Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
de Liviu Rebreanu
1.
Respiram parca mai usor. Din gura lupului m-a zvarlit iarasi in vartjeul vietii o toana a soartei... Ce e soarta omului! Daca s-ar fi intamplat sa se scoale capitanul in ziua aceea cu piciorul stang, azi as fi fara indoiala in cine stie ce temnita ungureasca sau poate chiar... Dar fiindca soarta n-a vrut decat sa-mi falfaie pe dinaintea ochilor groaza cea mare, iata-ma liber!... Pana cand? O, asta e o intrebare la care nimeni n-ar putea raspunde. Nici nu vreau sa ma gandesc, fiindca atunci n-as mai putea trai. Vreau sa mai nadajduiesc, sa cred ca sfarsitul este inca departe...
- Ia seama, imi zicea insa nevasta-mea mereu, sa nu fie ungurul mai siret de cum banuiesti. Marinimia aceasta e suspecta. Sunt sigura ca ti-a dat drumul numai pentru ca urmareste ceva... Nu stiu de ce, dar simt ca asa este. Mai bine ar fi daca te-ai putea face nevazut...
Aceleasi banuieli ma framantau si pe mine, oricat cautam sa le indepartez... Dar zambeam. Daca ar fi vrut sa ma tina sub lacat, de ce nu m-au oprit indata? Sau poate m-a pus in libertate inadins ca sa-mi descopere complicii?... Adica n-ar putea avea si un politist un acces de generozitate omeneasca macar o data in viata?
Peste o saptamana ma pomenii iar cu un strajamester. inghetai. Dar omul, de la cele dintai vorbe, arata o blandete uimitoare. Spunea ca m-a vazut cand m-au adus acolo, la ei, si ca era nenorocit vazandu-ma in preajma temnitelor unguresti. El se numeste Rudolf, este german din Transilvania si a trait in Romania pana la izbucnirea razboiului. Face serviciu la biroul negru, dar inima lui bate cu noi... L-am simtit numaidecat ca vrea sa ma ispiteasca.
- si ce vrei de la mine? l-am intrebat dupa ce l-am ascultat o bucata buna de vreme.
S-a zapacit. S-a rosit. Se vede ca nu era un copou batran.
- Stau tocmai pe-aici, pe-aproape... Mergeam la slujba si am intrat, zise dansul sovaitor.
- imi stiai adresa?
- De la biurou...
A schimbat repede vorba, incepand iarasi sa vorbeasca de razboi, de romani, de Ardeal... La plecare imi zise jovial:
- Sper ca vom fi prieteni de-acum inainte.
Nevasta-mea statuse pe ghimpi in odaia de alaturi.
- Ei, am avut dreptate? Asa-i ca esti urmarit?
- Ce-mi pasa?... N-au decat sa ma urmareasca. Parca nu-i totuna?... Cum mi-o fi scris...
intr-o dupa-amiazi, apoi, venind spre casa, nevasta-mea ma apuca brusc de brat si-mi sopti:
- Suntem urmariti... Un civil se tine dupa noi... L-am recunoscut, caci l-am mai zarit de cateva ori trecand pe strada noastra si uitandu-se prin curte... Mi se pare ca-i chiar strajamesterul care te ispiteste, in haine civile...
Ne opriram inadins la o vitrina. Trecu agale pe langa noi, si la vreo cincizeci de pasi se opri la alta vitrina, uitandu-se din cand in cand pe furis spre noi...
Cand sosiram acasa, ramasei in curte cu un ziar in mana. Omul trecu prin fata casei cu pasi rari, facand pe nepasatorul, aruncand o privire intamplatoare in curte... Peste cateva minute il vazui intorcandu-se, cu acelasi mers si cu aceeasi privire intamplatoare...
2.
O data, pe la inceputul verii, strajamesterul veni mai radios.
- Am o citatie pentru d-ta... ti-am adus-o inadins eu, ca sa nu te sperii... Trebuie sa te prezinti la comenduirea austriaca...
