei fiinte vii. Zugraveala stangace arata un cap frumos de femeie, cu ochii mari, cu privirea blanda si plina de mistere.

si ochii ei il urmareau necontenit, oriunde se misca in chilie, parca s-ar fi intors dupa el, chematori si mangaietori. Privirea lor, cunoscuta, parc-ar fi intalnit-o de mult, ascundea taina revelatiei pe care o ravnea din adancimile su-fletului.

De-acuma nu se mai simtea singur. Privirea icoanei il insotea pretutindeni, ii lumina sufletul chiar in bezna noptilor petrecute pe patul de scandura. in rugaciuni invoca mereu pe Maica Precista, adapostul si sprijinul vietii lui.

Cand se ispravira cele sapte saptamani de incercare si fu mutat intre ceilalti novici, zgomotosi si indiscreti, i se paru ca s-a coborat in purgatoriu. Convorbirile lor lumesti, intrebarile lor necuviincioase il raneau in suflet. Smerenia si cuviosia le erau necunoscute. Sfiala lui ajunse repede bataia lor de joc.

incepu scoala: citit, scris, socotit, cant, religie.

Celariarul recomandase pe Hans magistrului novicilor ca pe un sfant care a vorbit cu Mantuitorul. Magistrul era sceptic in privinta vedeniilor mistice, spunand ca au devenit atat de numeroase incat primejduiesc bazele credintei adevarate.

Fiindca Hans era ascultator si silitor in toate, il lua cu blandete, impotriva obiceiului sau de-a bruftului pe novici spre a le strivi gandurile lumesti.

invatatura insa nu-l ademenea. Iubirea tainica pentru Dumnezeu ii epuiza toate dorintele. Numai cantul ii placea. Melodiile triste parca-i rascoleau in suflet alta viata. invata totusi cu sarguinta citirea si scrierea. Voia sa stie latineste ca sa afle din carti, fara ajutorul oamenilor, vietile sfintilor dupa care sa-si calauzeasca viitorul. La socotit manca deseori bataie, impreuna cu ceilalti elevi, ca sa le intre mai bine in cap misterele adunarii si scaderii. Singur Hans plangea amarnic, ca o fata, spre uimirea si chiar dispretul colegilor. Pentru toate suferintele gasea alinare in privirea icoanei sfinte din chilia tacerii. Ca sa nu se desparta de ea, ceruse sa ramaie acolo, si celariarul Primin, in mod exceptional, ii ingaduise.

De altfel celariarul se mandrea a fi protectorul novicelui Hans.

il ajuta unde putea si se gandea mereu ce nume sa-i dea, sfatuindu-se in privinta aceasta cu calugarii mai batrani. Unii propuneau sa-l numeasca Chrodegang, in amintirea piosului si intaiului abate care a sfintit manastirea Lorsch acum doua secole si jumatate. Magistrul novicilor, consultat de asemenea ca mai invatat intre toti, starui pentru numele Lollus, purtat odinioara cu mare cinste de abatele care a slujit intaia oara in bazilica noua, in fata imparatului Carol cel Mare. Celariarul sovai si, in cele din urma, se opri la Adeodatus, dupa numele in care si-a botezat copilul sfantul Augustin. in duminica dinaintea ceremoniei legamantului solemn, celariarul chema la manastire toata familia lui Michel Boeheim sa-si ia ramas bun de la Hans, spunandu-le:

- De-acuma Hans e ca si mort pentru voi! E numai al lui Dumnezeu si al nostru.

taranul zambi incurcat si induiosat, mormaind ceva despre sprijinul ce-l vor avea, prin Hans, pe lumea cealalta. Mama copilului insa se porni pe niste bocete de rasuna vorbitorul cu tavanul boltit. Hans, alb ca varul stins, cu un suras de resemnare pe fata, saruta pe toti cei patrusprezece frati ai sai.

Ceremonia se facu apoi cu deosebita pompa. insusi abatele Kempten, desi bolnav, sluji liturghia si tinu chiar o homilie speciala, aducand ca pilde, pentru novicele care intra in viata monacala, virtutile marilor cenobiti si reamintind cele trei calitati indispensabile celor ce vor sa serveasca aievea biserica Domnului: stabilitas, conversio morum, obedientia.

Dupa serbarea din bazilica, celariarul Primin, lacrimand de emotie, imbratisa pe tanarul frate, murmurand:

- Adeodatus, roaga-te si pentru mine, caci multe greseli imi apasa sufletul!

Spre toamna, ciuma cea mare care bantuise Italia, ajunse in campia Rinului ca o vijelie naprasnica, raspandind moartea si groaza. Satul manastirii ramase pustiu; oamenii ce nu apucasera sa fuga spre miazanoapte, pierira in mai putin de doua saptamani. Mortii neingropati putrezeau pe ulite si prin case. Cativa calugari, care coborasera in sat sa ingrijeasca pe bolnavi, nu se mai intorsesera, iar altii nu mai indraznira sa iasa dintre zidurile manastirii. Atunci Adeodatus se oferi sa plece sa inmormanteze cadavrele, si exemplul lui imbarbata si pe altii. Toata familia lui Michel Boeheim fusese secerata de moartea neagra; Adeodatus isi ingropa plangand parintii si fratii.

Ramas de-acuma singur pe lume, Adeodatus se simtea mai aproape de Dumnezeu. in tovarasia calugarilor, in dormitorul comun, in refectoriul comun, parca era un strain. Ceru si obtinu o chilie, chiar alaturi de camera flagelatiei. isi lua si icoana Maicii Domnului. in seara cand o vazu in chilia sa, avu o fericire atat de mare, ca el insusi se spaimanta. Visuri necurate il chinuira. Ispita Diavolului ii tulbura inima. Dori o ispasire aspra. Intra de dimineata in odaia torturilor cucernice. Ruga pe un frate sa-l pedepseasca. Trebui sa staruie mult pana ce primi, pe spinarea goala, cincizeci de curele. Carnea i se invineti. Durerea ii potoli sangele. Se intoarse multumit in chilie, cazu in genunchi in fata icoanei batrane si planse:

- Sfanta Fecioara, indura-te...
3

Celariarul Primin socotea ca Adeodatus e atat de sfant, incat ii ajunge scoala inferioara. De alta parere era insa magistrul care, cu incuviintarea abatelui, trecu pe tanarul calugar in scoala superioara, sa studieze artele liberale, de o parte gramatica, dialectica si retorica, iar de alta parte aritmetica, geometria, muzica si astronomia.

Adeodatus se supunea cu umilinta tuturor indemnurilor. Dragostea invataturii il cucerea cu cat inainta mai mult in cunoas terea limbii latine. Magistrul, carturar pasionat, il incuraja, ii alegea cartile potrivite, ba il introduse si in biblioteca manastirii, aflata la stanga corului. Era o singura odaie vasta, cu dulapuri deschise de lemn innegrit de vremuri, pe ale caror rafturi se odihneau, colbuite, feluritele volume legate in piele, scrise pe pergament cu litere greoaie. ii povesti ca biblioteca a fost adunata de primii calugari, toti carturari mari care, din ordinul abatelui, copiau ziua-noaptea manuscrise imprumutate.

Acuma insa, de vreo suta de ani, patima invataturii a disparut din sufletul fratilor si biblioteca e mai mult pustie.

Doar magistrul si un bibliotecar batran mai scormonesc arar prin foliantele uitate.

in trei ani, Adeodatus citi multe volume latinesti, ferinduse de cele grecesti, ebraice si arabe, pe care nu le pricepea.

