Calvarul - Capitolul 2 - De ce?

Calvarul - Capitolul 2 - De ce?

de Liviu Rebreanu


1.

Ma numesc Remus Lunceanu. Sunt de treizeci si unu de ani. Unii ma cred mai tanar, fiindca sunt slabut, iar altii mai batran, poate pentru ca parul mi-e alb ca oaia... Multa lume mi-a spus ca as fi simpatic uneori. Cu toate acestea, putini m-au iubit. As putea zice chiar ca nimeni nu m-a iubit cu adevarat. Am o sumedenie de prieteni cand imi merge bine, si n-am niciunul cand as avea nevoie.

Sunt convins ca am talent... Acuma, la marginea prapastiei, imi pot ingadui toata sinceritatea. Da, deseori, in sufletul meu, mi-am zis ca sunt poate genial. Cine stie?! E posibil sa fiu, sau cel putin ar fi fost posibil. Noroc insa n-am avut in viata. Numele meu a circulat numai in cercul acela prea stramt care se cheama "lumea literara si artistica", si inca si in cercurile acestea!... Viata te indoaie, te suceste, te imbranceste si-ti impune compromisuri de care ti-e sila. Inima ta te mana spre inaltimile albastre si soarta te taraste in noroiul ulitelor fara soare.

Am fost modest si timid totdeauna. Galagia m-a ingrozit. Poate daca n-as fi fost asa, azi n-ar trebui sa ma recomand cu atata staruinta si nici sa scriu ceea ce scriu. Dar revolverul e aici, langa mine, acum. Daca intorc putin ochii, ii vad gura neagra, cocosul amenintator... Trebuie sa ma grabesc. Ceasurile imi sunt numarate. Mi-au mai ramas atat de putine! Nici sa ma induiosez nu mai am vreme... Se apropie zorile si nu se mai poate sa vad rasaritul soarelui!... Nu, nu! E hotarat. M-am hotarat! inainte, inainte!...

Cusururi multe mi-a harazit Dumnezeu. si multe pacate. si multe slabiciuni. Mi le-am cunoscut totdeauna fara inconjur, ceea ce nu fac niciodata cei isteti in viata. Istetimea mea in viata, vai de ea... N-am stiut sa ma apropiu de oameni. Asteptam sa se apropie ei de mine. si nici ei nu prea s-au apropiat. Eram o fire de vesnica opozitie. Contraziceam cat puteam. Aceasta n-ar fi rau. Asemenea temperamente razbesc si se impun in lume cand sunt insotite de caldura si mai ales de vehementa. Eu insa am fost contrazicatorul calm, agasant, plicticos, care, izbandind, lasa ura sau indispozitie in urma. De multe ori, in discutii, dupa ce opozitia mea triumfa, simteam cum se asaza gheata in sufletele celor convinsi, si parca-i auzeam cum gandesc cu totii: "O fi avand dreptate, dar e scarbos"...

M-am silit sa-mi schimb firea. si n-am izbutit. Din pricina aceasta apoi s-a urzit in jurul meu o atmosfera stranie, in care se prind prea lesne toate banuielile, toate invinuirile, toate sagetile otravite. Un prieten, care se infuria cand ii imputam ca nu ma iubeste indeajuns, odata, plangandu-ma ca cutare m-ar fi ponegrind, mi-a zis zambind cu un inteles adanc:

- Ce-are a face, dragul meu? tie nu-ti pasa de nimic...

Niciodata n-am stiut sa protestez si sa ma revolt la vreme. Jicnirile ma amuteau in loc sa ma faca sa izbucnesc cu emfaza. Ma durea zile intregi cea mai neinsemnata aluzie rautacioasa, ma framanta si ma chinuia, dar nu eram in stare s-o abat cu furia spontana care reteaza ascutisurile. Ma multumeam in cele din urma cu constiinta cinstei, uitand ca cinstit nu e acela care e cinstit, ci acela pe care ceilalti il considera cinstit, chiar daca inima lui ar fi mai neagra ca postavul pompelor funebre...

M-am insurat la o varsta cand altii viseaza amante, care se schimba ca si camasile. Nevasta-mea e draguta si buna, si e singura fiinta de care sunt aproape sigur ca ma iubeste, afara de mama, care mi-a pastrat, saracuta, un cult special, fiindca ii seaman in toate privintele. Tina mea ma vede cuceritor si genial, mai ales cand e in toane bune. Ma ridica in slava pretutindeni unde poate, ceea ce face impresie asupra unora, caci admiratiile mereu repetate sunt molipsitoare, ca si calomnia. Trei sferturi din confratii mei de azi si-au facut celebritatea laudandu-se singuri in scris si prin viu grai, pana ce a sfarsit si lumea sa creada cum cred ei.

