Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
de Liviu Rebreanu
1.
- Vin nemtii!...
Cand au inceput sa se raspandeasca vorbele acestea de groaza, dusmanul inca nu ne sparsese Carpatii. Se sopteau insa pretutindeni, pe strada, in localurile publice, cu o staruinta aproape suspecta, stiri grozave. Otrava disperarii se picura in suflete ca sa le inmoaie, sa le incovoaie. Oameni care avusese gura plina de maceluri la intruniri, in vreme de pace, se strecurau acum discret la gara, umpleau trenurile, inarmati cu pasapoarte pentru toate continentele. Ironiile si tiradele ziarelor impotriva guzganilor care parasesc corabia erau zadarnice.
- Vin nemtii!...
Dar nu veneau. Se parea chiar ca norocul armelor ne zambeste. Veni o victorie, usoara poate. Veni. si deodata toate sufletele care se pitisera se inaltara iar. Refugiatii remarcabili se intoarsera in graba sa-si reia rolurile conducatoare. Toate fetele se inseninara. Parca simteai cum sapte milioane de oameni respira usurati, cum li s-a luat de pe inimi o piatra de moara. Disparusera aproape de tot corbii care-si caraiau vesnic nemultumirea la toate urechile. Ne necajeam ca comunicatele sunt atat de zgarcite. Ne-ar fi trebuit amanunte ca sa putem ticlui mai bine planurile nadejdilor noastre. Umblam cu harta la subtioara, s-o am mereu la indemana, sa pot explica indata cum o sa-i invaluim, cum o sa-i aruncam, cum o sa-i strivim...
Apoi deodata s-a intunecat iar cerul. in acelasi loc unde avusesem izbanda pleznira muntii, se revarsa puhoiul. Un zvon gadilitor; cu o noua si decisiva victorie a noastra, s-a spulberat in cateva ceasuri. Zagazurile se prabuseau cu o iuteala fulgeratoare. N-apucai sa-ti inchegi speranta ca potopul se va opri ici, cand te si pomeneai cu vestea oficiala care-ti destrama brusc increderea de-abia infiripata. Au luat Targu-Jiu, au ajuns la Filiasi, la Craiova, la Oltet, au trecut Oltul!...
intr-o clipa, Bucurestii se cutremura ca un furnicar urias in care un pagan ar fi lovit cu piciorul.
- Vin nemtii! rasuna surd in fiecare coltisor...
Acuma veneau. Din cresterea disperarii oamenilor puteai citi cum se apropie, ii auzeai si-i simteai* Lacrimile si zvonurile soseau inaintea lor... Colo au dat foc satelor, dincolo au impuscat barbatii, au taiat mainile copiilor... Au declarat ca vor sa distruga pentru totdeauna neamul romanesc, sa nu-i mai ramana nici pomenirea...
Strazile Bucurestilor gemeau, se frangeau. Drumul spre gara, ziua-noaptea, era un sir neintrerupt de trasuri, carute, automobile, camioane... Parea ca o tara intreaga a pornit sa se mute aiurea, ingrozita de o primejdie nemaipomenita. Frica cuprindea pe oameni brusc, ii indemna sa plece, ca si cand fiecare minut de intarziere ar fi adus moartea sigura. Boccele uriase acopereau in trasuri pe bajenarii infricosati. O avere muncita toata viata se strangea intr-un geamantanas si intr-o colivie goala. Femei batrane fugeau de ici-colo cautand o trasura, cu zbarciturile udate de lacrami proaspete...
Era panica... Nimic n-o mai putea mulcomi. si ca un refren cumplit, care ingheta inimele, toate buzele sopteau, fara incetare:
- Vin nemtii!...
2.
