Adam si Eva - Capitolul 7 - Ileana

Adam si Eva - Capitolul 7 - Ileana

de Liviu Rebreanu


... Panza asteptarii era stravezie. Palpitatiile lumilor se rasfrangeau intr-insa, se incrucisau in esenta sufletului ca intrun centru mobil al infinitului. si sufletul avea stralucirile constiintei atotcuprinzatoare in preajma marii mantuiri.

Apoi panza incepu sa se destrame si sufletul isi recunoscu iar singuratatea in coborarea brusca pe linia transformarii supreme. Constiinta isi pierdea mereu luminile amestecanduse in suvoiul timpului, rostogolindu-se in imbratisarea spatiului.

intunericul primi scanteia spirituala a sufletului ca o samanta de eternitate...

1.
Petre Novac aduse trei profesori, sapte doctori si mai multe moase iscusite. Plangea cu hohote vazand zvarcolirile femeii.

Toate fura in zadar. Femeia se prapadi. Cu mari greutati medicii izbutira sa salveze cel putin copilasul.

Durerea barbatului nu cunostea margini. Saptamani de zile fu urmarit de ganduri de sinucidere. Pierderea acestei femei parca i-ar fi injumatatit sufletul. Se mira lumea si nu intelegea.

Cu doisprezece ani in urma ii murise intaia nevasta si oamenii isi adusera aminte ca Petre Novac nu s-a prapadit cu firea, desi se stia ca traisera impreuna foarte bine. Cu a doua nevasta a avut doua fetite si totusi a alungat-o acum un an, din senin, incat multi spuneau ca trebuie sa se fi cam smintit, mai ales cand se afla ca se insoara a treia oara cu o servitoare. Indignata, fosta nevasta ameninta pe unde putea ca il va pune sub interdictie ca sa nu iroseasca mostenirea copilelor. Prudenta, ramase la amenintari.

Pe urma toata dragostea lui Petre Novac se concentra asupra copilului. in Toma i se parea ca supravietuieste femeia iubita.

Copilul era plapand. il ingrijea ca ochii din cap. Doici, guvernante, doctor, profesori roiau in jurul micutului. Petre Novac spunea mereu tuturor ca, daca ar pierde si pe Toma, nimeni si nimic nu l-ar mai putea opri sa-si faca seama.

Trecea drept mare bogatas. Era aievea. in cartierul Fagadau, o strada intreaga era proprietatea lui. Mostenise de la parinti numai carciuma din colt. A apucat vremuri bune si a avut noroc.

stia putina carte, dar toate i-au iesit in plin. A marit carciuma, a adaugat o bacanie, a cumparat casa vecina, a dat bani cu camata grasa. Acuma mai tinea un restaurant pe Bulevardul Carol, un hotel in apropierea Garii de Nord, o fabrica de apa gazoasa in soseaua Viilor si un magazin de galanterii pe Calea Victoriei. Locuia intr-un palat cumparat de ocazie, pe strada Transilvaniei, unde ridicase, alaturi, o cladire speciala pentru administratia centrala a "intreprinderilor Petre Novac". Era om voinic, inalt, rumen la fata si cu niste ochi de culoarea otelului, in care sclipea o cuceritoare desteptaciune fireasca.

Pentru copil ar fi fost in stare sa dea foc Bucurestilor. Cand Toma, ajuns de vreo cinci ani, se ratacea prin birourile intreprinderilor, era sarbatoare, caci Petre Novac uita toate afacerile de dragul lui.

in fiecare seara, inainte de rugaciune, ii vorbea despre maica-sa. si, vorbind, se induiosa si mai totdeauna plangea, bolborosind pierdut:

- A fost o sfanta!... A fost singura bucurie a vietii mele!

Cand se facu mai marisor, ii povesti cu de-amanuntul tot. ii era frica sa nu afle copilul de la straini si sa se rusineze de maica-sa. A vazut-o intaia oara in curtea unei case, pe strada Toamnei. Trecea intamplator. Ea spala rufe, suflecata, aproape de poarta. Se oprise o clipa sa-si odihneasca spinarea. si-a aruncat privirea spre strada si a intalnit ochii lui. A fost o incrucisare fulgeratoare. El a mai mers cativa pasi, apoi s-a Precautia batranului nu fuse de prisos. Fetele lui din a doua casatorie, bune de maritat acuma, veneau cate o data pe saptamana sa-l intrebe de sanatate, sa-i vorbeasca de proiectele lor si sa mangaie pe fratiorul Toma care implinea zece ani.

Copilul simtea ca ele nu-l iubesc si le necajea cat putea. De fata cu batranul se stapaneau, zambeau si faceau haz de Toma.

intr-o zi insa, fiind singure cu el, iar el obraznicindu-se mai rau, cea mai mica izbucni cu ura:

- Astampara-te, neghiobule! adaugand dispretuitor catre cealalta: Se vede ca e pui de slujnica!

Toma auzi, se repezi, ii sfasie rochia, ii zgarie bratele.

Lacrimi, tipete. Trebui sa vie batranul s-o scape de furia copilului.

in curand se maritara amandoua. Petre Novac le inzestra boiereste si ofta usurat. De-acuma ii ramanea numai Toma, grija lui cea mai draga.

ii lua profesorii cei mai buni. ii implinea toate dorintele.

Cauta sa i le ghiceasca pe cele neexprimate. Nu mai ravnea intors, parca l-ar fi tras cineva inapoi, si s-a apropiat de ea - "Cum te cheama, fetito?" - "Florica!" - "De cati ani esti?"

- "De optsprezece". - "De unde esti?" - "Din Valea Mare, de langa Pitesti". - "Esti la stapan aici?" - "La stapan..." - "Vrei sa slujesti la mine?" - "Vreau bucuroasa!"... intreband, citea in ochii ei o porunca tainica a soartei. A plecat de-abia smulgandu-se de langa ea. Pana acasa a trebuit sa faca sfortari sa nu se intoarca iar, cel putin s-o mai vada. Era atunci de patruzeci si opt de ani, insurat cu a doua nevasta, avea doi copii. Se zbuciuma toata noaptea. Servitoarea nu-i iesea din suflet, parca ar fi fost acolo de cand lumea. Ceva ii soptea neincetat ca asta e perechea lui adevarata. Se impotrivi inca doua zile. in a treia se hotari. Cheltui o avere si, in sapte saptamani, fu divortat, iar peste alte sapte zile Florica fu dna Novac. Inima nu l-a inselat. Florica a fost un inger coborat pe pamant. Zece luni, cat le-a harazit Dumnezeu sa fie impreuna, au cunoscut fericirea intreaga. Au fost un singur suflet in doi oameni.

decat sa-l vada barbat. Atunci, isi zicea, se va putea duce linistit in lumea cealalta, sa se uneasca pentru totdeauna cu Florica.

Nu-i fu ingaduit sa i se implineasca dorinta. Cazu la pat, intr-o zi, din senin. El era de sasezeci si trei de ani, Toma de cincisprezece. ii zise indata:

- Acum am sa mor, Toma! N-am fost bolnav niciodata, se vede ca mi-a sosit ceasul. Tu sa n-ai grija si sa nu ma plangi! Am trait destul si am cunoscut fericirea pamanteasca.

Esti mare si poti infrunta viata! inainte de a chema doctori, trimise dupa Costica Brebenaru, om cu stare, foarte de treaba si cel mai bun prieten al lui, desi mai tanar cu aproape douazeci de ani. Avea si un baiat de varsta lui Toma. Se incuiara o intreaga dupa-amiaza, impreuna, se sfatuira. Pe seara avocatul lui Novac sosi cu un magistrat. Batranul isi facuse testamentul, lasand toata averea pe seama lui Toma si daruindu-i, pana la majorat, ca tutore, pe Brebenaru.

Pe urma venira medicii. il asigurara ca nu-i nimic serios, ii prescrisera diferite prafuri si zemuri. Petre Novac suradea necrezator.

Zacu sapte zile. incepu agonia. Medicii se mirau. "Un caz exceptional"! Muribundul ceru sa vie Toma langa pat, sa-l vada pana va inchide pe veci ochii. Copilul ii saruta mana si ramase in picioare, privind ultimele clipe ale tatalui sau. il podidira lacrimile. Brebenaru ii sopti sa se stapaneasca, altfel ii ingreuiaza moartea. Petre Novac respira din ce in ce mai rar si mai horcait, ridicand si coborand pleoapele peste bulbii in care lumina se racea mereu. Apoi gura i se stramba putin si trupul incremeni. "A murit! Dumnezeu sa-l ierte!" murmura Brebenaru apropiindu-se si inchizandu-i ochii. Dupa o clipa insa muribundul mai ofta o data prelung, deschizand larg pleoapele ca si cand ar fi vrut sa soarba toata lumina lumii.

In ochii lui se aprinse un briliant care straluci ingrozitor o secunda. Stralucirea aceasta i se paru lui Toma o chemare din alta lume. Izbucni intr-un hohot de plans, cazu in genunchi si-si lipi buzele pe mana rece a mortului.