Mai am si trei copilasi, o fetita si doi baietei. Nevasta si copiii imi sunt toata mangaierea in viata si toata averea, adica imi erau... Poate ca e cam caraghios s-o spun. Dar acuma pentru mine nimic nu mai e caraghios, acuma, cand peste cateva oare...

Nu, nu vreau s-o iau inainte. Am nevoie de ordine, oricat imi vine de greu sa fac ordine in mintea care in curand nu va mai trebui sa se zbuciume...

As fi vrut sa traiesc cel putin atata sa-mi vad marisori copiii. Ma gandeam fetita s-o fac dansatoare, fiindca e frumoasa, mladioasa si gratioasa. De multe ori ne-am certat cu nevasta-mea din pricina aceasta, caci ea tine foarte mult la traiul linistit, burghez, cu leafa fixa si sigura... De-acuma va putea face orice cu ea. Eu nu voi mai avea niciun amestec...

Pierd sirul, iata... Spun lucruri fara importanta, cand am atatea, insemnate, pe care trebuie sa mi le scot din inima inainte de a-i opri bataile. Ce greu este sa coordonezi cand sufletul iti geme de povara durerilor!

De-abia acum imi aduc aminte ca am uitat sa spun tocmai ceea ce ar fi trebuit sa arat in primul rand: sunt ardelean. Asta-i tot. De vreo zece ani am venit in tara. Dincolo fusesem un biet nimic indragostit de scrisul romanesc. Suna a fraza goala adaosul acesta, si totusi, cate doruri naive cuprinde... Numai cel ce a trait intre straini vrajmasi stie si poate simti si pretui cu adevarat nostalgia cea mare si coplesitoare. Mi-a trebuit o sfortare cumplita ca sa ma arunc in necunoscut cu o poezie proasta in buzunar si sperante marete in minte. De cate ori n-as fi avut dreptul sa regret sfortarea aceea, de cate ori! si n-am regretat-o nici chiar azi, cand...

Deziluziile au venit curand, vesnic noi.

N-am gasit iubirea pe care o aduceam eu de-acasa. Am fost nevoit s-o inchid bine in inima mea, s-o tainuiesc si s-o apar de glume si de ironii. Pe-atunci care dintre profetii de azi ar fi indraznit sa proclame ceea ce se implineste? Pe-atunci alte lozinci aveau cautare, si visatorii erau pusi la colt...

in lume numai cel ce tipa are dreptate. si mie, vai, urata mi-a fost galagia de orice fel... si frazele care inlocuiesc sentimentele si astupa golurile!

M-am uitat imprejur si am vazut, si multe sperante am pierdut din cele frumoase. M-am retras in ungher, umil, irosindu-mi visurile ca un sihastru. si anii au trecut peste mine si m-au calcat in picioare si mi-au inabusit glasul. Ce mai putea ramane din visurile de odinioara?

Macar de-as fi avut temperament de luptator. Razboinicii se aduna, se framanta in gura mare, se imbulzesc, inainteaza... Dar lupta nu ma ademenise niciodata. Se vede ca ma nascusem in zodia invinsilor lipsiti de indrazneala si de vigoare. Daca as fi fost astfel, poate ca nici nu mai veneam aici, poate ca ramaneam acolo unde razboiul era o stare normala, unde e vesnic nevoie de luptatori...

Razboiul!

Am ajuns, in sfarsit. De-acuma va merge mai lesne. Nu-mi va mai fi teama ca voi pierde sirul...

2.

A venit sub forma unui afis mic, pe care scria cu litere rosii: mobilizarea... L-am vazut intaia oara in geamul tutungeriei de-alaturi. si inima mi-a tremurat, si ochii mi s-au umplut de lacrami. in sfarsit! De cate ori n-am visat eu clipa aceasta, desi, sau mai ales ca gura-mi fusese muta!

Niciodata n-am simtit mai mare fericire. Trebuie sa fi fost chiar cam ridicol putin. N-aveam rabdare si nici stare. Ma intorsei repede acasa. Nevasta-mea s-a uluit vazandu-ma cu ochii aprinsi, cu obrajii imbujorati...