Atat de mare-mi era credinta, sau poate naivitatea, ca frica inca nu-si facuse loc in sufletul meu niciun moment pana acuma. Nu imi putea intra in minte ca s-ar putea lua cu adevarat Bucurestii, Am avut totdeauna o incredere oarba in fatalitate, in minunile necunoscutului. Ziua de maine aproape niciodata nu m-a ingrijit. Vom vedea ce va aduce. in orice caz, puterea intamplarii e necuprinsa. Un minut poate sa schimbe brusc toate. Binele poate veni tot atat de brusc ca si raul...
Acuma insa realitatea cea mai cumplita zgaltaia usa:
- Vin nemtii!...
Trebuia sa ma destept, sa inteleg ca primejdia se apropie in goana mare.
Vedeam in fiecare zi, in fiecare ceas cum dispareau figurile cunoscute. Azi-dimineata a plecat cutare, aseara a plecat cutare, maine pleaca ceilalti. Dar eu? Eu ce fac?
intaia oara mi s-a pus intrebarea aceasta intr-o vineri seara, la cafeneaua obisnuita, unde veneau aducatorii de vesti noi. in loc de vesti, in seara aceea au venit cu totii uluiti.
- Peste patru ceasuri plecam! Adio!... Adio!...
Era cenzura, care pornea. in cafenea, lumina obisnuita. si fete multe, speriate, ingrijorate. si zgomotul surd de glasuri ragusite, grabite, si scene de despartire, triste, cu zambete de incurajare silite, cu vorbe de nadejde necredincioase... Am iesit zdrobit. Prin creier imi hauia asurzitor intrebarea:
"Eu ce fac?... Ce fac"...
Afara se lasase o ceata grea, foarte umeda. Oamenii pareau niste stafii zapacite. Luminile caselor se zbuciumau, se gatuiau. Macadamul duduia sub rotile trasurilor cari alergau in aceeasi directie, spre aceeasi tinta, care nu se vedeau si in care, totusi, parca zareai fetele infricosate de amenintarea vrajmasa. Vin acasa mahnit de moarte. Aripile sperantelor sunt frante. Sufletul e ca o casa pustie in care bate viscolul mai furios decat pe campul deschis.
- S-a sfarsit tot... Maine plecam... Maine, negresit... Strange ce crezi, pregateste... Ne ducem... O, ce vremuri deznadajduite!
Nevasta-mea s-a uitat la mine cu niste ochi de groaza. A cautat sa ma descoasa, sa afle ceva. N-a izbutit. Nu puteam vorbi. Amaraciunea ma inveninase cu trup, cu suflet. Mi-am ingropat obrajii in jurnalele de seara, scormonind vreun rand barem care sa-mi redea increderea, care sa abata lovitura nenorocirii. Dar ziarele erau searbede, pline de aceleasi fraze conventionale, de aceleasi indemnuri la liniste, incredere... Vorbe goale, care te intristau mai mult, iti profanau parca durerea...
Pe urma, noaptea fara somn, fara visuri, fara odihna... Ce noapte!
Gandurile se napusteau asupra mea din toate colturile creierului, infricosatoare, chinuitoare, amenintatoare... Numai atunci mi se lamuri situatia crancena in fata careia ma aflam... si nicio iesire, niciuna!
Dar parca hotarasem... Da, da... Maine plecam... Maine!... Unde? Cum?
intrebari imi rascoleau tot sufletul... Unde? Cum?
in seara aceea toata averea noastra era de sasesprezece lei si treizeci si cinci bani... Nu mi-e rusine s-o spun. Am fost un biet calic toata viata. Saracia lucie s-a rasfatat in casa mea totdeauna. De multe ori nu stiam dimineata ce vom manca seara, iar ziua de maine era vesnic o problema. De cate ori nu am stat seara ceasuri intregi asteptand pe vreun prieten sau cunoscut caruia sa indraznesc a-i cere imprumut cativa lei pentru cosnita de maine...
Urate sunt maruntisurile vietii, si totusi, ele alcatuiesc temelia, ele ne indreapta nazuintele si pasii. Se pot face fraze multe si frumoase despre minciuna materialismului, despre trebuinta de-a nu tine seama de daraverile materiale, de-a trai pentru ideal... De obicei frazele sunt facute de cei ce au din belsug de toate. in realitate, grija stomacului e cea mai cumplita, ea iti iroseste trei sferturi din viata...