Dintre toate insa mai mult ii atata curiozitatea o carte cu povestirea lui Siegfried, afland de-acolo cu uimire ca eroul ar fi ingropat chiar in manastirea Lorsch si ca locul unde a fost ucis miseleste ar fi de asemenea prin apropiere. Ceru bibliotecarului lamuriri mai bogate. Batranul habar n-avea.

Magistrul insa ii spuse ca volumul e o copie dupa colectia de legende eroice, facuta din porunca imparatului Carolus Magnus. ii arata, in dreapta altarului, crucea neagra pe o lespede sub care se odihnesc ramasitele pamantesti ale viteazului, intre mormintele celor doi imparati Ludovic Piul si Ludovic cel Tanar. ii fagadui sa-l duca, intr-o zi, sa cerceteze tinutul unde s-a prapadit eroul eroilor.

in sfarsit magistrul, dupa multe amanari, porni cu Adeodatus pe marginea raului, in sus, prin padurea ce adumbrea dealurile line. Inima tanarului tresalta ca o pasare scapata din colivie. in vreme ce invatatorul ii povestea intamplari de demult, Adeodatus se gandea ca, de ani de zile, azi e intaia oara cand a iesit pe poarta manastirii. I se parea mai vesel aici soarele primaverii, mai frumos cantecul pasarilor, iar in fosnetul frunzelor auzea chemari ispititoare. isi aducea aminte zilele dinainte de-a imbraca haina calugareasca: cum se ducea cu vitele la pasune, voios, impreuna cu alti copii de varsta lui. Parca vedea iar pe Margareta Hippler, mai mica decat dansul, pierzandu-si mereu vacile prin padure si bocindu-se pana ce alerga el sa i le gaseasca.

Sosind la un parau, cotira in dreapta. Urcusul era mai greu si magistrul, grasun, gafaia si-si stergea intruna fruntea si capul plesuv, cu maneca sutanei. Se oprira la un izvor cladit cu bolovani ca o fantana. Magistrul se aseza, istovit, se odihni putin si pe urma explica: Uite, colo s-a plecat Siegfried sa-si astampere setea; uite, colea teiul batran in care si-a agatat armele; pe-aici, s-a furisat Hagen, i-a luat lancea si l-a izbit in crucea spetelor; dincolo si-a sfaramat scutul Siegfried; pana colo s-a dus cu lancea infipta in spate; mai incolo si-a dat sufletul... Adeodatus se minuna. El mai umblase pe-aici, stia de la oameni doar ca fantana e fermecata si vazuse fete din Odenhain, venind in zorii zilei sa ia apa de izvor, s-o dea de baut celor pe care doreau sa-i inlantuiasca. Magistrul zambi: asa-i poporul, isi uita eroii si schimba necontenit legendele despre ei.

Adeodatus, ajuns iar in chilia lui intunecoasa si tacuta, se simtea vinovat in suflet si nu-si dadea seama pentru ce. isi ceru iertare de la icoana sfanta, dar noaptea visa numai viteji inarmati care se ucideau de dragul femeilor.

De-acuma se ducea deseori la izvorul din poiana de tei, singur, parc-ar fi cautat pe cineva. Visa cu ochii deschisi, copacii luau infatisari omenesti, vajaitul codrului il impresura cand cu chiote de veselie, cand cu plansuri infundate.

Apoi, intr-o duminica, intorcandu-se pe inserat spre manastire, intalni pe carare o femeie. Pleca fruntea, sa n-o vada.

Simti insa ca ea s-a oprit si, ajungand in dreptul ei, ii auzi glasul care il chema pe nume:

- Hans!

Glasul ii era cunoscut. Vru sa treaca inainte si totusi se pomeni stand pe loc. Fara sa vrea, ridica ochii. Era o fetiscana de vreo saptesprezece ani. Ochii ei caprii il priveau cu bucurie. Cozile ei groase, impletite, canepii, coborau pe umeri in jos, pe langa sanii plini care se rotunjeau, sub camasa stramta, ca doua mere parguite. Adeodatus vazu tocmai sanii fetei si deodata i se aprinse sangele intr-o vapaie ciudata, iar inima incepu sa-i zguduie pieptul.

- Nu ma mai cunosti, Hans? ii zise fata cu un suras de mirare. Margareta... A lui Hippler... Nu tii minte cand imi pierdeam vacile prin padure? Adeodatus nu auzea nimic. Privirea lui se framanta pe sanii ademenitori si pe buzele ei umede care, vorbind si zambind, parca-l dojeneau si-l chemau. incerca sa plece ochii, sa inabuse ispita clocotitoare. Nu izbutea. si fata ciripea mereu:

- stii, Hans, acum patru ani, cand a venit moartea cea neagra, noi am fugit in lume si am stat doi ani departe, intrun tinut unde-s numai munti si paduri. Mult am patimit peacolo, vai de sufletele noastre, dar pe urma ne-am intors acasa.

si acuma tata vrea sa ma marite cu Wendel, il mai tii minte? Oamenii, prin sat, spun ca tu esti un adevarat sfant, zau, asa vorbeste lumea. Se zice c-ai facut si minuni. Apoi daca ma marit, sa stii, Hans, ca...

Calugarul isi dadea seama ca se pierde. O clipa de va mai asculta glasul ei si nu-si va smulge privirea de pe sanii ei, are s-o ia in brate, s-o omoare in sarutari. Cu o sfortare cumplita inchise pleoapele si ingana ragusit, desperat:

- Piei, Satano!... Satano!... Satano!...

incepu sa alerge nebuneste, cu pleoapele stranse, cu inima ingrozita, sa scape din vraja pierzaniei. Nici nu cuteza sa se mai uite inapoi, ca si cand i-ar fi fost frica sa nu-l intoarca ispita.

in tacerea chiliei se batu cu pumnii in piept, implorand sprijinul Domnului impotriva Diavolului care incearca sa-i zdruncine cuviosia. Pe cand se ruga insa, prin inima ii umbla, ca un talhar, regretul ca barem n-a sarutat pe Margareta. Uluit, ridica ochii spre icoana Maicii Sfinte, dar si ea parca-l mustra: de ce n-a sarutat-o? Se crezu pierdut si parasit. Planse multe nopti, nemaistiind bine nici pentru ce plange: ca n-a strans in brate pe fata cu sanii atatatori sau de teama ca o prabusire mare ii ameninta sufletul? Fura cartea cantecelor de vitejie si iubire, pandi o clipa cand nu era nimeni in bucataria cea mica si arunca in foc volumul cu file ingalbenite, legat in piele de capra salbatica.
4

Asa se linisti. isi zicea ca toata tulburarea numai cartile i-au pricinuit-o, deschizandu-i ferestrele altei vieti, cu ispitiri si pacate. Cine traieste pentru Isus, n-are trebuinta de invatatura, ci numai de credinta. Adevaratul suflet cucernic se fereste de prilejurile care-i pot zdruncina credinta. intocmai cum spuneau si ceilalti frati dispretuitori ai bibliotecii.

Peste cateva saptamani amintirea Margaretei pieri ca un vis fara urme. De altfel gandurile ii fura intoarse spre grija cea mare ce stapanea tot mai staruitor sufletele pioase. Nici doi ani nu mai erau pana la implinirea miei de ani de la Hristos, care insemna sfarsitul lumii si judecata suprema. in manastire se vorbea mereu de apropierea vremii. infricosarea sporea. Semne dese vesteau venirea Mielului. A fost moartea cea neagra, acuma ameninta foametea, caci de trei ani seceta e asa de apriga incat oamenii de-abia isi mai trag zilele din rodul pamantului. Totusi multimea nu parasea calea pacatelor si nu se pocaia. Ticalosiile lumii se inteteau incat duhoarea lor se ridica, sfidatoare, pana la cer. Preotii si calugarii se balaceau in rele intocmai ca si slabanogii si nemernicii vietii.