- S-a facut, Tinico! A sosit ceasul...

Dar nu am putut sta acasa. Bucuria cere s-o plimbi ca si o haina noua. Am hoinarit toata ziua miscat, zapacit, ragusit de insufletire... A fost ziua cea mai vesela si mai fericita din toata viata mea, care se incheie acuma...

A doua zi veni doctorul Aurel Neamtu, un prieten si consatean, imbracat in uniforma.

- Ei, ce faci? imi zise, zambind cu multumirea ce stralucea pe fetele tuturor atunci.

- Cum, ce fac? Merg. Mai incape vorba?! Eu nu-s patriot de cafenea, ma stii...

- Da, dar nu e atat de simplu cum iti inchipui... Ceilalti sunt toti aranjati...

- La biroul de informatii? Multumesc! N-am stofa de informator si-mi repugna meseria asta. Cred ca pot pretinde sa mi se ingaduie sa-mi fac datoria intreaga la locul de onoare!

Ma aprinsesem, si omul aprins e totdeauna declamator putin. Se oferi sa mearga cu mine la Ministerul de Razboi de indata. El, cu uniforma, razbea mai usor.

Am patruns la un capitan foarte ocupat. A aruncat o ochire in hartiile ce i le prezentam si mi-a raspuns grabit:

- La Statul-major, domnule, nu aici... Noi n-avem vreme acum sa ne tinem de d-astea. La Statul-major, in strada...

Iesii contrariat putin.

- Nu ti-am spus ca va merge greu? imi zise tovarasul.

- Haidem la Statul-major!

Am scris degraba alta petitie, am adaugat actele. Am izbutit sa intram numai in curtea resedintei Statului-major. Trebuia sa vorbim cu un colonel. Mi-a luat insa hartiile un maior dintr-o fereastra. Dar mi le-a inapoiat numaidecat, zicand:

- Treci d-ta la Ministerul de Razboi, in strada... Acolo se rezolva chestiile acestea...

- Tocmai de-acolo vin, domnule maior... Mi s-a spus ca aici...

- Da?... Foarte rau... Aici avem alte dara veri... in orice caz, asteapta cateva zile, sau o saptamana, doua, pana se vor linisti putin lucrurile, si incearca din nou la minister, in strada...

Convorbirea s-a sfarsit. Alt client mi-a luat locul sub fereastra.

Ce sa fac?... Sa astept? Bine, sa astept. intr-adevar, primele zile de mobilizare impun sarcini uriase autoritatilor militare. Nu-i de mirare ca n-ajung sa se tina de asemenea maruntisuri. Voi astepta. N-am ce face. Trebuie sa astept...

Am asteptat. Am gasit si o consolare. Tiberiu Cordoveanu, un locotenent de dincolo, refugiat in timpul razboiului, un luptator cunoscut de toata lumea, astepta ca si mine, fiindca de asemenea nu voia sa se razboiasca la partea sedentara. Daca el trebuie sa astepte, de ce n-as putea astepta si eu?

Am asteptat doua saptamani, si pe urma m-am infiintat iar la Ministerul de Razboi. Acelasi capitan grabit m-a intampinat. Doar ca acuma parea ceva mai nervos.

- Nu ti-am spus sa mergi la Statul-major?

- Am fost si m-au trimis inapoi aici.

- Aici? Aici? Aici? scanda capitanul, fluturandu-mi hartiile cu mirare. Aici degeaba vii... Cel putin acuma e degeaba. Poate mai tarziu! Mai asteapta si d-ta nitel. N-avea frica, nu se ispraveste razboiul asa repede...

- Atunci cel putin sa las actele, sa ma aveti in vedere?... imi dati un numar ca sa stiu sa le iau urma si...

- Nu-i nevoie... Hartoage avem destule... Cand va veni randul d-voastra o sa se anunte.

Peste o saptamana m-am imbulzit din nou in cabinetul capitanului. De asta data mi-a zis zambind, compatimitor:

- Bine, domnule, d-ta de ce nu te astamperi? tii cu orice pret sa mori? Du-te si-ti vezi de treaba! Avem noi grije de d-voastra...

- Cu toate acestea, as vrea sa-mi vad situatia clarificata. O sa las actele, sau poate mai bine sa le trimit prin posta, ca sa am o dovada?...

- Asa sa faci... Buna ziua!...

Am impachetat bine toate hartiile. M-a costat nouazeci de bani expedierea. Recipisa mi-a ramas in portofoliu. O amintire. Cu atata m-am ales de altfel.