2.
Brebenaru ii descoperi o vaga matusa batrana, ca sa nu ramaie Toma singur in casa parinteasca. Mai tarziu, parandui-se ca totusi e cam melancolic, ii dadu de tovaras pe fiul sau Mihai, cu care era bun prieten mai de mult. "intreprinderile Novac" prosperau neintrerupt sub conducerea lui Brebenaru, ambitios sa binemerite marea incredere a raposatului si recunos tinta copilului.

Cand aflara cuprinsul testamentului, cele doua surori vitrege ale lui Toma se revoltara. Gasira degraba avocati care sa le atate mania. Cerura daramarea actului, propunand sa dovedeasca tribunalului ca tatal lor a fost nebun si cand s-a insurat a treia oara cu slujnica, dar mai ales cand si-a formulat ultimele dorinte. Procesul tinu patru ani, facu senzatie in lumea judecatoreasca si testamentul ramase neatins.

Toma Novac era acuma student. Urma filozofia, desi Brebenaru il povatuise sa invete dreptul ca si fiul sau, in interesul intreprinderilor pe care va avea sa le administreze in curand. Era o fire potolita. Simtea o adevarata repulsie fata de zbuciumarile patimase ale oamenilor de drept si de afaceri.

O singura data a intrat in Palatul de Justitie si atmosfera deacolo l-a ingrozit. Iubea cartile. Citea mult si cu placere. Avea o biblioteca bogata si aleasa, pe care o sporea neincetat. il urmareau intrebari rascolitoare. si intrebarile se inmulteau de indata ce i se parea ca a gasit un raspuns. incerca uneori sa-si deschida sufletul cu Mihai Brebenaru. Trebui sa renunte.

Mihai era plin de siguranta in toate directiile. Necunoscutul, care traia ca un mister in inima lui Toma, pentru Mihai nici nu exista. O formula sau chiar un simplu cuvant il multumeau deplin, in vreme ce Toma cauta in dosul lor certitudini si descoperea acelasi gol amenintator ca o prapastie. De altfel Mihai, galagios, intreprinzator, dispretuia in sinea lui sentimentalismul intelectual, cum ii zicea dansul, care incurca zadarnic pe om si-l abate din calea vietii adevarate.

Majoratul nu-i schimba intru nimic traiul. Fiindca nu se simtea in stare sa se ocupe de afaceri, se intelese cu batranul Brebenaru sa continue a conduce "intreprinderile Novac", ca el sa se poata dedica studiilor.

il chinuiau atatea indoieli, ca deseori il cuprindea dezna dejdea. Profesorul il linistea, repetandu-i intruna patetic:

- indoiala e zeita filozofiei!

Profesorul era om intre doua varste, incantat de propria-i stiinta, mandru de catedra lui universitara. Se plimba prin toate sistemele filozofiei ca intr-un apartament strain cu multe odai, in care nu putea zabovi prea mult. Filozofia i se parea o meserie minunata. indemna pe Toma sa staruie, il asigura ca are "cap filozofic" si-i fagaduia, pentru viitor, ca ar vrea sa-l aiba de urmas la catedra. Acelasi lucru il spunea insa mai tuturor elevilor sai, socotind ca astfel starneste mai mare emulatie intre dansii.

Avea doruri vagi de calatorii lungi, parca i-ar fi fost dat sa gaseasca negresit ceva in lume. Se gandea sa inconjoare pamantul si sa se opreasca mai mult in India, unde spera sa afle cheia intelepciunii. Luni de zile l-a pasionat gandul acesta, incat a inceput sa invete limba sanscrita ca sa poata citi in original Mahabharata. Voia sa vada imensa campie de ruine de la Delhi, sa descopere urmele cetatii stravechi Hastinapur si pe ale legendarei Indraprastha.

isi lua licenta si apoi vru sa traiasca tihnit, ca toata lumea.

Nu mai citi nimic. Se interesa de mersul intreprinderilor. Se plictisi repede. incepu o viata de petreceri, cu prieteni si femei.

Iubirile lui nu tineau mai mult de cateva zile. Toate femeile il deceptionau. Dorea o anume femeie si, fiindca nu-i iesea in cale, i se parea ca nu merita s-o caute. Chefurile il scarbira.

Dupa trei ani de asemenea viata, se simti satul de lume si se intoarse, ca un fiu ratacit, in mijlocul cartilor parasite, unde se putea regasi pe sine insusi.

Gandul mortii ii aparea din cand in cand ca o intrebare care cerea dezlegare. Moartea nu poate fi sfarsitul sfarsitului.

Ar fi o absurditate. Atunci pentru ce ne-am nascut! intamplarea oarba nu explica un necunoscut. Cel mult complica. Dincolo de moarte trebuie sa fie ceva, precum si inainte de nastere trebuie sa fi fost ceva. Sufletul nu poate incepe si nici sfarsi intr-o intamplatoare viata pamanteasca. Concluzia ii placea, dar, chibzuind mai bine, o inlatura ca prea putin stiintifica.

"Cine se naste, trebuie sa moara!" isi zise intr-o zi, bucuros, parca ar fi descoperit o taina mare.

De-aci inainte, de cate ori il cuprindea nelinistea, isi repeta fraza cu o multumire care izbutea sa inabuse sau sa alunge indoielile, macar pentru un rastimp.

in sfarsit se hotari sa plece in strainatate, sa-si continue studiile, sa dobandeasca adevarata stiinta mantuitoare.

sapte ani petrecu in Germania. Deveni doctor in filozofie, tot atat de stapan pe sistemele altora, ca si profesorul sau de la Bucuresti. indoielile insa ii ramasera, inmultite. Din ele alcatui Filozofia necunoscutului. Cartea fu primita cu interes, nu pentru solutia sceptica in care culmina, ci din pricina preciziei in fixarea semnelor de intrebare ce marginesc ratiunea omeneasca.

Pe urma se duse la Paris. Se simti mai acasa. Dintru inceput avu impresia limpede ca a mai umblat candva pe aici. De altfel aceeasi impresie ii mai stransese inima, cu cativa ani in urma, cand se oprise in Mainz o saptamana.

Dupa patru ani trecu in Anglia. I se uri si, peste opt luni, se gandi sa se intoarca in tara. in clipa cand era mai hotarat, isi schimba planul. Are sa mearga in America, sa cunoasca si civilizatia lumii noi, iar de acolo va porni mai departe, in jurul pamantului, sa-si implineasca dorinta care-i inflorise odinioara in suflet.

in New York statu doua luni si se satura.

isi facu itinerariul pentru calatoria de mai departe. Avea sa dureze cel putin doi ani, cu popasuri mai lungi in India, in Mezopotamia, in Egipt, in Italia. Izbucni razboiul european si-i rasturna gandurile. in loc sa mearga spre apus, se intoarse spre rasarit, acasa.

Gasi pe Mihai Brebenaru asezat, cu trei copii, cu clientela mare, fruntas al baroului. Batranul Brebenaru impreuna cu nora-sa il luara de a doua zi sa-l insoare.

- Esti de treizeci si cinci de ani, baiete! starui batranul.

Trebuie sa-ti faci cuib! Pe urma imbatranesti si nu mai gasesti fata! Unde mai pui ca eu am batut saptezeci si doi, mainepoima ine inchid ochii, si nu vreau sa ma intalnesc pe lumea cealalta cu tatal tau, fie iertat, pana nu-i voi putea spune ca are si el un nepotel!

Toma se codi ca intai vrea sa aiba o meserie serioasa.

- Ce meserie!? se inversuna Brebenaru. Se poate mai buna meserie ca "intreprinderile Novac"? Dar in sfarsit daca vrei si meserie neaparat, sa te facem mare profesor, ca doar ai destule diplome si invatatura!

Brebenaru alerga, se zbatu, isi mobiliza toate cunostintele si prieteniile. in cele din urma Filozofia necunoscutului dobandi catedra universitara.

Noul profesor insa nu mai apuca sa-si inaugureze cursul, cu atat mai putin Brebenaru sa-l vada insurat. Veni razboiul.

Toma Novac era ofiter de rezerva. Brebenaru incerca sa-l fereasca de front, cum facuse pentru Mihai al sau. Toma se impotrivi categoric. tinea sa-si implineasca datoria intreaga.

3.
Toma Novac se intoarse din razboi cu o urma de rana si mai multe decoratii. N-a mai gasit insa pe batranul Brebenaru; inchisese ochii pentru totdeauna in a treia luna a razboiului, cu singurul regret de a nu fi apucat casatoria lui Toma pe care il iubise ca pe copilul sau. Mihai, ramas in teritoriul ocupat, a ingrijit cat s-a putut averea prietenului.

Razboiul reinviase in sufletul lui Toma increderea copilariei.

Dumnezeu si ingerii, care ii infrumusetau odinioara visurile si pe care ii spulberase cantarul stiintei, isi reluara locul de veghe si de mangaiere din prima clipa cand primejdia mortii i s-a aratat intreaga. isi facea cruce si implora ajutorul lui Dumnezeu inaintea fiecarei batalii, cu atata credinta, ca i se stingea in inima teama si, in loc, se aprindea insufletirea.

Dupa ce trecu primejdia, scepticismul, ca o haina de purtare, ii reveni. ii era chiar rusine ca el, cogeamite filozoful, tot in Dumnezeu a cautat mangaiere, fara macar sa se gandeasca la luminile stiintei. Se consola ca aceasta s-a mai intamplat si altora, si o explica prin legile psihologiei multimilor.