Episcopii si carmuitorii se intreceau in incercari de-a lamuri poporul ca credinta despre sfarsitul lumii e pacatoasa.

Lamuririle lor mai mult mareau ingrijorarea.

Adeodatus credea puternic in apropierea sfarsitului cand Satana cel incatusat va fi slobozit pe pamant sa distruga vita si samanta omeneasca ticaloasa. Dormea cu Apocalipsul la capatai. Cu cat il citea mai sarguincios, cu atat cuvintele intunecate i se infatisau ca niste lumini stralucitoare. Compara cele ce auzea ca se petrec in lume cu prevestirile din cartea sfanta si se cutremura de orbirea celor ce nu vor sa vada. incepu sa-i roada in inima o indoiala: poate ca pacatuieste stand la adapostul zidurilor unde nu patrunde ispita? Nu ferindu-se de incercari, ci infruntandu-le si biruindu-le se intareste credinta slujitorului Domnului. E usor sa fii curat cand mana Diavolului nu te atinge. Binele n-ar exista in lume, daca n-ar fi si raul.

De-abia in lupta cu raul se pot invedera binele si virtutea.

Vru sa caute ispitele, sa iasa in lume si sa-si oteleasca sufletul. Se gandi sa faca un pelerinaj pana la Ierusalim sau barem la Roma, sa sufere chinuri si durere pentru credinta lui. Celariarul Primin, aflandu-i planurile, il convinse sa mai astepte.

Apoi, in toiul iernii, aproape de Craciun, se ivi pe cer o cometa care spaimanta toata lumea. Era atat de luminoasa, ca se vedea si ziua, parc-ar fi umblat sa inghita soarele.

Oamenii asteptau din ceas in ceas prapadul. Chiar episcopii imparteau binecuvantarea apostolica si iertarea pacatelor spre a mantui cat mai multe suflete pentru viata eterna. taranii dimprejur se adunara sub zidurile manastirii, sa-i gaseasca langa lacasul sfant trambitele judecatii din urma, se imbulzeau la spovedanie si se rugau fierbinte cu ochii in sus, spre cerul tainuitor de primejdii.

Dupa ce se stinse semnul ceresc si lumea reintra repede in fagasul vietii desfranate, inima lui Adeodatus se umplu de amaraciune. Se simtea nevrednic de mila Atotputernicului pentru ca el huzurea in chilie, in loc sa propovaduiasca prin vorbe si fapte credinta binefacatoare. Cum se desprimavara, se infatisa la abatele Kempten si-i marturisi plangand zbuciuma rile, cerandu-i voie sa plece printre oamenii rataciti, sa-i intoarca pe calea mantuirii. Abatelui ii placu gandul tanarului calugar. Ca sa-l puna la o incercare prealabila, il insarcina sa-i duca o scrisoare catre arhiepiscopul Willegis din Mainz, sa se inapoieze curand cu raspunsul si, daca dorinta de plecare ii va mai starui in suflet, pe urma sa mearga incotro il va indrepta Dumnezeu.

Adeodatus cobori in valea Rinului, trecu prin sate si orase, sosi intr-o seara sub zidurile batranei cetati Mainz si mase pe camp, nevroind sa se adaposteasca prin hanurile ce se aflau in apropierea portilor inchise si despre care auzise ca sunt cuiburi de pierzanie pentru sufletele cele mai tari in credinta.

in noaptea aceasta, pe cand se odihnea ghemuit sub un copac inmugurit, i se arata intaia oara Diavolul, sub chipul unui catelus negru cu ochii ca doi carbuni aprinsi. Necuratul se apropia mereu, tiptil, dar disparea in bezna indata ce calugarul isi facea semnul crucii. Spre miezul noptii, atipind putin, vazu chipul Fecioarei Maria, coborand parca din icoana lui scumpa.

Preacurata ii zambea bland. Pe buzele-i sfinte, Adeodatus citea cuvantul: "Iubeste..." in aceeasi clipa se trezi, simtind aproape de obrazul drept o respiratie calda si vazand iar ochii ca doi carbuni aprinsi. Sudori reci ii broboneau fruntea. Bratul ii tremura incat de-abia putu schita semnul mantuitor al crucii.

Se ridica in genunchi si incepu sa se roage fierbinte. Asa il gasi rasaritul soarelui.

Intra in Mainz impreuna cu carele taranilor care duceau merinde si dijme. Paznicii portii, vazandu-l murdar de noroi, rasera:

- Uite, calugarasul, cum s-a tavalit ca un purcel printre purcele!

Adeodatus rosi, dar nici nu ridica ochii. Merse pe strazile intortocheate, printre casele cu coperisuri tuguiate si cu zidurile mohorate, inainte, ca si cand ar fi umblat toata viata numai pe-aici. Oamenii se opreau, se mirau de infatisarea lui salbatica si se inchinau ori il ocarau. Dadu peste un halebardier ce se plimba sever prin fata unui palat. isi aduse atunci aminte ca are de implinit o misiune si ca nu stie unde poate gasi pe arhiepiscopul Willegis. Halebardierul ii arata, fara a scoate un cuvant, un turn ascutit si inalt care se ridica departe deasupra tuturor caselor. Calugarul porni intr-acolo. Se rataci.

Pe la amiaza de-abia nimeri in piata dominata de resedinta guvernatorului spiritual si militar al orasului. Patrunse in cladirea greoaie si intunecoasa, cu ochii mereu in pamant, pe o scara cu treptele tocite, cuprins intr-un valmasag de oameni urcand spre aceeasi tinta, isi facea cruce din cand in cand si murmura franturi de rugaciuni. Vedea numai cizme mari cu pinteni lungi si sandale cu curele sub sutane castanii.

Apoi deodata se pomeni intr-o sala vasta, cu ferestrele intocmai ca ale bazilicii din Lorsch si cu un tron stralucitor in care sedea un batran cu barba neagra piscata abia de carunteala, cu obrajii rosii, imbracat in haina scumpa de hexamiton cu ape matasoase si avand in dreapta toiagul episcopal. Adeodatus isi croi drum cu coatele prin multimea de preoti si ostasi, si se prabusi la picioarele tronului, parc-ar fi cautat acolo aparare si odihna. Un lancier il apuca de umar, vrand sa-l arunce inapoi. Arhiepiscopul insa facu semn sa-l lase. Calugarul scoase din san scrisoarea si o intinse, balbaind istovit:

- Abatele... sfantul... Lorsch...

Fata stapanului orasului se insenina. Lua scrisoarea si incepu sa citeasca. Adeodatus il privea si in privirea aceasta tremurau mii de sperante tulburi. Vazu in ochii marelui pastor aprinzanduse o lumina ciudata, batjocoritoare, care-l spaimanta. Apoi auzi glasul lui compatimitor:

- Ei, sarmanul Kempten! A ramas tot cu nalucirile pioase.

Arhiepiscopul Willegis se uita zambind la cei dimprejur, clatina din cap si adauga:

- Spune abatelui, tinere, sa fie linistit! N-a sosit inca sfarsitul lumii! Sa citeasca mai cu luare aminte cartile sfinte si sa-si alunge din suflet ingrijorarea, asa sa-i spui, tinere! De altfel ii vom trimite si raspuns scris, mai tarziu.