- De ce? Iar ma arestati? intrebai eu cu o liniste care ma mira pe mine insumi.
- Asi... ce arestare?... Nu te-as fi prevenit eu dac-ar fi vorba de asa ceva?... Dar stii d-ta cum e biurocratia noastra... Zice ca trebuie sa te inregistreze nu stiu unde, precum ca nu mai tii de noi... in sfarsit, fleacuri...
- Esti sigur d-ta ca nu voi fi oprit acolo? ii zisei iarasi, privind drept in fata-i roscovana.
- Absolut sigur, raspunse dansul repede. De altfel, am sa caut sa fiu si eu pe-acolo... Fii linistit si sigur. Cum te vad si cum ma vezi... Eu, cand mi-e simpatic cineva, il servesc ca pe un frate...
Seara am tinut un sfat de familie. Nevasta-mea ma bocea si-mi prevestea ca voi fi arestat, si de asta data fara intoarcere.
- Cum poti sa fii atat de naiv? Cum crezi tu ca ungurii o sa te lase sa le scapi din mana?... De cate ori nu m-ai ascultat ti-a mers rau... Eu zic sa nu mai astepti nicio clipa si sa fugi in Moldova... Trebuie sa fie cu putinta, ca doar n-o fi stand pe Siret neamt langa neamt... Au trecut ei oameni cand erau transeele pline, dar acuma!...
N-am ascultat-o... Vedeam cum se strange latul imprejurul meu, si totusi ma imbatam cu sperante. Poate ca n-o fi nimic... Poate ca toate banuielile noastre sunt inchipuiri nascocite de groaza care ne turbura... Eram ca osanditul la moarte care nadajduieste pana in ultimul moment; vede streangul, si tot mai crede ca inca n-a venit sfarsitul, ca poate...
M-am dus la comenduire. N-am gasit pe nimeni. Chiar atunci se mutau de-acolo biurourile. De-abia a doua zi am putut afla ca s-au instalat in strada Doamnei. Am fost indreptat la un locotenent ungur, care-mi zise, cantarindu-ma bine din ochi:
- Aa... Da, da... Acuma insa ai intarziat. Sa te duci in ziua de cincisprezece... in str. Mihai-voda, numarul...
Aceasta m-a linistit. Dac-ar fi fost sa ma aresteze nu m-ar mai fi amanat. Bine ca n-am riscat o fuga care, daca n-ar fi izbutit, m-ar costa viata poate...
Ziua de cincisprezece cadea intr-o luni. Eram atat de sigur ca nu mi se mai poate intampla niciun rau, incat nici nu spusei nevestei unde ma duc. De ce sa mai tremure biata femeie degeaba?
- Sa dea Dumnezeu sa nu fie nimic, imi zise ea cand iesii din casa. Dar de ti s-ar intampla ceva, mai bine sa fugi.
Rasei... Femeia tot femeie. Vesnic cu frica-n spinare...
3.
imi impartisem vremea. intai ma duc la tipografie, unde trebuie sa las niste corecturi, pe urma ma abat pe la unguri, unde intr-un sfert, cel mult o jumatate de ora o sa ispravesc, pe urma...
in strada Mihai-voda, la poarta, o sentinela cu baioneta la arma. O casa greoaie, posomorita, cu zabrele la ferestre.
Intrai... in curte, cativa tarani, servitori, zarzavagii, asezati pe jos, langa perete. in fund, un gard inalt de scanduri inchidea curtea sau mai curand o despartea... intr-un vestibul larg, fara nicio mobila, dadui peste un strajamester batran, care vorbea romaneste cu accent ovreiesc.
- Uite, te rog, ii zisei. Am fost chemat aci pentru nu stiu ce formalitate. As vrea sa termin mai repede, fiindca am treaba... N-ai fi d-ta bun sa ma indrepti?
isi puse ochelarii si citi citatia.
- Trebuie sa mai astepti... Comisiunea vine de-abia pe la zece...
- Care comisiune?
- Comisiunea de recrutare...
- Dar eu n-i. M a face cu comisiunea dvs.... Mi s-a spus ca...
