Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului

Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului

de Liviu Rebreanu


1.

Orice durere are leac. Greutatea este doar sa-l dibuiesti. Daca n-ar fi uitarea si speranta, viata ar fi atat de chinuitoare, ca n-ai putea-o indura nici macar o zi.

s-apoi omul e animalul cel mai rabdator de sub soare. Oriunde l-ai arunca, traieste. Oricum l-ai tortura, se obisnuieste. Primejdia cea mai crancena, daca-l urmareste mai staruitor si mai indelung, nu-l mai spaimanta, ba chiar il oteleste.

Altadata, de mi-ar fi spus cineva ca voi trai luni intregi, un an de zile sub vesnica amenintare a unui necunoscut plin de suferinte, n-as fi crezut. si iata, traiesc... si nadajduiesc mereu, si chiar pot rade uneori... O singura tinta am: sa ma strecor... Trebuie sa rabd, sa tac, sa cred... Pe urma, cand se va prabusi zidul, se va face lumina, si-n lumina aceea se va lamuri infatisarea fiecaruia...

Fireste, astea sunt mangaierile disperarii... Dar atunci nici nu-mi dadeam bine seama. Atunci disperarea-mi era atat de mare, incat mi se parea ca-i cea mai trandafirie speranta... De o parte, Adler ma imbraca in haine strigatoare, care sa ma dea in mainile pandarilor, iar de alta parte, ceilalti, care nu stiau poate nimic, dar totusi ma aratau cu degetul, impingandu-ma cu aceeasi inversunare in bratele nenorocirii...

O, de-abia astazi vad cat am fost de copilaros. De-abia azi s-a facut lumina deplina in inima mea, ca sa pot privi lumea asa cum este... De aceea am si luat hotararea cea trista... singura care-mi poate aduce mangaierea curata... in curand! in curand!... Mai sunt cateva ceasuri... La o parte sovairile!...

Cezar Danilovici-Gorj imi spuse intr-o zi, abatut, ca Adler, auzind cum ca eu scrisesem inainte de razboi niste poezii despre Ardeal intr-o revista, a scos indata un carnet, a insemnat ceva si pe urma a cutreierat toate librariile si tipografiile, sa gaseasca numerile acelea din revista, fiindca "avea nevoie de ele".

- Mi-e frica sa nu-ti faca vreun rau, adaoga Danilovici. Omul acela e in stare de orice... Iarta-ma te rog. Ma simt vinovat si eu, caci eu am scapat vorba cu poeziile. Dar nici nu-mi puteam inchipui ca un roman sa fie capabil...

Peste cateva zile, un artist dintre cei mai buni imi zise:

- Fereste-te de Adler. Trebuie sa stii ca intrebuinteaza toate, absolut toate mijloacele impotriva d-tale... Chiar ieri mi-a spus ca umbla dosarele d-tale la nemti si ca vei fi umflat repede-repede...

- Dar cum sa ma feresc? Pentru mine nu-i scapare. De altfel, pentru nimeni... si crezi d-ta ca s-ar putea sa...

- O, fara doar si poate! Sunt sigur. Toata greutatea e numai sa te lucreze astfel incat sa nu ramana urmele mestesugirilor lui... Nu intelegi?

2.

incepeau zvarcolirile noastre de pace. intr-o zi s-a ivit un automobil romanesc pe Calea Victoriei, Ne opream in loc, cu capul gol, cu fata stralucitoare de bucurie.

- Ai nostri... Uite de-ai nostri!...

sopteam. Nu puteam indrazni nici sa ne bucuram...

Oamenii cu greutate plangeau ruinarea tarii. S-a ispravit. Am ajuns robi din stapani ce eram. Nu mai e nicio nadejde. Sfarsitul...

Cautau sa convinga pe cei ce mai credeau.

in fiecare zi mi se explica amanuntit si mie, cu argumente definitive, ca suntem morti si orice optimism e o crima nationala.

