Calvarul - Capitolul 9 - Goana
de Liviu Rebreanu
1.
Calul mergea la pas, oricat il indemna Grofu, mai cu vorba, mai cu biciul.
- E orb de amandoi ochii, imi spuse carutasul, de-aceea nu alearga. Altminteri insa e un cal prea bun. Mai ales la povara duce cat doi...
Cand s-a luminat de ziua am vazut ca martoaga avea soldurile strambe si coastele rupte,
- Numai de nu ne-am impotmoli pe drum cu armasarul d-tale... zisei cam ingrijat.
- Lasa, domnule, imi iau toata raspunderea, murmura omul putin rusinat.
Dimineata ne-a batut o rapaiala de ploaie de vara, care ne-a patruns pana la piele. Pe urma insa a inceput sa arda soarele si sa se incinga o bujala ca in cuptor...
Am poposit de vreo sase ori, am mers mai mult pe jos decat in caruta, dar spre seara am ajuns in Ploesti.
- Bine ca ne vazuram aci! imi marturisi Grofu, clipind siret. Tare mi-a fost frica sa nu crape martoaga pe drum... De, spun drept, atata cale n-am mai facut niciodata...
Am tras la un han, Grofu mi-a luat geanta si am pornit indata sa cautam pe Ghedeneanu-Jalea, care avea sa-mi faca vant mai departe. il gasiram, dar parca intr-un ceas rau. Citi scrisoarea mea, increti fruntea, balbai ceva incurcat si, in sfarsit, imi spuse ca nu poate face nimic, ca nu cunoaste pe nimeni care m-ar putea servi, ca-i pare bine de cunostinta si m-ar gazdui la dansul, dar are mosafiri... Cu tovarasul Grofu nici nu dadu mana, incat acesta se simti adanc jicnit.
- Haidem, tovarase, imi sopti. Lasa, ca ne descurcam noi mai bine singuri...
Afara, apoi imi spuse dispretuitor ca Ghedeneanu-Jalea e un mormoloc fara vointa si ca e insurat cu o nemtoaica. Pacat ca ne-am pierdut vremea cu dansul.
- Dar cum raman eu acuma?
- Rabdare si sange rece, ma mangaie Grofu. Deocamdata mergem la han, mancam, si pe urma, lasa pe mine! Sa-mi zici mie cutu daca nu esti maine la Buzau!...
Am dormit la han. Nu prea impartaseam increderea tovarasului si mai ales mi se parea semn rau ca din prima zi se incurca socotelile.
- Uite cum facem, zise Grofu a doua zi dimineata. D-ta vrei sa ajungi la Buzau teafar, nu-i asa? Ei, eu zic ca drumul drept e cel mai bun. Vii cu mine frumusel la gara, iti scot eu bilet, sa nu se intample sa fie vreun spion, si te pun in tren. Pot sa-ti dau in scris ca nimeni n-are sa te supere... La Buzau, apoi, ai de-a face cu un tovaras care mai bine moare decat sa nu te serveasca...
in gara era o imbulzeala cumplita. Grofu se zbatea ca un balaur in fata ghiseului.
- Iute, iute, sa nu plece trenul! ma zori cand se vazu cu biletul in mana.
Pe linia intai un sir lung de vagoane pline de soldati. Grofu se repezi la o usa.
- Militar! Militar! racnira cativa de la geamuri.
- Arde-v-ar focul! murmura carutasul catranit.
Trenul de Buzau era gata de plecare. Grofu imi arunca geanta intr-un compartiment plin-plinut.
- Asa-i ca nu te-a mancat nimeni? sopti dansul zambind cu bunatate. De-acu mergi sanatos! Noroc si izbanda!
ii stransei mana. Ramase pe peron cu ochii la mine, niste ochi cuminti si blanzi. Trenul se urni gafaind. Grofu mai zise ceva, dar nu-l mai auzii. ii zambeam insa cu o tresarire de inima. Aici lasam un suflet cald. Cine stie ce ma asteapta mai incolo?
2.
N-aveam adresa omului de incredere de la Buzau. Trebuia sa colind o serie de cafenele si restaurante, sa intreb de Boiangiu... intr-o carciuma cu biliard ii aflai urma. Patronul era socialist, musteriii socialisti si, fireste, toti cunosteau pe socialistul Boiangiu.
- Trebuie sa pice indata, imi zise carciumarul frecandu-si mainile. Pana atunci luati loc... Cu ce va putem servi?
Toata lumea ma cantarea cu coada ochiului. Socialistii romani sunt foarte banuitori si au oroare de straini, fiindca in fiecare se poate ascunde vreun spion de-al politiei, iar politia li-e urata foc, si poate cu temei...
Boiangiu se nemeri tocmai sa intarzie. Era un om voinic, cu urme de varsat pe fata, cu o mustata balaie barbateasca si cu niste ochi albastri dulci, plini de caldura si de bunatate. Purta cravata rosie obligatorie. Toti il iubeau, caci il primira cu insufletirea ce intampina de obicei pe omul simpatic.
- Sa traiesti, nene Boiangiule... Ai intarziat, Boiangiule... Uite, te asteapta un domn!...
- Pe mine? facu dansul rotindu-si ochii prin odaie.
Cand ma zari, se apropie simplu, intrebator:
- Ma asteptati pe mine?
- Da, am o scrisoare pentru d-ta...
- De la cine?
- Poftim si vezi... Explicatiile ti le voi da pe urma...
Se aseza la masa mea, isi scoase palaria si citi scrisoarea cu mare luare-aminte de vreo doua ori.
- De la tovarasul Camil Popescu din Bucuresti, murmura dansul. Sunteti socialist?
- Nu. Sunt numai fugar.
- Tocmai, caci nu-mi aduc aminte sa va fi vazut pe la club... Dar, ma rog, spuneti-mi ce doriti!...
