Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei

Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei

de Liviu Rebreanu


1.

E usor sa te bati in piept ca-ti iubesti tara cand nimeni nu te opreste s-o iubesti. Dar s-o iubesti cand nu e voie, cand iubirea e privita drept o crima, cand mii de ispite te pandesc sa te abata, atunci are un pret, atunci ti se cuvine recunostinta. Adica nu... Atunci ii simti multumirea. Atat. O datorie fireasca n-are nevoie de recunostinta, ci numai de suflet. Rau este cand n-o implinesti, cand insa ti-o faci, nu-ti castigi merite deosebite.

in realitate, dragostea de tara si de neam nu stii s-o pretuiesti si nici s-o simti aievea decat sub pumnul strainului. Atunci iti umple tot sufletul, iti innobileaza toata firea, iti sporeste nadejdile si-ti intareste increderea. Fructul oprit e cel mai dulce. Numai cel ce sufera pentru tara lui, cel ce trebuie sa scrasneasca dintii si sa-si inghita mania, cel ce se revolta "cu pumnii stransi in buzunare", numai in inima aceluia isi coboara radacinile adanci adevarata iubire. Suferinta singura zamisleste pasiunile mari...

in imprejurari grele, sub amenintari multe simti intr-adevar nevoia sa-ti dovedesti iubirea. Cele mai neinsemnate lucruri iau in ochii tai dornici proportii uriase. Alteori ti s-ar fi parut ridicole; acuma le mangai cu evlavie.

Poate niciodata n-a clocotit in inimi mai multa ura ca sub ocupatia germana. Cazurile singuratece care ar arata contrariul n-au nicio insemnatate. Sunt urmarile politicianismului, care a pus totdeauna ambitiile personale mai presus de orice in lume.

Multimea cea mare insa s-a purificat in flacarile incercarilor...

Eram inchisi intr-o temnita uriasa, unde nu patrundea decat ceea ce ingaduiau cotropitorii. si ei numai otrava o ingaduiau sa picure in sufletele noastre, zi cu zi, ucigatoare de sperante. si tocmai in clipele cand eram mai insetati de incredere si rabdare.

Ne luptam cu disperare impotriva primejdiei. Era vara acuma. Seara ne adunam iarasi, o mana de scriitori, actori, pictori, avocati, medici, functionari... "Fanaticii", cum ne ziceau cei ce pierdusera nadejdea sau care nu au avut-o niciodata. impreuna ne rugam, ne intaream si fauream viitorul cat mai trandafiriu cu putinta. Ziarele germane si unguresti inundasera Bucurestii. intr-insele aflam uneori stiri care ne erau dragi. Le traduceam, le transcriam in mai multe exemplare, le imparteam printre cei dornici ca si noi.

- Merge bine! era lozinca noastra.

intr-un ziar nemtesc am descoperit intr-o zi un rezumat al articolului reginei noastre despre Bucuresti, reprodus dintr-o gazeta belgiana. L-am invatat pe dinafara. Zile de-a randul il recitam tuturor cu o mandrie copilareasca:

- Ai vazut articolul reginei?... O, iti stoarce lacrami... Stai, ca parca-l am la mine... Are sa te induioseze...

Apoi intr-o zi m-am prezentat cu o bomba: un jurnal francez. Un actor tanar si plin de talent facuse cunostinta cu un soldat german, alsacian, de la cenzura ziarelor. si alsacianul i-a imprumutat pentru cateva ceasuri un veritabil Le Temps. De un an de zile aproape nu mai vazusem gazeta franceza... Toate mainile s-au intins spre mine. Riscam insa sa dormim seara cu totii la Cercul militar. Am fugit acasa, sa-l sorbim in tihna:

- Spune ceva despre noi?

Asta era intrebarea cea mai urgenta, fiindca toata ziua auzeam ca suntem un popor atat de pacatos, incat ne-au parasit si aliatii, si Dumnezeu; deci nu ne mai ramane decat sa cadem la picioarele marinimosilor invingatori, care or sa ne ierte daca ii vom ruga frumos...

Spunea ceva si despre noi. Era o telegrama a regelui Angliei catre regele nostru, in care se reinnoia asigurarea ca aliatii ne dau, impreuna cu admiratia lor, tot concursul pentru realizarea dreptelor noastre revendicari...

Am copiat-o degraba si am raspandit-o, in frantuzeste, ca sa fie mai veritabila:

"Au moment oii voire majeste"...