Adeodatus nici nu mai saruta mana arhiepiscopului. Fugi din sala, cobori pe scara de piatra, alerga pe ulite, ingrozit, asteptand din moment in moment sa se porneasca o ploaie de foc si pucioasa care sa nimiceasca cuibul nelegiuirii, precum au fost prapadite odinioara Sodoma si Gomora.

Iesi din oras plangand cu hohot. Paznicii se harjoneau cu niste tarance si nici nu-l luara in seama. Adeodatus, descult, cu capul gol, alerga, parca l-ar fi gonit. Spre seara ajunse intrun sat. Batu la multe porti in zadar. taranii se fereau de calugarii ratacitori ca de diavoli. De-abia porcarul il gazdui dupa oarecare sovairi, fiindca avea o fata marisoara. Era evlavios si nevoias, cu o droaie de copii. Povesti calugarului multime de intamplari destrabalate si crime monstruoase care vesteau sfarsitul lumii. il indemna sa se opreasca negresit la Niersteyn, sa caute pe pustnicul sfant daca vrea intr-adevar sa auda glasul Domnului.

Pana la Niersteyn merse doua zile. Un copil il calauzi la lacasul schimnicului, sub o stanca, langa apele Rinului.

Copilul ii spuse ca sfantul n-are nume, ca traieste acolo de ani de zile, singur, si ca afuriseste pe oricine incearca sa se apropie. Adeodatus se apropie umilit. Pe o lespede de piatra, in genunchi, pustnicul se ruga, scrutand cerul cu privirea inflacarata, lovindu-si pieptul cu pumnii incat ii tremura barba incalcita, plina de noroi si maracini. Cuvintele nu se intelegeau, ci doar un mormait prelung. Cand simti pe Adeodatus, intoarse capul spre el, il cantari si rosti raspicat:

- Vii sa ma ispitesti, Diavole, sub chip de om? Calugarul cazu in genunchi, se inchina si tacu. in ochi avea lacrimi si o privire atat de amarata, ca sfantul murmura:

- Am fost si eu ca tine, iar acuma iata-ma mai ticalos, ne-vrednic sa ma alinte lumina soarelui.

isi continua apoi rugaciunile pana se cobori intunericul, fara a se mai uita la tanarul calugar care se simtea fericit ca barem poate sta in apropierea unui sfant. De cateva ori, in cursul noptii, Adeodatus se destepta in mormaituri manioase: pustnicul alunga diavolii ce incercau sa se apropie.

sapte zile si sapte nopti petrecu Adeodatus in preajma anahoretului.

Nu-i afla numele, dar ii descoperi povestea. Era dintre calugarii de la manastirea Farfa, cei ce ucisesera pe abatele Dagobert, adusesera acolo femei si traisera multi ani numai in desfrau si blestematii. intr-o buna zi, pustnicul de azi, cuprins de remuscari, a fugit dintre tovarasii criminali, a ratacit prin Italia, a cautat sa urce pe muntele Gargano in varful caruia se zice ca sihastrii sfinti stau de vorba cu ingerii, a fost insa oprit la jumatate cale de un glas care i-a poruncit sa traiasca si sa ispaseasca daca vrea sa dobandeasca iertare de la Dumnezeu. Atunci a plecat mai departe prin lume, s-a hranit numai cu radacini si a nimerit aici unde vrea sa-si incheie viata pacatoasa vestind apelor cuvantul Domnului, caci oamenii, scufundati in noroi pana-n gat, nu mai sunt in stare sa se pocaiasca si vor fi starpiti curand de pe fata pamantului. A inceput anul cand se implineste mileniul, se inmultesc mereu semnele sfarsitului, dar nimeni nu ia seama.

Numai cand vor suna trambitele arhanghelilor, se vor dezmetici pacatosii, dar va fi prea tarziu.

Adeodatus sosi la manastire impacat si mangaiat. Avea singura grija sa-l gaseasca judecata cea mare cu inima curata.

Cuvintele arhiepiscopului starnira indignare in Lorsch. Abatele Kempten muri inainte de-a veni raspunsul scris de la Mainz.

Calugarii vazura in moartea cuviosului lor stapan favoarea Mantuitorului care a vrut inadins sa-l fereasca de chinurile pierzaniei obstesti.

Iar nu mai parasea chilia Adeodatus, decat cand se ducea la bazilica. Postea si ajuna si se ruga. Nu citea nimic. Chiar cartile de rugaciuni le aruncase. ii spusese si pustnicului: cartea e izvorul relelor, inceputul si sfarsitul tuturor pacatelor de moarte.

Icoana Fecioarei Maria veghea asupra lui, neincetat, cu ochii ei prea iertatori. Uneori totusi se mai surprindea morfolind amintiri lumesti: ba o scena nerusinata zarita pe drumul spre Mainz, ba iarasi intalnirea de odinioara cu Margareta Hippler...

Nu sovaia deloc. Trecea indata in camera flagelatiei si isi tortura carnea pana i se potolea sangele.

Veni un abate nou in fruntea manastirii. Era tanar, se imbraca ingrijit si iubea cartile. Adeodatus nu vedea intr-insul nici urma de adevarata cucernicie. incepu in manastire o viata mai sloboda. Fura adusi cativa frati invatati sa reorganizeze scoala, iar altii sa cerceteze volumele bibliotecii si sa le inmulteasca.

Noul abate nu mai dadea voie calugarilor nici sa vorbeasca despre sfarsitul lumii, desi era acuma aproape. Declara intr-o homilie, de pe amvon, ca e o erezie sa se creada in asemenea copilarii, ca nicaieri in cartile sfinte nu se spune asemenea absurditate.

- Iarta-l, Doamne, ca nu stie ce vorbeste! bolborosi Adeoda-tus auzind vorbele abatelui care i se pareau un sacrilegiu.

Ultima zi sosi cu un semn ingrozitor. Pe cer se ivise brusc o cometa. insusi abatele se sperie, iar calugarii asteptau din clipa in clipa sa rasune trambitele sfarsitului. Noaptea spori infricosarea. Se facu in bazilica o liturghie care avea sa dureze pana va incepe judecata divina. Toti fratii, chiar cei laici, se imbulzeau sa fie mai aproape de altar in momentul suprem.

Curtea manastirii se umpluse de tarani. Cand inflorira zorile in ferestrele multicolore, abatele incheie repede slujba si pleca sa se culce, soptind celor dimprejur:

- Nu v-am spus ca n-are sa fie nimic? Toata lumea respira usurata si se imprastie. Adeodatus insa ramase in genunchi, in acelasi loc, cu ochii la crucea de aur de pe altar, cu ghimpele dezamagirii in inima, asteptand totusi minunea. Lumanarile se stinsera pe rand. Doar cateva candele mai palpaiau ici-colo. Era acuma singur in bazilica intunecoasa.

Inima ii tremura, sfioasa, intr-o asteptare mare. Gandurile toate i se impletira intr-o fasie luminoasa in care intelesurile se pierdeau incet-incet. Avea simtamantul ca sufletul i se desprinde usor si pluteste lin deasupra vietii. Biserica se umplu apoi de o lumina viorie. Dintr-o firida inalta, Fecioara Maria in haina alba, cu surasul bland pe fata-i alba, cobori de pe soclu si veni spre dansul, cu bratele intinse, albe, inganand cuvinte pe care inima lui le simtea, intelegandu-le. O fericire atat de mare ii cuprindea sufletul, incat isi dadea seama ca n-ar putea-o indura daca ar tine mai mult. si deodata lumina se stinse, vedenia se risipi, iar Adeodatus se prabusi in nesimtire pe treptele altarului.