Asculta fara sa ma intrerupa. Pe urma tacu, ma privi drept in ochi.
- Vom trece impreuna, zise deodata hotarat. Acuma ma duc sa-mi asez una-alta. Pana atunci d-ta poti sa te odihnesti nitel. Hangiul o sa-ti dea o camera. Maine seara suntem la Iasi...
Vorbi ceva cu carciumarul, dadu cateva ordine unor tovarasi mai tineri, cari pierdeau vremea in jurul biliardului, si apoi pleca grabit.
imi salta inima. Omul acesta ma umplea de incredere. Simteam ca-si pune tot sufletul in joc, ca astfel trebuie sa izbutim...
Eram totusi nerabdator. Stateam pe spini. Cum sa ma odihnesc? intai sa ma vad dincolo, pe urma odihna...
Pe la vreo cinci dupa amiazi, Boiangiu veni cu un geamantanas in mana.
- Gata! zise dansul. Plecam...
- Dar cum?
- Cu trenul...
- Dar...
- Lasa... Lasa cum zic eu!
imi luai geanta si ne indreptaram spre gara. Calatoria cu trenul ma inspaimanta. Doar tocmai de tren ma feream, unde lesne se putea sa intalnesc vreo mutra nepoftita care sa ma nenoroceasca. Crezusem ca vom merge cu caruta pana la Focsani. Asa-mi inchipuisem eu... Dar acuma eram in stapanirea lui Boiangiu... Trebuia sa-l urmez...
- D-ta stai aici, sa nu ne fure geamantanele, pana scot biletele, imi sopti tovarasul.
incepuse sa ma zgaltaie frica. Asteptarea in furnicarul de oameni era pentru mine primejdioasa. De-abia in vagon m-am mai mulcomit.
- Pana unde mergem?
- Lasa... pe urma! facu Boiangiu.
3.
Nu pricepeam ce vrea tovarasul. Aveam bilete numai pana la Ramnicul-Sarat. De altfel, numai pana acolo puteai merge fara o autorizatie speciala. in Ramnic insa stapaneau austriacii. Cum ma duc eu chiar in mijlocul lor? E o nebunie. si Boiangiu tace mereu, fumeaza si se gandeste. Ce-o fi vrand?... incercam sa-l descos. Degeaba.
- Pe urma, pe urma! imi zicea muscandu-si buzele.
Controlorul era un soldat german, batranatec, span, cu ochi de veverita. Ne-a perforat biletele masurandu-ne bine, dar n-a zis nimic.
Pe urma, vazui pe Boiangiu stand la sfat cu un franar roman, care intovarasea pe controlorul neamt.
Dupa cateva statii ramaseram singuri in compartiment. Franarul veni si sopti:
- I-am spus, nene Boiangiule... Se face!
Atunci Boiangiu ma lamuri. Dam cate-un pol controlorului german si mergem tihniti pana la Focsani. Franarul a fost mijlocitorul. Mai sunt vreo doisprezece clienti intr-alt vagon ca si. Noi. Neamtul face o daravera buna si noi asemenea.
Peste vreun sfert de ora controlorul veni, se aseza pe banca, mormai ceva. ii intinseram banii. ii vari in buzunar, mai mormai ceva si trecu spre alt vagon.
- Ei, vezi? zise Boiangiu. S-a invatat si neamtul... Ce nu face bacsisul!
Dincolo de Ramnic veni iar franarul. Trebuia sa ne intelegem cum vom iesi din gara Focsani, care era pazita de soldati, ca sa nu poata trece nimeni fara biletele speciale cuvenite. Franarul se insarcina sa ne scoata el prin dos, fireste, in schimbul unui bacsis, cu toate ca era prieten cu Boiangiu.
- Pacat ca nu mergem noi pana la Marasesti, ca v-am trece dincolo ca parerea... suspina dansul la sfarsit.
Vorba aceasta intarita pe Boiangiu.
- Adica de ce nu ne-ar trece cel care vine cu trenul din urma noastra?
- Va trece sigur, zise franarul. Numai sa va puteti urca la Focsani, c-acolo-i mai greu din pricina nemtilor. Altfel, treceti sigur... Toti controlorii nemti fac afaceri d-astea. Au trecut asa sute de oameni si incolo si incoace.
Se sfatuira dansii multa vreme: cum sa facem, cum sa dregem, sa ne vedem chiar noaptea aceasta in Moldova.
- Eu zic sa va dati jos dincoace de Focsani, la o gara mai mica. Neamtul meu e prieten cu sefii de gara. Dansul o sa puna vorba pentru d-voastra, iar seful garii o sa va dea in primirea controlorului de la acceleratul care vine in urma... Ia stati nitel, sa vorbesc eu cu neamtul!...
in curand se intoarsera amandoi.
- Bun, bun, balbai controlorul. Io spun... sef de gara...
S-a si hotarat. Ne dam jos la Copaceni si asteptam acceleratul.
- Asa, domnule, respira Boiangiu. Ce-i in mana nu-i minciuna! Ce sa ne mai trambalam prin Focsani, cand maine putem fi la Iasi? Ne mai costa cate-un pol, si am scapat usor si fara bataie de cap...
Se innoptase. Tovarasul fuma ca un turc, tigara dupa tigara. in intunerec lumina roscata a tigarii ii dezvalea uneori fata, care parca ma indemna mereu sa am toata increderea. si aveam chiar multa nevoie de un indemn. Prea se precipitau lucrurile, prea ne legam soarta de toanele cutarui controlor necunoscut... in sufletul meu credeam ca ar fi fost mai bine sa ne strecuram cu mai multa bagare de seama, cu mai putina indrazneala... Dar Boiangiu, prin siguranta si tacerea lui, ma stapanea. Energia e cuceritoare...