Cu capitanul n-am mai indraznit sa dau ochii. Ma temeam ca in cele din urma o sa ma dea afara. Observasem ca-i devenisem o obsesiune. Dar peste cateva zile am aflat de la un sergent mai milostiv ca hartiile mele au sosit si ca au cazut chiar in mainile capitanului. imi inchipuiesc cum m-a blagoslovit vazandu-le...

De-acuma totusi ma mai linistii. Bine ca sunt actele sub ochii celor hotaratori! De rezolvat trebuie sa se rezolve. Cand e atata nevoie de oameni, s-ar putea sa se inlature?

Cu toate acestea, inactivitatea, in momentele cand se vedea ca e nevoie de puterile tuturor, ma omora. As fi dorit sa fac orice in asteptare. Aveam ceasuri de disperare aproape. Toata lumea sa fie oare folositoare, numai eu nu?

Credeam ca voi fi chemat undeva, oriunde. Dar cand am vazut ca chemarea nu vine, m-am hotarat sa ma ofer singur: Cine stie cat poate sa tina rezolvarea in care imi pusesem nadejdea? Pana atunci sa stau cu mainile in san?

intr-o zi vazui ca e nevoie de desenatori la directia munitiilor.

"Pana una-alta si aici as putea fi de folos! mi-am zis. Ma pricep la desen putin, si, in orice caz, nu sunt prost"...

Am batut, si poarta nu mi s-a deschis...

Iarasi vazui ca se cauta, la serviciul supravegherei internatilor sau prizonierilor, oameni cari sa cunoasca mai multe limbi straine...

- Bravo! Iata un loc unde trebuie sa fie nevoie de mine!

Am batut, si portile au ramas inchise...

Mi-am luat inima in dinti si m-am oferit la serviciul care-mi era cel mai urat, la cenzura. seful de cabinet, un baiat foarte cumsecade, mi-a primit cererea si tot el mi-a inapoiat-o peste cateva zile.

- Mai asteapta si tu nitel... Trebuie sa se aranjeze si situatia voastra azi-maine! mi-a spus dansul cu o caldura care voia sa fie incurajare sau consolare.

Azi-maine! Cand aud acuma vorba asta, mi se pare o ironie usturatoare. Saptamani intregi, luni de-a randul a tinut acel "azi-maine".

si razboiul isi urma calea insangerata si glorioasa, incepea sa ne zgaltaie frontierele, sa ne zguduie muntii ocrotitori. O amenintare mare plutea in vazduh, cutremurand sufletele, raspandind infrigurarea. Vrajmasul se napustea cu furie sa ne puie genunchiul pe grumaz. Vitejia se faramita in fata puhoiului cotropitor. Loviturile alternau cand ici, cand colo. Nicio jertfa nu li se parea prea mare, atata le era de cumplita setea de razbunare... Bratele noastre prindeau sa slabeasca. Ne imputinam parca vazand cu ochii. Se astupa colea un gol, si dincolo se ivea indata altul; povestea antireului lui Arvinte. Lumea toata ne privea, ne compatimea si ne trimetea fraze. si vlaga noastra se scurgea din mii de rani...

3.

Casa noastra luase foc, si eu trebuia sa privesc neputincios...

Ma revoltam acasa, singur, amarat. Devenisem plictisit, posomorit... Doar cate un zvon optimist ma mai inviora, chiar daca vedeam ca nu poate fi serios, in ceasurile grele speranta e cea mai vie si mai mangaietoare si se agata bucuroasa de toate inchipuirile. Nu se poate sa ne prabusim cand avem dreptatea in frunte. Nu se poate! Nu se poate!

si asteptam mereu...

Azi-maine!

Din cand in cand, mai calcam pe la Ministerul de Razboi. Nu ma mai duceam la capitanul meu. imi dadeam seama ca, in zilele acelea, ar fi avut dreptate sa ma pofteasca sa inchid usa pe dinafara. Dar aveam acuma pe sergentul blajin, cu ochii speriati, cu glasul bland... il indragisem... La dansul ma opream. Parea ca-mi intelege sufletul. imi zambea cand ma vedea intrand in odaia vesnic plina de oameni cu fetele ingrijorate. si mereu imi soptea cu o nadejde curata in voce:

- Nimic... Tot nimic... Mai ai rabdare...







Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?


Aceasta pagina a fost accesata de 908 ori.
{literal} {/literal}