- Ma rog, eu nu stiu... O sa vorbiti cu d-l capitan, si cum va hotari dumnealui...
imi intoarse spatele. il oprii.
- Atunci eu plec si ma reintorc pe la zece...
- Nu se poate, domnule... Aici poate sa intre oricine, dar nu se poate iesi decat cu permisiune!...
Vremea trecea ingrozitor de incet. Ma plimbam prin vestibulul pustiu. Din cand in cand, cate un soldat trecea fluierand. Nimeni nu se sinchisea de mine. Curtea insa era acum aproape plina, iar strajamesterul batran tipa necontenit la oameni, ii aseza pe doua randuri, ii imprastia...
Tocmai pe la unsprezece veni comisiunea: cativa ofiteri si doctori... Deodata se inviora toata casa. Subofiteri si soldati alergau de ici-colo. Strajamesterul striga cateva zeci de nume pe o lista. Odaia se umplu de oameni.
- Repede... Dezbracati-va colo, in odaia aceea!...
N-aveam vreme sa mai stam pe ganduri. Strajamesterul ne zorea. Apoi ne conduse pe toti in fata comisiunii... Cand veni randul meu, un capitan cu mustata blonda imi zise:
- D-ta nu... Treci la o parte... Poti sa te imbraci...
"Slava Domnului! ma gandii. Iata ca tot nu m-a parasit norocul!"...
Ma imbracai in doua minute. in antreu, strajamesterul batran citea alta serie de pe lista.
- Cred ca eu am ispravit si pot sa plec...
- Nu, vai de mine!... Asteptati... Urmeaza juramantul...
- Bine, dar...
Nu ma mai asculta. Se repezi in odaie sa zoreasca pe ceilalti sa se imbrace mai repede... Ce sa fac? Sa mai astept... Fireste. Sunt doar obisnuit sa astept mereu... Toata viata mea a fost o asteptare fara sfarsit... Ei, daca n-ar fi trebuit sa astept odinioara la Ministerul de Razboi, azi n-as mai tremura eu aici de groaza...
Vreo douazeci si cinci de insi au fost alesi buni pentru carne de tun. impreuna cu dansii am intrat iarasi in biroul comisiunii. Capitanul s-a uitat la mine, a strans putin din sprancene, pe urma a asezat pe romani de o parte, iar pe unguri de alta.
- D-ta nu, imi zise iarasi. D-ta treci colea.
Eram sigur ca am scapat. Am indurat putina spaima, dar cel putin...
- Cand pleaca convoiul? intreba capitanul pe strajamesterul batran.
- Maine dimineata ati hotarat...
- Bine. Atunci, adaoga intorcandu-se spre mine, tot maine dimineata pleci si d-ta...
- Unde?
- in Ungaria.
- Dar, domnule capitan, eu...
- Aici nu se discuta!
Odaia se invartea cu mine. Simteam ca si cand m-as prabusi intr-o prapastie fara fund...
4.
in curtea a doua un strajamester tacut, posomorit ne puse pe doua randuri. Batea soarele. Era miezul zilei... Un soldat ne dadu cate-o paine... Apoi strajamesterul ma scoase din randuri, mai scoase inca pe doi insi si ne facu semn sa-l urmam.
intre doua corpuri de case era alt gard de scanduri, inalt pana la acoperisuri si tivit pe sus cu sarma ghimpata. Poarta, inchisa cu doua lacate uriase, era pazita pe dinauntru de o santinela. O fundatura stramba, larga de vreo trei pasi si lunga de vreo zece. in stanga, zidul casei, cu cateva ferestre inalte; in dreapta, doua-trei ferestre cu drugi de fier. Strajamesterul deschise o usa: o odaie joasa, murdara, in care se inghesuiau vreo treizeci de oameni, soldati, copii, civili, batrani... Fete indobitocite, nepasatoare, alaturi de cateva figuri triste, desperate... Apoi mai deschise alte usi care dedeau in niste beciuri intunecoase, strimte, in care se zareau cate cinci-sase nenorociti...