4.
Controlorul sari jos cel dintai la Copaceni si vorbi ceva cu seful garii, aratandu-ne pe noi. seful zambi, dadu din cap de mai multe ori... Apoi trenul disparu... Nu stiu de ce ma intristai cand ramaseram pe peron singuri.
Dar seful era foarte amabil. Ne aduse o lampa in salita de asteptare si ne spuse sa fim linistiti, ca acceleratul vine peste vreo doua ceasuri...
Acum ne intrebam daca controlorul va fi explicat bine sefului ce vrem. Caci altminteri ne-am incurca urat... Ne invoiram sa oferim si sefului un pol ca sa-l castigam definitiv.
Primi, zambind, banii.
- N-aveti nicio grije... Se aranjeaza, zise dansul cu mandrie.
Trecuse miezul noptii cand sosi trenul. seful spuse cateva cuvinte controlorului si apoi ne arata sa ne urcam in vagon.
- Ei, acu ce zici? triumfa Boiangiu. Asa-i ca suntem in Moldova?
N-apuca sa ispraveasca vorba, cand controlorul veni insotit tot de un franar roman care cunostea pe Boiangiu. Neamtul acesta era indesat, roscovan, cu o fata sperioasa. Ne ceru permisul de trecere.
- N-avem, ii raspunsei eu tragand cu ochiul.
Se facu ca nu baga de seama si ne ceru biletele.
- N-avem, repetai eu incercand sa-i pun in mana doi poli. Tocmai de-aceea vorbisem cu seful de gara sa-ti spuna ca...
- Da, dar nu mi-a spus asa, facu dansul incurcat. Nu se poate fara bilet...
- Desigur. Dar daca vrei d-ta, se poate, ii zisei cu o noua sfortare de a-i da banii.
ii era frica si nu indraznea sa primeasca.
- Eu nu pot, murmura foarte zapacit. Daca va prinde, cad eu in belea... Fara permis nu merge...
Boiangiu explica ceva franarului, care-mi facea semne desperate sa n-am grije, ca se invoieste el cu neamtul. Pana nu primea insa controlorul paralele, cum sa n-am grije? De aceeasi parere trebuie sa fi fost si Boiangiu, caci deodata se intoarse catre german si-i zise:
- Atunci n-ar fi mai bine sa ne dam jos la Focsani?
Controlorul asudase de zapaceala. Banii il ademeneau, dar si frica il ameninta si nu-l lasa sa se hotarasca.
- Nu-i nevoie sa va dati jos, zise el clatinand din cap. Acuma, ca sunteti aici, puteti merge pana la Marasesti, si acolo vom mai vedea...
Vrui sa staruiesc sa ne coboram, dar Boiangiu ma trase de maneca si-mi sopti repede:
- Taci, ca se face!
Neamtul tot se mai perpelea. Se uita la noi, se scarpina la ceafa.
- Dar sa nu stati aici. asta-i vagon special, cu prea multa lumina... Poate sa vie cineva... Mai bine in clasa a treia... Sunt goale si intunecoase...
- Foarte bine zice dumnealui, sari Boiangiu. Lasa, domnule, ca la Focsani trecem in clasa a treia...
5.
Trenul alerga in bezna noptii ca un balaur furios. Eram singuri intr-un vagon urias, fara o licarire de lumina. Taceam amandoi. Asteptam. si cu cat ne departam, cu atat ne zvarcoleam mai mult pe barcile, goale.
- Trebuie sa ne dam jos la Putna-Seaca, zisei eu deodata, cu toate ca stiam ca intre Focsani si Marasesti trenul nu se opreste.
- Taci, ca acusi pica neamtul, mormai Boiangiu, dar fara obisnuita-i incredere in glas.
Aprindeam mereu chibrituri sa ma uit la ceas: mai sunt patruzeci de minute, treizeci si cinci, douazeci, un sfert...
- Ai sa vezi c-o patim, facui eu iarasi, incercand sa zambesc amar.
- Asi!... Curaj!... Nu lasa neamtul doi poli, se incuraja Boiangiu.
Dar nu se arata nici barem franarul roman.
Cinci minute...
si nu venea nimeni...
- Vezi? zisei ingrozit de-a binelea. Acuma ce ne facem?
- Trebuie sa vie, ca doar am vorbit cu dansii... N-avea frica!
Scosei capul pe geam. Se vedeau lumini electrice. Soseam...
- Marasesti! auziram un glas strain, prelung si parca dusmanos.
Vagonul nostru era la coada si ramasese mai in intunerec.
- Haidem sa ne coboram, murmurai spaimantat, pipaindu-mi geanta. Poate ca izbutim sa ne strecuram si noi prin multime...
- Stai jos! porunci Boiangiu. Trebuie sa vie acuma... Sa nu ne pripim!
Ma asezai iar pe banca. in vagon parca se impanzise o groaza ucigatoare. Se scursera cateva minute. De pe peron venea zgomotul somnoros de voci amestecate, de pasi grabiti, de strigate scurte. Apoi deodata niste pasi grei care se apropiau.
- Vine controlorul, sopti Boiangiu triumfator.
Usile vagonului se deschideau pe rand, iar un glas aspru, strain duhnea cand mai scurt, cand mai prelung, dar mereu amenintator:
- Marasesti!
Ne urniram brusc amandoi... Era un soldat german inalt, care controla vagoanele.
- Ah, am sosit! strigai eu, ca si cand ne-ar fi desteptat din somn. Haidem, Boiangiule, c-am sosit!
Coboraram si porniram grabiti spre peron. N-apucaram insa sa facem nici zece pasi, cand din urma neamtul striga parca si-ar fi adus aminte brusc de ceva:
- Biletele!... He, he! Biletele!...