Se destepta in chilie, pe patul de scanduri, intalnind indata privirea Fecioarei din icoana. Spinul indoielii ii disparuse din inima. Acuma stia ca a talmacit gresit proorocirea din Apocalips.

- Cand se vor implini o mie de ani de la invierea Mielului, nu de la nastere! isi zise cu incredere. Mila Domnului e nemarginita! Iata treizeci si trei de ani pentru pocainta deplina a oamenilor!
5

Totusi nu se mai simtea bine in manastire, sub obladuirea tanarului abate care, in locul cucerniciei, punea nazuintele carturaresti, poruncind tuturor calugarilor sa citeasca, ba chiar sa copieze carti pagane. Apoi cand, intr-o zi, abatele isi batu joc de zbuciumarile lui pioase, indraznind a le socoti exagerari sau prefacatorii, Adeodatus nu se mai putu stapani, il afurisi in fata mai multor frati, isi lua icoana sfanta si pleca in lume.

Ani de zile pribegi de la Franconovurd pana la Spira, oprindu-se cand la o manastire, cand la alta. Apoi il cuprinse dorul de-a vedea Roma, orasul in care au suferit mai mult martirii si peste care azi domneste urmasul Sfantului Petru.

Trecu Alpii, descult, cum umbla de altfel totdeauna. Cand ajunse sub zidurile stravechi, era de treizeci de ani. Orasul insa il nemultumi. I se paru mai ticalos chiar decat Mainz.

Ruinele din vremile pagane il suparau ca niste sfidari. Rataci pe strazile fara viata, calauzit de un calugar care cunostea bine Roma si care-i spunea ca acuma orasul nu adaposteste nici treizeci de mii de suflete. ii arata ulite intregi, pustii, paraginindu-se vazand cu ochii.

Adeodatus ar fi pornit mai departe a doua zi, daca nu l-ar fi retinut dorinta de-a saruta mana Pontificului. Ca sa patrunda insa la papa Sergius, trebuia sa astepte cel putin o saptamana. Fu gazduit intr-o casa veche, pe Viminal, anume pentru pelerini.

Locul i se paru cunoscut parc-ar mai fi umblat candva pe-acolo.

in casa se simti deodata in puterea unui farmec ciudat. Crezu intr-o ispitire a Necuratului. in odaita intunecoasa aseza icoana Fecioarei pe mescioara murdara, cazu in genunchi si rosti de cateva zeci de ori, cum obisnuia cand voia sa-si inalte inima:

- Domine, Jesu, Rex pie, Rex clemens, Pie Deux...

Fecioara ii zambi. si zambetul era atat de ispititor, incat Adeodatus lua icoana, cu amandoua mainile, si o saruta pierdut, fara sa-si dea seama ca patima lui ar putea fi necurata.

Lemnul vopsit se incalzi de buzele-i arse. Inima il durea.

Noaptea avu visuri de care se rusina dimineata si pe care totusi le alinta cu drag, parca n-ar fi fost in stare sa se desparta de ele. Fecioara Maria parea o femeie ca toate femeile, iar el insusi fara credinta adevarata in suflet. si se iubeau cu o iubire pacatoasa: se imbratisau vijelios si isi muscau buzele cu o placere atat de draceasca, incat, trezindu-se, mai simti cateva clipe in tot corpul voluptatea pierzatoare de suflet.

Izbucni in plans amarnic. Satana l-a biruit, murdarindu-i chiar icoana Fecioarei Maria. Toata ziua isi biciui trupul, dar nu cuteza sa se uite la icoana. si noaptea urmatoare visul se repeta mai nelegiuit, lasandu-i in minte si niste cuvinte deale femeii: "Eu sunt perechea ta adevarata, numai eu..." si a treia noapte la fel.

Adeodatus isi vedea prabusirea, daca va mai starui in orasul ruinelor. Renunta brusc de a mai saruta mana papei, isi infasura icoana si fugi din Roma, parc-ar fi savarsit toate crimele lumii.

Pribegi fara tinta pe drumurile Italiei, huiduit de tarani si de mercenarii baronilor razboinici. ii trecu prin minte ca dragostea exagerata pentru icoana poate sa fie idolatrie si ca, tocmai punandu-si in ea toate sperantele de mantuire, pacatuieste statornic impotriva Sfintei Treimi. Poate ca e chipul cioplit de care Domnul a poruncit sa ne ferim? Nu cuteza s-o arunce, ci o darui unei bisericute.

Peste trei zile insa se intoarse si o relua, caci fara icoana il incercau mereu ganduri de sinucidere si se temea sa nu ajunga cu totul in mrejele Necuratului. Se abatu intr-o manastire, invata mestesugul fierariei si isi facu un brau de cuie pe care il incinse pe corpul gol ca sa-i cioparteasca neincetat carnea si astfel sa alunge, prin dureri grele, poftele sangelui neostoit.

Totusi ispitele Diavolului il urmareau ca umbra, pretutindeni.

Cu cat se ruga mai mult, cu atat Satana se inversuna mai tare impotriva lui. incepea sa se gandeasca, desperat, ca Dumnezeu o fi lasat inadins omenirea in puterea Necuratului si ca deci orice lupta ar fi desarta. Se zvarcolea aprig sa nu se scufunde in mocirla pacatelor in care se balacea pamantul.

Douazeci de ani se chinui, mai mult pe drumuri. Deseori, in ceasuri de mari incercari, a cautat sa se refugieze pe Muntele Gargano. Nu l-a putut gasi si sfarsi prin a se indoi daca intr-adevar exista undeva pe pamant vreun munte sfant.

Pustnicul de la Niersteyn spunea ca l-a aflat, dar poate ca vorbele lui au fost in pilde. Cand in sfarsit isi dete seama ca vrea sa suie pe sfantul munte numai pentru a putea sta de vorba cu Fecioara Maria, se flagela ca un nemernic si nici nu vru sa se mai gandeasca la cuvantul Gargano.

Prin Sicilia se gandi ca mai sunt de-abia trei ani pana la implinirea sorocului adevarat al sfarsitului lumii. Nu se poate sa-l apuce in pribegie judecata cea dreapta. in Lorsch trebuie sa-l gaseasca glasul Domnului, acolo unde a facut legamantul de statornicie. Calatori doi ani incheiati pana ce ajunse iar in valea Rinului.

Nici celariarul Primin, acuma mosneag de peste optzeci, nu recunoscu in calugarul barbos, salbaticit, pe Adeodatus, fratele bland si infocat de odinioara.

De altfel si manastirea Lorsch suferise schimbari multe.

Abatele carturar era azi episcop la Spira. La Lorsch venise un stapan evlavios, batran, caruia Adeodatus ii saruta mana ca unui sfant. Dintre fratii de-atunci de-abia vreo zece mai erau de fata. Ceilalti se risipisera, care pe la alte manastiri, care morti, care rataciti in lumea placerilor vinovate.

Lui Adeodatus i se dadu vechea chilie, de langa camera flagelatiei, din care nu lipsea decat icoana luata de dansul.

Nici aici nu gasi linistea si pacea. Ispitele nu incetau.

Toate luptele lui parc-au fost zadarnice. Se simtea ostenit.

Groaza ii rodea inima ca un cariu. A avut treizeci si trei de ani pentru pocainta deplina si acuma sufletul e bolnav si mai nevrednic ca atunci cand asteptase intaia oara sfarsitul. I se parea ca Diavolul si-a facut cuib statornic in chiar sufletul sau si de aceea nu se mai poate feri de ispita nicaieri sub soare.