- Iata, sa presupunem cazul cel mai bun, ma cumintea un gazetar grav. Germania va fi batuta in apus. Bine. Urmeaza masa verde... Crezi d-ta ca Germania nu va avea nicio greutate acolo, chiar batuta?... Ei bine, atunci ea va ceda englezilor, francezilor, belgienilor... tuturor. Dar in chestia noastra nu poate ceda. Pe-aici e plamanul ei... si cand Germania va fi cedat in toate si nu va mai fi in litigiu decat Romania, iti poti inchipui d-ta ca aliatii vor reincepe razboiul numai pentru noi? iti poti inchipui?... si chiar sa vrea guvernele, crezi ca popoarele lor ar consimti sa-si mai verse sangele pentru ca noi sa luam Transilvania?

- Toate bune, dar eu totusi pun capul pe tocator ca vom avea Ardealul!

Radea cu o superioritate zdrobitoare.

- asta-i rationamentul sergentului de strada, nu te supara... D-ta vezi realitatea, caci trebuie s-o vezi, si totusi te hranesti cu inchipuiri. Lumea insa nu se conduce dupa fantezii, tinere, lumea umbla dupa lucruri palpabile!

indata, pe urma, un prieten protector ma dojeni cu multa bunavointa:

- E pacat de d-ta ca stai cam in umbra. Profita! Scrie! D-ta ai mult talent... De ce nu incerci sa intri in politica? Ai putea fi mai folositor tarii. in momentele acestea patriotii adevarati nu-i ingaduit sa stea la o parte. incepe! Trebuie sa-ti circule numele, sa te cunoasca lumea... Nu vezi ca toti sunt intr-o activitate binefacatoare? Numai d-ta tanjesti. Lasa visurile. Trebuie sa ne resemnam cu totii. Daca scapi prilejul acesta... s-a ispravit. Acuma e momentul sa te ridici, acuma, acuma!

Nu m-am putut supara. Omul era atat de bine voitor! Bar am raspuns cu aceeasi seriozitate:

- Mai curand sa mi se usuce amandoua mainile decat sa intru in orgia aceasta funebra... Am scris numai literatura pana acuma, si totusi mi se pare ca am facut o crima. si poate chiar ca este... Dar inca sa mai mazgalesc si politica!... s-apoi, vezi, eu inca n-am desperat. Eu mai cred. Va trece intunerecul si trebuie sa vina lumina... Cred! Cred!...

M-a compatimit cu privirea. I se parea ca sunt cu adevarat vrednic de mila...

3.


Marti... Se vestea o minunata zi de aprilie... Prin curte vrabiile se certau ca niste cumetre geloase... Un soare vesel si caldut se juca in perdelele subtiri ale ferestrelor... De-abia ma desteptasem...

Deodata, un bocanit aspru in usa. Sarii fript din pat. Nu stiu de ce imi tremura inima. Luai o haina si ma repezii sa deschid. in vestibul, un ofiter austriac, cu o fata aspra, colturoasa, cu falcile largi, cu o mustata groasa si cu o privire suparacioasa si patrunzatoare.

- Domnul Lunceanu? zise militarul cuprinzandu-ma dintr-o cautatura.

- Da, eu sunt, murmurai.

- Aha! facu dansul cu o vadita multumire. Vreau sa va vorbesc ceva foarte urgent.

- Poftim... Intrati!

il vazui facand un semn cuiva, care statea afara. Apoi intra cu sapca in cap, fara sa ma scape de loc din ochi, ca si cand i-ar fi fost frica sa nu ma piarda.

- Poftim! ii zisei, aratandu-i un scaun, fiindca el, adancit cum era intru a ma examina bine, nu mai spunea nimic.

Auzindu-mi glasul, isi reveni.