Ne facuram a nu auzi si mai merseram putin. Dar soldatul alerga dupa noi strigand intr-una:
- Biletele!... Unde sunt biletele dvs.?
- Ce bilete, domnule? zisei eu suparat. Ia mai lasa-ne-n pace!...
- Imediat sa-mi aratati biletele, ati inteles?
- Sunt la controlor, domnule...
Iar porniram... Neamtul insa se tinea acuma scai de noi.
- Cum la controlor?... Vreau sa vad biletele!... Poftim incoace, poftim!
Nu se mai lasa de noi pana nu ne duse la subofiterul care controla permisele de trecere.
- Domnii acestia n-au bilete! raporta soldatul, foarte multumit ca ne-a prins.
- Acuma n-am vreme... Treceti colo, zise scurt subofiterul, aratandu-ne un colt, in odaita unde se inregistrau permisele. Vom vedea mai tarziu ce-i cu d-voastra!...
Era un barbat voinic, cu o infatisare inchisa, banuitoare. isi vazu de slujba tacticos, aruncandu-ne doar in rastimpuri priviri piezise. Noi stateam incremeniti, uitandu-ne la fericitii care se valmaseau sa scape mai repede de formalitatile plictisitoare. Nu mai indrazneam nici sa vorbim. De-abia din cand in cand imi zvarleam ochii la Boiangiu, care isi rodea furios si abatut mustatile.
Un maior roman intra repede, dand deoparte pe subofiterul german ce statea in usa. Era curier.
- Domnule maior, ii zisei, oprindu-l desperat. Uite, ne-au oprit aici astia, fiindca n-avem permise... Te rog, intervino d-ta sa ne lase sa trecem!... Poate, ca d-ta...
- imi pare rau, raspunse incurcat maiorul. N-am nicio putere... As face-o altfel cu draga inima...
imbulzeala se potoli incetul cu incetul. O femeie batrana, cu vreo sapte legaturi cat ea de mari, fu cea din urma...
- Ei, ce-i cu d-voastra?... Unde va sunt biletele? ne intreba atunci subofiterul frecandu-si mainele.
- Uite ce este, domnule, raspunse Boiangiu. N-avem bilete. Am venit crezand ca se poate plati si aici costul... Suntem niste bieti demobilizati, nevestele ne-au ramas in Moldova si vrem sa ne ducem sa le luam... Vai de capul nostru...
Subofiterul ne cantari lung din ochi, chema pe conducatorul trenului, pe care-l dojeni ca nu ne-a arestat imediat, si ne trimise cu un soldat sa platim la casa pretul biletelor, intreit... Ghiseul era tocmai langa cordonul de soldati romani. De-atata vreme nu mai vazusem dorobanti, si azi?... Ce-ar fi oare sa ma arunc deodata dincolo de cordon, pe teritoriul romanesc?... Cand sunt la un pas de mantuire, ma pravalesc iar in prapastie?... E ingrozitor!...
Odaia in care se facea controlul bagajelor era acuma pustie. O masa murdara si un telefon. Usa ce dadea spre pamantul romanesc se zavorise. Un bec electric atarna din tavan, plin de praf.
- Scoateti tot ce aveti prin buzunare! ne porunci subofiterul.
Vreo trei soldati ne-au cotrobait prin gente, in vreme ce subofiterul ne cerceta cu de-amanuntul toate hartuliile de prin buzunare.
- Maine dimineata veti fi trimisi inapoi la Focsani, sa vaza acolo mai bine ce-i cu d-voastra! murmura neamtul, inapoindu-ne lucrurile. Pana atunci, veti sta intr-o baraca...
Dadu ordin unui soldat sa ne calauzeasca. Toata gara se stinsese. intunericul apasa greu. Bajbaiam si de-abia ne tineam pe urma soldatului.
Merseram peste camp, prin gropi si santuri, vreo zece minute, pana ce daduram de o baraca unde furam primiti de o sentinela. inlauntru mai erau o gramada de oameni care dormeau pe dusumele: prizonieri rusi, tarani, precupeti... Vantul se vaita prin scandurile baracii.
Era ora patru, si sentinela ne spune ca trenul spre Focsani pleaca la ora sapte. inca trei ceasuri! Ma simteam atat de istovit, parca as fi tras la jug. Groaza ma patrunsese atat de mult, ca nici n-o mai simteam. Numai o nerabdare mare ma chinuia. De ce trece vremea asa de anevoie?
Uneori mi se parea un vis urat toata intamplarea... Va sa zica, toate au fost in zadar, toate, toate... imi venea sa-mi smulg parul de necaz ca m-am luat dupa toanele lui Boiangiu. Lui, fireste, ce-i pasa? Cel mult o sa-l amendeze si sa-l trimita acasa... Dar eu, eu? De ce n-am fost eu mai prudent?... Acuma pe mine ma asteapta moartea... imi adusei aminte ca citeam in ziarele austriace cum ca, incepand de la cutare data, toti cei ce vor fugi din armata vor fi judecati sumar si impuscati imediat, spre a se pune capat dezertarilor... Da, da, imi aminteam limpede chiar niste reportaje senzationale despre executarea catorva nenorociti... Pot eu oare sa scap mai ieftin, eu, care trebuie sa fiu incondeiat cumplit, de vreme ce fusesem ridicat cu ordine speciale... si toate acestea fiindca m-am luat dupa capul altuia, in loc sa-mi fi urmat planurile mele fara riscuri nefolositoare...
Acuma e de prisos orice parere de rau... Acuma s-a sfarsit... Cel putin de s-ar ispravi mai repede... Cat mai repede!
Dar ce greu trece vremea! Un minut... un secol...
Ma plimbam desperat prin baraca intunecoasa, imprejurul meu oamenii dormeau, suspinau prin somn, isi intindeau oasele... Chiar si Boiangiu descoperise un scaun fara speteaza si atipi indata... Fireste. El ce pierde?
