Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne

Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne

de Liviu Rebreanu


... Linia destinului se intindea intre doua lumi. Echilibrul tremurator cumpanea in constiinta pura sperantele. si asteptarea se lamuri intr-o miscare continua spre o tinta noua.

Sufletul plutea pe linia lumii ce se deschidea in planuri multiple.

Nemarginirea spatiului il cuprinse in vartejul timpului.

Constiinta se zbuciuma in transformari tot mai grele, se rasucea si se subtia.

Ca o palpaire sfioasa, sufletul se mladia mereu.

Apoi constiinta se topi intr-o forma noua, o licarire infima intr-un intuneric nabusitor...

1.
Gaston Duhem deschise ochii asupra lumii in Rue des Rapporteurs, in farmacia L'Etoile Bleue, cea mai mica si mai cinstita din vechiul oras Arras. De saptezeci de ani dainuia farmacia in aceeasi casa cu usa si fereastra spre strada, cu coperisul greoi de tigla, cu poarta monumentala de stejar care marginea vederea in curtea larga unde se afla gospodaria spiterului Duhem, gradina de zarzavaturi si medicinala, acareturile bogate. si copilul crescu printre borcanele cu alifii suverane pe care Duhem, in colaborare frateasca cu doctorul Flavigny, le prepara intru vindecarea mai mult sau mai putin prompta a diverselor boli ce bantuiau pe pacientii credinciosi.

Duhem era mare admirator al stiintelor in general, citea uneori si statea mereu de vorba cu clientii si vecinii care-l socoteau om superior. Nasterea lui Gaston, in al treisprezecelea an de casnicie, il indemna sa studieze in mare graba si problema educatiei, fiind hotarat sa-si creasca odorul asa, incat Duhem se inversuna numai pentru a-si spori autoritatea. A fi pentru Emile, cand toata lumea e contra, i se parea o atitudine de efect. in realitate, Gaston crestea sub obladuirea dnei Duhem, femeie evlavioasa si fara invatatura. De altfel acasa si Duhem era bun catolic si, in fiece duminica dupa amiaza, citea cu glas tare Biblia, spre bucuria sotiei sale.

Dadu pe Gaston la scoala cea mai buna, tinuta de calugarii benedictini. Mai tarziu, cand un profesor ii spuse ca baiatul e plin de sperante, Duhem se intelese cu nevasta-sa sa-l faca preot. Planul lor fu zdruncinat din temelii de-abia peste cativa ani, in urma unei pedepse grele ce o primea Gaston pentru ca a scris pe tabla cu litere mari: "Ecrasez l'infame!" cu intentia vadita de a insulta pe profesorii clerici. Spiterul se zapaci, consulta pe nevasta-sa. ii era frica sa nu fie eliminat copilul din scoala. Avu o explicatie grava, intre patru ochi, cu Gaston care implinea cincisprezece ani. Baiatul ii facu marturisiri complete. Mai multi prieteni si colegi, avand aceleasi convingeri, au hotarat sa-si manifeste indignarea sa-l invidieze toata lumea. Chiar atunci aparuse Emile. Spiterul dibui cartea, o citi si se umplu de entuziasm, decl-arand doctorului Flavigny, care n-o cunostea, ca Rousseau e un savant incomparabil. Scandalul ce se isca in jurul operei il facu sa sovaie putin. Totusi in public se lauda ca, in ciuda tuturor prejudecatilor, Gaston, atunci de vreo trei ani, va fi educat dupa preceptele inteleptului Rousseau. intre timp citi cartea si doctorul. incepura controverse violente. Enciclopedist inflacarat, Flavigny acuza pe Duhem de inconsecventa, spunand in gura mare, in farmacie, ca un adevarat spirit stiintific nu se poate impaca cu ideile simpliste din Emile.

Spiterul, altfel si el enciclopedist darz, riposta ca doctorul na inteles nimic din cartea proscrisa si-i demonstra ca deosebirea dintre el si Rousseau e numai aparenta. Discutiile continuara luni de zile, aruncand chiar o umbra de raceala peste prietenia lor veche, inchegata din inclinari si interese comune.

impotriva profesorilor care incearca, prin naivitati popesti, sa le ascunda sau sa le ponegreasca adevarurile stiintei. Fiindca deviza lor este sentinta dlui de Voltaire, cu ea au vrut sa protesteze. Au tras la sorti: Rigouard, Villeneuve-Esclapon; Robespierre, Taillefer... Soarta l-a desemnat pe el. S-a executat cu bucurie.

- si nu ti-e teama ca te va bate Dumnezeu? se cruci Duhem.

- Cum sa ma bata cineva care nu exista? raspunse Gaston cu o seninatate glaciala.

Spiterul ramase perplex. Apoi il descusu de aproape si descoperi ca Gaston ii citise in ascuns toate cartile, cu predilectie pe cele mai periculoase, si ca, in sfarsit, era un ateu ingrozitor, cam asa cum se falea Duhem in lume, dar cum el n-ar fi indraznit niciodata sa fie aievea, ca sa nu-l trasneasca Dumnezeu din senin. Batranul se simti vinovat, totusi il dojeni aspru, il ameninta. Trebuia sa-l smulga dintre prietenii viciosi. Se planse profesorilor, le ceru povete si muta pe Gaston in alta scoala.

Gaston castiga prieteni noi, pastrandu-i insa pe cei vechi.

il iubeau toti pentru firea lui deschisa si-l respectau pentru ca era mai inteligent ca toti. Mai legat se simtea insa de fratii Robespierre cu care a copilarit impreuna, fiind aproape vecini.

Cand a fost Maximilien bolnav de varsat, de era sa moara, Gaston nu s-a miscat de langa capataiul lui. Aveau proiecte de viitor comune; toti trei se vor face avocati si vor lupta pentru libertate si umanitate. Prietenia lor avea sa fie pecetluita apoi prin casatoria Iui Gaston cu Charlotte, sora celor doi colegi.

Sosind vremea alegerii carierei, planurile tinerilor se incurcara.

Duhem, fiindca trebuise sa renunte la gandul de a-l convinge pe Gaston sa imbratiseze taina preotiei, dorea sa-l lase barem urmas in farmacia parinteasca. Doctorul Flavigny se amesteca: De ce n-ar studia tanarul medicina, in definitiv o stiinta mai nobila? Iar se nascura discutii intre bunii prieteni.

Duhem apara, cu energie, nobletea artei farmaceutice. Flavigny isi dezvalui intentiile: voi sa dea lui Gaston de sotie pe fiica sa Antoinette, impreuna cu pacientii lui siguri si credinciosi.

Spiterul se imblanzi, dar mai sovai: Cum ramane farmacia? Doctorul surase siret: farmacia o va pastra, luandu-si un ajutor ieftin si harnic. Duhem capitula bucuros. Gaston, medic si farmacist, era o culme. Apoi Flavigny are avere si toata va reveni Antoinettei, adica lui Gaston. Perspective mai stralucite pentru viitorul baiatului nici nu se pot inchipui. E certat cu religia, iubeste stiinta - tocmai bine!

Tanarul incerca sa-l induplece, zugravindu-i idealul lui de-a deveni emancipatorul celor ce tanjesc in intunericul robiei. Gasi urechi surde. Se supuse dorintei parintesti. Pleca la Paris, indragi medicina. Maximilien era acolo mai de mult.

Studia intr-adevar dreptul, dar avea ambitii literare si chiar obtinuse cateva premii mediocre. Se intalneau rar. Gaston ramase franc si bonom; Maximilien devenea din zi in zi mai grav, mai mohorat. isi inchidea in inima invidiile si visurile.

in ochii lui reci apareau uneori strafulgerari ciudate. intalnindu-l odata, in Cartierul Latin, si prinzandu-i o asemenea privire, Gaston ii zise glumind:

- Esti un fanatic, Maximilien!

- Dar tu? replica Robespierre cu un zambet.

- Eu sunt rational! murmura Gaston.

2.
Precum la moartea lui Voltaire purtase cu pietate doliul, tot astfel ii pastrase si lozinca: "Ecrasez l'infame!" in ea isi infasura chiar diploma de doctor cu care se intoarse acasa dupa studii stralucite.

Duhem dadu o masa mare in onoarea tanarului doctor. Printre invitati, cei dintai fura Flavigny cu fiica sa Antoinette. La sfarsitul banchetului se facu, o surpriza aranjata de batrani in toate amanuntele, logodna lui Gaston cu dragalasa Antoinette. Elocinta comesenilor se revarsa in numeroase discursuri de felicitare, stropite cu vinuri numai din anul nasterii logodnicului. Un orator indiscret si neinitiat isi ingadui o aluzie la varsta Antoinettei, cerand sa guste din vinul anului ei care trebuie sa fie mai nou si mai dulce.

I se astupa gura cu glume, dar Flavigny sopti spiterului sa-l stearga din lista invitatilor la nunta.

Antoinette era intr-adevar cu cinci ani mai mare ca Gaston.