- Ce-i asta? zisei strajamesterului. De ce ma inchideti?
- Ordin, murmura dansul scurt.
- Nu se poate! Cum? Din senin sa...
- Ordin, repeta strajamesterul. Alegeti unde vreti sa intrati!
imi facea un hatar... Am intrat in odaia unde erau cei multi. Acolo cel putin sunt ferestre, pe cand in celelalte m-as inabusi...
Tovarasii ma privira cu multa curiozitate. Fiecare avea cate-o intrebare: Cum am ajuns aici? Ce-am facut? Cine sunt?... Unul burtos, fara guler, cu parul valvoi, imi oferi indata protectia lui. imi spuse ca un soldat ungur, care a fost inchis aici doua saptamani, pleaca chiar azi dupa amiazi. Ma sfatuieste sa-i iau locul pe patul de scanduri, caci altminteri voi fi silit sa ma culc pe jos impreuna cu cei mai ordinari, si pe dusumea plosnitele te mananca mult mai rau... Sa-mi scot indata haina si gulerul, cum a facut si dansul, ca sa nu mi le hartapanesc. Altfel, sa nu disperez, vom duce-o bine, fireste, binele posibil aici... Trebuie sa stiu insa ca aici nu patrunde niciodata nimeni, afara de strajamesterul care m-a adus si care e roman bucovinean, dar foarte fricos. Aici poti sa mori, sa putrezesti, fara sa-ti afle cineva de urma. Nu poti comunica cu nimeni de-afara. Doar cand se nemereste vreo sentinela cumsecade poti sa strecori doua-trei randuri unde vrei. Riscul insa e mare. Sa. incerc cu soldatul care se libereaza, sa trimit veste acasa...
Peretii erau negri si umezi iar dusumelele putrede si mancate de carii. intr-o fereastra, un mocan dobrogean, maruntel, citea dintr-o carte de rugaciuni si se inchina des. Vreo cinci insi jucau carti pe patul de scanduri, tacuti, cu fetele asudate. Unii sforaiau, altii fluierau sau cantau, numai putini pareau posomoriti si se plimbau nervosi de ici-colo, neincetat, ca fiarele in cusca...
in urechi imi rasunau mereu cuvintele capitanului: "Maine dimineata pleci in Ungaria"... Nu-mi mai era frica, ma rodea insa cumplit gandul ca nimeni nu stie unde-am ajuns. imi blestemam prostia de-a nu ma fi inteles cu nevasta-mea ce sa faca de-ar fi sa nu ma mai intorc... Am ras ca un zevzec cand ea m-a prevenit... Acuma, iata-ma!...
Deodata, toata lumea se napusti spre usa care se deschidea cu zgomot. Era vremea pranzului. Un soldat impartea dintr-un hardau bucati de carne fiarta. Cel din urma imi intinse mie o halca zdravana. Nu voiam s-o primesc. Nu simteam nici urma de foame, desi nu luasem nimic in gura toata ziua.
- Ia-o si da-mi-o mie! sopti cineva la spatele meu.
Era chiar soldatul care se libera dupa amiazi.
- Mai bine s-o mananc eu! zise dansul cu ochii sticlitori, cand i-o trecui.
Profitai atunci sa-l rog sa-mi duca o scrisoare acasa. Cum nu! O duce negresit... Se va duce de-aici direct la mine si va spune si din gura c-asa si asa...
Am umplut repede cateva file din carnet si i le-am dat. Le-a bagat in san, asigurandu-ma mereu ca se duce glont la nevasta-mea...
Acuma parca mi s-ar fi luat o greutate de pe inima. Eram sigur ca randurile acestea vor face minuni, ca toata lumea va sari sa ma scape... De-abia asteptam sa vad plecand pe soldatul salvator...