Dar oare de ce nu s-a mirat de loc subofiterul cand mi-a citit numele? S-ar putea sa nu se stie aici nimic de fuga mea? Sau poate sunt atat de multi fugari, incat nici nu-i pot tine minte pe toti?... Sau poate politia austriacilor n-are legaturi cu cea germana?... O, atunci inseamna ca norocul...
Copilarii!... Iar ma agat de sperante neroade... Iar?
6.
La sapte veni un soldat sa ne duca inapoi la gara. Cand ieseam noi din baraca, trenul trecea.
- Acum iar mai asteptam... O, Doamne!
Pe peron, un ofiter german ne privi banuitor si schimba cateva vorbe cu soldatul.
- Sa-i paziti bine, ca sunt primejdiosi! striga ofiterul, incruntat.
Furam lasati in odaia de control, singuri. Doar alaturi se plictisea un militar printre niste registre unsuroase.
Asteptaram vreo doua ore, apoi veni un subofiter care vorbea bine romaneste.
- Cu mine mergeti la Focsani... Plecam la noua, cu trenul de apa...
Boiangiu imi spuse ca trenul de apa e o locomotiva si un vagon cu butoaie in care se aduce apa de la Focsani.
Trenul de apa insa trecu in goana prin gara tocmai cand subofiterul lipsea. A venit mai tarziu si a facut galagie mare, ca asta-i obraznicie, ca trebuia sa-l astepte masinistul, ca el nu permite d-astea... Pe urma ne-a zis impaciuitor:
- Nu-i nimic... Plecam la unu cu cellalt tren de apa...
Se implineau douazeci si patru de ore de cand nu mancasem nimic. in minte framantam mereu crampeiul de nadejde: ce-ar fi daca nemtii n-ar sti nimic?... si fiindca nimeni dintre cei de-aci nu-mi facuse nici macar o aluzie cat de slaba, speranta mea se intarea, se umfla... Cine stie? Poate ca Dumnezeu n-are sa ma lase!...
Era vorba insa, chiar in cazul acesta, sa gasesc o explicatie plauzibila: de ce am incercat sa trec fara permis? Cine n-are nimic pe constiinta poate sa ceara voie si... poate ca i se da... Cel putin asa este regula generala... Atunci de ce incercarea clandestina? Ce motiv m-a indemnat sa incerc o trecere neingaduita?...
imi chinuiam creierii si nu gaseam nimic. O minciuna isteata, potrivita m-ar putea scapa, daca... Fireste, daca nici la Focsani nu vor sti nimic despre pricina cea adevarata care m-a pus pe fuga... Fireste...
Spre amiazi ne pomeniram iarasi cu subofiterul de azi-noapte, si mai ursuz.
- Scoateti inca o data tot din buzunare! bufni dansul.
Ne puse apoi sa scoatem si ghetele, sa ne dezbracam pana la piele. Cauta prin toate tiviturile hainelor, prin captuseala incaltamintelor... si pe urma aduna tot ce aveam in buzunare si le puse intr-un plic galben. Vrui sa protestez, dar ma opri cu un gest:
- Daca te intovarasesti cu asemenea indivizi, sufera si d-ta urmarile! imi zise aruncand o privire ucigatoare lui Boiangiu.
Va sa zica, Boiangiu e vinovatul? Atunci aici intr-adevar nu se stie nimic despre mine. Trebuia sa ma incredintez mai bine. intrebai pe militarul din odaita de-alaturi:
- Ma rog, adica de ce ne invinovatiti de suntem tratati cu atata asprime?
- Apoi daca nu va astamparati si va apucati de spionaj? mormai dansul cu dispret. Credeti ca noi suntem prosti?
imi pali iar nadejdea. Daca-i vorba de spionaj, atunci vor face cercetari mai intinse, si atunci nu se mai poate sa nu afle tot... Degeaba ma incant cu desertaciuni. Soarta mea e pecetluita. Nu mai e nicio scapare...
Usa care dadea in partea romaneasca era zavorita pe dinauntru. Ma rezemai cu spatele in dreptul clantei si trasei incet zavorul. Trebuie sa mai incerc o data sa fug, orice s-ar intampla. Cand va iesi militarul afara, ma voi strecura binisor pe usa si... ii spusei si lui Boiangiu ce vreau sa fac.
- incearca, raspunse dansul, dar baga de seama ca ai nostri sunt in stare sa te dea iar pe mana nemtilor!... D-ta nu ai avut a face cu lasitatea autoritatilor noastre... E de ajuns sa se strambe un caprar neamt la ei, ca sa se arunce toti cu burta la pamant...
Avea dreptate. Cand toata tara e la cheremul lor, cum ar indrazni cineva sa ma apere fatis?... Mai bine sa ma potolesc. De ce sa-mi tai singur toate puntile, cand norocul inca nu m-a parasit?
Trenul de apa pleca iarasi, si insotitorul nostru iar sosi tarziu.
- Sa-i ia mama dracului! facu neamtul. Plecam cu trenul de persoane peste cateva ceasuri... Nu-i nimic...
Peste un ceas, trase in gara un tren nesfarsit, plin de demobilizati. Subofiterul veni gafaind.
- Mergem chiar acum... Ne cataram cum vom putea... Vreau sa pot petrece si eu nitel in oras, sa profit de ocazie...
Ma bucurai ca si cand m-ar fi dus la mantuire. Nimic nu e mai chinuitor ca nesiguranta.
Ostasi gorjeni ne-au facut loc si noua. Ne compatimeau. intre dansii parca ma simteam mai bine. Sperante vagi mi se incuibara iarasi in suflet.
Trenul se urni scartaind.
- D-voastra lucrati impreuna cu austriacii? intrebai deodata pe germanul care ne insotea.