- Domnul Lunceanu, da... Eu sunt comisar de politie militara si as dori sa aflu care este situatia d-voastra fata de monarhia si armata austro-ungara.

in primul moment ma gandisem sa tagaduiesc c-as fi ardelean. Dar imediat imi luai seama. M-as incurca degeaba, mai rau. intelegeam ca avea informatii precise asupra mea.

- Nu mai am nicio relatie cu armata si tara d-voastra. Am renuntat de mult si am optat pentru cetatenia romaneasca.

- Da?... Aveti acte?

- Desigur.

- De cati ani ati plecat din Ungaria?

- Sunt mai bine de zece ani...

- Da?... Va sa zica, nu sunt valabile actele... in orice caz, as dori sa le vad...

ii aratai cateva hartii. isi arunca ochii in ele, mormai, zambi batjocoritor.

- stiam. Gospodarie romaneasca... Hm...

Le vari in buzunar, apoi rosti, ridicand tonul:

- Acum va rog sa ma urmati!

- Unde?

- Veti vedea... Astept pana va imbracati... Sunteti casatorit?

- Da... Nevasta-mea este in odaia de-alaturi...

- Atunci va rog sa-i comunicati sa treaca undeva in vecini pentru astazi, deoarece casa aceasta trebuie s-o inchidem...

- Cum, sa plece din casa?

- Numai pentru putin timp... Aici in niciun caz nu poate ramane. Se va face o perchezitie amanuntita si trebuie sa fim singuri...

Nu raspunsei nimic. Doar dintru inceput, de cand ma hotarasem sa raman aici, prevazusem eventualitatea aceasta. Acum soarta s-a implinit... Numai inima imi batea cumplit, zdrobita si speriata.

Nevasta-mea ascultase la usa. Presimtise un rau. Era ca varul. Se agata de mine tremurand toata.

- Ce este? Te-a arestat?... Unde te duce?

- Nu stiu... Trebuie sa ma imbrac repede... imbracati-va si voi...

Nu-i putui spune ca trebuie sa plece si ea din casa. Dar se vede ca auzise si intelesese tot, caci imi zise ea singura, frangandu-si mainile:

- Ce sa ma fac cu copiii? Unde sa ne ducem?...

- Liniste si incredere, ii soptii. Sa nu ne pierdem capul... Asteapta sa vedem ce-o fi!...

in cateva minute eram imbracati... Ungurul astepta in birou, calm, rece. Cand ma vazu gata, zambi. Se apropie de mine si, privindu-ma adanc in ochi, imi zise cu un glas mai moale:

- in interesul d-tale te povatuiesc sa-mi incredintezi corespondenta ce-ai avut-o cu Iorga... stim cu siguranta ca ai fost in relatii stranse. iti usurezi mult situatia printr-un gest spontan de franchete!

- Dar daca nici nu-l cunosc pe d-l Iorga?

- Eu ti-am spus aceasta ca sa te servesc. D-ta faci cum crezi... Te previu insa ca avem informatii sigure despre propaganda d-tale iredentista atat dinainte de razboi, cat si de acuma, in timpul ocupatiei...

Ma despartii de nevasta si de copii, simplu, fara lacrami. Voiam sa fim tari.

- Tacere si incredere, zisei. Cine stie? Poate ca ma mai intorc... Ai grije de copii!

- Domnule, te rog, spune-mi cel putin unde-l duci! zise nevasta-mea catre ofiterul-politist cu un glas moale, dar hotarat.

- Deocamdata nu va pot spune [nimic. Va anuntam noi mai tarziu daca va fi nevoie, raspunse dansul, intunecat. De altfel, daca domnul nu e vinovat, poate sa se intoarca... Noi nu suntem barbari, doamna!

in curte astepta un militar si un civil. Comisarul le spuse ceva, apoi iesiram. O trasura statea in fata portii. Ne-am urcat si am pornit pe strazi laturalnice.