Nevasta lui Brebenaru socotea drept obligatie pioasa fata de memoria socrului ei sa continue insistentele pentru insuratoarea lui Toma:

- Trebuie! Trebuie! Trebuie!

in cele din urma isi zise si el ca trebuie.

Era acuma de patruzeci de ani. Parea mai tanar. Parul negru si lins n-avea nici urme de fire carunte. in ochii mari, negri, obositi, rasareau deseori scantei ca dintr-un foc ce mocneste de mult. Purta o mustata subtire, tunsa englezeste.

inalt, zvelt, avea totusi o usoara timiditate care-i sedea bine.

Doamna Brebenaru spera sa mai aiba un copil si dorea sa i-l boteze Toma, dar numai daca va fi insurat pana atunci. Se oferi sa-i gaseasca o mireasa dupa pofta inimii. il introduse in toate familiile cu fete de maritat. Toma sovaia mereu, desi era convins ca trebuie. Cand doamna Brebenaru isi epuiza cunostintele, Toma marturisi ca ar prefera o ardeleanca. Banuind un subterfugiu, doamna lua energic apararea bucurestencelor, printre care se gaseau destule fete, si modeste, si cinstite, si incantatoare, si bune gospodine. Pretendentul nu se lasa convins. Atunci, din ordinul sotiei ambitioase, trebui sa intre in joc Brebenaru. Prin prieteni, prin clienti, descopereau fetele bune in diferitele colturi ardelene.

Cutreierara multe orase, de la Sighetul Marmatiei pana la Timisoara si de la Oradea Mare la Brasov, in zadar.

- Mai bine spune drept ca nu vrei sa te insori, decat sa-l porti degeaba pe drumuri pe bietul Mihai! zicea doamna Brebenaru dupa fiecare intoarcere.

- Ba vreau, dar nu ma pot lega pe viata cu cine nu-mi place! raspundea Toma invariabil, cu un zambet in care zeloasa doamna nu stia daca e ironie sau tristete.

in sfarsit doamna Brebenaru nu mai putu astepta. Copilul veni. Toma se oferi sa-l boteze. Doamna refuza ca sa-i arate cum intelege o femeie sa-si respecte cuvantul. Spre a impaca pe mama suparata, Toma Novac darui copilului, de botez, un loc de casa pe Bulevardul Carol. Mama se induiosa si planse gandindu-se ca locul face aproape o jumatate de milion, cu toate ca la averea lui nu inseamna mare stirbire. Primi cadoul si, vrand sa-i dovedeasca deplin ca i-a trecut mahnirea, il tocmi sa fie nasul intaiului copil pe care trebuie sa i-l mai dea Dumnezeu.

Facura botez cu alai. Toma iar supara pe mama fericita, venind cu mare intarziere. si doar ii pregatise o surpriza: copilul avea sa se numeasca Toma.

- Asa esti d-ta, iti face placere sa ma necajesti, ii imputa doamna Brebenaru de mai multe ori in cursul serbarii.

Toma se scuza ca a avut curs la universitate, dar nu se mai prapadi de grija ei. il preocupa o cunostinta noua ce o legase aici, Tudor Aleman. Descoperise in ochii lui stralucitori de iluminat si chiar in vorba, cu toate ca spunea numai naivitati, ceva neobisnuit.

Dupa ce se desparti de batranul ciudat, Toma crezu ca i-a dat o importanta exagerata. ii paru rau ca s-a grabit a-i primi invitatia. Ce poate sa-i spuna deosebit un om care intoarce ochii pe dos, sporovaind misterios despre Dumnezeu ca un calugar dornic de minuni? Poate sa se faca si de rasul colegilor daca sar afla ca s-a lasat ademenit de cine stie ce sectator nenorocit si fanatic. Mai are patru zile ragaz sa se gandeasca, dar chiar maine ii va scrie doua randuri politicoase, anuntandu-l ca nu poate merge la intalnirea fagaduita. A doua zi ii fu lene:

- Nu-i scriu, dar nu ma duc.

Pe urma isi zise ca, neducandu-se, inseamna a-si marturisi frica sau cel putin inferioritatea fata de un om care se lauda cu intelegerea adevarata a tainelor lumii. Omul poate sa fie un simplu sectator, precum ar putea fi si un intelept caruia experientele vietii i-au revelat orizonturi noi. Un convins face cat doi indoielnici. Ganditorul n-are de ce sa se sperie de o idee, oricat ar fi de curioasa.

sovai pana in clipa din urma, dar se duse.

Aleman ii dezvalui o constructie in care el gasea explicate fara rost tainele necunoscutului. Toma il asculta cu toata atentia si nu se dumeri. Ajuns iar in strada, i se parea c-a visat, ca Tudor Aleman e doar o nascocire a lui, desi numai adineaori se despartise de el.

Senzatia il enerva. Toate cate i le insirase Aleman, parcar fi dormit de mult in adancimile sufletului lui, ii rascolisera ganduri proprii.

Merse de-a dreptul la Brebenaru. Trebuia sa afle precis cine-i in definitiv acest Tudor Aleman. Avocatul surase:

- Aleman te intereseaza? Te-am vazut la botez cum vorbeai cu el si chiar ii spusei nevestei mele. Credeam ca-l cunosti mai de mult! intai si intai e un om foarte cumsecade, dintr-o familie buna, cu relatii multe. E bine primit pretutindeni. A fost prieten cu tata si venea uneori, rar de tot, pe la noi. Sunt sigur ca si pe tatal tau l-a cunoscut. Sa-l intrebi numai! A fost mult timp profesor la Liceul Lazar. Era si pe vremea noastra, dar tu, ca particular, n-ai prea cunoscut pe profesorii nostri. Nu cred totusi sa nu fi auzit de Aleman. Poate ca ai uitat. Era foarte iubit si stimat de toti elevii. Se purta bland si stia multa carte. Mi se pare ca a fost de filozofie sau asa ceva. Trebuie sa aiba peste sasezeci de ani, da, da, negresit... Auzisem odinioara ca ar fi avut multe si grele nenorociri de indurat. A fost insurat de vreo trei ori si, daca nu ma insel, n-a avut parte de fericire in casnicie, caci nici una din nevestele lui n-a murit de moarte naturala. Lumea vorbeste multe. Sunt chestii delicate in care un strain n-are sa se amestece. in orice caz pe Aleman suferintele parca l-au otelit si i-au sporit increderea in viata sau in Dumnezeu, nu mai stiu bine, ca pe mine asemenea lucruri inca nu ma intereseaza. Poate cand voi mai imbatrani. Sunt multi oameni foarte seriosi, care il considera un apostol si cred fanatic in invataturile lui, desi el e zgarcit si nu-si destainuieste intelepciunea decat celor pe care ii gaseste capabili si dornici sa-l inteleaga. Se vede ca pe tine te apreciaza deosebit, daca te-a poftit si acasa la dansul. Dar ce sa ma mir! Sentimentalismul intelectual a fost si slabiciunea ta inca din copilarie!

4.
Toma Novac nu voia sa se mai gandeasca la Aleman si la naivitatile lui gramadite intr-un sistem cu aparente serioase.

Se gandea totusi neincetat. Descoperea goluri, crapaturi tot mai multe.

"E un joc de fantezie si nimic altceva!" isi zise la urma.

O cladire in vant, de vreme ce toata constructia e fara posibilitati de verificari reale.

Cand credea ca a terminat, ii apareau alte obiectii, numai obiectii. Presupunand admisibila existenta unei lumi spirituale si a alteia materiale, admitand chiar interpenetratia bizara, de care vorbeste Aleman, si geneza sufletului omenesc ca o simpla transformare a unui principiu spiritual pentru nevoile unei regenerari reclamate de esenta eternitatii, ramane totusi intrebarea: de ce sapte vieti pamantesti, tocmai sapte? De ce nu mai putine ori mai multe? Declarand pe sapte numar sfant sau misterios, nu se rezolva nimic.

Apoi intr-o zi, inarmat cu argumente zdrobitoare, batu iar la usa lui Aleman pe neasteptate. Batranul, parc-ar fi stiut pentru ce vine, ii zise indata:

- indoiala e buna, dar cu masura! Caci, sa nu uitam, indoiala e totdeauna inceputul negatiei si negatia inseamna distrugere! Numai credinta intareste sufletul si-l deschide pentru adevarurile eterne!

- Atunci fericiti cei saraci cu duhul, caci ei sunt mai plini de credinta si de prostie! facu Toma fara a-si ascunde o deceptie dispretuitoare.

Aleman se inflacara numaidecat:

- Da, domnule profesor! Da! Fericiti! D-ta iti inchipui ca cel ce stie mai mult, intelege neaparat mai mult? Sau ca stiinta merge de mana cu fericirea? A, cum te inseli! Dar ce are a face progresul stiintelor cu sufletul omului? Toate inventiile si descoperirile din lume au fost oare in stare sa netezeasca pentru vreun om calea fericirii adevarate, sa-i daruiasca o merinde pentru clipa cand trece poarta necunoscutului? si crezi ca ar fi mai multa fericire in omenire daca toti oamenii, printr-o minune, ar deveni filozofi ca d-ta sau savanti ca, sa zicem, colegii d-tale de la universitate? Toma Novac zambi ingaduitor.