Nu ma mai putusem stapani. Voiam sa aflu daca nu nadajduim zadarnic.
- Noi nu lucram cu austriacii, noi poruncim austriacilor, raspunse subofiterul cu trufie, intinzand gatul.
Soldatii demobilizati cantau, chiuiau...
Trebui sa fac sfortari sa nu ma amestec si eu in bucuria lor...
7.
- Stati putin, ca mai am doi clienti, ne zise insotitorul, cand coboraram in gara Focsani, si se intoarse intr-o clipa cu doi turci jigariti si speriati, pe care-i daduse jos dintr-alt vagon. Sunt niste fosti internati si trebuie sa-i predau comenduirei austriace de aici, adauga subofiterul. Dar nu vom zabovi mult. Doar ii dau in primire si ne urmam calea...
Asta inseamna noua clipe de primejdie.
Cum se nemereste de trebuie sa ne abatem tocmai pe la austriaci? De-abia imi infiripasem nadejdea, si iata-ma iarasi in vartejul amenintarii. Ma uitam cu ura la bietii turci care veneau in urma^noastra tandalind ca niste manji flamanzi...
Intraram intr-o curte larga. Dintr-o fereastra un strajamester mustacios intampina prieteneste pe subofiterul nostru, care-i intinse niste hartii...
- Pe ceilalti nu-i lasi aici? striga strajamesterul razand.
- Nu se poate... Ce-i mai de pret pastram noi, raspunse neamtul nu mai putin spiritual.
Mi se ridica o piatra de moara de pe inima cand ne vazuram iar in ulita.
- Noi mergem la comandatura? intrebai pe subofiter.
- Nu, nu... Eu va dau in primire la politia politica... Acolo se va hotari unde va trimite pe urma...
Politia politica era, fireste, o numire mai subtire a politiei secrete, instalata la intaiul etaj al unei case batranesti. Gasiram numai doi copisti militari, care de-abia catadicsira sa ne primeasca. insotitorul nostru o sterse indata, grabit sa traga o betie inainte de a se intoarce la slujba.
Era devreme inca. Trebuia sa asteptam pe seful politiei, care nu obisnuia sa vie decat pe la cinci. Copistii ne dadura voie sa stam in biroul lor si chiar sa stam jos pe scaune... Peste cateva minute insa veni un plutonier, se uita urat la noi, intreba ceva pe un copist si apoi deodata se rasti:
- Afara, afara! Aici nu ne trebuie asemenea indivizi! Asteptati in coridor!... Asta-i acuma, sa va dam si fotoliuri!...
Iesiram plouati. in coridor gasiram un civil care fuma pe ascuns, imprastiind fumul cu mainile ca sa nu se vaza. Era talmaciul, un ovrei slabut, umil, necajit. Ne descusu: de unde ne-au adus, pentru ce, cum, cine? Parea o fire curioasa. Ne-am plans de pacostea ce-a dat peste noi si el ne-a compatimit:
- Ce-are a face... Necazurile-s pentru oameni... Ca doar n-ati omorat pe nimeni, ce Dumnezeu!... O sa va dea o amenda buna, si gata... De altfel, avem un sef foarte cumsecade... Norocul d-voastra...
Pe urma ni se planse si dansul cat rabda si inghite, dar n-are ce face, ca daca n-ar fi aici, l-ar lua la corvoada. si are multi copii si saracie mai multa...
Nenorocitii si napastuitii se compatimesc totdeauna, fiindca simt suferinta aproapelui.
Veni seful... Trecu pe langa noi, ca si cand nici n-am fi existat. Era gras si imbrobonat de sudoare, intr-o uniforma strimta, cu capul rotund si plesuv ca un glob de lemn.
- Acusi va vine randul... Aveti numai rabdare! ne sopti talmaciul. intai sa iscaleasca hartiile.
intr-adevar, peste un sfert de ceas, talmaciul ma chema.
- E om bun si azi e in toane bune, imi sopti introducandu-ma.
seful desfacuse plicul in care fusesera stranse lucrurile mele din buzunare si rasfoia prin hartulii. Ma chema mai aproape. Avea in mana tocmai filele ce-mi ramasesera de cand incercasem sa-mi omor vremea scriind in muzeul lui Stelian.
- Ce-i asta? intreba aratandu-mi o foaie.
- Un inceput dintr-o povestire ce am vrut s-o scriu... Am obiceiul sa umblu vesnic cu hartii de scris in buzunar...
Dadu peste alta fila scrisa.
- Dar asta?
inghetai. Era ciorna scrisorii pe care vrusem s-o trimit prietenului la Iasi. Daca stie romaneste si o citeste, sunt pierdut... Dar nu ezitai nicio clipa.
- E urmarea povestirei, zisei fara zabava.
Nu pricepea romaneste si nici nu incerca sa citeasca. Trecu inainte. File albe, numai albe... Le puse la o parte. Apoi cauta in portofoliu.
- De ce ai incercat d-ta sa treci in Moldova fara permis? imi zise apoi brusc, privindu-ma drept in fata.
Avea ochii cercetatori si patrunzatori, desi pareau putin somnorosi. Simteam ca o clipa de sovaire imi poate fi fatala. Asta-i clipa hotaratoare... si deodata ma pomenii vorbind linistit, cu o siguranta care ma uimea pe mine insumi:
- Eu, domnule, sunt un fel de gazetar-poet... De altfel, din hartiile mele se vede... (seful puse mana pe cartea mea de legitimatie). Meseria mea e literatura. Dar acuma am vrut sa incerc o lovitura jurnalistica. stiti, desigur, ca Parlamentul de la Iasi are sa se ocupe zilele acestea cu darea in judecata a fostului guvern... Iata momentul, mi-am zis. Ceva impresii vii, culese la fata locului, ar putea face senzatie. si atunci m-am hotarat sa plec...