Cand hotarasem ca maine plecam, uitasem maruntisurile acestea. Fusese idealul care vorbise. Realitatea a venit pe urma si a decretat ca nu se poate pleca maine. Mai intai trebuie sa avem cu ce sa plecam...
Deci nu vom porni maine. Mai trebuie sa zabovim cateva zile, pana ce incherbalim macar atata sa putem ajunge pana-n Moldova. Acolo vom vedea ce va mai fi... Va sa zica, e hotarat: mai stam cateva zile. Nici primejdia nu e inca imediata... Se poate chiar ca luptele de acuma sa se intoarca in binele nostru, si atunci...
in vremea cand asemenea ganduri imi ardeau in minte, prin noaptea umeda, apasatoare, huruiau neincetat camioanele grele, grabite. Casa se hurduca in rastimpuri, ca o amenintare. Nevasta suspina prin somn, iar copiii zambeau visand cine stie ce frumuseti. Candela, in colt, intre iconite ieftine si afumate, se zbuciuma luptandu-se cu intunerecul. Lumina slaba, roscata, tremura mereu in ritmul rotilor care zdruncinau strada intr-o goana furioasa...
3.
Zilele urmatoare ma duceam mai intai la gara, apoi la minister. La gara imbulzeala nu contenea, poate chiar sporea. Oamenii se repezeau orbeste asupra vagoanelor, isi lasau bagajele, tipau, se ghionteau, plangeau, se catarau pe scari, pe coperise, se rostogoleau prin murdarie si noroi... Nicio sfortare nu era prea mare pentru a dobandi un locsor. Trenurile plecau unul dupa altul, si multimea totusi crestea neincetat, multimea, care n-avea alt gand decat plecarea... La minister incetase orice activitate serioasa. Functionarii se adunau prin cate un birou, cu fetele ingrijorate, spaimantate, discutand plecarea sau ramanerea. S-a aflat ca directorii au plecat impreuna cu cate doua-trei ajutoare, aproape pe furis. Toti ceilalti raman aici, din ordin... si sub amenintare de destituire... Totusi, discutiile continua, si in fiecare zi sunt mai putini cei ce iau parte. Nicio amenintare nu e in stare sa-i opreasca... Se vor plati lefurile pe trei luni... in curand; se lucreaza la state... Pe urma? Pe urma, ce-o vrea Dumnezeu!...
in fiecare seara viu acasa cu hotararea ca maine plecam, si in fiecare dimineata amanam... Sfaturile noptii sunt ingrozitoare, ele iti arata argumentele, mizeriile, nenorocirile.
- Cred ca maine luam leafa... Atunci poimaine plecam, irevocabil!
Asta miercuri seara.
Noaptea am petrecut-o pe jaratec. in noaptea aceea de-abia mi-am adus aminte ca sunt ardelean. si cand mi-am adus aminte, mi-a venit sa sar din pat, sa pornesc pe loc, oricum, pe jos, numai sa nu mai fiu aici. Mi se parea mereu ca aud, infundate, bubuituri de tunuri. Poate ca maine nemtii vor intra. Cine sa stie? Comunicatele sunt atat de zgarcite... si atunci? Am inceput sa blestem pe capitanul de la Ministerul de Razboi, pe cel ce m-a amanat pana ce azi am ajuns in halul in care sunt...