Era sfarsitul primaverii si ploua necontenit ca in preajma potopului. Campurile nu apucau sa inverzeasca. Firicelele de iarba de-abia rasarite putrezeau ca si mugurii copacilor. Pe cerul plumburiu soarele nu se mai aratase de sapte luni. Parea ca Dumnezeu vrea sa nimiceasca omenirea a doua oara prin apa si foamete.

Adeodatus intelegea rostul ploilor pedepsitoare, dar cu cine vorbea despre apropierea sfarsitului acuma, strangea din umeri, necrezator. Unii calugari ii spusera chiar pe fata ca a fost deajuns infricosarea de odinioara si ca azi nici un om cuminte n-ar mai putea crede asemenea basme. O data se poate insela lumea, a doua oara se fereste. Adeodatus se intrista si isi inchise in suflet durerea pentru nesocotinta omeneasca. Era sigur insa ca Dumnezeu, inainte de a zdrobi pe pacatosi, va trimite un semn care sa deschida toate mintile, ca sa fie cu atat mai crancena pedeapsa ce va urma indata.

intr-a saptea duminica cerul se insenina deodata si soarele straluci mai mandru ca altadata. Lume multa din imprejurimi se stranse la manastire sa multumeasca Domnului ca s-a indurat de suferintele oamenilor. in cateva ceasuri campiile inverzira. Iarba crestea aievea vazand cu ochii si pomii infloreau. Pe toate buzele falfaia acelasi cuvant:

- Minune!

Adeodatus vazu soarele cu un simtamant de resemnare. Se duse de-a dreptul in bazilica, unde il intampinara numai fete lucitoare de multumire. Se aseza in genunchi, la locul sau, cu ochii in pamant, murmurand deznadajduit:

- Doamne, Doamne, nu ma parasi!

Pana la sfarsitul liturghiei ferestrele bazilicii se intunecara din nou, incat oamenii de-abia se mai vedeau unii pe altii. Lumea navali afara, in curtea manastirii. Cerul era senin, de un vanat intunecat, ca in amurgurile de vara. Soarele insa se zvarcolea sub zabranic, improscand raze neputincioase in lumina carora oamenii pareau cenusii la fata si imbatraniti. Abatele cazu in genunchi, apoi intreg poporul, implorand mila Cerului.

Adeodatus iesise cel din urma. Curiozitatea il imboldea, dar o stapanea, socotind-o un pacat. Ridica ochii in sus si avu un mormait de satisfactie. intunecimea soarelui era semnul suprem pe care il ravnise inima lui intru marirea Domnului.

Singur in picioare, in mijlocul multimii prosternate, cu sutana murdara, descult si nespalat, cu parul si barba valvoi - nu mai voia sa-si murdareasca sufletul, ingrijindu-si trupul, - parea un profet manios. in ochii negri avea o inflacarare dojenitoare si rugatoare. Izbucni deodata cu glas tunator:

- Fratilor, inglodati in pacate, fratilor care in fiece clipa mahniti pe Domnul, iata, a sosit inceputul sfarsitului! in curand trambitele arhanghelilor vor scula mortii, chemand pe toti la judecata cea mare. Fratilor nelegiuiti, pocaiti-va cat mai e vreme! Alungati din inima voastra pe Satana! Pocaiti-va!
6

Cerul se innoura iarasi inainte ca soarele sa-si recapete stralucirea. si ploaia porni iar, mai nimicitoare, inabusind degraba inmuguririle pamantului.

Adeodatus se inchise in chilia lui si petrecu toata ziua in rugaciuni fierbinti. Noaptea insa ii zdruncina toata multumirea zilei. in vis ii aparu Diavolul si, mai indraznet ca totdeauna, incerca sa-i fure icoana Fecioarei Maria. Adeodatus se arunca desperat asupra Necuratului. Se destepta. isi facu cruce si simti cum se goleste repede chilia de urmele dracesti, cum se limpezes te intunericul si cum i se coboara linistea in inima. Se zvarcoli un rastimp pe patul de lemn, mormaind cuvinte mantuitoare pana ce adormi din nou. Diavolul il mai trezi de cateva ori din somn, cautand parca sa-l biruiasca prin hartuieli necontenite.

Dimineata, obosit de ispitele Satanei, vru sa mai stea in pat, sa stranga puteri. Era o lumina tulbure, cenusie in chilia stramta si umeda. Adeodatus, cu ochii in tavanul boltit, se gandea la luptele ce le poarta de peste treizeci de ani cu vicleniile Diavolului care de atatea ori erau sa-l piarda, caci nenumarate sunt infatisarile raului si numai cel drept gaseste mijloacele de impotrivire pana la moarte. De cate ori n-a zarit dansul prin copaci si pe langa fantani forme ciudate care se stingeau indata ce le incerca cu semnul crucii. isi aduse aminte ca odata, intrun sat din Alpi, a vazut pe Necuratul strambandu-se chiar in varful unei bisericute si zgaltaind crucea de lemn pana ce a miscat-o din loc. Atunci el a scos un tipat de indignare atat de crancen, ca demonul a intrat in pamant, dar crucea s-a pravalit si a ramas impiedicata pe acoperis. Preotul, cand i-a spus vedenia, a zambit necrezator, explicandu-i ca lemnul crucii era putred si tocmai voise sa o inlocuiasca cu una noua de fier.

Adeodatus se revolta de atata orbire necredincioasa. Avu insa multumirea sa afle peste trei zile ca preotul a cazut bolnav la pat. Pedeapsa Domnului a venit ca trasnetul.

Pe cand framanta in minte amintiri si temeri, Adeodatus auzi deodata un zgomot usor, parc-ar fi intrat cineva in chilie. Cobori privirea si vazu, foarte bine, pe Satana chiar la picioarele patului. Era un monstru negru, mititel si cu chip de om. Avea gatul subtire si lung, fata uscata, ochii rosii, fruntea ingusta si paroasa, nasul turtit, gura pana la urechi si buzele latarete, o barbita barligata de tap, urechile mari de catar, parul ca tepile ariciului, colti de caine, o cocoasa in piept si alta in spate, hainele scarnave. Se zvarcolea furios si clantanea dintii.

Adeodatus incremeni de groaza, uitand sa se inchine. Asa de clar si aproape nu i se aratase Necuratul niciodata. Crezand ca acuma l-a invins, Diavolul, cu niste degete ca ghearele, apuca picioarele calugarului si striga ranjind triumfator:

- Esti al meu!

Adeodatus isi reveni, isi facu cruce, sari jos din pat si se repezi afara cu spaima in suflet, neoprindu-se decat pe treptele altarului, in biserica. Sudori ii curgeau pe tample. Rugaciunile salvatoare de-abia ii mai veneau in minte. Primejdia pierzaniei ii vajaia in tot corpul.

intr-un tarziu, mai potolindu-se, isi aminti ca acelasi glas triumfator l-a mai auzit o data, acum vreo trei ani. Era in Sicilia, intr-o seara vesela, intr-un orasel. Pe strazi se lafaiau fara rusine pacatele dragostei. Atunci, dintre ruinele unei cladiri pagane care servea de adapost femeilor ce-si vindeau pe bani trupul, a auzit un glas vestindu-l cu mandrie ca Diavolul a fost descatusat din temnitele iadului si ca incepe domnia lui pe pamant pana la sfarsitul lumii. I s-a parut o nalucire, totusi clipa aceea l-a indemnat sa se intoarca la manastirea Lorsch, reamintindu-i apropierea judecatii.