Ramasa orfana de mama la zece ani, Flavigny o crescuse la calugaritele ursuline in mijlocul carora Antoinette s-a umplut de credinta in Dumnezeu si de respect adanc pentru manierele nobletei. inalta, slaba, cu figura uscativa si lunguiata, cu nasul subtire si ochii severi, avea infatisarea unei abatise inacrite. in copilarie, Gaston a dispretuit-o din pricina bigotismului ei incapatanat. Mai tarziu, cand venea in vacanta de la Paris, s-au ciocnit deseori, totdeauna pe chestii religioase. Gaston n-o ura, nici n-o iubea. Iubiri sentimentale avusese el la Paris, mai mult sau mai putin durabile, cu fete care vorbeau numai despre inima. Pentru casnicie iubirea nu o credea indispensabila. O potrivire sufleteasca, bazata pe o comunitate de idei, i se parea mai rational. Pe Antoinette o lua numai ca sa nu amarasca pe tatal sau. De-abia dupa ce se hotarase sa se insoare cu ea, isi stabili ca scop convertirea Antoinettei la cultul ratiunii.

Tinerii casatoriti isi incepura viata comuna in casa spiterului.

Antoinette se intelegea de minune cu mama lui Gaston si amandoua nu se intelegeau deloc cu el. incercara sa-l convinga sa mearga si el la biserica duminica; Gaston refuza surazand. Dna Duhem nu starui, fiindca nici Duhem nu era mai bun. Antoinette se inversuna. De altfel ea isi pusese in gand, din ziua cand s-a hotarat casnicia, sa impace pe Gaston cu bunul Dumnezeu. Pentru a ajunge la acest rezultat pios, renunta, cel putin deocamdata, chiar la ambitiile ei de noblete. Cand trebui sa-si dea seama ca toate sfortarile directe se frang de cerbicia lui, ii facu imputari ca-si pierde vremea cu studii nefolositoare in loc sa caute a-si castiga o clientela serioasa. Se planse si lui Duhem care, in privinta aceasta, ii lua partea. in cele din urma tinura un consiliu de familie spre a dezbate si remedia toate greutatile noilor casatoriti. Sfatul fu udat de lacrimile Antoinettei si ale dnei Duhem, in fata carora toti trei barbatii se dovedira niste pagani primejdiosi.

Avura insa o satisfactie cand cei doi socri convinsera pe Gaston ca trebuie sa practice medicina efectiv, hotarand mutarea tinerilor in casa din Place des Espagnols, unde Flavigny il va introduce printre pacientii sai statornici.

Nici in casa socrului sau, Gaston nu se dadu pe brazda.

Ce-i drept, tanarul spori grabnic clientela doctorului Flavigny, dar in aceeasi proportie ii micsora veniturile, refuzand sistematic onorariul de la pacientii care nu i se pareau in stare sa plateasca.

in cateva luni merse atat de departe ca, in loc sa prefere pe bolnavii nobili si bogati, floarea pacientilor, cum zicea Flavigny, umbla sa vindece pe calicii din cartierele marginase. Ba, intro buna zi, Flavigny afla cu groaza ca Gaston ducea si medicamente unor nenorociti care n-aveau bani sa le cumpere. Atunci alerga la Duhem si-i spuse tot. Spiterul se spaimanta, incat trebui sa-l linisteasca doctorul zicand:

- Excelent baiat, dar cu desavarsire lipsit de simt practic!

Cazura de acord ca ar fi cazul sa-i faca niste mustrari blande. Nici unul nu indraznea sa se insarcineze a i le comunica, atat de serios li se parea Gaston, a carui stiinta ii uimise de multe ori. Se gandira o clipa sa recurga la dna Duhem care, ca mama, i-ar putea vorbi chiar despre un lucru atat de grav. in sfarsit facura apel la Antoinette sa-i atraga atentia, foarte fin, bineinteles, ca sistemul lui ii va ruina in curand pe toti si ca medicul adevarat, tocmai spre a servi mai bine interesele bolnavilor, trebuie sa-si ingrijeasca in primul rand propriile-i interese.

Era de-abia a saptea luna de casnicie si Antoinette se simtea profund dezamagita. inca nu-si pierduse toate sperantele, dar isi zicea in taina ca va trebui sa renunte la multe. O jignea indeosebi mentalitatea lui Gaston, in care predomina o grava lipsa de deferenta fata de tot ce avea ea mai scump: noblete, rege, Dumnezeu... Desi ii sangera inima, nu scapa nici un prilej fara a-i invedera manifestarile gratiei divine in lucrurile cele mai neinsemnate. Raspunsul lui insa era invariabil acelasi: navem nevoie de gratia divina cata vreme stiinta ofera explicatii mai plauzibile. si urmau lamuririle stiintifice, uneori atat de clare, ca aproape s-o ispiteasca si pe ea, daca n-ar fi avut in suflet rezistenta solida a credintei.

Gaston o asculta si acuma cu surasul care o exaspera, fiindca intr-insul era si ironie si incredere, si chiar o amabilitate deosebita de cea practicata in societatea nobilimii. Cand ispravi Antoinette, el vorbi cu glas blajin si totusi hotarat:

- Draga mea, d-ta esti sora cu Isus si fiica credincioasa a bisericii catolice, si cauti sa rastalmacesti preceptele lor elementare; eu raman pagan, dar tin sa-mi implinesc obligatiile umanitare fata de fratii de azi ai lui Hristos!

Antoinette avu o clipa de ezitare. I se paru ca in raspunsul lui ar fi o licarire de dreptate. isi reveni repede. Urma o discutie, intai calma si impestritata doar cu aluzii ironice. Pe urma Antoi-nette se aprinse, ii imputa toate vinile trecute si viitoare, sfarsind prin argumentul lacrimilor. Gaston se inmuie, ii ceru iertare daca ea crede ca a jignit-o, jurandu-i ca o iubeste.

- Ce folos ca ma iubesti, cat timp nu ma respecti? planse femeia.

Barbatul ii facu indata o declaratie solemna de respect.

- Daca nu respecti pe Dumnezeu, cum sa cred ca ma respecti pe mine? insista ea, tot nemultumita.

- Dumnezeu nu exista, draga mea, pe cand d-ta esti aici in carne si oase! zambi Gaston, incercand sa-i sarute mana.

- Asemenea cuvinte merita Bastilia! striga Antoinette ferindu-se cu indignare.

- si chiar esafodul! completa barbatul cu o lucire in ochi, care consterna pe Antoinette. Dar nici Bastilia si nici esafodul nu mi-ar putea schimba convingerea ca Dumnezeu nu exista!

Privirea lui ciudata zdruncina din temelie increderea Antoinettei.

in loc sa continue straduintele de a-l converti, se multumi de-aci inainte sa se roage pentru dansul, seara si dimineata, sa-i ierte Dumnezeu pacatele. isi compuse, si pentru viata de toate zilele, o infatisare de martira, prin care sa-i dea o pilda vie si muta a superioritatii virtutii crestine.

Rezultatul negativ al interventiei Antoinettei tulbura putin pe Duhem si Flavigny. Se impacara insa cu speranta ca viata are sa schimbe pe Gaston in bine. Pana atunci farmacia va merge cu Duhem ca si inainte, iar Flavigny va ingriji singur de pacientii de seama, ca in trecut, lasand pe seama ginerelui numai saracimea.

Astfel stima lor pentru Gaston crestea tocmai din pricina ateismului sau fara compromisuri. incercau deseori sa discute cu dansul despre Dumnezeu. El se ferea. Cand vorbea, era mai mult in gluma. Necredinta lor de parada il plictisea ca si bigotismul Antoinettei. isi daduse seama repede ca armele lui sunt neputincioase fata de fanatismul lor inconstient. Flavigny, in fiecare seara, dupa ce se incalzea in discutii cu prietenii, se falea acasa ca a parasit definitiv pe Dumnezeu si ca in stiinta gaseste mangaierea suprema. Gaston zambea. O singura data ii aminti ca, deunazi, cand o raceala rebela l-a trantit la pat, a chemat grabnic pe duhovnicul sau benedictin.

Doctorul se supara, riposta ca atunci a fost vorba doar de implinirea unei obligatii sociale fara de care, in caz de moarte, ar fi ramas neingropat.

Scapand de bolnavii bogati, Gaston se bucura. Putea sa-si daruiasca toata vremea si munca numai celor oropsiti. Umbla prin cartierele sarace, unde era asteptat ca Mantuitorul. Se simtea mandru seara cand isi putea zice ca a dus o raza de mangaiere macar intr-o singura casa de nenorociti. Visa o societate in care toti oamenii sa fie deopotriva de fericiti.

Lumea incepu sa-l iubeasca. Deveni repede popular in tot orasul. Fu poreclit "doctorul calicilor". Porecla il magulea, desi colegii il batjocureau cu ea. Nu-i pasa de parerile lumii.

in toate isi consulta numai propria-i constiinta care era mai severa cu dansul decat toti judecatorii pamantului.

- Omul e Dumnezeu! isi zicea tot mai des cu un entuziasm ce-i dadea ochilor o stralucire deosebita.

Numai pe clerici nu-i socotea oameni. Avea o aversiune bolnavicioasa pentru haina preoteasca. Voia sa si-o explice si nu gasea motive. Se gandea uneori ca poate chiar ateismul lui izvoraste din ura impotriva castei clericale.