Nenorocirea cea mai mare, cand ai vreme s-o cantaresti, parca se mai usureaza. M-am pus s-o cantaresc fara sa vreau. Adica ce-ar fi daca m-ar prinde aici nemtii? Au venit singure raspunsurile.
in cazul cel mai rau, m-ar considera dezertor austriac, desi nu sunt, m-ar mai face agitator iredentist si cine stie mai ce, m-ar trimite la un tribunal militar, sau poate nici nu m-ar mai judeca, si m-ar impusca sau m-ar spanzura, dupa cum ar crede de cuviinta. Sau, presupunand un caz mai putin rau, m-ar inrola la austriaci si m-ar trimite in foc, sa ma bat pentru ei, undeva, poate chiar pe frontul nostru... Dar daca as avea vreun noroc mare? Daca nici nu s-ar sinchisi de mine? La urma urmelor, s-ar putea si asta. Sunt doar de-atata vreme in tara si de atata vreme nu mai am nicio legatura cu "patria" ungureasca... Pentru dansii eu nu pot fi decat un zero care nu multiplica si nu imparte...
Da, dar... Nu se va gasi, oare, nimeni sa ma denunte, din razbunare sau din simpla placere?...
Pot eu sa-mi incredintez soarta unei sperante atat de desarte?
Nu, nu... S-a hotarat! indata ce luam leafa, pornim. Cel putin acolo voi fi scapat de amenintarea aceasta... Cel putin atata.
in clipa urmatoare, insa, rasare intrebarea: dar acolo, ce?
si raspunsurile, cu toate ca nu sunt atat de precise, sunt tot negre. Ziarele repeta intr-una sa stea lumea pe loc, sa nu plece decat cei cu obligatii militare. si dau argumente, multe, de ce sa nu plece. Eu la ce plec? Obligatii militare? Cat le-am dorit, cat le-am cerut, cat m-am silit sa le am! Zadarnic! Hartiile mele, saracele, poate ca obsedeaza si astazi pe bietul capitan. O, daca ar fi fost rezolvate, n-as mai avea acuma framantarile acestea. As fi si eu mandru... Dar asa... Cum plec, de ce plec, la ce plec? Numai fiindca vine primejdia mea? Ce sa fac acolo? Singur nu pot merge. Sau poate ca da? S-ar simplifica grozav... Cum raman insa aici nevasta si copiii? Cum?... si daca-i iau cu mine, unde-i duc, la ce?... Poate ca totusi se va rezolva situatia mea acolo... Poate? Trei luni de zile n-au fost de ajuns sa se rezolve aici, unde era ordine. Ce va fi acolo?...
sovairea aceasta ma sugruma. Iata inceputul sfarsitului. sovairea ucide.
Cu o sfortare brusca, am intrerupt-o. A doua zi m-am repezit la gara, sa iau bilete. Ce sa ma mai gandesc, sa cumpanesc? Trebuie sa plecam deocamdata, pe urma vom vedea ce-o fi... Trei ceasuri m-am zbatut in fata ghiseelor inchise.
Se anuntase ca nu se mai libereaza bilete, si totusi ne-am razboit acolo sute de oameni, cu acelasi gand, cu aceeasi nadejde. Pe urma, incetul cu incetul, ne-am potolit, ne-am rarit. Unii isi croiau drum spre peron, sa se catare de tren oricum, altii ne-am intors pleostiti acasa... Vom reveni. Dupa amiazi, maine... Mai e inca vreme...
Cotesc din Calea Gri vitei pe Calea Victoriei. Trasurile sunt mai rare. taraie o ploaie plicticoasa. Deodata se aude o rabufneala surda, foarte departata. Cativa oameni se opresc in drum, se uita pe sus... De-abia mai fac cativa pasi, alta bubuitura, tot infundata... Geamul unei vitrine tremura... Da, da, tunurile... imi grabesc mersul... Nu mai e vreme... Nu mai e...
si bubuiturile grele, rari urmeaza toata ziua, indoliaza sufletul capitalei infricosate...
4.