A plecat pe la patru... Ma bucuram ca si cand as fi plecat eu. Socoteam cate minute ii trebuiesc pana ajunge acasa, cate apoi pana ajunge nevasta-mea la cei ce se vor grabi sa intervina pentru mine, pe urma cat mai trebuie pana suna telefoanele, pana sosesc ordinele sa-mi dea drumul din iadul acesta... Nimic nu e mai grabit in lume ca speranta...
Unul dintre jucatorii de carti, un baietandru in uniforma de soldat austriac, isi pierduse la joc toata averea, si acuma se urni injurand, scuipand si blestemand. Cand ma vazu, se opri o clipa, apoi veni repede la mine:
- Salut... Eu va cunosc, domnule Eunceanu!...
- Da?... De unde anume?
Zambi siret, se scarpina in cap si-si trase sapca pe ochi:
- Apoi sa vedeti, zise cu importanta. Acum vreo trei luni am fost in serviciu la biroul din Bulevard. Atunci unul, Adler, v-a reclamat la domnul Horovitz, si domnul Horovitz i-a spus lui domnul Fozocas. Pe urma domnul Fozocas mi-a poruncit sa va urmaresc si sa nu va scap din ochi, ca-i primejdie mare. Tocmai atunci insa eu nu prea aveam chef de slujba, ca eram in dragoste cu una de la Hotel Carpati. Dar domnul Fozocas ma apuca mereu ca unde stai si ce faci si d-astea. Ca sa ma scap de el i-am spus ca stai la Hotel Bulevard, camera treizeci si sapte... De nu crezi, sa intrebi cand vei fi iar liber, daca nu te-a cautat acolo politia ungureasca... Pe urma, nici n-am mai dat pe la birou, pana ce m-au prins si m-au adus aici... Fire-ar cu totii ai dracului sa fie!...
- Pe Adler de unde il cunosti?
- Nu-l cunosc de loc. Habar n-am cine-o fi. Dar domnul Fozocas mi-a spus ca Adler v-a reclamat la domnul Horovitz...
- Pe mine atunci de unde ma cunosti?
- Auzii adineaori numele d-voastra de la domnul cel burtos, dar n-am putut lasa cartile atunci. M-am ars ca un prost... Acuma n-am nicio latcaie... Baremi o tigara de-as avea... N-a veti d-voastra cumva?...
5.
Pe la cinci si jumatate veni strajamesterul: sa-mi strang tot ce am, caci plec. Tovarasii ma pizmuiau si se mirau. Nu s-a mai pomenit sa scape cineva asa de repede...
- Nu ne uita! imi strigau de la toate ferestrele.
Sa ne trimiti nitel tutun!...
Plecam impreuna cu un evreu tanar, ras de mustati, grasuliu.
in curtea a doua ne lua in primire alt strajamester foarte blond, cu mustati foarte lungi, si cu un dosar foarte mare la subtioara.
Dupa primele tresariri de bucurie, indoiala incepu iar sa ma framante. Intrai in vorba cu strajamesterul, care parea foarte prietenos.
- Unde mergem acuma? il intrebai.
- Ua birou, in strada Doamnei, raspunse dansul.
- D-ta ce zici, imi da drumul?
- Asta nu pot s-o stiu. Sa vezi ce-ti spune domnul capitan... stiu insa ca inainte de amiazi venise ordin special ca d-ta sa fii oprit si pazit bine...
incetinii pasul de spaima.
- Dar poate sa fi venit acuma alt ordin... La catanie asa merge, urma strajamesterul fara sa ma priveasca.
Iar ma mulcomii. Desigur c-a venit acuma vreun ordin. Nevasta-mea trebuie sa fi primit scrisoarea, a alergat, au sunat telefoanele si...
- Nici n-ar fi drept sa ma tineti, reluai eu mai tarziu. Sunt plecat de atatia ani din tara d-voastra...
- Asta nu inseamna nimic, facu strajamesterul. in razboi nu se tine seama de asa ceva... Toata lumea trebuie sa mearga la catanie...