- Preotii sunt pricina tuturor relelor din lume! spunea atat de amarat, parca ar fi suferit de pe urma clericilor cine stie ce nedreptate ingrozitoare. intr-o seara de toamna, tarziu, dupa ce se culcase toata casa, Gaston fu desteptat din somn de zbarnaitul prelung al clopotelului de la poarta. Afara de cazuri speciale, pacientii nocturni cadeau in sarcina lui, deoarece Flavigny, daca isi tulbura odihna, se resimtea cate doua-trei zile. Zbarnai a doua oara clopotelul pana sa se urneasca din pat Gaston, sa-si ia halatul si felinarul. Trecu in odaia de consultatii care comunica direct cu gangul dinspre poarta cea mare. inainte de-a deschide, intreba:

- Cine suna?

- Caut pe doctorul Duhem, raspunse o voce zgribulita.

Gaston deschise poarta. in piata intunecoasa ploua cu galeata. Un vant aspru rabufni in gang. Doctorul ridica felinarul, ferindu-se de stropii ce patrundeau inauntru:

- Ce poftesti?... Intra mai repede!

Strainul se strecura in gang. Avea in mana un felinar stins.

O gluga neagra il imbraca din cap pana la genunchi.

- Tatal meu trage sa moara... I-a venit rau adineaori...

Numai d-voastra il puteti scapa... Va rog din toata inima...

Gaston lumina fata strainului. De sub gluga il priveau doi ochi cenusii, infricosati. Doctorul se dadu inapoi, parca s-ar fi speriat de privirea lui.

- Cine e tatal d-tale?

- Dogarul Lebon.

- Bine. Mergem! zise Gaston, stapanindu-si neincrederea.

il pofti in odaia de consultatii, aprinse o lumanare si-l lasa acolo sa astepte pana se va imbraca. inainte de-a trece in dormitor, mai intreba:

- Cum te cheama pe d-ta?

- Joseph Lebon, murmura strainul, adaugand indata cu un suras de umilinta si sfiala: Ploaia m-a patruns pana la piele...

Mi-e frica sa nu se scurga apa, sa murdaresc pardoseala... Mai bine sa astept afara, in gang!

- Nu, nu! Fii linistit! Vin numaidecat! se rusina doctorul, disparand.

Figura strainului il obseda. I se parea cunoscuta, inspirandu-i o teama ciudata. Cand reveni, gasi pe Lebon cu gluga descheiata, cu felinarul aprins. De-abia acuma observa, sub gluga, haina preoteasca.

- D-ta esti preot? facu doctorul, uimit.

- inca nu, zise tanarul. Sunt in ordinul Oratorienilor. Monseniorul de Talleyrand, episcopul din Autun, mi-a fagaduit insa o parohie pentru sarbatorile Craciunului viitor.

- Asa? Acuma inteleg... mormai Gaston, parca ar fi gasit explicatia simtamantului ciudat de adineaori! Bine! Gata!

Mergem!

Pe drum, prin ploaia care-i biciuia, Lebon vorbea numai despre Dumnezeu, cu glas de suferinta cucernica. Gaston asculta tacut; prin minte ii serpuia neincetat gandul ca pe tovarasul lui de-acuma nu-l va mai putea uita niciodata...

Gandul i se parea bizar si superstitios. incerca sa-l alunge si nu reusea.

3.
Duhem-tatal si Flavigny erau tot mai mult cuprinsi in afacerile publice care se incurcau si pasionau toata lumea. Flavigny, facand vizitele zilnice la pacientii sai de seama, afla tainele cele mai importante pentru mersul evenimentelor, iar Duhem primea in farmacie multe stiri proaspete de la calatori sositi din Paris sau barem de la prietenii prietenilor acelora. Data fiind insemnatatea vremilor, Flavigny se ducea dupa cina pe la cuscrul sau, isi impartaseau noutatile zilei si le dezbateau cu mare aprindere. Fireste, amandoi erau partizani entuziasti ai libertatii, dar fiecare tinea sa se arate mai generos si mai inaintat. De aceea convorbirile lor erau animate de cuvinte aspre uneori, iar alteori se intrerupeau brusc prin suparari care insa se potoleau pana a doua zi.

- Nu mai exista Bastilia! striga intr-o zi Flavigny, navalind in farmacie, urmat de Gaston si Antoinette, pe care-i adusese fara sa le divulge marea veste.

- Nu se poate! se mira Duhem.

- S-a sfarsit! triumfa doctorul. Ieri, poporul din Paris a dat drumul tuturor prizonierilor, a macelarit garzile, a daramat zidurile... in sfarsit, Bastilia a fost si nu mai este!

- Cum, a dat voie regele? se amesteca Antoinette, aproape indignata.

- Poporul e suveran! decreta Duhem, solemn, stergand cu un servet curat un borcan pe care tocmai il desertase.

- Atunci avem revolutie! murmura Gaston miscat, cu o licarire de satisfactie retinuta in ochi.

- Revolutie! Revolutie! repetara cei doi prieteni.

Se imbratisara. Baura cateva pahare de vin in cinstea revolutiei.

Peste vreo trei saptamani, spiterul alerga la Flavigny:

- S-au dus privilegiile! Libertate, egalitate, fraternitate!

Fiecare zi aducea cate-o veste noua. Gaston totusi, dupa primul moment de bucurie, ofta vesnic:

- Libertate adevarata nu va fi cat timp poporul e lasat in ghearele popilor.

Flavigny si Duhem il aprobau. Avea insa neintelegeri din ce in ce mai serioase cu Antoinette care ramanea credincioasa regelui si lui Dumnezeu si gasea un sacrilegiu profund jignitor pentru sentimentele ei cele mai sfinte, in cuvintele lui. Pentru a restabili pacea in familie, Gaston declara spontan ca, pana la alungarea regelui, nu va mai deschide gura despre slujitorii Domnului. Antoinette se infurie mai rau, ameninta ca se va retrage la o manastire... Gaston insa se tinu de cuvant. Numai cand se afla de fuga regelui si de prinderea lui la Varennes, zise stralucitor:

- Ei, de-acuma pregateste-ti o rochie de doliu! Zilele tiranului sunt numarate!

Citea cu pasiune ziarele ce soseau, cam neregulat si cu mari intarzieri, din Paris. in L'Ami du Peuple gasea insa frazele care-i multumeau mai adanc sufletul. Dintre toti oamenii revolutiei, Marat i se parea cel mai sincer. il iubea ca pe un zeu. ii trimise scrisori de admiratie si primi chiar un raspuns magulitor.

Proclamarea Republicii starni un delir de insufletire. Flavigny si Duhem paradau de catva timp cu cocarda tricolora. Acuma si Gaston se impodobi cu insigna libertatii si iesi in oras, se amesteca in multimea zgomotoasa, avand simtamantul ca a inceput raiul pe pamant.

Antoinette planse din toata inima cand auzi despre condamnarea si apoi despre ghilotinarea regelui. Flavigny povestea amanunte autentice, miscat, fiindca era din fire foarte milos, frecandu-si mereu mainile si razand cu hohote scurte, ca sa nu-si tradeze emotia. Duhem se mira si intrerupea:

- Bravo!... Bine i-a facut!... Sa se invete minte toti tiranii din lume si sa nu mai conspire impotriva poporului!

Gaston tacea. Pentru el toate zvarcolirile revolutiei, dupa proclamarea drepturilor omului, erau bune sau rele numai intrucat tinteau la starpirea secerdotismului din lume. Conventiunea Nationala i se parea insufletita de multe intentii salutare in privinta aceasta, dar lucra prea incet. Simpatiile lui imbratisau din departare cu caldura pe cei ce combateau fanatismul religios.

Toate masurile impotriva preotilor si a religiei ii mangaiau sufletul.

in gazete incadra cu rosu pasagiile in care se aratau relele pricinuite omenirii de catre reprezentantii lui Dumnezeu pe pamant. Citi in L'Ami du Peuple o fraza rostita de un membru al Comunei din Paris: "intr-o tara libera orice idee de superstitie si fanatism trebuie distrusa si inlocuita prin sentimentele unei filozofii sanatoase si ale unei morale pure". O invata pe dinafara, gasind-o demna de lozinca lui Voltaire. "Pretutindeni unde se urzesc comploturi contra patriei sau contra ratiunii, trebuie sa fie la mijloc preotii!" scria in gazeta Revolutions de Paris, si Gaston simtea parca ar fi vorbit cineva chiar din sufletul lui. De altfel atat in comitetul Instructiei Publice cat si in Comuna din Paris, descoperea tot mai multi dusmani hotarati ai clericalismului sub orice forma si care propovaduiau adoptarea Cultului Ratiunii.

Primea cu strangeri de inima orice amanunte despre oamenii dragi. stia ca Romme si pictorul David isi pierd sangele rece chiar numai gandindu-se la preoti, ca Fourcroy striga pretutindeni: "Trebuie zdrobita infama religie!", ca pentru Chaumette sutana preoteasca e ca postavul rosu, ca Lakanal a spus: "Preotii sunt obiect de execratie pentru oricine n-a fost transformat in bestie feroce!" Totusi n-avea rabdare. Conventiunea chibzuia prea mult pana sa voteze legile care ar pune capat tiraniei invizibile a religiei. ii trebuia un simplu decret care sa ordone arestarea si ghilotinarea imediata a tuturor clericilor.