- Pentru ce n-ai cerut permis? ti s-ar fi dat! intrerupse politistul.
- N-am cerut, fiindca s-au cerut mereu din partea ziarului si mi s-a parut ca ar fi insemnat un abuz sa mai viu si eu... De altfel, la Bucuresti se spunea ca autoritatile germane de la Marasesti au dreptul sa libereze permise de trecere pentru cateva zile, in cazuri exceptionale...
- Te inseli... Nu au asemenea autorizatie...
- Iata ce nu stiam... Pe urma, marturisesc, nu voiam sa stie nici directorul ziarului. Voiam sa-i fac o surpriza... Am plecat deci cu bilet pana la Ramnicul-Sarat, fiind hotarat sa urmez calatoria fara bilet, sa platesc costul ulterior la Marasesti, sa obtin ingaduinta sa trec si sa dau lovitura... in loc de lovitura aceasta inofensiva, insa, m-am pomenit arestat si adus aici cine stie sub ce invinuire...
Minciuna, minciuna salvatoare, pentru care-mi rosesem creierii atatea ceasuri in zadar, iata-o, trantita brusc, inspirata parca de un inger pazitor!... Vedeam pe fata sefului ca minciuna a prins. Cand a auzit de darea in judecata a fostului guvern, a zambit chiar multumit... Politica orbeste chiar pe un politist! Credea ce-i spuneam. Simteam aceasta din felul cum asculta, din intreruperile lui...
- Foarte rau ai facut ca te-ai expus la neplaceri inevitabile, zise dansul apasand butonul soneriei. Acuma nu sunt vremuri de lovituri gazetaresti!...
Plutonierul, care ne gonise din biroul copistilor, intra.
- intreaba la Bucuresti daca acest domn mai este gazetar, zise seful dandu-i cartea mea de legitimatie. Te expui astfel la tot soiul de banuieli, urma apoi, dupa ce disparu plutonierul. Sa zici bogdaproste daca vei scapa cu o amenda grea...
incepu sa scrie procesul-verbal...
Era lamurit ca nici aici nu se stia despre fuga mea. Se vede ca fiecare dintre cutropitori lucreaza cu politia-i proprie, fara concursul celorlalti. Altfel ar fi peste putinta sa nu aiba de loc cunostinta... Dar primejdia cea mare totusi acuma e in toi. Daca seful cheama pe talmaci sa citeasca filele, da peste ciorna nenorocita si afla tot... Cum am uitat-o, de ce n-am aruncat-o? Se vede ca un blestem ma urmareste de aproape... Plutonierul vorbeste la telefon cu Bucurestii. Acolo desigur se vor interesa, vor afla ca am fugit din mainele ungurilor... Numai printr-o minune s-ar putea intoarce lucrurile in bine...
Tocmai cand ma gandeam astfel, veni plutonierul.
- Bucurestii ocupat!
- incearca mai tarziu!
Minunea ar f i daca s-ar f i stricat de tot comunicatia.
Dar prea multe minuni ravnesc... Ca si cand Dumnezeu numai grija mea ar avea-o in lumea aceasta.
Iscalii procesul-verbal si iesii. Talmaciul chema tocmai pe Boiangiu. Dintr-o fulgerare, soptii ovreiului:
- Ia seama, te rog din suflet, daca te-o pune sa citesti hartiile mele... E o scrisoare, o ciorna, intre ele... Sa-i spui ca-i urmarea la o poveste inceputa pe fila intai... Te rog! Nu ma lasa!
- Am inteles, murmura talmaciul. Fii linistit!
Din partea aceasta m-as fi linistit, dar telefonul cu Bucurestii!... Asteptam in coridor, plimbandu-ma fara incetare si fara rost, simtind cum un spin de spaima mi se infige in inima din ce in ce mai dureros. Deodata, auzii soneria telefonului. Ma rezemai de usa, sa ascult, sa-mi aflu osanda cu o clipa mai devreme. Glasul plutonierului, aspru, zbarnaia deslusit:
- Bucuresti... Da... Aici politia politica Focsani... (Nu intelesei cateva vorbe, pe urma, iarasi, foarte limpede:) insemnati, va rog: Remus... Lunceanu... Lunceanu... Da... Daca mai este gazetar... E detinut aici... Bine... Multumesc...
Peste doua clipe plutonierul iese grabit. il intrebai:
- A venit vreun raspuns de la Bucuresti?
- inca nu... Trebuie sa se intereseze... De-abia in doua ceasuri o sa ne comunice rezultatul...
Doua ceasuri!... Doua veacuri...
si Boiangiu nu mai ispravea... Stateam cu ceasul in mana si mi se parea ca minutarele alearga nebuneste. De ce trece vremea acuma asa de repede?... Daca as izbuti sa scap de aici inainte de-a veni raspunsul... Daca... Daca...
Talmaciul veni, intr-un tarziu, stralucitor:
- O sa fie bine... Poftim inlauntru!
Mai era inca un ceas pana sa vie raspunsul de la Bucuresti...
in biroul sefului, Boiangiu isi strangea lucrurile.
- Uite si pe ale d-tale! imi zise politistul. Numarati-va banii... Sa nu va lipseasca nimic, caci pe urma nu mai primesc reclamatii... Asa... Acum veti fi condusi la inchisoare, iar maine dimineata veti merge la comandatura, unde vi se va aplica o amenda severa ca sa va invatati minte altadata sa mai incercati a trece peste regulamentele noastre...
Maine dimineata! Va sa zica, dupa ce va fi venit raspunsul... Va sa zica, nu mai e scapare...
si deodata incepui staruitor:
- Ar fi pacat sa fim tinuti in inchisoare o noapte intreaga pentru o vina atat de mica... Ganditi-va ca nu suntem derbedei. Am gresit, ne pedepsiti. Platim amenda ce credeti ca trebuie sa ne-o aplicati. Dar de ce sa ne mai aruncati si in temnita, sa ne chinuiti?...
seful parca se zapaci o clipa.