- Adica inapoi, la caverne!

- De ce atata ironie? urma Aleman, mai potolit. A nu te bizui pe infailibilitatea stiintei, poate ca nu e tocmai o crima, cand stiinta insasi isi recunoaste neputinta de a patrunde acolo unde sufletul ar avea nevoie de sprijinul ei.

Rechizitoriul batranului nu-l interesa. Erau lucruri rezolvate de mult pentru dansul. il asculta totusi, nevroind sa-l umileasca prin afisarea unei superioritati nerabdatoare. De altfel Aleman vorbea cu atata foc, ca-i placea sa-l asculte. Numai cand incerca sa treaca la alta ordine de idei, Toma il opri:

- D-ta esti multumit cu solutia pe care ai gasit-o. Se poate.

Dar solutia e nefolositoare cata vreme nu poate servi si altora aceeasi multumire. Orice religie ofera credinciosilor macar motivele generale care pot lamuri putin mantuirea si care astfel devin convingatoare. Sau solutia d-tale e atata de hermetica, incat trebuie sa ramaie inaccesibila celor multi? Tudor Aleman statu cateva clipe pe ganduri, apoi vorbi cu o raceala aproape respingatoare:

- Solutia mea, cum zici d-ta mereu cam ironic, s-a nascut din dureri sufletesti si numai sufletului se adreseaza. Savantii pot s-o numeasca naivitate, ca d-ta, sau chiar mai rau. Cine insa vrea s-o patrunda, poate gasi intr-insa mangaiere. Viata nu mai e zadarnica. Sufletul e pregatit sa indure toate durerile, caci ii ramane vesnic inainte ravna si speranta de a intalni perechea sa spirituala. Moartea insasi devine un accident in viata adevarata a sufletului si nu mai poate ingrozi pe omul care are credinta renasterii si, la sfarsitul liniei pamantesti, a eternitatii in lumea cealalta!

Toma isi dadu seama ca a atins o rana in inima batranului. ii paru rau. Aleman protesta. Schimbara vorba. Toma ii povesti indoielile care au facut dintr-insul, fiul unui mare om de afaceri, un profesor preocupat de combinatii mintale condamnate sa ramaie mai mult sau mai putin sterile.

- Bietul tata stiu ca s-ar cruci, vazandu-ma vesnic cu ganduri despre alte lumi, in loc sa ma interesez de "intreprinderile Novac"! adauga Toma.

- Te inseli! striga Aleman. Eu am cunoscut putin pe tatal d-tale, adevarat, dar pot marturisi ca nu era tocmai asa de insensibil pentru problemele sufletului, cum iti inchipui!

Ajunsera sa vorbeasca despre moartea lui Petre Novac.

Aleman tinea minte ca a avut o inmormantare impozanta.

Toma ii spuse cum s-a imbolnavit, cum si-a presimtit sfarsitul, ii zugravi ultimele momente si mai ales lucirea stranie ce i s-a aprins in ochi in clipa cand si-a dat sufletul. Tudor Aleman se facu deodata rosu, sari de pe scaun si, cu o solemnitate neobisnuita, declara:

- Iata o verificare, domnule profesor!

Toma Novac il privi nedumerit. Solemnitatea batranului ii aparu cam ridicola.

- Ce verificare? mormai dansul dupa o pauza.

- Nu cereai d-ta verificari? facu Aleman grav. Ei bine, una ai avut-o d-ta insuti si n-ai priceput-o: briliantul care spui c-a stralucit in ochii parintelui d-tale in clipa mortii!

ii dadu explicatii mai ample. A saptea viata pamanteasca e sfarsitul carierei materiale a sufletului. in viata a saptea deci barbatul trebuie sa intalneasca pe femeia care intrupeaza perechea lui sufleteasca si sa se uneasca negresit cu ea. Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care isi incepe a saptea existenta materiala. Moartea ce incheie ultima viata pamanteasca inseamna insa izbavirea cea mare a sufletului. De aceea in clipa despartirii de invelisul material, sufletul dobandeste constiinta pura atotcuprinzatoare, prin care, ridicandu-se deasupra timpului si spatiului, poate contempla simultan toate vietile sale in afara de lumea spirituala. Contemplarea, fiind preludiul eternitatii, se manifesta in ochii muribundului ca o strafulgerare de lumina incomparabila. E culminatia vietii pamantesti in revelatia fericirii vesnice.

- Toate acestea mi le-ai spus data trecuta, zise Toma cu ton glumet, dar nu stiam ca vrei sa mi le aplici chiar mie si tatalui meu!

Necredinta lui supara pe Aleman. ii facu imputari, adaugand la urma:

- Am acum un mare regret: ca sunt prea batran si voi muri inaintea d-tale. Sunt sigur ca stralucirea pe care ai vazut-o in ochii tatalui d-tale in clipa mortii, se va constata si in ochii d-tale cand vei muri!

- Moartea nu cere certificat de varsta, asa ca nu se poate sti daca n-ai sa-ti poti verifica teoria si asupra mea! vorbi Toma cu acelasi glas.

Se pregati sa plece. Era mai inviorat, parca explicatia lui Aleman, prin extravaganta ei, i-ar fi alungat gandurile serioase.

Strangandu-i mana, mai intreba totusi:

- De ce tocmai sapte, domnule Aleman?... De ce numarul sfant?

- Crezi ca numarul are o importanta atat de mare? raspunse batranul neclintit. Eu cred ca sapte, fiindca sapte e un numar considerat sfant in toate timpurile, la toate popoarele si in toate ocaziile. D-tale nu-ti ajunge explicatia asta? Nu te obliga nimeni s-o primesti. Adopta orice numar vrei! Nu numarul, ci principiul e totul! Numarul nu-l poate verifica decat fiecare om in clipa cand s-a despartit definitiv de ceilalti oameni. Principiul insa se poate verifica din stralucirea pe care ai vazut-o si d-ta, care ti-a tulburat sufletul, de vreme ce ai pastrat-o vie, si pe care acuma, din vanitate, vrei s-o ridiculizezi putin. Asa, domnule profesor! si la revedere!

Plecand, Toma Novac recunoscu in sine ca are dreptate Aleman. ii era chiar rusine ca a venit cu asemenea obiectii ridicole, cand ar fi putut sa respinga temelia constructiei fantastice pe care un filozof ca el nici n-ar trebui sa-si piarda vremea s-o asculte. Pe urma isi zise ca ridicol e insusi interesul ce-l arata lui Aleman si se hotari sa sfarseasca si sa-si vada de ocupatiile obisnuite.

Cu toate acestea continua sa combata in gand, mereu, pe batranul Aleman si gasi o intrebare care il indemna staruitor sa-i faca o noua vizita:

- Mai este ceva, domnule Aleman... inca nu mi-ai spus.

Se vede ca ti-a scapat sau ca nici d-ta nu esti lamurit. Ce se intampla cu sufletul omului intre sfarsitul unei vieti si inceputul celei noi, intre moartea trecuta si nasterea viitoare? Tudor Aleman, parc-ar fi asteptat de mult intrebarea, ii servi o explicatie foarte amanuntita: planul lumii materiale, planul lumii spirituale, planul intermediar... Toma isi pierdu rabdarea:

- Planuri, mereu planuri! Dar de unde iei certitudinea existentei planurilor d-tale? Un cuvant explica alt cuvant...

- Certitudine nu exista, fireste! raspunse batranul, linistit.

Nici chiar in planul lumii materiale in care traim acuma! Ai d-ta barem certitudinea propriei existente? Simturile singure le avem ca dovezi ale existentei. Dar arata oare ele realitatea, cand insasi materia din care sunt alcatuite are o realitate problematica, de vreme ce esenta ei e energie, adica un cuvant, adica nimic? Mai reala existenta au ideile rasarite din suflet, deci dintr-o esenta spirituala. Ele nu cer dovezi palpabile, fiindca nu poti dovedi spiritualitatea prin materialitate. Dovada realitatii lor o ofera ele insele prin aparitia lor spontana.

- Tocmai spontana nu s-ar putea zice, intrerupse Toma Novac. Ca sa apara o idee, se cere mai intai un creier, deci tot o materie.

- Crezi d-ta ca ideile n-ar putea avea o existenta independenta de vreun creier oarecare? intreba Aleman repede.

- Dar atunci ce nevoie mai ai de suflet? Atunci intre suflet si idee ar fi identitate!

- si n-ar fi oare mai realista explicatia complexului sufletesc? se bucura batranul. inchipuieste-ti si judeca: celula initiala sa fie temnita unei idei. Cu cat se dezvolta trupul material, cu atat ideea creste, se complica, se ramifica, pana ce redobandeste constiinta existentei sale proprii independente sau pana ce se ridica din nou la ideea pura ce a fost inainte de unirea cu materia. Nu se poate? ti se par mai plauzibile explicatiile materialiste care, cand dau de vreo dificultate, o lichideaza cu o strangere dispretuitoare din umeri, ca d-ta acuma, sau cu o vorba magica: subconstient, eu, transformari? Toma nu se putu stapani sa nu-i spuie:

- Bine, dar d-ta nu bagi de seama ca, ironizand stiinta, care lucreaza cu notiuni, nu incetezi totusi a-ti demonstra intelepciunea tot prin cuvinte, ca toata constructia d-tale nu e in realitate decat o cetate de cuvinte? Aleman se rosi, parca l-ar fi palmuit. Tacu. intr-un tarziu zise:

- Daca d-ta te-ai oprit numai la cuvinte, atunci ti-am vorbit in zadar si-mi pare rau ca ne-am pierdut vremea!