Repetarea glasului il puse pe ganduri. Poate ca e vreun semn? Lua Apocalipsul si cauta sa dezlege prorocirile ascunse in pilde adanci. Rasfoi cartile Sfantului Augustin in care stia ca se afla toate socotelile intamplarilor viitoare, talmacite dupa cuvintele Mantuitorului si ale apostolilor. Citi ca, intre descatusarea Diavolului si judecata din urma, patruzeci si doua de luni va stapani Satana pe pamant, in care rastimp are sa se aleaga graul de neghina. ii trebuira cateva zile pana ce isi aminti ziua cand Necuratul i-a vestit descatusarea. Fusese 13 octombrie. Patruzeci si doua de luni se vor implini la 14 aprilie 1034, iar 13 aprilie cade in sambata Pastilor, adica tocmai cand se incheie o mie de ani de la invierea Mielului din morti.

Descoperirea il spaimanta intai. Pe urma insa intelese favoarea cereasca. O mandrie pioasa ii mangaie sufletul ca Dumnezeu, chiar prin ispitele diavolesti, il deosebeste din gloata pacatosilor.

Acuma isi dadea seama de ce s-au inmultit sfortarile Necuratului pentru a-l abate din calea virtutii. Iata, mai sunt doar cateva luni pana se sfarseste stapanirea lui ticaloasa si cine va fi rezistent, va dobandi aievea fericirea vesnica.

Satana i se arata mereu, il ademenea necontenit pana si in bazilica. Adeodatus il vedea ranjind uneori pe un capitel dintre doua ferestre, alteori pe speteaza unei strane sau intre ogivele unui portal. Nu-i mai era frica. Se inchina cu incredere si Necuratul se departa scrasnind manios.

Credinta ii era acuma atat de vie in suflet, ca incepu sa se amestece iar printre ceilalti calugari, dorind sa le inmoaie inimile pentru a putea primi vestea cea mare. indoielile ce le intalnea pe fata lor nu-l mai suparau si nici nu-l descurajau.

Asculta povestirile lor despre ticalosirea lumii, despre faradelegile urmasilor Sfantului Petru, despre ereticii care zapacesc mintea multimii si pentru a caror starpire nu ajung toate rugurile, despre razboaiele ce pustiesc in toate partile, raspa ndind foametea, desfraul si moartea. in toate vedea semnele domniei Satanei si indemna pe toti fratii sa se pregateasca de judecata care bate la usa. intr-o zi, un calugar tanar, anume Ioan, venit de curand de la Lyon, unde invatase multa carte, vru sa dovedeasca lui Adeodatus ca socotelile lui despre sfarsitul lumii sunt cu totul gresite. Tanarul era socotit in manastire ca un adevarat intelept. Se spunea ca ar fi citit toate cartile sfinte si ca ar cunoaste chiar invataturile paganilor.

Adeodatus zambi si primi discutia. Ioan sustinea ca Sfantul Augustin n-a precizat nimic. in cartile lui si ale altor invatati crestini se spune doar ca va fi o lupta cumplita intre Isus si Anticrist, razboiul dintre lumina si intuneric intrevazut de profetul Daniel, proorocit de Sfantul Ioan si confirmat de Sfantul Paul. De-abia dupa aceasta va urma o mie de ani de domnie a Mielului pe pamant si numai pe urma va incepe judecata cea mare peste vii si morti. Sfarsitu-s-a oare lupta sau inceput-a? Numai Dumnezeu poate sa stie. Adeodatus insa se inversuna cu cele patruzeci si doua de luni, cu semnele care arata chiar orbilor vointa Domnului, arunca in cumpana glasul Diavolului care i-a vestit descatusarea din iad.

Disputele tinura zile si saptamani si luni. Calugarii se impartira in tabere. in cele din urma cerura cuvantul abatelui:

- Nimeni nu poate patrunde planurile Atotputernicului, dar omul dator este sa fie gata totdeauna!

Raspunsul nu multumi pe nimeni si discutia continua pana ce, intr-o noapte, chiar in ajunul Craciunului, tanarul Ioan fugi din manastire, lepadand haina monacala, incepand o viata de placeri desfranate.

in loc sa-si glorifice izbanda aceasta cumplita, Adeodatus isi simti inima mai impovarata de intristare. Se credea vinovat pentru ca n-a gasit cuvinte destul de puternice sa deschida ochii omului si sa-l scape din ghearele Satanei. Se hotari sa-si jertfeasca de-acuma toate puterile pentru mantuirea celor rataciti si slabi. in duminica a treia, chiar in timpul liturghiei, isi aminti un imn pe care-l auzise undeva in pribegia lui. Se scula indata si-l canta spre uimirea tuturor, cu glas profetic, care rasuna in biserica vasta ca revarsarea unei dureri imense a unui suflet sugrumat de ingrijorare:

    Audi, tellus, audi, magni maris limbus;
    Audi, homo, audi, omne quodi vivit sub sole:
    Veniet, prope est, dies irae supremae,
    Dies invisa, dies amara;
    Qua coelum fugiet, sol erubescet,
    Luna mutabitur dies nigrescet,
    Sidera supra terram cadent.

    Heu miseri, heu miseri! Quid, homo, ineptam
    Sequeris laetitiam?

Toata lumea fu cuprinsa de mare duiosie, parca un avertisment ceresc ar fi vorbit oamenilor prin gura lui Adeodatus. Abatele porunci calugarilor sa invete pe data imnul sfant si sa fie cantat apoi la toate liturghiile.

Ca si cand glasul ar fi rasunat pana dincolo de zidurile manastirii, peste sapte saptamani Ioan fugarul se intoarse pocait inapoi, cu cenusa pe cap, marturisindu-si pacatele, cersind mila si iertare. intoarcerea pacatosului fu privita ca o minune.

insusi Adeodatus il imbratisa cu drag, multumind Cerului ca i-a ascultat rugaciunile. Era intaia oaie ratacita si scapata din ghearele Diavolului.
7

Vremea ploioasa continua pana la sfarsitul lui februarie.

Lumea astepta zapada. Venira insa niste calduri nabusitoare, parca, in locul iernii, ar fi sosit vara pe pamant. Campurile si padurile inverzira. Apoi intr-o noapte, in postul Pastilor, se porni o ninsoare cumplita. Dimineata zapada era de doi coti.

- Semnele se inmultesc! zise Adeodatus catre calugarii ingroziti. Chiar vremea si-a iesit din fagasul obisnuit, pentru a deschide ochii oamenilor si a-i intoarce pe calea pocaintei.

Prin zapada aspra cobori in satul Odenhain sa propova duiasca mantuirea apropiata si sa intareasca sufletele sovaitoare. taranii, speriati de schimbarea vremii, il ascultara cu umilinta, incat inima lui se umplu de bucurie. isi puse in gand sa mearga zilnic intre ei, sa-i mangaie. si se tinu de vorba. Oamenii insa se obisnuira cu iarna ce incepuse cand altadata venea primavara. Murmurau cand Adeodatus le zugravea in culori strigatoare sfarsitul pamantului. in cele din urma un taran batran ii si spuse cu un fel de imputare:

- Asa ne-au ametit calugarii si acum peste treizeci de ani, si lumea-i tot lume!

Adeodatus nu se supara deloc, gasi chiar intemeiata observat ia taranului si indata se sili sa lamureasca pe toti, prin amanunte multe, ca atunci s-au gresit socotelile, azi insa nu mai incape nici o indoiala. Nu convinse pe nimeni. Margareta Hippler, vaduva batrana si artagoasa, ii striga in fata cu dispret:

- Dar daca o fi si acuma vreo greseala in socoteli? Ajunse sa nu-l mai asculte nici copiii, ba unii rautaciosi asmuteau cainii asupra lui cand voia sa intre in ograda cu vestea Domnului. Deceptiile nu-l descurajau. isi zicea ca puterea Diavolului descatusat e atat de mare, ca rataceste mintile cele mai agere. Trebuie multa rabdare celui ce vrea sa-i smulga prada din gheare. Asa, dupa ce fu alungat din satul sau natal, isi urma invataturile in satele vecine, fara preget, huiduit si batjocorit si bucuros ca poate suferi pentru marirea Sfintei Treimi.