- Regret si eu, dar n-am incotro... Eu nu pot sa va pedepsesc. Asta-i treaba comandaturii.
- Cu toate acestea, daca ati vrea, ati gasi un mijloc. Sunt sigur... Ganditi-va ca suntem oameni si...
- Bine, dar acuma e prea tarziu, chiar daca as vrea sa va ajut... Comandatura e inchisa...
- Cu putina bunavointa s-ar putea totusi gasi o modalitate sa ne scapati de rusinea unei nopti de inchisoare. Destul ca am petrecut o noapte intr-o baraca...
- in sfarsit, sa incerc... Desi nu cred...
Se inmuiase. Trecu in odaia plutonierului si invarti telefonul. il auziram cum ceru comandatura. Nu raspunse.
- Am stiut, striga dansul spre odaia unde eram noi cu talmaciul care ne facea mereu semne ca am avut noroc si care-mi sopti ca nici nu l-a pus sa citeasca hartiile de care-i vorbisem.
seful ceru popota ofiterilor si chema pe un capitan.
- Alo!... Domnule capitane, uite ce te rog... Am aici doi oameni carora as vrea sa le dau drumul... Le-am facut formele... Eu as propune o amenda de cate cincizeci lei... Da, atunci incasez eu, iar maine trimit banii impreuna cu hartiile... Da, foarte bine!... Petrecere buna!... Multumesc... Noi mai avem de lucru aici...
Veni zambind.
- Vreti sa platiti cate cincizeci de lei?
- Oricat, domnule, numai sa scapam de inchisoare...
- Vi se va da chitanta, si apoi chiar maine va carabaniti de-aici, inapoi la Bucuresti... Ati inteles?... Dar nu cu trenul, fiindca n-aveti permise... Pe jos, cu caruta, cum puteti... Poimaine sa nu va mai prind pe-aici, ca-i rau!...
Acuma putea sa sporovaiasca. Bine ca am haladuit... Numai raspunsul de la Bucuresti sa nu se intample sa soseasca pana ne face chitantele... Mai este un sfert de ora... si cat mocoseste copistul... Domnule... domnule... te rugam... Slava Domnului!...
- Mare noroc ati avut, spun drept! zise talmaciul. Da-i seful om bun... Norocul dvs....
- Ai fost om de inima, domnule, ii raspunsei fericit. iti ramanem recunoscatori... Vrei sa bem o bere impreuna, dupa masa? Vrei, domnule?
- Schaefer, completa dansul. Cu placere... Nu va inchipuiti cat ma bucur si eu c-ati scapat bine si repede... Zau asa!...
Alergaram pe scara ca niste nauci. Cand ajunseram in strada ne facuram cruce amandoi deodata.
- Uf, Boiangiule, prin ce-am trecut! oftai usurat si cu putina imputare.
8.
Ne-am repezit de-a dreptul la un birt. Eram morti de foame.
Mancam cu lacomie, ne uitam unul la altul, zambeam intr-una si ne citeam in ochi bucuria.
- Am scapat! O, Doamne, am scapat! ne spuneau privirile.
si Boiangiu imi marturisi ca m-a crezut pierdut. Chinuri ca cele de aseara pana acuma n-a mai indurat niciodata. Desperarea mea tacuta ii zdrobea constiinta. Se simtea mai vinovat ca cel din urma criminal, fiindca el ma varase in riscul acesta. si mai ales tacerea mea il chinuia. Daca l-as fi ocarat, daca l-as fi injurat sau macar daca i-as fi facut vreo imputare, parca tot s-ar mai fi racorit. Dar eu tacusem intr-una... si tacerea, in clipele tragice cand se hotaraste viata omului, e cea mai cumplita acuzare.
Talmaciul veni mai tarziu, dar nu se aseza la masa noastra.
Cand ispraviram masa, se lua dupa noi. Ne duse intr-o strada mai dosnica si acolo ma trase deoparte.
- stiti ca a venit raspunsul de la Bucuresti? imi zise posomorit.
- Da?
- Poate nici cinci minute dupa ce ati plecat d-voastra
- Ei, si?!
- Spune ca, adevarat, sunteti jurnalist, dar ca aveti o incurcatura mare cu ungurii...
- si ce-a spus seful d-tale?
- seful meu e foarte cumsecade. A zis ca asta nu-l priveste pe dumnealui, ca asta-i treaba austriacilor...
- Va sa zica, nu-i nicio primejdie?
- Asta nu pot sa stiu. seful era azi in toane bune. Poate ca pana maine se razgandeste. De, iti inchipui si d-ta, oricat... De aceea voiam sa-ti spun sa ramaneti aici noaptea asta, pana maine n-o sa va supere nimeni. Dar maine sa plecati cat mai devreme, sa nu se intample ceva... Paza buna fereste primejdia rea, vorba ceea... Pe urma iarasi zic sa nu te intorci cumva la Bucuresti, ca imediat te inhata ungurii. Ascunde-te si d-ta prin Buzau sau la Ploesti, pana vom scapa de dansii, ca doar nu vor sta nici ei cat bolovanii pe-aici...
- Domnule Schaefer, esti un om de treaba. Nu stiu cum sa-ti multumesc... Sunt sarac si eu... Dar crede-ma ca nu te voi uita niciodata...
ii strecurai cativa lei. ii primi rusinat.
- Vai de noi, domnule Lunceanu, atata pot sa zic si eu! murmura dansul umil si plangator. Vai de noi, zau asa!...
Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?
Aceasta pagina a fost accesata de 1982 ori.