Se despartira intr-o atmosfera de raceala. Toma Novac insa n-avea pareri de rau. isi zicea ca nu se putea lasa pana la capat amagit de niste fantasmagorii de batran fara ocupatie. Ar fi fost si umilitor pentru un profesor de filozofie. si nici macar nu are sa-si impute nimic, deoarece i-a aratat o indulgenta excesiva, l-a ascultat, a incercat sa-l convinga fara a-l jigni. Dar fanaticii asa sunt, egoisti!

Peste cateva zile insa se pomeni cu Tudor Aleman. Venea ca un pocait. Toma se induiosa si se gandi ca a fost brutal cu batranul.

- Sa nu mai vorbim despre lucruri care!... murmura Aleman, ridicand ochii in sus fara a sfarsi gandul.

Totusi vorbira mereu. Se suparau, cand unul, cand altul, reveneau, reincepeau. Se vedeau din ce in ce mai des. Erau prieteni. Aleman ii povesti cum a ajuns sa creada in ceea ce dispretuise totdeauna. De multe ori plangea, socotind ca viata i-a fost zadarnica si va trebui s-o reia cine stie unde si cand.

- Asta inseamna ca nici solutia d-tale nu fericeste pe om!

triumfa Toma.

- Nu fericeste, dar cel putin consoleaza! riposta batranul, inviorandu-se indata, parca ar fi incercat sa-i smulga pamantul de sub picioare. Daca n-am putut avea parte de fericire in viata aceasta, am cel putin siguranta ca fericirea ma asteapta negresit intr-o viata viitoare. A recunoaste si a plange zadarnicia unei vieti intamplatoare e tocmai increderea in dreptatea providentei divine! in orice caz moartea nu mai are nici o putere asupra mea si o pot privi in fata fara strangere de inima!

Toma Novac ii vorbea despre zbuciumarile tineretii, despre calatoriile facute si planuite. Aleman si aici descoperea posibilitat i de verificare:

- Ai dorit sa calatoresti prin India, Mezopotamia, Egipt, Italia... Ei bine, ai dorit, fiindca unele din vietile d-tale trecute le-ai trait pe acolo! De ce ti se pare asa curios?

- D-ta in toate gasesti dovezi fanteziste pentru sistemul d-tale! zambi Toma. Am dorit sa cunosc anume tari pentru ca ma intereseaza, si ma intereseaza pentru ca am citit despre ele, despre trecutul lor, mai mult decat despre altele!

- Bine, bine, dar nu te gandesti: de ce ai citit mai mult despre unele decat despre altele?

- Asa s-a nimerit, intai, si pe urma fiindca stiintele noastre s-au ocupat pana azi mai de aproape de piramidele din Egipt decat de cele mexicane de la Teotihuacan, de pilda!

Nu se intelesera, fireste. De altfel Aleman, cand nu razbea cu argumentele, ii preciza tot mai des ca se va convinge in clipa mortii si a verificarii supreme. Toma socotea cam tardiva verificarea, dar, pentru salvarea armoniei, o admitea si chiar ii fagaduia ca are sa-si aduca aminte neaparat atunci de sistemul Aleman. Apoi radeau amandoi, impacati.

Veni primavara. Toma Novac parca intinerea. Nu mai avea rabdare sa stea in casa. Toata ziua hoinarea ca un strengar.

si mereu i se parea ca trebuie sa se intalneasca cu cineva, incat uneori se gandea inveselit:

- Te pomenesti ca-mi gasesc mireasa si fericesc pe dna Brebenaru.

intr-o dimineata de inceput de mai iesi de-acasa pe jos.

Era asteptat de niste colegi, la universitate. Pornise insa cu o ora mai devreme, sa aiba ragaz sa se plimbe. ii batea inima.

- Parca m-as duce la o intalnire amoroasa! isi zise, ajungand in Calea Victoriei. si doar nu ma asteapta decat niste discutii plicticoase.

in piata palatului avu o tresarire ciudata. isi aruncase ochii pe celalalt trotuar si zarise o femeie necunoscuta la bratul unui barbat necunoscut. O vedea numai din spate si totusi simtea ca o cunoaste. Iuti pasii, trecu dincolo, pe urmele perechii straine. Un val de rusine aparu si se stinse intr-insul:

- Parc-as fi copil... Unde-i demnitatea? in aceeasi clipa, ca si cand ar fi facut-o inadins fiindca il simtise, femeia opri pe barbatul ei, se intoarsera inapoi spre o vitrina.

Toma Novac o vazu mai bine. Era intr-o haina alba, cu palarie alba. Sanii rotunzi tremurau ca de o bucurie neasteptata.

Carlionti blonzi ii gadilau obrajii. Buzele suradeau. Privirea insa ii alerga de ici-colo, iscoditoare. Toma stia ca pe el il cauta.

Oameni nepasatori ii desparteau, treceau, se imbulzeau. Totusi privirile lor se gasira. Ochii ei erau verzi, mari, cu o lumina tainica, moale si invaluitoare ca o imbratisare. Sufletul lui se infiora pana in temelii, parca i s-ar fi lamurit deodata o lume in care pana azi a bajbait ca orbul fara calauza. Pe fata ei se ivi o umbra de uimire. Era semnul ca in inima ei s-a petrecut aceeasi revelatie.

Ciocnirea privirilor tinu mai putin de o secunda. Femeia cu barbatul se apropiau. Toma, in nestire, se opri la aceeasi vitrina, langa ea. ii auzi glasul, dulce si matasos, tremurand.

Vorbea o limba straina. Barbatul raspundea rar, gros, indiferent.

Era inalt, ras, cu figura tabacita si blanda. Toma il ura.

Apoi perechea porni inainte. Novac mai ramase la vitrina pana se departara cativa pasi. ii urmari. Lumea era tot mai deasa pe trotuar, incat trebuia sa dea din coate ca sa se poata tine dupa ei. Din cand in cand ii vedea silueta, cu soldurile leganandu-se ritmic, chematoare. Nu indraznea sa se apropie prea tare. ii era frica sa nu faca o prostie. isi surprindea uneori gandul de a o smulge de la bratul strainului, cu orice risc. Se stapanea zicandu-si intruna:

- si totusi o cunosc de undeva... Am mai intalnit-o...

Se pomeni iar langa ei. Trebuia sa-i mai soarba privirea.

Voia sa-i intreaca si apoi sa se intoarca, sa-i incruciseze.

Deodata insa auzi la doi pasi:

- Domnule Novac!... Toma!... Ce Dumnezeu! Nici nu mai vrei sa-ti cunosti prietenii de treci asa? Era dna Brebenaru, zgomotoasa, incalzita. Tocmai iesise dintr-un magazin. Toma trebui sa stea pe loc, mai aruncand o privire spre necunoscuta care, auzind glasul dnei Brebenaru, intoarse capul, parca ar fi vrut sa profite de un pretext. in ochii ei era aceeasi lumina calda, acum insa muiata intr-o tristete.

- Mi se pare ca esti strengar? il dojeni dna Brebenaru, prinzand privirea lui pierduta. si eu care ma zbat mereu sa te insor! Vasazica, de aceea fugi dta de ofiterul starii civile ca dracul de tamaie! iti plac mai bine strengariile, nu-i asa? Uite cum insala aparentele. Eu te credeam nevinovat ca o fata mare! Dar acuma bine ca te-am prins! Sa poftesti sa-mi faci curte si mie si sa ma insotesti pana...

Toma statea pe spini. Zambi de nevoie, se scuza ca are o conferinta si chiar a intarziat.

- Atunci du-te, du-te! se milostivi doamna. O fi conferinta, o fi vreo cucoana, iaca te las! Sa nu zici ca din pricina mea...

ii saruta mana parcimonios, blestemand in gand ceasul cand a cunoscut-o. Alerga pana in colt, uitandu-se ingrijorat in toate partile... Oamenii se imbulzeau, radeau galagiosi, veseli, mereu altii si parca mereu aceiasi. in mijlocul lor, Toma Novac, cu ochii umflati de spaima, era ca un naufragiat care pierde, clipa cu clipa, orice speranta de salvare. Se repezi pe Bulevard in sus si in jos, apoi iar pe Calea Victoriei, revenind tot in acelasi loc, tot mai deznadajduit. Se invarti acolo pana tarziu. Ajunse acasa zdrobit. Izbucni in plans zguduitor. I se parea ca si-a pierdut inima.

5.
O zi intreaga isi macina durerea in taina. incerca toate sireteniile sa-si insele sufletul. A fost o femeie ca atatea mii de mii. A disparut? ii va iesi in cale alta, cum i-a iesit asta.

Dar ca asta nu e nici una in lume! Era frumoasa? Sunt altele mult si mult mai frumoase. N-are decat sa intinda mana. Dar tainele din ochii ei!