2.

in vremea aceasta, insa, reprezentantii politicianismului se agitau din rasputeri. in fiecare zi se aruncau zvonuri noi in circulatie despre dezastrul nostru definitiv sau despre opera lor salvatoare. Gazeta Bucurestilor se reorganizeaza si anunta cu alai ca redactia ei a trecut in mainile unor "fruntasi politici romani". Au inceput interviuri furioase, urmate de articole fulgeratoare. Cei de dincolo erau tradatorii, criminalii, vandutii... Dincolo, adica dincolo de linia de foc. Vrajmasul care ucidea la siret pe soldatii nostri era prietenul adevarat al romanilor...

Deodata apoi se raspandi vestea ca germanii pregatesc o ofensiva formidabila pe frontul nostru. Doua saptamani circulatia pe caile ferate e suspendata pentru civili.

- Vor sa ia Moldova si au s-o ia... Ce vrei? Am intrat intr-o belea cumplita! imi spuse un doctor. Acuma vezi ce-au facut prietenii d-tale?

in acelasi timp altii sopteau tuturor la ureche ca s-au si numit prefectii pentru judetele moldovene.

- Numai Carp poate sa ne mai salveze... Ei, dar conu Petrache cere mana libera, puteri discretionare. Altfel nu se misca, adaogau acestia melancolic.

Rostul melancoliei il lamureau alte zvonuri:

- Carp face lovitura de stat. Va detrona pe rege, va rasturna toata dinastia, va declara dusmanii patriei pe cei ce au pornit razboiul si le va confisca averile, apoi va aduce pe tron un print german, cutare baiat al kaizer-ului, si in schimb vom avea Basarabia.

Chiar a doua zi e tulburare mare in oras. S-a aflat ca se pregateste o mobilizare in teritoriul ocupat. Armata ce se va ridica va ocupa Moldova si va lupta alaturi de nemti impotriva aliatilor. Oamenii se inchina de spaima. Vai de mine, asta ne mai lipsea!...

Un sef de cabinet al unui girant de minister imi face o vizita intr-o dupa-amiazi. Are o geanta doldora si o infatisare foarte grava. Vorbeste in fraze invatate pe de rost, pompoase: interesele tarii, salvarea tarii, dezastrul... si la sfarsit imi prezinta o lista:

- S-a pornit o miscare frumoasa. Cativa oameni de inima s-au hotarat sa faca pasul hotarator. Trebuie s-o rupem cu trecutul ticalos. Un singur om avem care poate sa ridice iar tara, care poseda energia si perspicacitatea adevaratului om de stat. Mai e nevoie sa-ti spun numele? Daca tara va fi la inaltimea lui, va putea iesi onorabil din cataclismul in care au aruncat-o cei fara minte. Ei bine, miscarea noastra urmareste o consultare discreta a tarii. Avem ingaduinta si concursul ocupantilor. Cei ce vor sa ne sprijineasca trebuie sa-si arate adeziunea. in foarte scurt timp se va cunoaste rezultatul... Sper ca d-ta esti de-al nostru...

Trebuie sa fi ingalbenit sau sa ma fi schimbat la fata, caci fara sa-mi astepte raspunsul, a continuat:

- Fireste, iscalesti numai daca vrei... Noi nu silim pe nimeni... Pot sa-ti spun insa atata, ca toti functionarii si intelectualii sunt cu noi...

- Cred, dar eu nu pot... imi face impresia ca mi s-ar usca mana in clipa cand as iscali asa ceva. Nu pot...

- Faci rau ca nu vrei sa intelegi rostul vremii...

- Te rog... Fii si d-ta dragut...

A inteles. Ma asteptam sa aiba urmari convorbirea aceasta, neplacute pentru mine. Dar s-a sfarsit aici. Nici el n-a suflat o vorba, nici eu...

in schimb, aflam mereu ca peste o suta de mii de iscalituri s-au adunat si ca se mai aduna, ca in curand urmeaza lovitura...

Ma doare mana cand scriu acestea, precum m-a durut atunci sufletul...

3.

Cade trasnetul. Rusii fug. Coastele Moldovei se descopera. Pumnalul dusman s-a ridicat... Suntem pierduti...

si deodata o raza de speranta... Au inceput ai nostri ofensiva! Va sa zica, nu suntem pierduti?... Comunicatele romanesti dispar din Gazeta reorganizata, intelegem ca-i bine. Peste vreo saptamana le-am descoperit in ziarele din Austria. Ura! Cati prizonieri? Cate tunuri? Ce sate au luat? Multe... Da... Marasti trebuie sa fie... Repede hartile... Sunt aproape de granita Transilvaniei... Acuma desigur c-au trecut-o... Oho, de cand au trecut-o... Cativa aduc vestea sigura ca ai nostri au luat Kezdi-Vasarhely si ca se apropie de Brasov, de unde o sa caza peste nemtii ce ne incatuseaza pe noi...