Vestea uciderii lui Marat il ingrozi. Era sigur ca Charlotte Corday a lucrat din indemnul preotilor. Scrise un articol fulgerator si-l trimise gazetei Pÿre Duchesne. Nu aparu. Gaston era convins ca manuscrisul s-a ratacit in mainile vreunui agent secret al fanaticilor, pripasit in redactia lui Hebert.

in aceeasi vreme Antoinette, desi ramasa credincioasa regelui asasinat, incepu sa mustre pe Gaston ca revolutia nu i-a daruit nici o demnitate, cand atatia altii, fara meritele lui, au ajuns in fruntea republicii. Zadarnic se apara barbatul ca el nu doreste nimic, ca el serveste patria prin exemplul abnegatiei. Antoinette ii aducea pilda fratilor Robespierre, prietenii lui din copilarie, pe care el ii socotise mult inferiori si care sunt azi stapanii Frantei.

- Dar Lebas, dar Hermann? Pana si Lebon a izbutit sa fie ales in Conventiune, numai d-ta ai ramas doctorasul calicimii!

se revolta Antoinette.

Gaston avu sovairi. Le invinse fara greutate. Constiinta lui era impacata. Nu ravnea nimic, afara de binele obstesc. Nu-si simtea puteri de luptator si nici ambitii de marire nu-l rodeau.

ii era frica de ridicol, de aceea isi stapanea totdeauna chiar entuziasmul. Avea deseori impresia unei zadarnicii chinuitoare, parca i s-ar fi golit inima. Cate-o dorinta plapanda dupa o iubire mare, visata candva fara sa-si dea seama, ii rasuna brusc in suflet, stingandu-se insa tot atat de iute, alungata de raceala chibzuirilor lui nemiloase.

Amintirea lui Lebon i se asezase in minte ca un motiv de enervare. De cate ori se gandea la intalnirea lor ciudata, la ochii lui cenusii, i se inclesta inima sub presimtirea unei primejdii inevitabile. Aflase cum a trecut de partea revolutiei, cand s-a cerut preotilor sa jure pe Constitutie, apoi cum si-a parasit parohia si, intrand in politica, cum s-a ales reprezentant suplinitor pentru Conventiunea Nationala. isi amintea mereu vorbele lui pioase despre Dumnezeu si-si zicea ca, impotriva tuturor aparentelor, fiul dogarului Lebon e un fanatic periculos.

intr-o zi apoi Gaston citi despre Clootz, un revolutionar cosmopolit, poreclit "amicul neamului omenesc". Tot ce afla i se paru extraordinar, dar mai ales ca se considera dusman personal al lui Isus Hristos, a carui opera demoralizatoare pentru progresul omenirii vrea s-o nimiceasca prin foc si sabie.

il cuprinse o dorinta arzatoare sa mearga la Paris, sa cunoasca pe oamenii in sufletul carora clocoteste aceeasi pasiune impotriva obscurantismului clerical, sa-si intareasca in apropierea lor convingerile... Nu mai iesise din Arras de cand se intorsese cu diploma de doctor. S-a prabusit o lume intreaga si el nu cunoaste pe cea noua decat din auzite sau din rasfrangerile ei departate.

Anii de practica provinciala il molesira.

ii trebuira cateva saptamani pana se se hotarasca si altele pana sa gaseasca un pretext prin care sa justifice Antoinettei nevoia plecarii. Femeia se spaimanta totusi. O chinuiau de o vreme visuri urate si era sigura ca Gaston are sa se piarda la Paris, unde oamenii au innebunit si se omoara unii pe altii, ca o pedeapsa a Domnului pentru crimele fara numar savarsite de catre revolutionarii sangerosi. Temerile ei fura impartasite deplin de soacra-sa si chiar de Flavigny si Duhem, al caror entuziasm republican se topea, transformandu-se in groaza, cu cat se inmulteau vestile lugubre despre activitatea tribunalului revolutionar. in sfarsit, la l noiembre pleca, insotit de rugaciu-nile Antoinettei, de lacrimile batranei si de urarile timide ale lui Flavigny si Duhem sa se intoarca in curand cu noutati bune.

4.
Avu deceptii la Paris. Nu izbuti sa patrunda, multe zile, la nici unul din cei doriti. Se duse la Tuileries, unde se tineau sedintele Conventiunii. Statu inghesuit intre oameni galagiosi, ore intregi. Vazu pe capii revolutiei, asculta discursuri bombastice rostite de reprezentanti obscuri... Se plictisi. Nu nimerise o sedinta interesanta. in ziua urmatoare merse la Palatul Justitiei. Se judeca procesul lui Philippe-Egalité. Era atata lume ca nu putu strabate nici macar pana la scarile palatului. Un necunoscut, vazandu-i desperarea, il mangaie indemnandu-l sa vie maine mai devreme, ca e procesul dnei Roland, mai de seama chiar decat cel de azi.

Gaston, a doua zi, incerca iar sa ajunga la Chaumette. il astepta la primarie. Aflase ca, pe la ora unu, are sa se intruneasca consiliul general al departamentului impreuna cu mai multi delegati ai Comunei. Din fericire, Chaumette sosi printre cei dintai. Gaston ii vorbi cu atata insufletire si admiratie, incat Chaumette, desi banuitor fata de necunoscuti, il imbratisa si-l introduse in sala de sedinte, zicandu-i triumfator:

- Vei avea fericirea, cetatene, sa vezi prabusirea finala a sacerdotismului si zorile cultului maret al ratiunii!

Gaston se simtea despagubit pentru toate nemultumirile. in sala era o multime nerabdatoare, ca la spectacolele de zile mari.

in sfarsit sedinta se deschise si numaidecat aparu episcopul Gobel, urmat de patrusprezece vicari si de un grup respectabil de preoti, toti cu insignele demnitatii lor. Se facu tacere adanca si episcopul rosti o cuvantare lunga in care, renegand ratacirile religiei crestine, preamarea puterea filozofiei. ii raspunse Chaumette.

Gaston acuma il vazu mai bine si-l indragi mai mult. Era palid la fata, cu parul lins, cu infatisarea modesta; doar uneori avea in ochi scaparari in care tasnea o energie violenta. Gaston nu intelese bine cuvintele, atat de mult il fermecau inflexiunile ciudate ale glasului.

- La Conventiune! La Conventiune! rasuna din toate partile, cand ispravi Chaumette.

in fata Palatului Primariei un cortegiu se forma in graba.

Cativa membri de-ai Comunei, cu Chaumette in frunte, conduceau multimea. Preotii veneau in urma lor, cu capetele in pamant, parca s-ar fi dus la ghilotina. Ici-colo se auzeau strigate de pe trotuare:

- A bas les calotins!

Conducatorii cortegiului explicau in dreapta si in stanga ca nu e vorba de niste preoti fanatici, ci, dimpotriva, de ecleziastici cumsecade, care merg sa se raspopeasca in fata Conventiunii Nationale. Gaston de-abia acum pricepu rostul procesiunii. Tineri cu bonete rosii, cu obrajii inflacarati, cantau Ça ira si Carmagnole.

Tribunele Conventiunii erau mai ticsite ca totdeauna. Un murmur de usurare se incinse in sala imensa:

- Au sosit!

Deputati au patruns in hemiciclu. Episcopul citi ceva de pe o foaie, cu glas stins. Din tribuna pornira strigate:

- Mai tare!

Gobel ridica glasul. Foaia ii tremura in mana. Fu aclamat cu frenezie de toata lumea. Presedintele Adunarii improviza un raspuns patetic, glorificand cultul ratiunii, singurul cult national al viitorului. Un deputat oferi episcopului o boneta rosie. O puse in cap, in aplauzele furtunoase ale tribunelor.

Apoi lepada crucea pectorala si inelul de pastor sufletesc, oferindu-le ca omagiu Conventiunii... Mai multi reprezentanti cerura presedintelui sa onoreze pe vrednicul cetatean cu acolada republicana. Gobel se urca pe estrada biroului si fu imbratisat pe amandoi obrajii de catre presedintele asudat de entuziasm. Sala clocotea de aplauze si racnete de bucurie.

Istovit de emotiile zilei, Gaston se simtea in culmea fericirii. in sfarsit i-a fost dat sa vada capitularea superstitiei milenare in fata ratiunii victorioase! S-a implinit visul si deacuma, orice s-ar intampla, fericirea nu i se mai poate smulge din inima... Se gandi sa se odihneasca doua zile, pana la Sarbatoarea Ratiunii, care fusese fixata pentru 20 brumaire.

N-avu rabdare. Alerga la Chaumette, care il duse la Clubul Jacobin, unde cunoscu si pe Clootz, si pe Lakanal, si pe Fourcroy, si chiar pe Fabre d'Eglantine, care ii explica indelung si pasionat calendarul republican... Numai pe Maximilien Robespierre nu-l intalni. Dar nu se mai nelinisti. Are sa-l gaseasca negresit inainte de-a se intoarce la Arras.