Tunurile se aud toata noaptea, si a doua zi, si apoi mereu, mereu, pana ce se implineste soarta...
in bubuiturile lor vrajmase se amesteca apoi ceata de zvonuri. Cutare tren cu refugiati s-a ciocnit cu un tren militar, mii de morti... Femei, copii sunt striviti in trenuri, se arunca pe camp cadavrele din vagoane... Aeroplanele nemtesti bombardeaza trenurile si sunt maceluri cumplite... Sute de oameni plecati s-au intors inapoi... Grozavie ne asteapta aici, dar grozavie ne pandeste si dincolo...
Tramvaiele cara toata ziua ranitii din spitale, in fata Ateneului e plin de amputati, de muribunzi... Lumea ii inconjoara, plange de suferintele lor...
Ce mai asteptam oare? Ce mai asteptam?... Se spune ca chiar maine nemtii vor intra in Bucuresti. Dar ziarele tot parca mai au o raza de speranta... Ce asteptam?
"Trebuie! Trebuie!... Aici ma pandeste moartea!"... imi ziceam mereu, chinuit de nehotararea ce se facuse stapana pe mine.
Umblam acuma pe strazi, fara tinta, cautand un leac nerabdarii. Capul imi vuia de gandurile cari se ciocneau, se intreceau ca apa in clocot intr-o oala noua. Simteam ca zilele, poate chiar orele, sunt numarate. Daca mai urmeaza ezitarea, voi fi surprins...
O mana usoara ma apuca de umar prin fata palatului. Era Nicolae Iota, un prieten de cafenea, baiat tanar, frumusel, cu o mustata foarte ingrijita.
- Ei? facu dansul, parca mi-ar fi ghicit framantarea.
- Sunt in situatia cea mai cumplita din viata mea, ii spusei, cu o trebuinta vie de-a impartasi cuiva turburarea ce ma rodea. Ma inabus si nu gasesc iesirea. Simt ca trebuie sa plec, simt lamurit. Asta-i datoria, asta-i cinstea si scaparea! si totusi... Pot sa-mi parasesc nevasta si copiii? Sau poate sa-i iau cu mine? Raspunderea aceasta ma doboara si ma face sa sovaiesc. Ca sa ma acoper pe mine, mi-e ingaduit oare sa primejduiesc pe ai mei?
Iota zambi cu superioritate, ma lua de brat si-mi vorbi foarte simplu, foarte calm:
- Adevarat, pentru ardeleni urmeaza zile crancene. Cel mai cuminte e acela care poate pleca. Ce-i asteapta aici, cine poate sti?! Fii sigur insa ca nemtii nu sunt canibali. Barbari da, daca vrei. Dar o barbarie moderna. Nu vor scoate ochii nimanui, nici n-o sa taie bratele copiilor... Nu. Ei o sa le cumpere, intelegi diferenta? Obtii acelasi rezultat prin mijloace mai... stiintifice... in sfarsit... Crezi ca ei numai de voi au sa se ocupe? Ar fi ridicol. A, da, pe cei care au tipat in gura mare, dintre ardeleni, da... Ceilalti?... Poate daca ocupatia va tine prea mult. Altminteri, poti dormi pe-o ureche... Crede-ma pe mine. Eu judec rece. Nu zic ca nu-i primejdie. Aceeasi primejdie te pandeste insa si in Moldova sau poate in Rusia, caci de unde stii unde se opreste vijelia?... Azi voi, ardelenii, nu sunteti tocmai... dezirabili. De ce sa ne astupam urechile? Trei sferturi din cei ce fac opinia publica aici sunt convinsi ca voi si ovreii sunteti pricina infrangerii. Un general striga in gura mare ca in Ardeal n-a gasit decat tradatori... De ce nu v-a admis inarmata? De ce? Nu ti-ai pus intrebarea? Cu multe staruinte au fost primiti doi-trei. Atat. incolo, la o parte, sau la spionaj. Noi am plecat sa liberam Ardealul, iar acuma ne vedem cotropita tara. Trebuie tapi ispasitori. Voi sunteti... Ce vrei? Maine, de s-o intoarce soarta, veti fi iarasi divinizati. Deocamdata, insa, asta-i situatia... Va sa zica, trebuie sa tragi consecintele, fara sentimentalism si fara sperante desarte. in Moldova, sau unde se vor opri, vei fi un caine al nimanui si in calea tuturor. si inca cu familie... Dac-ai fi numai tu, hai, treaca-mearga... Nici aici nu-ti va merge mai bine, evident. Poate mai rau. Dar cel putin vei suferi numai tu, orice s-ar intampla. Aici mai raman cunoscuti si prieteni. Acolo toti sunt imprastiati in toate unghiurile tarii si poate ale lumii. Atunci ce mai alegi? Stai, ia-ti inima-n dinti, asteapta. Poate sa ai noroc si sa treaca apele peste tine fara sa te clinteasca.