- Ce vreti cu mine? intrebai deodata, nemaiputandu-ma stapani. Ce-am pacatuit? Spune-mi! Acuma cred ca poti... Sunt doar in mainile d-voastra...

- Hm! facu el rasucindu-si mustata cu mandrie. Urla ziarele, domnule, ca d-ta esti liber!

- Care ziare?

- Toate... Lasa, c-ai sa vezi d-ta... Nu arestam noi degeaba pe nimeni!...

4.

Trasura ajunse in Bulevardul Carol si se opri in fata unei case cu etaj, fara nicio firma. Ce-o fi aici de nu-i nicio firma?

Urcam la etaj. Dam intr-un antreu intunecos, pe urma intr-un coridor, pe urma intr-o odaita unde, la vreo trei mese, scriau o droaie de subofiteri austriaci. Toti ridica nasurile, ca la comanda, si-si atintesc privirile curioase asupra mea. insotitorul meu ma pofteste gratios sa iau loc pe un scaun, sopteste ceva unuia din militari, probabil sa ma aiba in paza, apoi dispare pe alta usa...

Capul imi era gol. Nu puteam inchega nicio gandire. Fruntea-mi era incarcata de naduseala; o stergeam mereu cu o batista si nu ma racoream. Auzeam cum sufla greu oamenii aceia incovoiati langa mese, cum scartaie penitele pe hartie, fiecare cu alt sunet, ca si cand s-ar tari niste gandaci goniti pe o dusumea stricata. Stapanea o tacere atat de mare, ca-mi facea rau...

Deodata, o usa se deschise cu zgomot, si in odaie navali tantos, cu palaria pe cap, un civil bine imbracat, il recunoscui. Era un gazetar care, in vremea neutralitatii, fusese cel mai inversunat apostol al razboiului. O fata rasa, oachesa si o pereche de ochelari sub care licareau niste ochi mici, scufundati in orbite... Zarindu-ma aici, se zapaci o clipa, dar se reculese curand si-mi zise amabil:

- Ce-i cu d-ta? Ce cauti pe-aici?

- Am fost adus... imi inchipuiesc ca pentru a fi arestat...

- Hm, hm...

Clatina din cap, ingandurat. Vru sa mai zica ceva, dar ceilalti il chemau din toate partile:

- Herr Ionescu!... Herr Ionescu!

Acuma-mi adusei aminte numele: Virgil Ionescu.

Ma agatai indata de numele acesta ca inecatul de firul de pai mantuitor. Iata ultima licarire de speranta. Omul acesta se vede ca are trecere. Cum, necum, ce-mi pasa!... Trebuie sa incerc... Altfel, sunt pierdut...

- Lasa, nu fi speriat, imi zise dansul cu mandrie, cand il rugai sa-mi intinda o mana de ajutor. Vorbesc eu cu capitanul... si cred ca am sa reusesc... Numai sa nu fi facut vreuna prea boacana... De ce te-a arestat?

- Parca eu stiu?

A intrat indata pe usa unde disparuse insotitorul meu, care de altfel in curand se arata iar, si-mi zise scurt:

- Mergem mai departe...

Cotiram prin cateva strazi necunoscute. intr-o ulicioara dosnica, intr-o casa simpla, cu o curte curata, intraram.

- Asa. D-ta ramai acuma aici, rosti comisarul dandu-ma in primire unui caprar, care lucra intr-un birou impreuna cu doi civili unguri, spani, nespalati, gretosi la vedere.

Statui acolo vreun ceas. Civilii dresau procese-verbale catorva demobilizati romani, in uniforma, pe care ii trimiteau in Ungaria. Pe urma fui introdus in alta odaie, unde un locotenent incorsetat incepu sa ma descoasa: de cati ani sunt in tara, de ce nu m-am prezentat la mobilizare in Austria, de ce am lucrat impotriva patriei mele, de ce urasc si azi puterile centrale?... Raspunsurile mele le-a adunat intr-un proces-verbal ceremonios, pe care m-a pus sa-l iscalesc.