Era tocmai duminica. O zi mohorata, cetoasa. Ploaia marunta, plictisitoare, cernea neintrerupt... Totusi pe strazi furnica lume multa, figuri voioase... Gaston se infiinta de dimineata in fata Palatului Primariei. La ora zece alaiul porni. Toti membrii Comunei erau aici, in haine de sarbatoare. in frunte mergea un sirag de fecioare in alb, cu centuri tricolore. Urmau cantaretii Operei si muzicantii, apoi autoritatile. Serbarea insasi se desfasura in catedrala Notre-Dame, transformata in mare graba in Templul Ratiunii. in fata altarului principal s-a ridicat, cu ajutorul unor schele combinate, o colina verde, in varful careia troneaza templul rotund al Filozofiei, iar ceva mai jos, pe un soclu de argint, urna de aur din care se inalta Flacara Adevarului. O carare serpuitoare, strajuita de busturile lui Voltaire, Franklin, Rousseau, urca pe colina pana la Izvorul Ratiunii.

Cortegiul defila pe sub marele portal al catedralei. Cocarde albe fura oferite tuturor la intrare. in vreme ce lumea umplea nava, fecioarele in alb urcara pe carare, ocolira Templul Intelepciunii, aprinsera la Flacara Adevarului fiecare cate-o torta, coborara in public, daruira tortele aprinse muritorilor, apoi se suira pe colina si se asezara pe doua randuri... Urmara discursuri pioase slavind binefacerile ratiunii suverane. Apoi artistele de la Opera, ca niste ingeri pacatosi, cantara Imnul Libertatii. Drept raspuns la imnul scris anume pentru sarbatoarea aceasta de catre poetul Chénier. Din Templul Filozofiei aparu Zeita Ratiunii, in vesmant alb, lung, cu o mantie albastra pe umeri, cu boneta rosie in cap si cu o sulita in mana. Zeita, o actrita frumoasa, avea o infatisare impozanta si gratioasa, inspirand respect si iubire. Cobori cativa pasi, se odihni pe un tron de lauri,"in vreme ce multimea extaziata, cu bratele intinse, canta imnuri de slava... Pe urma zeita se scula si se urca spre templu, aruncand inainte de-a disparea, o privire recunoscatoare amicilor ei de la poalele colinei.

Dupa ce se termina aici ceremonia, cortegiul refacut se indrepta spre Tuileries sa se inchine Legii, precum s-a inchinat Ratiunii. Incinta Conventiunii fu napadita de grupuri de muzicanti si de republicani de toate varstele. Toata lumea incepu sa cante ariile scumpe revolutiei pana ce aparu in sala Zeita Ratiunii, inconjurata de o ceata de fete frumoase, sezand intr-un fotoliu purtat de patru cetateni.

- Fanatismul a murit! striga Chaumette cand se facu o clipa de tacere. Nu mai exista popi, nu mai exista zei! Traiasca Republica! Traiasca Ratiunea!

Presedintele zdrobi, de asemenea, intr-o cuvantare vijelioasa, hidra superstitiei si la sfarsit imbratisa cu foc pe Zeita Ratiunii.

Ceea ce nu intarziara a face si secretarii biroului, spre mai marea multumire a zeitei.

Un deputat propuse indata ca, unindu-se cu poporul, Conventiunea sa mearga la Templul Ratiunii. Propunerea fu primita cu entuziasm... Cortegiul porni inapoi, prin ploaia mai deasa si ceremonia se repeta in catedrala, impovarata de alte discursuri, ispravindu-se de-abia dupa ce se insera de-a binelea.

Gaston era frant de osteneala de cat umblase, cantase si se entuziasmase. Totusi ziua cea mai inaltatoare din istoria omenirii, cum isi zicea dansul fermecat, vru s-o incheie frumos, printr-o emotie de arta. La teatrul din Rue Favart se juca Marat in subterana. Acolo se duse.

De-acuma se putea intoarce acasa. Inima ii era plina pentru tot restul vietii. Se gandi insa ca e dator sa vada pe Maximilien.

Au fost atat de buni prieteni odinioara, ca ar avea dreptul sa se supere, afland ca a umblat prin Paris si nici macar n-a venit sa-i stranga mana. Chiar a doua zi se repezi in Rue Saint-Honoré, unde il mai cautase si cunostea casa tamplarului Duplay care gazduia pe Robespierre. Norocul ii surase. Era acasa. Statea intro odaita aproape saracacioasa. il primi cu bucurie. Gaston ii povesti cu insufletire emotiile de la Sarbatoarea Ratiunii, ii arata si cocarda alba pe care o pastra ca o relicva nepretuita. incet-incet fata lui Robespierre se mohori, iar in ochi ii aparu o lumina rece, putin ironica. Dupa ce se mai potoli avantul lui Gaston, gazda ii zise cu glas taios ca cutitul ghilotinei:

- Ai ramas acelasi ateu inversunat... Ateismul e dusmanul republicii si al omenirii!

Gaston rase zgomotos, raspunzand:

- si tu ai ramas tot fanatic, Maximilien!

intalni privirea rece a lui Robespierre. Rasul i se curma brusc, parca i s-ar fi infipt un pumnal in gat.

5.
Ajunse acasa atat de schimbat la fata, ca Flavigny il intampina voios:

- Uite cum s-a inviorat, Antoinette! E alt om, in sfarsit, e revolutionar!... Ei, degeaba, Parisul e inima libertatii! Numai in Paris iti poti scalda sufletul in baia increderii revolutionare!...

Noi aici nici macar o ghilotina n-am vazut!

Vorbea patetic, cum de altfel vorbeau toti adevaratii republicani revolutionari.

Saptamani avu pe urma Gaston sa le povesteasca, pana in cele mai mici amanunte, tot ce a vazut la Paris. Toti regretau, chiar si Antoinette, ca Gaston n-a cautat sa asiste la nici o executie sau macar sa vada de aproape ghilotina.

Aveau si ei noutati. Cinci zile in timpul cat a lipsit Gaston, a fost in oras Lebon ca reprezentant al poporului, in misiune.

A fost foarte nemultumit de cele ce a descoperit si, la plecare, a declarat ca aici e un cuib primejdios de contrarevolutionari si fanatici, amenintand ca se va intoarce curand sa introneze stapanirea reala a republicii. Au fost arestati vreo doua sute de oameni, mai cu seama clerici. A intrebat de Gaston. De ce o fi intrebat? Apoi Duhem, ca sa dea o pilda republicana, se gandi sa schimbe firma farmaciei. "L'Etoile Bleu" mirosea a vremuri de tiranie regala. si nu gasea o numire potrivita. Flavigny ii batea capul sa adopte "Geniul lui Marat". Duhem dorea ceva cu Brutus ori cu Mucius Scaevola, in sfarsit, ceva rasunator, incat toata lumea sa stie ca e vorba de o spiterie republicana.

De la el porni ideea sa se transforme si numele strazii in "Rue de la Liberté". Nu se primi. Lingusitorii se gandeau sa-i zica mai tarziu "Rue Robespierre" in cinstea marilor barbati care s-au nascut si au copilarit pe ulita aceasta.

Pe urma veni decretul cu calendarul republican, care le dadu mult de lucru. Flavigny si Duhem se luara la intrecere sa-l intrebuinteze corect. Se incurcau, se corijau, se certau.

Gaston era arbitrul, ca unul ce avusese onoarea sa stea de vorba cu insusi creatorul calendarului. Totusi Duhem respecta duminicile citind Biblia, ca si mai inainte, sotiei sale, dar acuma intr-ascuns.

Gaston isi continua viata obisnuita, cu mai multa ravna, considerandu-se servitorul umil al Republicii si al umanitatii.

Amintirea Sarbatorii Ratiunii se pastra in sufletul lui ca o floare minunata care nu se ofileste niciodata. Cocarda alba o inchisese intr-o caseta impreuna cu diploma de doctor si cateva hartii pe care insemnase sentintele dragi despre triumful ratiunii. Deseori le scotea, le mangaia cum un avar isi alinta o comoara ascunsa.

Chiar vestile din Paris putin il mai interesau. Citi discursul lui Robespierre care se sfarsea cu butada lui Rousseau ca, daca Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat. Gaston zambi si-si zise: "Sarmanul Maximilien, tot fanatic!" ii veni in amintire privirea cea sfredelitoare. Iar i se stranse inima, dar pe urma se gandi cu compatimire: "Privirea fanaticului!" Pe la sfarsitul lunii nivôse se raspandi vestea ca Lebon, trimis de Conventiunea Nationala, vine a doua oara la Arras, cu puteri nemarginite, sa organizeze aici regimul republican si sa combata fanatismul Sosi. Fu primit cu mare solemnitate.

Flavigny a fost de fata.

- Iata un patriot stralucit! povesti doctorul acasa. A imbratisat pe toti reprezentantii autoritatilor, ca un adevarat fiu al libertatii...

M-au napadit lacrimile!... A stat de vorba cu toti cunoscutii de odinioara. Nu i-e rusine de rudele sarace. Poporul striga cu insufletire: Traiasca Lebon! Traiasca Republica!