- Dar tu? ii zisei deodata.
- Eu? As pleca, marturisesc. Nu pot. Am ordin special sa stau pe loc. As pleca, evident. N-am putut suferi niciodata robia, chiar trecatoare... Cu toate astea, voi ramane, voi inghiti... Ei, vom fi impreuna... Vom mai vorbi... Salutare!
A intrat intr-o pravalie si n-a mai iesit. Nu-mi spusese nimic nou. Aceleasi lucruri mi le repetam eu insumi, de-o saptamana, ziua-noaptea. si totusi, dupa ce a disparut, simtii ca si cand mi-ar fi dezvaluit cine stie ce taine. Poate pentru ca il cunosteam avand legaturi cu zeii guvernanti, si ca, astfel, este ecoul parerilor lor?
Dar in aceeasi zi cel putin zece altii imi soptira vorbe la fel: un perceptor, un actor, un deputat, un ziarist, un judecator, un negustor, un avocat... Parca s-ar fi inteles cu totii sa ma doboare tocmai in clipele de cea mai aspra sovaire. De ce nu mi-au vorbit astfel ieri sau acum o saptamana? Sau poate de-abia acum s-au hotarat si dansii.
- Vom fi cu totii impreuna... si ce-o vrea Dumnezeu, sa vie!
Acasa ma intampinara doua geamantane si doua valize de mana, pline, gata. Nevasta-mea ma privi intrebatoare, iar cand nu scosei nicio vorba, imi zise incet:
- Noi suntem gata... De-acuma, cum zici tu...
- Nu stiu... Nu stiu...
- Poate ar fi bine sa pleci singur... Noi vom face ce-om putea... Am auzit ca se intampla grozavii cu ardelenii pe unde-i prind nemtii.
- As... grozavii... Astea-s nerozii de mahala! raspunsei.
Credeam, insa, si eu neroziile de mahala, in sufletul meu. Ma aratam voinic nevoie-mare, zambeam de zvonurile ce alergau din gura-n gura, dar inima-mi tremura. Necunoscutul e totdeauna chinuitor...
Cateva ceasuri am stat in mana cu recipisa actelor mele militare. si-mi ziceam mereu ca n-am avut niciun noroc in viata. si-mi inchipuiam ce fericit as fi acuma aflandu-ma undeva cu ostirea noastra mutilata, impartindu-i durerile si jalea. Pe cand azi, ce dureri marunte ma sfasie?... imi parea rau ca n-am incercat chiar la faimosul birou de informatii, cu toata oroarea ce mi-o inspira. Cel putin as fi avut o menire, oricat de putin mandra... Adevarat, se spunea ca la Iasi vor fi inlaturati toti ardelenii, si de acolo... Dar, oricum, la Iasi... as fi la Iasi...
Duminica, pe la pranz, nevasta-mea veni acasa plangand cu sughituri.
- Trebuie sa pleci numaidecat! murmura de cateva ori desperata.
Nu pricepeam. Mi-a explicat. Zvonurile o chinuisera prea mult. Ma visa mereu mort, visa nemti si unguri... N-a mai putut. S-a dus la Marghiloman, sa-i ceara un sfat sau barem o informatie.