- Am terminat, zise apoi apasand un buton de sonerie. Se vor lua masuri aspre impotriva d-tale... Dar astea nu intra in atributiile mele...

Un strajamester fu insarcinat sa ma duca iar nu stiu unde. Parea om pasnic. Pe drum il intrebai:

- Ma rog d-tale, unde ma duci? Ce-o sa fie cu mine?

- Eu nu pot sa stiu, murmura el cu blandete. Eu te voi da in primire, si mai incolo nu stiu nimic.

Ajunsei iarasi in Bulevardul Carol, unde fusesem intaia oara. Dar acuma, dupa putina zabava, fui infatisat unui capitan inalt, roscovan, ras.

- D-ta? imi zise capitanul repede, uitandu-se in hartiile de la strajamester. Da, da...

Citi procesul-verbal, apoi il puse pe birou.

- D-ta esti foarte vinovat, relua dansul leganandu-se pe picioare, cu mainile in buzunarele pantalonilor. Mai intai esti dezertor, fiindca nu te-ai prezintat sa-ti faci datoria catre tara...

- Am renuntat la orice legaturi cu tara aceea, intrerupsei eu.

- Vei fi renuntat d-ta, dar n-a renuntat ea! mi-o reteza capitanul. Al doilea, esti tradator, pentru ca ai agitat impotriva patriei d-tale si ai pastrat o atitudine dusmanoasa fata de prezentul si viitorul ei. Va sa zica, vina d-tale e mare, e nespus de mare.

- Sunt cetatean roman, domnule capitan, si deci nu pot avea nicio vina fata de o tara straina!

- Te inseli! D-ta nu esti cetatean roman, pentru ca nicio autoritate austro-ungara nu ti-a eliberat vreun act oficial prin care sa-ti recunoasca lepadarea de supusenia ungara. si chiar daca ai avea asemenea acte, azi, in plin razboi, nimeni n-ar mai fi obligat sa tina seama de ele. Cand patria e in pericol, toti copiii ei trebuie sa-i sara in ajutor... D-ta n-ai facut aceasta. Dimpotriva. D-ta ai dat mana cu dusmanii ei. stii ce pedeapsa te asteapta?

Taceam. imi clocoteau creierii si totusi mi se intepa in memorie fiecare vorba, chinuindu-mi inima.

- Acuma cand stii, putem vorbi si altfel, urma dansul cu alta voce si cu o privire cercetatoare. inainte de a fi slujbasi, suntem oameni. Ca om pot sa te inteleg si chiar sa te scuz. Dupa legile de-aici, d-ta esti acoperit. Desi nu sunt obligat, sunt hotarat sa tin seama de aceasta. Razboiul rascoleste multe porniri murdare. Uneori putem trece peste ele!... Va sa zica, nu vreau sa te fac sa faci cunostinta cu tribunalele noastre militare, care nu cunosc mila si iertare... Va sa zica, esti liber! Te povatuiesc insa sa te astamperi, sa nu ajungi a doua oara aici, fiindca atunci intoarcem cojocul...

Nu putui scoate nicio vorba. Mi se parea atat de straniu felul cum graia capitanul acuma, incat imi inchipuiam ca face o gluma sinistra. Dupa o scurta pauza, insa, el urma, inmuind si mai mult glasul:

- Esti liber deci, si poti sa pleci... inainte de-a pleca insa, sa-mi dai un raspuns... D-ta cunosti bine pe Iorga...

- Nu, nu-l cunosc de loc! zisei deodata speriat.

- Nu se poate. stiu sigur ca-l cunosti si ca ai avut corespondenta cu dansul... Am nevoie de corespondenta omului acesta... Suntem informati ca, dupa izbucnirea razboiului, Iorga a transportat de la Valenii-de-Munte la Bucuresti cateva lazi de corespondenta. Lazile au fost descarcate la Hotel Regal. Cand s-a evacuat capitala, lazile au ramas aici, dar nu mai sunt la hotel... D-ta trebuie sa stii unde sunt. Spune!