Arestarea suspectilor de toate categoriile, aristocrati, moderati, patrioti reci, incepu chiar a doua zi.

intr-o decada se umplura temnitele. Fura improvizate in graba altele noi in cladiri clericale, incat adunarea proscrisilor sa poata continua fara stanjenire.

in aceeasi vreme reprezentantul poporului in misiune transforma tribunalul criminal in tribunal revolutionar. isi alese judecatori de incredere, in frunte cu presedintele Daillet. Puse pe o veche cunostinta, Darthé, in functia de acuzator public. Numi sasezeci de jurati, cu salariu bun. Astepta de la Paris o ghilotina noua, perfectionata, insotita de un calau experimentat.

Flavigny era speriat. Pana in cele din urma se temea sa nu-l scrie si pe dansul vreun dusman pe lista suspectilor. Mai ales de cand afla ca Lebon socoteste vinovati nu numai pe cei ce-au gresit in contra republicii, dar si pe cei ce n-au facut nimica pentru ea. isi cauta merite republicane si nu-si gasea.

Spiterul, prietenul lui, avusese grija sa se puna totusi la adapost, adoptand firma "Les Triomphes de la Raison"... Nu mai stia ce sa faca. Se gandea sa rosteasca un discurs patriotic undeva, ca sa-si manifeste in public sentimentele republicane.

Nu indrazni; cativa oratori fusesera arestati pentru ca n-au avut expresii demne de orgoliul patriei. Dar si tacerea era primejdioasa si putea fi luata ca semn de dezaprobare a regimului republican... Invidia linistea lui Gaston, care isi vedea de vizitele lui gratuite, parca nici n-ar fi vrut sa stie ca in oras s-a instalat domnia Teroarei.

intr-o zi Gaston se pomeni cu o invitatie de la Lebon. Flavigny ingalbeni. Antoinette incepu sa planga cu hohote de groaza. El isi pastra sangele rece si surasul constiintei multumite.

in piateta cu arcade, in piata Palatului Primariei, vazand multimea de oameni spaimantati care se milogeau sa patrunda si pe care ii bruftuluiau sentinelele garzii nationale, Gaston avu o clipa indoieli. ii reaparu privirea seminaristului de odinioara, fanatica, stranie, ca un avertisment. isi redobandi repede calmul. Un gardist il conduse la ofiterul care examina invitatia si il indrepta spre cabinetul reprezentantului. Alt gardist, la usa, il opri:

- Cetateanul Lebon are de vorba acuma cu cetateanul Duquesnoy din Béthune!

Pe usa, Gaston vazu, scris cu litere mari, un aviz: "Cine va cere eliberarea vreunui arestat, va fi trimis imediat la inchisoare!" Peste un rastimp se deschise usa cu zgomot. Gardistul incremeni.

- Azi nu mai primesc pe nimeni!... Absolut nimeni!

Gaston recunoscu glasul, inasprit, umflat. Lebon era in camasa decoltata, pantaloni albi si cizme inalte, cu sabie trenanta si, la centura, cu doua pistoale, iar in cap un bicorn cu panas inalt. Reprezentantul il vazu, fata i se lumina; ii intinse amandoua mainile, strigand bucuros:

- Cetateanul Duhem!... Doctorul calicimii!

il lua de mijloc si-l duse inauntru. in jurul unei mese lungi sedeau vreo opt insi cu palariile in cap, imbracati aproape ca si Lebon, incinsi cu sabii. Vorbeau foarte tare.

- Nu cunoasteti, prieteni, pe cel mai vechi republican din Arras? facu Lebon, vesel, incantat. Iata-l! ... A smuls din ghearele mortii pe tatal meu!... E doctorul Duhem!... Sunt fericit ca am onoarea sa-i dau, in fata voastra si in numele Conventiunii, acolada patriotica!

il imbratisa calduros. Ceilalti, de asemenea, pe rand, Lebon ii prezenta emfatic:

- Cetateanul Duquesnoy, ci devant calugar, inima fierbinte de republican si prietenul meu scump!... Substitutul Caubirÿre, om de treaba, servitor devotat pentru binele patriei!... Célestin Lefetz, vice-presedintele districtului, mana dreapta a mea si a republicii!... Juratii mei de maine, dusmani neimpacati ai fanatismului superstitios: Gouillard, Leroux, Clément...

Apoi, fara ceremonie, ii dadu afara, spunandu-le ca doreste sa ramana singur cu Gaston.

- iti mai aduci aminte de mine? intreba Lebon cu o duiosie in glas cam exagerata. Noaptea ceea ploioasa, urata, rece?...

Au trecut sase ani, sau aproape! ... imi era frica de d-ta! Aveai reputatia de pagan si eu aveam atata incredere in bunul Dumnezeu cu care mi se impuiasera urechile!... iti amintesti cum ti-am vorbit pe drum, prin ploaia manioasa, numai despre Dumnezeu? Ei bine, afla acuma ca infatisarea d-tale blanda ma incurajase sa incerc a te readuce in sanul bisericii, ha-ha-ha!

Avu un ras atat de strident, ca Gaston tresari. Lebon urma:

- Revolutia a destelenit mintile prostite de obscurantismul trecutului! Revolutia e mama mea adevarata! Revolutia...

Revolutia!

Fata lui framantata, rasa, fu inundata de extaz. Cu bratele ridicate, cu ochii in gol, plini de o stralucire stranie, parea ca isi inalta sufletul spre un geniu luminos. isi reveni si, rusinat ca s-a pierdut, izbi cu pumnul in masa:

- Dumnezeu a creat o lume de sclavi, revolutia a zdrobit lanturile sclaviei!

Vorbi apoi despre dusmanii revolutiei, despre regii coalizati impotriva republicii, despre suspectii care comploteaza pretutindeni impotriva patriei.

- Nicaieri insa fanaticii nu sunt mai periculosi ca aici, in orasul meu natal! zise pe urma scrasnind furios. Arras a daruit revolutiei servitori credinciosi, pe Maximilien Robespierre si pe Joseph, pe Herman, pe Lebas, pe atatia altii... Dar in Arras s-au cuibarit si dusmanii cei mai indaratnici ai republicii...

Trebuie sa-i dibuim si sa-i zdrobim! si am sa-i zdrobesc eu, chiar daca ar fi sa ridic ghilotine in toate pietele orasului!

Cuvintele invapaiate insufleteau si ingrijorau pe Gaston in acelasi timp. Se intreba mereu de ce-i spune Lebon toate acestea si unde vrea sa ajunga.

- Dar imi trebuiesc oameni, cetatene! striga Lebon infigandu-si privirea in ochii lui. Oameni de incredere, oameni care iubesc republica mai presus de toate... De aceea te-am chemat!... D-ta esti un om!

Gaston se rosi. Lebon ii oferi sa fie jurat, sau judecator, sau acuzator, sau chiar presedintele noului tribunal revolutionar.

- il alung pe Daillet, daca primesti d-ta locul! starui reprezentantul.

Gaston nici macar nu sovai. Refuza. N-a dorit si nu doreste decat sa serveasca republica prin munca lui linistita. Nu simte nici o chemare pentru locuri care cer aptitudini speciale. Apoi prin meseria de medic s-a obisnuit sa pastreze viata oamenilor, nu s-o scurteze. Un doctor care sa rosteasca sentinte de moarte, chiar contra ticalosilor, ar fi ceva bizar. in orice caz, el s-ar crede umilit.

- Republica are nevoie de d-ta! il intrerupse Lebon.

- Fiecare cetatean numai la locul lui poate servi aievea republica! facu Gaston linistit.

- si totusi, cine refuza un serviciu pe care i-l cere republica, savarseste o crima impotriva ei! rosti acuma Lebon, mai apasat, cu o privire in care luceau banuieli si imputari.

- Decat sa servesc rau republica intr-un loc nepotrivit cu puterile mele, prefer sa fac crima de-a o servi bine acolo unde m-a gasit! declara doctorul cu un suras in care infloreau urme de orgoliu.

Lebon se infurie. Porni cu pasi mari in jurul mesei. Sabia zdranganea, izbind pardoseala. Strangea pumnii si, printre dinti, morfolea vorbe murdare.

- Cand oamenii de treaba se incapataneaza sa stea deoparte, republica ajunge pe mainile sceleratilor! ii sopti Lebon, oprindu-se brusc in fata lui, cu o mustrare aproape dureroasa.

Mai umbla un rastimp de ici-colo, mormaind, chibzuind.

Apoi scoase palaria din cap, o zvarli pe masa, rasturnand calimari si ravasind hartii, si racni catre Gaston:

- Pleaca!

ii intoarse spatele cu dispret. Gaston porni spre usa, buimacit, rusinat. Lebon se repezi dupa el, ii lua mainile si i le stranse, murmurand:

- Iarta-ma!... Nu vreau sa fii suparat, desi d-ta m-ai jignit refuzand sa servesti Franta!

Schimba iar tonul, adaugand cu niste priviri aprinse:

- si totusi, fara d-ta, impotriva d-tale, am sa starpesc fanatismul, chiar de-ar fi sa iau in fiecare zi cate-o baie de sange spurcat!

6.
Ghilotina se ridica intr-o zi in fata Palatului Primariei. Piata se umplu de curiosi. Bureala aspra, de sfarsit de iarna, strabatea prin haine. Calaul, cu manecile suflecate, umbla de ici-colo in jurul masinii de ucis, dardaind, mormaind cine stie ce...