A doua zi veni Aleman, de dimineata, parca ar fi banuit ceva. Toma il imbratisa, planse si-i marturisi desperarea. il inabusea taina iubirii. Batranul isi freca mainile, vesel, incantat si numaidecat incepu sa-i explice ca poate sa fie chiar femeia pe care trebuie s-o intalneasca intr-una din cele sapte vieti.

- Domnule Aleman, izbucni Toma indurerat, te rog, te implor, nu ma mai chinui acuma cu vietile d-tale! Lasa-ma!

Crede-ma! Ce vieti!? O iubesc, intelegi? E singura femeie pe care am iubit-o, e...

- Asta spuneam si eu! intari Aleman, netulburat. E perechea divina...

- Trebuie s-o gasesc, chiar de-ar fi sa rascolesc toate casele din Bucuresti! jura apoi Toma.

Doua zile nu facu insa decat sa se tanguiasca. Aleman venea sa-i tie isonul si, profitand de ocazie, amesteca pe necunoscuta tulburatoare in reteaua conceptiei lui asupra lumii, intrebuintand aparitia si disparitia ei ciudata ca motive demonstrative pentru anume amanunte complementare. Toma se imblanzea indata ce in vorbele lui prindea speranta de a o revedea. Atunci ii punea si intrebari care pe Aleman il umpleau de bucurie fiindca in ele simtea in sfarsit inceputul credintei.

Evident ca trebuie sa fie o evolutie a sufletului in ascensiunea celor sapte vieti terestre! se inflacara batranul. Dar, fireste, nu una conforma cu logica umana, ci potrivita legilor divine pe care mintea noastra numai in momente rare le poate simti. Astfel diferitele vieti alcatuiesc una singura, cu suisuri si coborasuri, cu bucurii si suferinte puse in slujba aceleiasi ravne supreme.

De aceea, peste secolele sau mileniile ce despart in timp si spatiu vietile pamantesti ale aceluiasi suflet, scantei de amintiri innoada fire care vibreaza uneori in inima omului. Reminiscente stranii rasar brusc, doruri vagi, visuri ciudate, uri inexplicabile - toate marturii ale existentelor vechi din noi. Experientele grele dintr-o viata nu raman fara efecte in alta urmatoare. O deceptie adanca trebuie sa aiba repercusiuni in privinta caracterului general al vietii viitoare...

Toma Novac isi dadu seama ca, stand cu mainile in san si visand, n-are s-o mai gaseasca niciodata. Poate daca ar fi mers a doua zi si ar fi asteptat pe acelasi drum, ar fi si intalnit-o!

Se infiinta in Piata Sarindar si statu la panda, rezemat de bara unei vitrine, intre tineri spilcuiti si fara rost, care cochetau cu femeile usoare ce-si plimbau, neobosite, fardurile si decoltajele pe trotuarul intesat de lume. De cate ori zarea o palarie alba, tresarea. Pleca de-acolo cel din urma, desi venea cel dintai.

Erau sase zile de cand o pierduse. Seara veni acasa mai abatut. Asteptarea, in acelasi loc, i se parea ca a fost o copilarie.

Cum sa iasa ea, ca o functionara comerciala, la aceeasi ora, pe Calea Victoriei? A trecut o data? A fost o intamplare. Cine stie cand va mai trece? Ar trebui sa incremeneasca in fata vitrinei de dimineata pana seara ca sa se mai repete intamplarea, daca cumva n-o fi plecat undeva chiar de-atunci.

Se culca tarziu si adormi indata. Avu visuri numai cu ea.

I se arata sub infatisari diferite, ca o ademenire, si se pierdea mereu in clipa cand era s-o dobandeasca. Alerga dupa ea prin tari necunoscute, in epoci bizare, aci pastor indian, aci mare dregator egiptean, apoi scriitor intr-un templu babilonian, sau cavaler roman, calugar medieval, revolutionar provincial... si ea ii aparea mereu, il chema, il indemna.

Iata efectele fanteziilor lui Aleman! se gandi cand se destepta, simtind totusi in inima mai vie icoana ei, parca visurile l-ar fi purtat prin lumi reale.

Desi nu mai avea incredere in asteptarea inselatoare, deocamdata pana va gasi un mijloc mai bun, se duse tot acolo, chiar mai devreme ca zilele trecute. Statu. Dupa amiaza rabdarea il parasi din ce in ce. Se insera. Lumea se rarea. Se hotari sa plece si nici sa nu se mai intoarca in piata blestemata.

Mai astepta totusi un rastimp. Apoi porni intr-o doara, pana in colt. si deodata ii aparu atat de aproape, ca ii atinse rochia alba cu pulpana hainei. Se opri, fulgerat. ii intalni ochii, in care vazu clar aprinzandu-se o falfaire de bucurie. Era tot la bratul strainului. La marginea trotuarului isi incetinira mersul, asteptand sa treaca niste masini, pe urma traversara Calea Victoriei, repede, si coborara pe Bulevard. Toma Novac isi reveni si se lua dupa ei, cuprins de o fericire care-i fierbea sangele. Se tinea la o distanta potrivita, sa nu bage de seama ca-i urmareste si totusi sa nu-i piarda din ochi. Intrara intr-un restaurant. Toma se plimba de cateva ori prin fata usii. ii veni in minte ca sala poate sa aiba si alta iesire, incat in vreme ce el asteapta aici, ei vor dispare fara sa-i zareasca. Navali inauntru, desperat. Se uita imprejur. ii vazu. La cativa pasi gasi o mescioara libera. Se aseza, tragand cu coada ochiului spre ea. il privea cu o uimire plina de multumire. Un chelner ii puse o lista dinainte.

- Da-mi ce vrei, orice, indiferent!

Chelnerul starui. il goni. ii aduse mancaruri. De-abia le atinse. O vedea numai pe ea, desi nu se uita intr-acolo deloc.

Apoi deodata simti ca ei s-au ridicat de la masa. Se ingrozi.

Striga ragusit:

- Plata!... Iute, iute!

- Imediat vine, imediat! il linisti chelnerul, mangaind nota.

Toma ii vazu la iesire. intalni privirea ei. Se socotea pierdut. Nici macar n-avea bani marunti. Arunca o bancnota de o mie si alerga, bolborosind:

- Opreste restul!

Chelnerul se inchina pana la pamant, multumi fericit. il credea nebun.

in strada, Toma se potoli. Pertractau cu un sofer, care nici nu catadicsea sa-i priveasca. Pornira tot pe jos, pe unde venisera. Toma Novac binecuvanta indolenta soferului.

Din Bulevard apucara pe Strada Batiste, apoi pe niste ulicioare scurte, tacute. Toma, ca sa nu fie observat, mergea mereu pe celalalt trotuar, ascultand uneori ecoul pasilor lor.

Disparura iar intr-o strada. Toma alerga pana la colt. Se oprisera in fata unei case. Se apropie tiptil. Auzi scartait de chei in broasca si pe urma poarta trantindu-se cu zgomot de fier.

Peste drum era o bacanie cu carciuma. Toma trecu intracolo, hotarat sa intrebe cine sade in casa unde a intrat ea.

Doua ferestre se luminara deodata. O vazu scotandu-si palaria, zambind, apoi veni la geam sa traga transperantul. Bratul ei se inalta si se cobora parca ar fi facut semn de chemare catre Toma pe care il simtea in intunericul noptii. Lumina se mai filtra galbuie prin perdelele inchise poate o jumatate de ora.

Pe urma se stinse.

Toma Novac se gandise sa vegheze aici pana a doua zi, sa nu se intample s-o piarda iar. in clipa cand se intunecara ferestrele, isi lua seama. De-acum i-a gasit cuibul. N-are nici un rost sa-i pazeasca. Mai bine sa vie maine dis-de-dimineata, odihnit. Casa o cunoaste: doua ferestre in strada, poarta de fier impletit ingradind o curte cat palma. in colt, un felinar lumina tablita indicatoare: Strada Alba.

A doua zi, Toma Novac fu primul client al bacaniei din Strada Alba. Se aseza langa fereastra sa poata observa orice miscare in casa de peste drum. Targui lucruri la care nu se gandise niciodata, bau cateva pahare de vin acru si inghiti diverse gustari ramase de ieri. Trebuia sa-si justifice sederea indelungata in pravalie.

in sfarsit pe la zece poarta se deschise. Strainul cu palarie de paie si baston aparu. Toma il recunoscu si se infricosa. inca nu se hotarase ce are sa faca, desi avusese atata timp. il vazu pornind spre coltul strazii, pe unde au venit aseara. Peste drum un transperant se ridica intr-o fereastra. Nu se zarea insa nimeni.

Toma se sculase in picioare. Plati. ii tremurau mainile. Apoi se repezi afara, parca ar fi intarziat de la o intalnire. Facu cativa pasi pe trotuar, sovai. in sfarsit trecu grabit strada, intra pe poarta de fier, urca scara si batu la usa. in aceeasi clipa usa se deschise, parca ar fi fost asteptat si nici n-ar mai fi fost nevoie sa bata. Se trezi intr-un vestibul putin intunecos. Auzi in urma lui invartindu-se cheia de doua ori, dar nu se uita inapoi. Simtea ca trebuie sa fie ea si parca nu indraznea s-o priveasca. Fasait de stofa matasoasa aluneca pe langa dansul si un parfum discret de verbina.