Veni Saptamana patimilor. Adeodatus isi simtea trupul atat de trudit, ca trebui sa inceteze iesirile din manastire. De altfel era ultima saptamana si se cuvenea sa-si pregateasca sufletul pentru ceasul izbavirii. Statu toate zilele in biserica, in geAdam si Eva nunchi, sa fie mai ferit de orice ispita. Se spovedi abatelui, descoperindu-si mii de pacate si implorand cu lacrimi iertarea.

Vineri noaptea de-abia se mai tari pana in chilie. Dorea sa petreaca in rugaciuni penultima noapte a lumii. Slabiciunea il dobori la pat. Adormi istovit. Somnul ii fu greu, fara vise, dar cu gemete dureroase. Un calugar din chilia vecina, care ii auzise vaietele, il intreba a doua zi daca nu e bolnav.

Adeodatus zambi trist:

- Numai cand se imbolnaveste sufletul, numai atunci e primejdie.

Toata ziua de sambata o petrecu in chilie, ajunand si rugandu-se. Icoana Fecioarei Maria era pe lectoriu, rezemata de perete. il privea si azi cu ochii de odinioara, blanzi si iertatori. isi aduse aminte ispitele trecutului si se cutremura de rusine si de groaza. Se uita lung la chipul sfant, parca ar fi vrut sa-si incerce inima si, prin incercare, sa stearga amintirea pacatului cu gandul. I se nascura in minte intrebari pe care insa le izgonea, zicandu-si: "Ziua de maine nu va mai fi." O intrebare alungata adauga numaidecat: "si daca totusi va fi?" "Eu sunt pregatit pentru orice va orandui Domnul, se mangaie, ca si cand n-ar fi luat in seama indoiala vicleana."O viata intreaga m-am luptat impotriva Satanei si l-am biruit." "O viata pierduta!" ii fulgera prin ascunzisurile mintii. isi facu cruce ca si cand ar fi fost sigur ca Diavolul ii sufla soaptele neincrederii. Se uita chiar imprejur daca nu s-o fi pitind undeva Necuratul. si, ca sa-si redobandeasca linistea deplina, arunca patru cruci spre cele patru colturi ale chiliei. intrebarile ciudate ramasera insa ca niste bondari nevazuti, rotindu-se mereu in jurul lui, cand mai aproape, cand mai departe.

Astepta infricosat intunericul noptii din urma. Cazu in genunchi, cu fata spre usa, sa vada cum se va innegri ochiul de lumina. Cu cat se ingrosa intunericul, cu atat inima lui se umplea de mulcomirea increderii. Batu trei sute de matanii.

Braul de cuie ii frigea carnea. Mila Domnului se apropia. O simtea. Sufletul i se deschidea s-o primeasca. Ramase cu ochii in gol, cu inima insetata...

incet-incet chilia se lumina. Usa se topi intr-un potop de raze trandafirii. Fecioara Maria, alba si vie, pogora din ceruri, inconjurata de ingeri inaripati cu obrajii stralucitori de nevinovat ie si cu parul de aur ca papusile. Adeodatus auzea falfaitul aripilor de argint si o melodie dulce care-i picura in inima.

Cu privirea din icoana, Fecioara, in haina alba, statea in pervazul usii si zambea. Calugarul se uita in ochii ei adanci ca tainele, dar vedea, in acelasi timp, si pieptul rotunjit sub vesmantul matasos. isi dojenea in gand privirea scarnava.

Fecioara, parca i-ar fi citit gandul, se apropie cu pasi fara zgomot. Numai haina fasia mangaindu-i picioarele. Adeodatus intinse capul. Fecioara era acuma in fata lui, langa el. ii cuprinse gatul cu bratele moi dezvelite si se pleca incet asupra lui. Adeodatus, intr-un extaz de fericire, inchise ochii, astepta nd sarutarea mantuitoare. Simti pe obraji o respiratie fierbinte, apoi pe buzele-i crampotite de rugaciuni se apasa o gura voluptuoasa care ii sorbea sufletul, imprastiindu-i in sangele aprins fulgerele unei fericiri necunoscute...

Un ras batjocoritor rasuna deodata in chilie. Ridica pleoapele.

Acolo unde vazuse pe Fecioara Maria cu ingerii, ranjea acuma Satana inconjurat de o ceata de diavoli care se strambau si trepadau intr-o lumina lesiatica. Adeodatus incerca sa faca semnul sfintei cruci, dar nu-si putu misca mana, ca si cand i-ar fi incremenit-o Necuratul care striga biruitor:

- Ma cunosti, Hans?... Eu sunt, Hans! Eu, cel mai puternic peste cei puternici, imparatul imparatilor, stapanul pamantului!

Calugarul izbuti sa intoarca putin capul, spre icoana mantuitoare.

Diavolul ii opri miscarea, ranjind:

- Pe Maria o cauti, Hans? De ce n-ai cautat-o aievea pana azi? ti-ai pierdut viata impotrivindu-te vointelor mele, in loc sa o urmaresti numai pe ea! N-ai iubit niciodata, nefericitule, si doar nimic nu-i mai pretios in lume ca iubirea femeii!

Acuma ai sa mori si simti ca ai trait in zadar.

Un zgomot colturos intrerupse glasul Necuratului, parca s-ar fi rostogolit ceva. Chilia se umplu de intuneric ca smoala.

Adeodatus, in genunchi, se zvarcolea cu o chinuitoare parere de rau in inima.

"A cazut icoana" - ii trecu prin gand si, fara sa-si dea seama, se pleca si incepu a pipai cu amandoua mainile, cautand-o.

Icoana, cazand, alunecase tocmai langa dansul.

"Poate ca intr-adevar mi-a sosit ceasul mortii" isi zise, ridicand icoana. "De altfel tot se sfarseste lumea acuma. Adica ce-mi pasa mie de lume?" Parerea de rau ii sfredelea sufletul. Saruta prelung icoana.

Era rece ca un cadavru. O stranse apoi la piept, in nestire. O durere ascutita i se infipse in inima, rasucindu-se adanc ca un cutit. ii venea sa tipe. Buzele de-abia inganara:

- Maria...

Glasul se topi in intunericul chiliei ca o soapta de iubire.

Se prabusi cu fata la pamant, cu icoana sfanta in brate.

Nasul, izbind podeaua, mai smulse o fulgerare de durere, apoi simtirea se stinse in intunericul fara margini...
                               *

Sufletul, ca o tremurare luminoasa, se inalta vertiginos prin sfere tot mai transparente. Urme de senzatii straine se rasfirau din constiinta pura ca niste fulgi care ingreuiaza plutirea in singuratatea nemarginirilor.

Apoi, peste usurarea sufletului se asternu apasarea asteptarii dincolo de timp si spatiu. Sperantele lumilor se incrucisau in constiinta intr-un echilibru dureros.

Cumpana destinelor unea si despartea existentele in liniile infinitului...




Adam si Eva - rezumat
Adam si Eva - Inceputul
Adam si Eva - Capitolul 1 - Navamalika
Adam si Eva - Capitolul 2 - Isit
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 5 - Maria
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 7 - Ileana
Adam si Eva - Sfarsitul


Aceasta pagina a fost accesata de 1351 ori.
{literal} {/literal}