Apoi se facu o miscare in multime. Capetele se intoarsera in aceeasi directie. Se auzeau racnete voioase amestecate cu cantece, apropiindu-se. Careta inalta aparu inconjurata de soldati, venind de la inchisoarea Baudet, precedata de cateva zeci de entuziasti in boneta rosie, urland parca ar fi mers la o petrecere de carnaval. Condamnatul, in picioare, se sprijinea cu o mana de loitra umeda. Era un calugar de peste optzeci de ani, garbov. De-abia se putu urca pe cele cinci trepte ale esafodului. Calaul ii facu repede toaleta, dezvelindu-i bine gatul si legandu-i bratele la spate. Doi ucenici potrivira capul in gaura deasupra careia atarna satarul greu. Zece tobe uruiau imprejur, acoperind chiar cantecele entuziastilor. Apoi calaul smuci sfoara si cutitul cazu. Capul se rostogoli in cosul de nuiele. Sangele tasni din gatul retezat, rosi bratul calaului care apuca de par capul taiat si-l arata multimii. Cativa slabi de inger se infiorara. Buzele insangerate parca se mai miscau.

Un spectator din primele randuri se cutremura, parca l-ar fi cuprins ameteala, gata sa se prabuseasca. Vecinii il sprijinira.

Era Flavigny, care, prin prezenta lui la executia unui fanatic batran, osandit pentru ca dosise scripte incendiare, voia sa-si demonstreze in public sentimentele republicane si sa se puna astfel la adapost de orice suspiciune.

Zacu trei zile. Avu calduri si vedenii. Gaston il ingriji.

Antoinette aduse in taina un duhovnic sa-i citeasca rugaciuni.

indata se simti mai bine. isi scuza apoi slabiciunea:

- Executia in sine n-a putut sa ma zdruncine, nu! Sunt doctor si moartea nu ma sperie, nici sangele... Numai femeile lesina cand vad un cap taiat!... Dar eu, republican pana in maduva oaselor?... Cred insa ca am racit. A fost un frig viclean cum nu s-a mai pomenit... Multa lume trebuie sa se fi imbolnavit.

Totusi nici nu mai trecu prin piata primariei, parca acolo l-ar fi asteptat si pe el ghilotina. isi potrivi treburile asa, incat sa iasa cat mai rar si mai putin in oras. Pretextand ca e obosit, ceda lui Gaston chiar si floarea pacientilor. Vestile insa soseau acasa, zilnic, despre cele ce se petreceau. Afla ca numarul arestatilor a trecut de o mie, ca tribunalul reorganizat de Lebon condamna mereu-mereu, ca ghilotina lucreaza neincetat. Apoi auzi ca ghilotina s-a mutat in Place de la Comédie, ca alaturi s-a ridicat o ghereta de scanduri unde spectatorii entuziasti gasesc bauturi ieftine, ca insusi Lebon priveste executiile din balconul teatrului. De altfel reprezentantul poporului in misiune parca si-ar fi pierdut mintile. Se zicea ca toata noaptea o duce in chefuri cu judecatorii si juratii tribunalului revolutionar. Batranul Duhem povesti cazul marchizului de Vieux-Fort care, legat de scandura fatala, cu satarul deasupra capului, a trebuit sa asculte asa o cuvantare a lui Lebon, anuntand victoria de la Menin, ca sa poata comunica tuturor fanaticilor din lumea cealalta triumful republicii.

Gaston parc-ar fi fost de piatra, devenea tot mai tacut.

Asculta si el povestirile despre faptele lui Lebon. Uneori avea remuscari. Poate daca ar fi primit propunerile reprezentantului, nu s-ar varsa atata sange in numele republicii si al libertatii.

Se intorcea. Cine stie daca ar fi putut impiedica el singur cele ce se intampla si daca n-ar fi azi si el altul? Nu mai intalnise pe Lebon de-atunci. Scena din cabinetul lui il insotea insa mereu, pretutindeni. si, din ce in ce mai mult, i se parea ca a vorbit atunci cu doi oameni deosebiti, desi cuprinsi intr-o infatisare exterioara unica.

Cu cat se infrumuseta vremea, cu atat activitatea tribunalului revolutionar se intetea. Pe la sfarsitul lunii germinal incepura furneurile: intr-o zi douazeci de oameni, in alta zi doisprezece, apoi douazeci si opt... Calaii, ca sa nu-si piarda entuziasmul, luau masa impreuna cu reprezentantul poporului in misiune. in primele zile de messidor se raspandi zvonul ca se pregateste un proces extraordinar. sasesprezece preoti, calugari si calugarite vor fi judecati pentru fanatism. Spre mai mare solemnitate, tribunalul va tine sedinta aceasta in catedrala transformata in Templul Ratiunii. Acuzatii au si fost mutati, din diferitele inchisori, la Baudet, anticamera mortii.

stirea tulbura pe Gaston, mai mult decat toate celelalte.

Se gandi sa mearga si el la proces. N-a fost niciodata. Macar de curiozitate face sa mearga. Apoi acuzatii sunt toti clericii urati. Chibzui mai bine si hotari sa-si vada de treaba, ca si pana acuma. in dimineata de 13 messidor iesi, ca de obicei, pe jos, sa viziteze pe pacientii care nu puteau veni la consultatie. Era cald, placut. Soarele, pe cerul curat, radea.

Gaston se uita la ceasornic. Mai avea vreme. Vru sa faca o plimbare, sa-si linisteasca gandurile. De-abia ici-colo intalnea cate-un om, parca orasul ar fi fost sub calcaiul unui dusman de a carui frica nimeni nu indraznea sa iasa din casa. Cotea dintr-o strada in alta, la intamplare, fara tinta. Prin minte, oricat se silea sa se stapaneasca, ii umbla neincetat, ca o chemare obsedanta: "Azi e procesul..." Se pomeni in fata primariei. Turnul se inalta spre cer ca un brat amenintator. Gaston nu-l vazu, precum nu vedea nici fatada gotica a palatului. Ochii lui cautau insa ceva cu infrigurare.

"Unde-o fi fost aici ghilotina?" isi zise deodata.

intrebarea il spaimanta, atat i se paru de curioasa. Pleca repede, parca ar fi vrut sa scape de o urmarire. Strazile se schimbau. Nici nu-si dadea seama pe unde trece. Ajunse la Place de la Comédie. Cladirea teatrului il ademenea. ii veni in minte ca n-a mai fost deloc la teatru de cand s-a intors de la Paris. Ar trebui sa mearga. Dar intai sa vada ce se joaca.

Se apropie. De dincolo de scara ii aparu ghilotina. Uita de teatru, ocoli scara, cu ochii la pervazul inalt pe platforma larga, facuta parca sa cuprinda zeci de condamnati. Satarul lipsea. Un soldat plictisit pazea, rezemat de un colt. Mai incolo, in ghereta coperita cu panza, niste oameni vorbeau tare.

"Am intarziat! isi zise Gaston, ca si cand s-ar fi scuzat ca pleaca. Ma asteapta bolnavii." Porni pe o strada si nimeri la catedrala.

"La urma-urmelor de ce n-as intra? se gandi pasind hotarat pe treptele largi si facandu-si loc printre cetateni, sa patrunda.

De ce mi-ar fi frica? Republica trebuie sa pedepseasca pe vinovati." Se strecura pana langa bancile juratilor. Procesul incepuse.

Acuzatorul public cerea pedeapsa cu moartea pentru sase calugari vinovati de-a fi fanatici in toata puterea cuvantului.

isi impodobea rechizitoriul cu glume si sentinte. Publicul radea cu hohote. Presedintele radea indulgent. Un jurat striga ironic:

- Daca acuzatii sunt in stare sa ne arate infernul, sa fie achitati!

Acuzatorul sfarsi patetic cu o peroratie asupra binefacerilor republicii. Juratii votara pe fata. Presedintele rosti sentinta de moarte, adaugand grabit:

- Altii!

Fura introdusi doi carmeliti desculti, apoi trei preoti. Atunci intra Lebon. Presedintele il saluta ceremonios. I se oferi un fotoliu, si Lebon se aseza grav, fara a multumi aplauzelor care nu voiau sa inceteze.

Apoi presedintele ordona sa vie alta serie de acuzati.

Intrara cinci calugarite. Gaston privea, parca n-ar fi inteles nimic. Asculta cu mare atentie si totusi nu se dumerea de loc.

Se intreba daca aici intr-adevar e vorba de viata si moartea oamenilor sau se joaca doar o gluma sinistra. Se uita cand la judecatori, cand la jurati, cand la acuzator, cautand explicatii.

il bucurase sosirea lui Lebon, dar in ochii lui nu gasi decat o ura atat de grea, incat ii schimba fata intreaga, dandu-i o infatisare salbatica.

Se citea actul de acuzare a calugaritelor si Gaston auzi:

- Yvonne Collignon, optsprezece ani, necasatorita...

Tresari. Numele i se agata in minte ca o veriga intr-un carlig potrivit de mult. Cunostea numele, desi era sigur ca nu l-a mai auzit niciodata. isi rascolea amintirile cu o staruinta ce-l chinuia. si in aceeasi vreme se uita la grupul acuzatelor, toate in negru, sa ghiceasca pe Yvonne. O recunoscu. Micuta, plapanda, cu parul castaniu-deschis, cu obrajii ca varul. Se tinea ca un copil de bratul unei batrane, si, din cand in cand, se cutremura, parca nu si-ar fi putut stapani o infiorare.