- Trebuie sa pleci imediat, asa mi-a spus. Marghiloman, intelegi? Imediat. Nemtii unde ajung aduna pe toti ardelenii, ii pun la zid si-i impusca, fara nicio judecata... Trebuie sa pleci, Remule draga... Fie-ti mila de noi!... Uite, mi-a dat si o hartie de la Crucea rosie sa ajungi pana la Roman. Acolo vei face ce vei putea... Dar trebuie sa pleci numaidecat... Ultimul tren porneste dupa amiazi. Mi-a dat si-o adresa unde sa mergi. A fost foarte cumsecade... Pleaca... Pleaca!... Altfel ne ameninta o soarta cumplita...
Obrajii ii erau scaldati in lacrami. isi frangea mainile. Deznadejdea o cuprinsese intreaga.
- Dar tu?... Voi? ii zisei, sculandu-ma brusc si grabindu-ma sa-mi strang ce-mi va trebui pe drum.
- Noi, a spus sa ramanem negresit aici, fiindca acolo vor fi greutati si mai mari... De noi sa n-ai grije. Vom trai sau vom muri, ce-ti pasa? Curajul ei ma misca. Ma oprii. intelesei numai atata, ca vrea sa se sacrifice pentru mine, ea si copiii, ca primeste sa se desparta, ramanand cu cativa gologani si cu casa goala, numai ca sa ma scape pe mine... Raspunsei linistit deodata, parca o mina nevazuta mi-ar fi ridicat toate sovairile si toata teama:
- Nu, nu... Raman aici cu voi... Ce-o fi sa fie!
- Or sa te omoare!
- De moarte nu scapi nicairi... Cel putin veti sti si voi c-am murit... Cum mi-o fi scris...
Ma potolisem pe deplin. Acuma stiam ce fac. Eram linistit...
in colturile ochilor ei mai luceau lacramile. Pe buzele ei flutura, insa, un zambet poate de multumire, poate de frica. Vedeam ca a inteles lupta mea. Simteam putina mandrie. Ma gandeam ca am facut, intr-un fel, un eroism... Se invarti cateva clipe pe langa candela, se inchina de cateva ori, apoi murmura cu tristete:
- Cat te-ai chinuit, sarmane de tine! si cine stie cat va mai trebui sa te chinuiesti!... Doamne, ajuta-ne si fereste-ne de cele rele!...
5.
Veni agonia...
Duminica dupa amiazi trecu pe Calea Victoriei un convoi de prizonieri germani, un convoi lung, jalnic. Curiosii ii priveau cu o teama ciudata. Un perceptor insa incepu sa tipe in gura mare:
- Uite cine ne bate pe noi! Uite! Nemancatii, golanii astia!... Ptiu!..
Scuipa, se infurie, dadu din maini. Era un om tinerel, tuns pana la piele, cu fata rotunda si cu mustati englezesti. il indignase infatisarea prizonierilor slabuti, perpeliti, murdari, franti de oboseli... Nimeni nu-i tinu isonul. Doar cativa copii rasera mirati...
Tunurile bateau intr-una. Bubuiturile pareau mai apropiate, sa le poti numara. Totusi, seara se raspandi vestea ca nemtii au fost batuti cumplit, ca fug mancand pamantul... Noaptea tunurile amutira, ceea ce parea a intari vestea... Cate sperante nu s-au faurit atunci in Bucurestii torturati de infrigurare?
A doua zi n-au mai aparut jurnale. in schimb, pe toate zidurile se lafaia ordonanta generalului Mustata, care in fiecare rand te impusca de trei ori daca vei face cutare sau cutare. in alte vremuri ar fi ras oamenii de atatea amenintari; acuma citeau palcuri-palcuri, clatinau din cap si sopteau spaimantati:
- Va sa zica, tot vin?...
Echipe speciale erau insarcinate sa rupa toate afisele, afara de ordonanta cu impuscarile, sa dispara orice urma de-a celor plecati. Multi insa au sfasiat si afisul generalului-prefect, incat iar s-a imprastiat bucuria:
- Nu mai vin...