Era vorbaret. incepu sa-mi povesteasca, cu multe amanunte, cum domnul Iades de pe Calea Victoriei, cetatean roman de cincisprezece ani, locotenent in armata romana, venit acum cateva saptamani ca demobilizat, a fost inhatat indata de unguri, trimis la Curtea martiala si condamnat la cinci ani temnita grea... Apoi altul, un doctor, care de la varsta de saisprezece ani a trait in tara, a fost osandit la Cluj la noua ani temnita, fiindca a servit in armata romana ca medic si a cazut prizonier...
- Mai rau a patit-o, tot acum in urma, un profesor, care ramasese in Bucuresti, si care fusese odinioara sublocotenent de artilerie la noi... Cineva l-a denuntat, c-asa se intampla mai totdeauna... Numaidecat a fost ridicat. in lanturi l-au pus, si asa l-au dus pana la Timisoara, iar acolo l-a osandit la moarte, fiindca, vezi, avusese grad de ofiter si mi se pare ca facuse si politica impotriva noastra... in razboi asa este, domnule!... Moartea vine repede...
"Moartea vine repede... repede... repede"... imi intrase in inima vorbele acestea ca niste cuie napraznice...
6.
Strada Doamnei, coltul cu strada selari... Aici avea strajamesterul ordin sa ma aduca... Jos e o drogherie. Poarta e in strada selari...
Ne-am urcat la etajul al doilea pe niste trepte largi. Capul scarei era un fel de coridor deschis. Am cotit la stanga, intr-un antreu lung, intunecos. Strajamesterul a batut la o usa si am intrat. Un birou cochet, cu fum mult, albastru. Capitanul, cel din comisiune, sedea la o masa, cu spatele spre intrare. Un locotenent gras, cu o fata speriata, fuma aprig, tolanit pe un fotoliu.
- D-ta ai vrut sa vorbesti ceva, imi zise capitanul, fara sa intoarca ochii. Acuma te ascult...
I-am spus ceea ce mai spusesem celuilalt capitan, cand ma ridicase intaia oara. Nu m-a intrerupt de loc. Pe urma am tacut.
- Nu pot sa-ti fac nimic, rosti dansul rar, intorcandu-se spre mine, cu un teanc de hartii in mana. Absolut nimic... Trebuie sa te expediez maine negresit in Ungaria...
- Daca s-a hotarat asa, evident, nu mai am ce zice. Azi d-voastra dispuneti de soarta noastra. N-am incotro, trebuie sa ma impac... Dar cel putin sa-mi dati voie sa-mi aranjez afacerile inainte de-a ma porni unde ati hotarat! Sunt stabilit aici de atatia amar de ani, am familie, am obligatiuni. Nu pot dispare asa, fara sa-mi stie de urma... Atata favoare cred ca mi se poate ingadui. Chiar celor mai fiorosi criminali li se ingaduie putinta aceasta...
- Regret, dar nu pot... iti spun si motivul: fiindca ai fugi daca ti-as asculta rugamintea... Am mai dat drumul asa deunazi proprietarului Hotelului Bristol, milionar, si a sters-o, in Moldova sau dracul stie unde... Nu pot sa-mi iau si raspunderea d-tale... Am destule raspunderi...
- Fagaduiesc solemn ca n-am sa fug, daca mi se da voie sa-mi iau cel putin ramas bun...
Eram sincer. Nici prin gand nu-mi trecuse sa fug. Nu sunt o fire indrazneata, si o fuga ar insemna sa te joci cu viata... Nadajduiam insa negresit ca orice amanare e un castig pentru mine, dand posibilitate lumii intregi sa-mi ia apararea, sa ma salveze. imi inchipuiam ca, intr-adevar, in clipele acelea toata lumea s-a oprit din mersul ei obisnuit si este in cautarea mijloacelor spre a-mi netezi calea libertatii.
- Mi-e peste putinta. Am ordine speciale in privinta d-tale, asa ca orice staruinta e de prisos, zise capitanul cu aceeasi voce nepasatoare, apoi adaoga catre strajamester: Sa-l duci inapoi in Mihai-voda!...