E scurta bucuria. Porneste ofensiva germana... Tremura toata lumea. De-acu s-a ispravit definitiv... Nu stiu cate zeci de divizii au fost aduse din Franta. Vor sa ne dea lovitura de gratie... Comunicatele jubileaza: prizonieri, prada, inaintare... Pe strada nu mai intalnesti decat fete plouate. Deznadejdea s-a asternut greu de tot... Se telegrafiaza regelui la Iasi sa lase tezaurul in tara. Depesile nemtesti vestesc ca regele, guvernul, Camerele au si fugit din Iasi, ca evacuarea Moldovei se face intr-o debandada ingrozitoare...

Suntem atat de putini cei ce mai avem incredere, incat parca mi-e si rusine. Numai incapatanarea sau prostia mai poate nadajdui... Chiar si "fanaticii" s-au pleostit. Un actor comic si cu mine ramanem neclintiti.

- Eu cred ca tot o sa ne ajute Dumnezeu! imi sopti dansul.

- Eu simt ca nu putem pieri...

Dar seara, un scriitor, care a rascolit multa galagie in vremea ocupatiei, imi comunica stralucitor:

- A cazut Tecuciul!

- Nu se poate... Nici nemtii nu anunta...

- Acuma a venit telegrama... Mi-a spus ministrul...

- Cu toate astea nu cred. Pun ramasag ca nu-i adevarat!

- Bine, bine, nu crede. Ai sa vezi maine...

Peste cateva clipe insa un baiat foarte tanar, care auzise, intervine:

- Da-mi voie, domnule... Eu sunt fiul ministrului... Nu stiu daca Tecuciul a cazut. Dar sigur este ca va cadea. Pana-n doua saptamani Moldova e ocupata. De altfel, s-au si luat masurile toate... Daca te intereseaza, pot sa-ti arat si un mic document... Poftim! Te rog insa sa mi-l inapoiezi, fiindca deocamdata trebuie sa ramana in taina...

Era un afis, in formatul unui ziar. L-am desfacut repede: "Chemarea mitropolitului primat". Am citit: "Romani moldoveni, si voi, romani de pretutindeni, adunati intre Carpati si Prut, auziti glasul fratilor vostri din Romania ocupata! Ostile puterilor centrale sunt in trecatorile Carpatilor, sunt la portile de sus si la portile de jos ale Moldovei. Ele inainteaza si tara va fi din nou cruntata de sange"... si iar mai citesc: "Dar Domnul-Dumnezeu s-a indurat de tara aceasta. El a imblanzit inima biruitorului catre noi si a facut dintr-insul tovarasul nostru pentru mantuirea Romaniei"... Litere groase, mari, citete, care-ti plezneau ochii. si jos, tiparite sase nume de arhierei...

- Ei, acuma ce mai zici? facu tanarul cand ii inapoiai afisul.

- Cu toate acestea, Moldova nu se va lua... Sunt in stare sa fac orice ramasag...

Aveam mania ramasagurilor, care imi atatau increderea.

Baiatul "ministrului" ma privi cu o compatimire zdrobitoare.

- Ce te face pe d-ta sa te pui impotriva evidentei?

- Nu stiu... Simt eu ca nu vor trece... Dovezile d-tale pot sa fie nimicitoare, dar simtirea mea e mai tare...

Numai cateva zile a mai tinut forfoteala aceasta sugrumatoare. Pe urma comunicatele germane au inceput sa se mulcomeasca. Viitorii prefecti moldoveni spuneau ca a intervenit o pauza, dar va porni navala si mai furioasa in curand. incetul cu incetul, patrundeau si alte stiri, din care se inchega refrenul:

- Au fost batuti cumplit nemtii la siret...

