Calvarul - Capitolul 11 - De ce?
de Liviu Rebreanu
1.
si totusi, mai aveam o nadejde. si pana ce nu s-a stins nadejdea aceasta, cum as fi putut porni pe drumul cel mare?
Pe urma ce grea e despartirea!
Cinci zile si cinci nopti am cantarit, am chibzuit, am cautat. si nimic nu s-a ivit. Nicio alta iesire. Niciuna.
Am mai fost in situatii impovarate, cand m-am crezut in marginea prapastiei. Dar totdeauna a intervenit iubirea salvatoare. Numai iubirea intretine viata, o intareste, o incurajeaza sa poarte jugul. Un bob de iubire e ca uleiul peste flacara muribunda: invioreaza...
Te poti apara de un dusman vazut, dar impotriva dusmaniei nelamurite nu exista aparare. Cand te izbeste cineva in fata, ai putinta sa ripostezi; cand loviturile sunt in aer, invizibile si totusi otravitoare, lunecandu-ti printre degete mereu, si totusi lasandu-ti rani cumplite in suflet, atunci esti nevoit sa-ti scalzi inima in lacramile durerii, sa primesti sagetile si sa nu le poti smulge din carne.
in clipa cand lumea s-ar personifica, as putea-o zgaltai pana ce si-ar musca limba. Asta ar fi descurcarea cea mai buna.
Dar lumea e o vorba. E Popovici, si Repezeanu, si Munteanu, si Eftimescu, si gazetarul, si sutele si miile de guri impreuna. Fiecare in parte nu inseamna lumea, pe cand toti impreuna sunt lumea, ceva deosebit, ingrozitor, fara de care nimeni nu poate trai, pe care trebuie s-o iubesti, si chiar o iubesti fara sa vrei.
De cate ori nu am vrut sa trec peste ea? Nu pot.
E mai tare ca mine. O iubesc cu toate ca ea ma uraste, poate tocmai fiindca ma uraste. Dac-as vrea sa mi-o rup din suflet, cu ea impreuna mi-as sfasia si sufletul.
Lumea nu cerceteaza, nu vrea procese lungi. O banuiala, oricat de neroada, ii ajunge. si cand i-a intrat ceva in cap, nu mai e in stare sa-si schimbe parerea, chiar daca-si da seama ca e piezise. Osanda ei e definitiva. ii plac victimele, mai ales cand sunt ale ei. Suferinta o inveseleste, o ingrasa.
Acuma s-a napustit asupra mea. Miile de brate nevazute m-au cuprins, miile de gheare imi zgarie inima, imi varsa sangele... si ea se imbata de multumire. Zvarcolirile mele o distreaza...
Cand mi-am gasit revolverul, am stiut ce vreau. De altfel, in sufletul meu incepuse sa se lumineze din clipa schimbarii la fata a lumii. si iata, acuma flacara arde vie, coplesitoare...
Mi-am cercetat cu de-amanuntul toata viata in ceasurile acestea tulburi. si m-am convins ca soarta mea a fost pecetluita de mult. Am ratacit in lume fara nicio tinta hotarata. Ambitiile mele se fereau de ambitiile altora, in loc sa le incruciseze si sa le zadarniceasca. Am avut vesnic numai inceputuri de lupta si totdeauna m-am dat batut cand am vazut ca e vorba de o impotrivire mai staruitoare. Eram un invins printre cei ce se razboiau chiar cu morile de vant, numai sa aiba iluzia ca sunt invingatori.
in viata inainteaza cei energici si hotarati, iar eu am fost chinuit de necontenite sovairi. Ea fiecare pas ezitarea imi stanjenea mersul. si, gandindu-ma mereu sa aleg calea cea mai buna, am ajuns sa pornesc mereu pe poteci nenorocoase.
sovairea e cel mai mare pacat in viata omului. Hotararea cea mai neroada e de mii de ori mai buna. sovairea iti roade judecata pana ce ti-o intuneca si ti-o stramba. O clipa de ezitare darama o tara, o lume intreaga. Cum sa nu doboare deci un biet suflet slab si obosit?
Daca in noaptea aceea, cand mi s-a lamurit primejdia, n-as fi sovait si n-as fi inceput sa cantaresc probabilitatile, azi n-as cauta cu infrigurare sa sfarsesc randurile astea inainte de rasaritul soarelui... N-as fi indurat framantarile groazei in Bucuresti, n-as fi suferit amenintarea fara ragaz, n-as fi purtat in spinare umilinta robiei, si nici acuma n-as fi tinta sagetilor otravite... N-as fi... N-as fi... Tot ce n-as fi sau as fi porneste dintr-un simplu "daca"... De un "daca" atarna soarta omului... Daca! Daca!...
sovairea m-a stapanit pana-n ultimul ceas. Ieri inainte de amiazi ea a fost mai tare ca mine. Ma facea sa ma gandesc la compromisuri. De vreme ce sufletul meu e ca floarea spinului, alb si neintinat, ce-mi pasa de palavrele altora? Cu aceeasi nedreptate m-ar putea scoate ucigas... si tot asa n-as avea nicio aparare. invinuirile absurde te dor atat de spaimantator, ca-ti inabuse glasul.