Ma privea acuma cercetator, sfredelitor.

- Domnule capitan... eu n-am vorbit niciodata cu domnul Iorga si nici n-am avut nicio corespondenta cu dansul. Prin urmare, n-am ce sa spun... As dori insa sa adaug ca, chiar daca as sti, as prefera orice decat sa vorbesc. Sunt sigur ca si d-ta m-ai dispretui dac-as raspunde.

- Va sa zica, nu vrei sa spui nimic?

- Nu stiu nimic si n-as spune nimic daca as sti ceva.

- Bine. Eram sigur ca gestul meu fata de d-ta nu va gasi niciun ecou. Nu face nimic. Eu nu-mi iau vorba inapoi. stii insa ca in clipa aceasta oamenii mei iti perchezitioneaza casa. N-as dori sa afle ei ceea ce d-ta nu vrei sa-mi spui, caci atunci s-ar schimba lucrurile...

- in privinta aceasta sunt fara nicio grija.

- Bine, Buna ziua, zise capitanul intorcandu-mi spatele.

Strajamesterul, care statuse toata vremea langa usa, facu o miscare sa ma opreasca.

- Este liber, mormai capitanul cu o privire crunta...

5.


intr-o clipire fui in strada si sarii intr-o birje, sa ma vad mai repede acasa. A, acasa! Ce fericire era aceasta! Parca ma intorceam de la groapa...

in fata casei gasii un camion in care erau aruncate de-a valma vrafuri de carti de-ale mele. in curte intalnii un soldat austriac cu un cos incarcat de hartii de-ale mele.

- Perchezitia!...

Trei ofiteri si comisarul care ma arestase erau in toiul operatiei. Toate usile deschise larg. Un militar tacticos citea cu bagare de seama incordata toate hartoagele de prin birou. Altul imi scotocea in biblioteca, aruncand intr-un cos cartile ce i se pareau suspecte. Al treilea ravasea prin dulapurile de haine, in vreme ce comisarul rascolea colectiile de ziare si reviste. si soldatul iesea mereu cu cosurile pline si se intorcea cu ele goale...

Cand ma vazu nevasta-mea, se pomi pe plans.

- Uite ce s-alege de casa noastra... Ne iau tot!

- Lasa-i sa ia... Bine cel putin ca nu m-au luat si pe mine!

Ofiterul de la biblioteca zise zambind incurcat:

- Sunt profesor si eu si stiu ce inseamna cartile, dar n-avem incotro... De altfel, sa n-aveti nicio teama. O sa vi se inapoieze tot ce se ridica. E vorba numai sa le cercetam de aproape...

Chiar in clipa aceea unul rasfoia un caiet in care-mi insemnasem zi cu zi impresiile din vremea razboiului si a ocupatiei.

- Ce-i asta? ma intreba dansul.

- Nimic de seama. Niste insemnari fara importanta... Literatura...

- A, trebuie sa fie foarte interesant...

Atata avusesem de ce sa ma tem putin, caietul acesta. L-au gasit. Acum nu-mi mai pasa de nimic. M-au descoperit. Ce-as mai putea face? Numai norocul mai are cuvantul. incolo, orice iluzii sunt desarte. Vine sfarsitul...

Ei, ce-o mai fi sa fie! Bine ca deocamdata sunt scapat. Baremi de ziua de azi sa ma bucur. Cea de maine nu mai e a mea...

Nevasta-mea plangea intr-una si ma intreba:

- Cel putin poti fi sigur ca nu te mai ridica?

- Cel putin asa cred... Sigur nu mai este nimic in lume!







Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?


Aceasta pagina a fost accesata de 1006 ori.
{literal} {/literal}