Dupa singurul transperant ridicat, Toma recunoscu odaia dinspre strada. Apoi toate gandurile ii pierira si sufletul lui ramase gol in fata ei. Numai pe ea o mai vedea, parca ar fi disparut lumea intreaga. si ea statea, sprijinita de speteaza unui fotoliu, dreapta, uimita, infasurandu-se cu amandoua bratele goale in haina usoara, de frica sa nu-i alunece. Un val de soare o incadra intr-o aureola viorie. Pieptul alb se zbuciuma.

Se priveau. Privirile lor vorbeau. Asteptari, doruri, deznadejdi si bucurii stravechi inviau in sufletele lor, inseninandu-le fericirea. Se cunosteau dintru inceputul inceputurilor si cunostinta era pentru eternitate.

- Tu! murmurau buzele ei cu un glas dulce ca un strop de miere proaspat.

- Tu! sopti Toma, inabusit, ca dintr-o alta lume.

Apoi bratele ei se deschisera intr-o asteptare mare. Haina aluneca in jos de pe umerii ei rotunzi, mangaindu-i corpul ca o sarutare prelunga. Toma Novac ii cuprinse mijlocul. Ea, cu bratele calde, ii infasura gatul.

6.

Ileana!... Ileana!... murmura Toma indurerat de fericire.

isi aflasera numele, de-abia dupa ce, intr-o imbratisare vijelioasa, sufletele lor s-au topit intr-unul singur. isi povestira trecutul si povestirea o intrerupeau prin sarutari care le spuneau mai mult decat toate cuvintele nascocite de mintea omeneasca.

Ileana era de douazeci si patru de ani si de sase ani maritata cu stefan Aleksandrovici Poplinski. Marturisi ca l-a luat din dragoste si l-a iubit numai pe el pana ce a zarit deunazi pe Toma. E un om foarte bun, bland si sentimental.

A fost ofiter in garda imperiala si, in vremea razboiului, aghiotant al tarului. Avea mari proprietati in Ucraina apuseana si e unicul descendent al unei familii nobile de origine poloneza. S-au casatorit in al doilea an al razboiului, la Moscova, unde Ileana, orfana, traia in casa unor rude bogate, moldoveni. Cand a izbucnit revolutia, a inceput calvarul lor.

Poplinski fusese amenintat mereu cu moartea. in sfarsit, dupa ce au ajuns bolsevicii la putere, au trebuit sa fuga in strainatate. S-au oprit la Berlin. Au trait trei ani cum a vrut Dumnezeu.

Din toata averea lor, ramasesera numai cu bijuteriile. Rand pe rand, in asteptarea vremurilor mai bune, s-au dus colierele, inelele, bratarile. Nu mai aveau nici o speranta. Atunci s-au hotarat sa vie in Romania. Ileana se nascuse in Basarabia. Mosia parinteasca din judetul Balti era zestrea ei. Desi tatal sau fusese functionar superior, in casa au vorbit moldoveneste. Daca ar izbuti sa salveze macar o parte din pamanturile stramosesti, viitorul lor ar fi asigurat. Sosira la Bucuresti sa se intereseze de soarta mosiei. Se gandeau sa se stabileasca aici, mai ales daca ar avea noroc sa-si redobandeasca averea.

Erau acum de doua luni in Capitala, fara a fi ajuns sa descurce lucrurile. Mosia fusese impartita la tarani, afara de conac si cateva zeci de hectare primprejur. Poplinski, prin emigranti rusi, facuse oarecare legaturi, dar dificultatile pareau de neinvins. Nestiind decat ruseste si nemteste, se intelegea anevoie, desi altfel castiga iute simpatii. Ar fi trebuit sa se repeada pe la Chisinau, chiar la mosie, sa porneasca de-acolo firul afacerii. Se izbea de greutati banesti si nici pe Ileana nu se indura s-o lase singura. Aici traiesc foarte cumpatat. Nu au nici un servitor. Ea singura ingrijeste apartamentul mobilat.

Pe urma Toma se oferi sa le fie de ajutor.

Ileana ii ceru sa faca intai cunostinta cu Poplinski. Toma refuza si-i spuse ca-l uraste. Ea insista:

- Aveti sa va imprieteniti, ai sa vezi! E o inima de aur.

ii facu ea planul cum sa intre in vorba fara sa-i trezeasca banuieli. Toma se incapatana. I se parea o nedemnitate ceea ce i se cerea. Se gandea cum s-o smulga din mainile lui, nu sa se apropie de el. in sfarsit trebui sa plece. Cand ajunse acasa, isi aduse aminte ca nici cel putin nu s-a inteles cu Ileana cand s-o mai vada. Despartirea de ea il chinuia. ii venea sa se intoarca, sa infrunte pe Poplinski.

Seara nu se mai putu stapani. Se duse la restaurantul de pe Bulevard. Nu intra pana nu se convinse ca Ileana cu Poplinski sunt inauntru. intalni in treacat privirea ei, care il indemna. Se apropie, ceru voie sa se aseze. Apoi se prezenta.

Planul ei se implinise.

Poplinski era intr-adevar simpatic. Vorbeau nemteste, dar Ileana nu intelegea bine. Cu ea vorbea romaneste. Radeau.

Toma ii invita sa-i vada casa, sa pranzeasca o data impreuna.

Poplinski primi numaidecat, marturisind fara inconjur ca ar fi fericit sa scape de restaurant macar o zi.

Se imprietenira, precum prevestise Ileana. Se ducea si Toma pe la ei, veneau si ei pe la dansul. Cu cat se legau insa, cu atat Toma isi vedea nadejdea mai intunecata. Cu ea singura de-abia se mai putea intalni. Trebuia sa umble cu Poplinski pe la ministere, pe la avocati. De cate ori i se plangea, ea zambea si soptea:

- Lasa, Toma, fii rabdator...

Avea glasul moale si indulcea cuvintele moldoveneste.

Toma era ca un caine care, cand se uita in ochii stapanei, pierde orice indarjire. in sfarsit, dupa cinci saptamani, ii ceru energic sa se desparta de Poplinski. Ea se induiosa si planse.

ii marturisi ca n-are curajul sa-l paraseasca tocmai acuma cand e atat de nenorocit. Poplinski s-ar sinucide, daca cumva n-ar omori-o mai intai pe ea. E blajin, dar desperarea cine stie ce-ar face dintr-insul? Toma cunoscu iar ceasuri de chinuri, ca in zilele cand o pierduse intaia oara. indoieli ii rodeau inima. Daca Ileana il tine in cumpana cu celalalt, inseamna ca el nu e mai mult pentru ea decat Poplinski. Atunci toate inchipuirile lui despre o iubire extraordinara au fost desertaciuni bolnave.

Peste cateva zile insa gasi pe Ileana vesela, zburdand ca o pasare:

- Acuma il las, Toma, pe Poplinski! Acuma trebuie sa-l las! imi pare rau ca va suferi din pricina mea, dar nu se mai poate!

Toma se zapaci de bucurie. Nu mai voia sa-i dea drumul.

Sa vie in casa lui si se insarcineaza el sa se descurce cu Poplinski. Nu-i pasa nici de scandal, daca ar fi sa fie! Ileana il mulcomi cu o vorba care il facu mai fericit:

- Pentru copilul nostru trebuie sa fii cuminte...

Pana azi Toma Novac isi tainuise iubirea chiar fata de Aleman. Acuma sufletul ii era atat de plin de mandrie, ca nu si-o mai putea ascunde. Batranul nu se mira deloc. Banuise ca a intalnit-o, tocmai fiindca nu i-a mai vorbit despre ea.

- Daca e intr-adevar perechea d-tale si v-ati unit, inseamna ca vi s-a implinit destinul divin! declara Aleman cu ochii inlacrimati. Fericirea d-voastra e fericirea adevarata!

Toma rase si-l batu pe umar:

- Vesnic cu sistemul d-tale! Vesnic! Esti un romantic incurabil, domnule Aleman!

- Pe d-ta nici fericirea nu te poate convinge? intreba, serios, batranul.

- Sa ma convinga? se minuna Toma. Adica iti inchipui ca omul fericit trebuie sa se gandeasca la moarte? Parc-ai fi dricar, prietene!

- Atunci, in ciuda tuturor dovezilor, nu crezi?

- Cred, cred tot ce vrei! striga Toma Novac deodata cu o stralucire pe fata. Fiindca vreau sa-ti fac placere, vreau sa fii si d-ta fericit, sa fie toata lumea fericita! Iubirea e taina tainelor, domnule Aleman!

Poplinski trebuia sa plece negresit la Chisinau. Numai ziua urma sa se hotarasca. Planul lui Toma era gata. iI facuse Ileana. indata ce va porni el in Basarabia, ei vor pleca in strainatate pentru o vreme, pana se va impaca Poplinski cu situatia. in sfarsit se hotari: Poplinski va pleca in seara de 6 iulie. Mai erau trei zile. Toma Novac obtinuse pasapoartele.

Fierbea. Ileana mai avea o teama: daca Poplinski se va inversuna s-o ia si pe dansa la Chisinau? in ajun tinura toti trei sfat. Poplinski parea posomorat si avea tremurari ciudate in priviri. Se plangea ca vor fi mari cheltuieli, dar arata multa incredere. Toma, cu discretia cuvenita, ii oferi un imprumut pana se vor aranja cu mosia.