Spre seara, prin unele localuri s-a imprastiat ultimul comunicat oficial, tiparit pe o fituica alba. Avea numarul o suta. Fericiti si invidiati am fost cei ce am avut norocul sa-l putem infasura si pastra ca o relicva scumpa!
Orasul s-a luminat seara si luminile au ars toata noaptea, in vreme ce tunurile bubuiau iarasi, neincetat. Luminatul era in ordonanta. Pe la miezul noptii, sergentii au sculat oamenii din somn pe la mahalale, sa aprinda lampile si sa deschida usile, caci vin nemtii... Asa cerea in ordonanta...
Nemtii insa nu s-au aratat nici a doua zi. A venit totusi o noua ordonanta, in care se vorbea de intrarea trupelor imperiale germane in capitala si de trupele dusmane, adica romane...
Lumea nu-si mai putea stapani frigurile. De ce nu vin? Sau, poate, nu mai vin de loc? Unii jurau ca azi-noapte au intrat patrule de ulani in cutare mahala si au plecat iar. Altii stiau sigur ca vestea victoriei noastre e adevarata, ca n-are sa calce picior de neamt in Bucuresti...
Multi isi schimbase peste noapte convingerile. Pana ieri faceau spume cand vorbeau de nemti; azi cautau sa-ti dovedeasca ce popor mare sunt nemtii si cat sunt de blanzi...
Carp se plimba pe Calea Victoriei, pe jos. Convertitii cei multi isi scoteau palaria pana la pamant, cerandu-i parca protectia si simtindu-se fericiti daca vedeau c-au fost observati. si Marghiloman umbla numai pe jos, grabit, de-abia biruind a raspunde la saluturile ce-l intampina din toate partile...
Ce rari sunt oamenii care n-au crucea rosie la brat sau macar la butoniera!
Dupa amiazi, iesind in oras, intalnesc pe strada pe batranul poet Mihail Dorna. Cine nu-l cunoaste si nu-l admira! E ingrijorat. Bastonul ii tremura in mana. Mustata canita, neagra-corb, zvacneste la fiece vorba.
- Bine ca te intalnesc... Am sa-ti vorbesc ceva foarte grav...
- Ma sperii, maestre?
Ma trage intr-un gang, langa o cafenea. Vorbeste cu o seriozitate regala:
- Uite ce este... Banditii ne-au prapadit tara. Vezi acuma in cel hal am ajuns. Trebuie s-o salvam, sa luam noi franele in mana. Pana cand sa ne tie de capastru numai incapabili si misei?... Germanii vor veni. Trebuie sa fim pregatiti, sa nu ajungem iar pe mainile hotilor... De-acuma m-am hotarat sa ies din rezerva vinovata in care am stat pana acuma. Vom forma noi guvernul... Am si eu legaturile mele. Chiar azi voi intalni pe episcopul catolic, care-i prieten cu Mackensen. Ma voi pune in contact si vom face lovitura de stat. Nu mai vrem sa stim de aceia care ne-au tarat in dezastru. Vom alcatui o garda nationala. Voi merge chiar eu in fruntea ei. Sa pofteasca sa mai vie apoi Bratienii si ceilalti sa ne reclame puterea! Gloante le vom da... Eu imi rezerv deocamdata portofoliul Finantelor, fiindca tot stau cam slab cu finantele, de altfel probabil ca si d-ta... M-am gandit la d-ta pentru portofoliul Cultelor... De ce adica n-ai fi si d-ta ministru, care ai talent, chiar geniu, si ar fi alde fartangai?... Sa nu sovai, caci vremea preseaza... Gandeste-te bine si maine sa-mi dai raspunsul definitiv... Acuma haidem sa luam un svart. si discretie, nu-i asa? Momentele sunt critice
Si in cimitire se fac glume...
Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?
Aceasta pagina a fost accesata de 2000 ori.