Ma retrasei pana langa usa. imi fierbeau creierii. Nu mai era, va sa zica, nicio nadejde! Ba dimpotriva, trebuia sa inteleg ca viata mea atarna de un fir de par... Cine stie ce pacate grele vor fi inchipuit acestia in sarcina mea?... Sunt pierdut... Pierdut... Pierdut...
Ovreiul, care fusese adus impreuna cu mine, se apropie de capitan si-i spuse ceva foarte incet.
- Bine, murmura ofiterul. Dansul e liber!
Strajamesterul saluta teapan si ne zise:
- Haidem!
7.
Trecuram prin coridorul deschis din capul scarii in alt antreu, in care dadeau o multime de usi. Ea dreapta, intr-o odaita foarte mica, cu usa deschisa, scria un militar negricios, ciupit de varsat. Strajamesterul ii puse pe masa o hartie si-i zise, aratandu-ma:
- Duci pe domnul in strada Mihai-voda!
Cellalt nici nu ridica ochii.
- Bine, bine!
Strajamesterul pieri, indata, pe alta usa.
in antreu mai era un demobilizat roman, cu sapca in mana, si ovreiul, vesel si multumit.
imi era atat de cald, ma temeam mereu sa nu lesin. imi scosei palaria si incepui a-mi face vant cu desperare. Gandurile-mi vuiau in cap intr-un valmasag infricosator. "Sunt pierdut, pierdut, pierdut!" imi fulgera mereu, ca un refren, si in acelasi timp parerea de rau ca nici nu mi-am luat ramas bun de-acasa ma chinuia cumplit. Ma plimbam prin fata odaitei unde scria militarul cu pasi grabiti. Ma uitam mereu spre dansul si ma framantam sa ghicesc ce poate scrie, de ce nu vine odata, sa plecam, sa se sfarseasca.
Un minut, mult doua, poate, sa fi trecut. si deodata imi reamintii zambetul straniu al lui Virgil Ionescu cand mi-a fagaduit ca pune o vorba buna pentru mine. De ce zambetul acesta?... Apoi parca auzeam vorbele baietandrului, de adineaori: unul Adler... Horovitz... Fozocas... De ce vorbele acestea?...
"Sunt pierdut... Vor sa ma omoare! imi zisei cutremurandu-ma. De-aceea atatea viclenii... Au cautat probe si au gasit... Ce-or fi gasit?... Ce?... Vor sa ma omoare!"...
Cu gandul acesta ajunsei pana in capul scarei. Cand vazui treptele, imi trasni in minte ultima posibilitate: sa fug, orice ar fi... Trebuie sa fug... sa fug... sa fug!...
Ma intorsei inapoi in antreu, sa mai vad ce face militarul. Eram atat de hotarat, cum nu fusesem niciodata in viata mea. Singura scapare e fuga. Daca izbutesc... Daca nu izbutesc...
Tocmai cand sosii in dreptul usii, militarul se vede ca ispravise de scris si se scula. imi arunca o privire plictisita si facu doi pasi spre iesire. Asta insemna prabusirea planului meu. Nu se poate!... Un fior de disperare imi clatina deodata toti nervii.
"Nu se poate... Trebuie sa fug!" imi tiuia necontenit in minte.
Ma repezii ca o fiara la militar si-l izbii cu pumnii in fata. il vazui cum cazu peste masa de scris, cum i se ridica picioarele in sus... Trasei repede usa. Cheia era in broasca. O intorsei de doua ori...
Cand sa pornesc spre scara, zarii pe demobilizat si pe ovrei. Se uitau la mine cu ochii mari, speriati, nemiscati. Ma gandii sa le zic ceva, dar nu puteam, nu aveam glas. ii pironii insa cu o privire atat de ingrozita, incat ramasera tintuiti locului... Mersei incet spre scara, parc-as fi uitat ca trebuie sa fug. Apoi ma cuprinse deodata o frica mare.
"Repede! repede, cel putin sa nu ma prinda aici! imi fulgera prin minte. Doamne-ajuta!"...
Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?
Aceasta pagina a fost accesata de 1947 ori.