Ileana protesta, dar Poplinski primi cu un suras amar:

- Emigrantul poate sa imprumute de la prieteni. Altfel ar trebui sa piara.

Se uita la Toma, lung, scrutator. Toma pleca ochii si spuse repede ca, intre prieteni, nu se cuvine sa fie neincredere ori sfiala, ca e fericit sa poata face un serviciu atat de neinsemnat lui Poplinski, un om incantator...

- incantator, exact! mormai Poplinski, intunecat.

Ileana astepta acuma intrebarea de care ii era frica. Veni, dar atat de moale, parca insusi Poplinski ar fi facut-o numai de forma. Ea incepu sa explice ca nu se simte tocmai bine, ca o calatorie lunga ar imbolnavi-o de tot. Poplinski se impaca indata si nu mai starui. Toma se infricosa de bataile inimii sale, isi musca buzele sa-si stapaneasca bucuria.

Pe urma Poplinski isi aduse aminte ca nu poate pleca la drum fara nici o arma. De la Chisinau va trebui sa mearga pe la Balti, pe la mosie. Cum sa umble cu mana goala? Toma crezu ca e un pretext prin care vrea sa amane plecarea, sa le rastoarne toate planurile. Se infiora. ii dadu dreptate si-i spuse ca el are arme acasa.

- Daca ai vrea sa-mi faci o placere, ti-as aduce eu un revolver bun, urma dansul, frecandu-si incurcat mainile. De altfel ma gandeam sa te insotesc pana la gara...

Poplinski ii multumi, strangandu-i mana si imbratisandu-l:

- Esti un prieten adevarat!

Toma n-avea nici o arma, afara de o carabina nemteasca stricata pe care o pastra ca amintire din campanie. Trebui sa alerge, sa cumpere un revolver. Se felicita pentru ideea ce a avut-o. Petrecandu-l la gara, va fi sigur ca a plecat.

Veni mai devreme. Ileana pregatea geamantanul si plangea.

Toma vru sa-i arate lui Poplinski cum se manuieste revolverul.

- Multumesc... cunosc! rase emigrantul. Suntem prieteni vechi!

Se apropia ora trenului. Ileana se arunca in bratele lui Poplinski, hohotind, parca i-ar fi cerut iertare. Poplinski o stranse la piept, miscat, bolborosind:

- Ileana, Ileana... Fii cuminte!... Nu plec departe... si apoi nu mai esti singura...

Toma se simti obligat sa murmure:

- Daca doamna imi da voie, am sa ma interesez din cand in cand...

- Te rog eu, mult! zise Poplinski, fara sa se uite la el, mangaind spatele femeii.

Apoi coborara in curtea mica, pavata. Din usa, Ileana striga bland, facand semn cu mana:

- Sa nu stai mult, Sasa! Sa te intorci numaidecat!

- Da, da... Ma intorc numaidecat! raspunse Poplinski.

Se inserase. Pana la gara se intuneca. Trenul era incarcat.

Poplinski de-abia gasi un loc pe coridor:

- N-are a face. Pot sta si in picioare.

Se imbratisara si se sarutara. Toma ramase pe peron pana ce trenul disparu in noapte. Atunci fu cuprins de remuscari.

Se simtea umilit si ticalosit. Purtarea lui fata de Poplinski i se parea murdara. Regreta ca a ascultat pe Ileana si a legat cunostinta si prietenie cu el.

- Acuma e prea tarziu! Acuma ce-mi mai pasa de Poplinski? zise apoi scuturandu-se de gandurile negre. Ileana ma asteapta!

O gasi putin intristata, parca si ea ar fi avut remuscarile lui.

- Bietul Sasa! murmura Ileana. Ce mahnit are sa fie cand se va intoarce si eu nu voi mai fi aici!

Se privira adanc in ochi si uitara indata pe Poplinski.

Simteau ca nimic nu are importanta in lume afara de iubirea lor. Se vedeau, unul in ochii celuilalt, ca in oglinda vesniciei.

Toma ii spuse ca vor pleca maine dimineata, deocamdata in Italia. Dar nu mai vrea sa fie despartit de ea nici noaptea aceasta. Sa-si stranga ce doreste si pe urma vor merge la el acasa. Ileana se apuca bucuroasa sa-si adune nimicurile la care tinea. El ii ajuta. Se opreau deseori si se imbratisau mereu, parca s-ar fi vazut intaia oara. isi improspatau amanuntele trecutului.

- Sunt tocmai sapte saptamani de cand am intrat aici, necunoscut! zise Toma, suspinand de bucuria amintirii.

- Te asteptam, desi nu te cunosteam, ingana Ileana. Inima mea te dorea de mult, parca de cand lumea!

sedeau pe divanul larg care adapostise intaia lor imbratisare.

Se doreau ca si atunci. Toma ii inlantui mijlocul si ea se lasa pierduta pe spate, cu buzele insetate.

- Ileana, iubirea mea divina! sopti Toma, sorbindu-i respiratia intr-o sarutare dureroasa.

Odaia se umplu de suspinele iubirii, incat nu se mai auzi zgomotul usii care se deschise si se inchise. De-abia intr-un tarziu, Ileana vazu in pervazul dormitorului, incremenit ca o stafie, cu ochii tesiti din orbite, pe Poplinski. Groaza ii inabusi glasul o clipa. Toma intelese din privirea ei primejdia. Sarira amandoi in picioare. Poplinski mormai atunci calm, parca si-ar fi pregatit de mult vorbele:

- Banuiam. Adica nu, stiam!... De aceea m-am intors.

in mana dreapta atarnata in jos, Toma zari revolverul pe care i-l daduse el cu cateva ore in urma. si, intr-o secunda, pricepu ca Poplinski a simtit de mult iubirea lor, ca plecarea in Basarabia a fost nascocita inadins ca sa-i surprinda. intalni privirea lui si acolo isi vazu osanda. N-avea putere sa rosteasca nici un cuvant, dar buzele i se miscau neputincioase.

Cand Poplinski ridica arma, Ileana striga frangandu-si mainile:

- Nu-l omori, Sasa!... Nu-i el vinovat!... Eu sunt vinovata...

il iubesc, Sasa!... Iarta-ma, Sasa!

Toma Novac, parca nici n-ar fi auzit strigatul ei, se gandi cu groaza ca muscalul ar putea sa omoare pe Ileana. Se repezi desperat inaintea ei, acoperind-o cu corpul lui. in aceeasi clipa odaia rabufni cumplit de patru impuscaturi in care se amesteca tipatul femeii, ascutit de spaima, ca si cand i s-ar fi sfasiat sufletul.

"A lovit pe Ileana!" ii trecu lui Toma prin minte.

Vru sa se intoarca spre ea, sa vada, dar se simti deodata clatinandu-se pe picioare, parca i s-ar fi ingreuiat corpul si i-ar fi slabit genunchii.

"Pe mine m-a izbit!" se gandi atunci. Unde m-o fi izbit, unde? I se tulbura inaintea ochilor. Se prabusea. isi dadea seama, voia sa se impotriveasca si nu era in stare. isi pierdu cunostinta.

7.
Se destepta intr-o odaie straina. Numai cand vazu sora de caritate, intelese ca se afla intr-un sanatoriu. isi simtea zdrobit tot corpul. Nu era in stare macar sa-si aminteasca ce s-a intamplat si cum a ajuns aici, parca si amintirea i s-ar fi sfaramat.

Pe urma, incet-incet, se reculese. Din haosul mintii i se dezvalui intai Ileana, apoi rabufniturile de revolver. Odata cu gandul mortii ii aparu si Aleman, vorbindu-i despre sistemul lui, numai despre sistem, ca un moment funebru.

Cand se mai linisti, auzi intrand pe Ileana cu Aleman si doctorul. Asculta cu mare atentie explicatiile doctorului. Ei il credeau pierdut, in vreme ce dansul era plin de sperante.

Glasul Ilenei ii mangaia inima. Nu se putu stapani. Trebuia sa deschida ochii sa-si vindece durerile citindu-i in priviri iubirea. Fericirea insa il osteni intr-atat, ca nu mai putu inchide pleoapele. Vedea pe perete calendarul si pendula.

"Numarul sfant!" se gandi cu infiorare blanda in inima.

Pe urma Ileana si Aleman vorbira ceva, in acelasi timp, dar cuvintele lor i se injumatatira in urechi, parca i s-ar fi smuls brusc radacinile auzului.

Pe urma limba pendulei ramase suspendata in stanga, parca in ochi i s-ar fi stins izvorul luminii.

Pe urma se gandi ca poate a venit momentul verificarii supreme, despre care ii tot vorbise Aleman, dar si gandul se franse, parca sufletul i s-ar fi intunecat facand loc unei constiinte in afara de timp si spatiu...





Adam si Eva - rezumat
Adam si Eva - Inceputul
Adam si Eva - Capitolul 1 - Navamalika
Adam si Eva - Capitolul 2 - Isit
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 5 - Maria
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 7 - Ileana
Adam si Eva - Sfarsitul


Aceasta pagina a fost accesata de 2549 ori.
{literal} {/literal}