Un rastimp, Gaston iar nu mai intelese nimic. Tocmai intrun tarziu ii rasuna in urechi glasul presedintelui:

- Alta!... Collignon... Numele tau?

- Yvonne Collignon de Gargan, auzi Gaston foarte limpede.

Presedintele se infurie, racni ca republica nu permite s-o sfideze aristocratia fanatica, ameninta pe acuzata ca o va exclude de la dezbateri. Toata sala fu indignata. Acuzata se agata mai infricosata de bratul batranei si se uita imprejur, parc-ar fi intrebat ce a gresit. Gaston ii urmarea miscarile, ii intalni ochii. Facu doi pasi spre Yvonne, uluit. Privirile lor ramasera o clipa incrucisate. Avu si ea o tresarire ciudata, ca si cand ar fi zarit un aparator cautat. Dar interogatoriul continua.

- Crezi intr-un ci devant Dumnezeu? intreba presedintele.

- Da, parinte! murmura acuzata.

Publicul izbucni intr-un hohot de ras. Rasera juratii, judecatorii, pana si Lebon. Yvonne isi roti privirea desperata, intalni iar ochii lui Gaston. Presedintele relua:

- Aici nu suntem la manastire, intelegi?.. Raspunde la intrebare!

- Da, domnule! facu acuzata, starnind o noua navala de rasete.

Presedintele ii explica, blajin, ca republica, decretand egalitatea tuturor, nu cunoaste decat cetateni, asa ca el nu e decat cetatean-presedinte.

Interogatoriul se incheie repede si acuzatorul incepu un discurs fulgerator, subliniat pe-alocuri de aplauzele publicului si de aprobarile lui Lebon. Gaston statea pe jaratic. Ochii lui priveau pe Yvonne si inima ii spunea ca are s-o piarda. Iar simtamantul acesta il umplea de o groaza fara margini. Se gandea ca trebuie sa o scape negresit. Mii de planuri fantastice ii rasareau in minte si se stingeau. Apoi, cate-o clipire, uita tot, parca ar fi disparut lumea si ar fi ramas numai el cu Yvonne. Era o unda de fericire, ca o ispita din infinit, care se risipea inainte de a se putea inchega. Teama ca va trebui sa se desparta de Yvonne ii coplesea inima. indemnurile s-o salveze reveneau mai poruncitoare.

- A bas les calotins! urlara deodata sute de glasuri in sala.

Rechizitoriul se sfarsise. Pe fata lui Lebon se vedea un suras de multumire. O acuzata incerca sa vorbeasca. Presedintele striga taios, imitand pe acuzatorul din Paris.

- Tu n'as pas la parole!

Voturile juratilor strapungeau inima lui Gaston ca niste pumnale.

Yvonne intoarse capul spre el. in ochii ei era o rugaciune plina de taine. ii sorbi privirea, pierdut. Apoi se reculese ca trezit din vis si se repezi, printre soldatii de garda, in fata presedintelui, strigand:

- Yvonne e nevinovata!

Judecatorii inlemnira pe scaunele inalte. in sala se incinsera murmure. Un soldat il insfaca de umar, oprindu-l pe loc. Lebon sari in picioare. il recunoscu. sovai o clipa, parc-ar fi crezut ca e nebun. Apoi raspunse tare, cu o privire patrunzatoare:

- E o fanatica mai periculoasa ca toti ceilalti!

- Tu esti fanatic, Lebon! si asasin!... Asasin! racni Gaston, desperat, zvarcolindu-se sa se smulga din mainile soldatului.

Lebon ingalbeni. in ochi i se aprinse o lucire sangeroasa.

Rumoarea in sala se potoli, incat glasul lui, desi ragusit de manie, rasuna ca vajaitul unui palos care cade:

- in numele Republicii, una si indivizibila...

Gaston fu judecat imediat. Lebon citi, pentru luminarea juriului, un pasaj dintr-o scrisoare primita de curand in care insusi Robespierre ii atragea atentia asupra doctorului Gaston Duhem, ateist primejdios. Acuzatorul improviza un rechizitoriu incarcat de indignare. Doi jurati se abtinura, declarand patetic ca acuzatul le-a redat odinioara sanatatea, ingrijindu-i frateste.

Fu condamnat la moarte considerand ca a aparat o fanatica osandita de tribunal, a insultat republica in persoana reprezentantului ei inviolabil, a tulburat cu insolenta sedinta, s-a dovedit a fi propagatorul unui ateism feroce care pericliteaza sanatatea morala a patriei.

sedinta fu ridicata. Lebon lua de o parte pe acuzatorul Darthé, ii spuse ca tine mult sa-si arate recunostinta fata de condamnatul care a salvat, acum sase ani, de la moarte pe tatal sau, si deci sa puna, pe lista de ordine a executiilor, intaia pe Yvonne Collignon si imediat dupa ea pe Gaston Duhem.

Adauga melancolic:

- Poate ca se iubesc... Barem sa treaca impreuna in lumea cealalta...

7.
Careta cu doua roti astepta de mult la poarta catedralei.

Calul alb, cu spinarea ascutita, se apara alene de mustele ce bazaiau roi in jurul lui.

Apoi toti cei saptesprezece condamnati fura scosi pe scarile bisericii. Lumea se imbulzea sa-i vada deaproape. Unii le aruncau sudalmi sau ocari de care altii faceau haz. Ucenicii calaului se tocmeau:

- N-au sa incapa toti in careta!

- Careta asta poate duce si treizeci de persoane... Am dus odata douazeci si opt si mai era loc.

Se pierdu timp pana se urcara toti. Careta era inalta.

Barbatii ajutau pe femei. Gaston lua in brate pe Yvonne ca s-o poata sui, iar in careta ramasera alaturi.

Pornira. Multa lume se duse dupa cortegiu. Un ucenic batea calul cu codiristea biciului. Rotile uruiau. Careta se hurduca, incat condamnatii trebuiau sa se sprijine unii pe altii. Yvonne se lipi langa Gaston. Se priveau ca si cand s-ar fi regasit dupa o despartire. isi citeau in ochi taine vechi pe care le simteau din licariri ascunse. Inimile lor vorbeau si se intelegeau mai desavarsit decat prin cuvinte. Gaston ii cuprinse mijlocul si ea ii multumi cu un suras in care flutura un regret.

Careta serpuia din strada in strada, agale ca un dric. Cand dadura in piata ghilotinei, un carmelit incepu sa cante psalmul mortilor, cu glas cald de credinta. Ceilalti il intovarasira cu o insufletire pioasa. Cantecul rasuna in vazduhul insorit, tremura si unduia ca o chemare fierbinte. Soldatii se uitau piezis la condamnatii cu ochii spre cer, parca le-ar fi fost frica de o pedeapsa. Calul, speriat, iuti mersul.

Yvonne zari ghilotina si se cutremura. inchise ochii. Gaston ii simtea bataile inimii. sopti cu buzele uscate:

- Yvonne...

Muzica militara, langa intrarea teatrului, porni sa cante Carmagnole.

Multimea se insufleti si ingrosa urletele. Vazduhul clocotea de valtorirea glasurilor omenesti cu sunetele tobelor si instrumentelor de alama. Cantecul condamnatilor se ineca intocmai ca un strigat de ajutor in pustiu.

Careta strabatu prin cordonul dublu de soldati si se opri.

- Jos! Jos! racni un ucenic catre condamnatii care cantau mereu, parca nici n-ar fi bagat de seama ca au sosit.

Gaston sari din careta ca sa ajute pe Yvonne sa coboare.

Apoi acelasi ucenic striga, aratandu-le scara, sa se urce toti pe platforma. Muzica insa canta si poporul urla, incat nu se auzea nimic. Sus, condamnatii se ingramadira in coltul cel mai deLiviu Rebreanu partat de ghilotina care parea pervazul unei usi spre un lacas tainic. Gaston de-abia acuma o vazu si ii fulgera prin gand: "Adineaori lipseau satarul si sfoara..." Yvonne era langa el si-i strangea mana atat de tare, ca i se infigeau unghiile in carne. Substitutul Daillet, uscat, inalt, urca in fuga treptele platformei cu o foaie de hartie in mana, se duse drept la calaul care, in camasa, cu gulerul deschis si manecile suflecate, cu boneta rosie in cap, potrivea al doilea cos de nuiele pentru adunarea capetelor taiate. Substitutul ii dadu hartia, spunandu-i ceva. Atunci Gaston, vazandu-i, isi aduse aminte ca a plecat de acasa fara sa vesteasca pe nimeni si se intreba ce va face familia cand va afla vestea mortii.






Adam si Eva - rezumat
Adam si Eva - Inceputul
Adam si Eva - Capitolul 1 - Navamalika
Adam si Eva - Capitolul 2 - Isit
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 5 - Maria
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 7 - Ileana
Adam si Eva - Sfarsitul


Aceasta pagina a fost accesata de 1441 ori.
{literal} {/literal}