La pranz insa am primit scrisoarea... O am si acuma in fata mea, cu slovele zvarlite in pripa, mustratoare si ademenitoare. O asteptasem. A fost stropul care face sa se reverse puhoiul. Un pasagiu ma priveste intr-una, de cand am inceput scrisul, ma pandeste parca si ma indeamna. E de la Tina mea. E raspunsul la plansorile mele... si ea pune inainte pe "daca". si ea...
"Daca ai fi plecat atunci, cum te-am rugat si te-am implorat, ce bine ar fi astazi... Nu trebuia sa te gandesti la noi. Numai la tine sa te fi gandit. Daca m-ai fi ascultat"...
Pana aci am citit. Restul nu ma mai intereseaza. Nici nu vreau sa-l stiu. Voi sfarsi, dar nu-l voi citi... Numai la mine sa ma fi gandit... Daca m-as fi gandit numai la mine... Daca m-ar fi uitat sovairea... Daca... daca... Ce afurisit este cuvintelul acesta!
Atunci indata am incarcat revolverul...
2.
Uite sfarsitul! Uite-l colea, langa mine!... Pun mana pe el si e rece, ca pielea naparcei. Asteapta. Ma asteapta... De multe ori am privit in fata moartea si niciodata nu mi-a fost frica. Mai frica mi-a fost totdeauna de viata. Moartea e punctul care sfarseste fraza vietii. Numai viata chinuieste pe oameni. Moartea ii tamaduieste.
Cel ce moare de bunavoie e un calator istovit de drum, dornic de odihna. Nu vrea sa stie ce a lasat in urma, nici ce-i ascunde ziua de maine. Numai odihna, odihna... Balsamul sufletului este odihna...
Acuma imi dau seama ce maruntisuri sunt toate durerile vietei. De-abia acuma... Nu mai sunt ele care ma ispitesc sa caut odihna cea mare. Nu, nu! Ce insemnatate poate sa aiba in fata vesnicului mister ca Popovici, si Repezeanu, si Eftimescu, si toata lumea crede sau nu crede o nerozie, nascocita in mijlocul suferintelor, cand invinuirile sunt cu atat mai mangaietoare cu cat se inmoaie in mai multaotrava? Ce insemnatate?... O, cat de ridicoli sunt oamenii! Numai acuma vad limpede cat sunt de ridicoli!. -.
Omul are nevoie de mila si numai de mila. Singura mila poate sa-l indemne si sa-l ademeneasca sa traga jugul vietei pana la capat, fara a-i simti prea cumplit povara...
Niciodata nu mi-am avut inima mai usoara, mai impacata, mai senina ca in clipa aceasta. Mai am cateva minute pana ce ma va invalui intunerecul, si totusi, nicio parere de rau si nicio dorinta nu ma tulbura. Este pentru intaia si ultima oara cand sufletul nu mi-e ispitit de nicio speranta. si ce sigur e omul fara nicio speranta! imi vine a crede ca sperantele sunt pricina tuturor nefericirilor omenesti.
Scrisoarea, ucigatoarea ultimei sperante, si-a imblanzit privirea. Nu ma mai pandeste, nu-mi mai spune nimic. Chiar pasagiul care m-a infuriat dormiteaza inconstient, ca si cand ar fi inteles ca si-a pierdut puterea asupra mea.
Omul hotarat e cel mai puternic.
A sosit ceasul...
Uite zorile!... imi bat in geam.
Nu mai bateti! Nu mai bateti!
Sunt gata...
Pe strada trec chemari de goarna. stiu. A sosit victoria...
Altadata cum mi-ar fi tremurat inima de fericire!... Acuma nici victoria nu-mi tulbura seninatatea... Chiar victoria unui neam ce pretuieste in fata mortii? Cat pretuieste?... Exista oare mai mare victorie ca moartea?
Altadata as fi dorit cu dorinta mare sa-mi scald ochii in lumina trandafirie a zorilor mari!... Acuma nicio lumina nu ma cheama. Acuma intunerecul ma striga...
Ma striga...
Vin, vin!...
De ce n-o mai fi rece revolverul?... Pun gura tevii la tampla si nu e rece. Mangai tragaciul si nu e rece...
Acuma o apasare usoara ma mai desparte...
Acuma sunt pe pragul dintre doua lumi...
Acuma...
Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?
Aceasta pagina a fost accesata de 1937 ori.