Veneau amanunte care-ti umflau pieptul. S-au speriat nemtii de vitejia si indarjirea romanilor. Cutare regiment s-a luptat numai in camasa zile de-a randul. Numai la Verdun s-a pomenit o aparare atat de mareata. Germanii au avut pierderi uriase. Zece divizii sau poate mai multe au fost complet nimicite. Mackensen era cat p-aci sa cada prizonier. Kaizerul, care venise sa vaza cu ochii inundarea Moldovei, a plecat cu coada-ntre picioare. Presa franceza si engleza are coloane intregi despre victoria noastra, una din cele mai frumoase din tot razboiul. La Paris, o strada s-a botezat "Avenue Averesco", iar la Londra, una "Marasesti-Street"...

Umblam mai tantosi pe strada, parca si noi am fi avut o parte in victoria aceasta.

Cineva aduse mai pe urma stirea ca Mackensen a facut o vizita batranului Lupu-Costache, felicitandu-l pentru vitejia fara pereche a ostirei romane. si se zicea ca batranul Lupu-Costache a rosit, nu se stie daca de mandrie sau de rusine...

Linistea obisnuita se coborase iar in Bucuresti cand, intalnind pe scriitorul galagios, il intrebai:

- Ei, ce mai face Tecuciul?

- Ironia e gratuita, draga... Adica iti inchipui tu ca nemtii, daca ar fi vrut cu orice pret, n-ar fi trecut?... Probabil insa ca n-au vrut...

- Desigur. Nici vulpea n-a vrut strugurii...

4.

Zvonul alerga de cateva saptamani ca are sa porneasca un ziar romanesc independent, sub conducerea unui fruntas liberal ramas in teritoriul ocupat, care se impotrivise la intrarea in razboi contra Germaniei. Se spunea ca jurnalul acesta e menit sa contrabalanseze propaganda nemteasca ce o face cu totul fara perdea Gazeta Bucurestilor. Nu va putea lupta impotriva ocupantilor, dar nici nu le va linge mainile. Multi sopteau chiar ca Corbea a fost lasat inadins aici ca, la un caz de nevoie, liberalii sa poata intoarce frontul... Gazeta era asteptata cu interes si chiar cu un fel de nerabdare...

- D-ta ce faci? ma opri intr-o zi un scriitor cu barba. Din ce traiesti?

- Vai de capul meu cum traiesc!...

- Atunci de ce mai stai pe loc? N-ai auzit? Iese un jurnal romanesc. Poti sa castigi si d-ta ceva. Directorul chiar s-a gandit si ar vrea sa te vaza...

- Nu pot sa ma amestec in politica. N-am facut-o inainte; cu atat mai mult n-o pot face acuma... si mai ales impotriva sufletului meu...

- Faci exces. intai ca d-ta n-ai sa faci politica. D-ta iti faci literatura d-tale... si atata tot... Pe urma, nu uita, gazeta e romaneasca. Scrupulurile deci sunt deplasate. Directorul doar e o garantie... Ori iti inchipui ca esti mai roman ca dansul?

Ispita era zambitoare. si totusi... M-a cuprins iar criza sovairii, intocmai ca atunci cand fusese vorba de-a pleca sau de-a ramane. in imprejurarile in care suntem nevoiti sa ne taram viata, ceea ce mi se ofera e tot ce se poate mai onorabil... Fireste, relativ... Dar relativitatea e temelia intregei cladiri sociale. Nimic nu e absolut pe lume. si mai ales nimic nu poate fi absolut cand baionete vrajmase calauzesc pasii unei tari...

imi dadeam seama ca e nevoie aici de o concesie sufleteasca... si concesiile sunt inceputul prapastiei. si totusi... Daca nu voi face concesia aceasta, maine voi fi silit sa fac poate una mai mare sau sa ma lungesc pe jos in asteptarea mortii fara glorie. Intransigenta desavarsita se bazeaza vesnic pe independenta materiala, care te pune la adapostul cerintelor burtii... Idealismul, degeaba isi plimba capul prin inaltimile albastre, dar umbla cu picioarele prin materialismul de toate zilele.

Am stat de vorba cu directorul si mi-am deschis sufletul. si m-a priceput. Avea ochii inlacrimati. El era convins pana-n maduva oaselor ca suntem pierduti. Dar nu vrea sa-mi zdrobeasca iluziile. Din nenorocire, au sa mi se spulbere singure. Realitatea e cel mai puternic leac al inchipuirilor... Nu-mi cere sa ma solidarizez catusi de putin cu politica ziarului care va salva ce se mai poate din ruine. Sunt poet, sa raman poet. Sa vad numai de literatura. imi doreste sa gasesc mangaiere intr-insa... Asta nimeni in lume nu poate sa mi-o impute...

Ziarul a pornit in clipele cand nourii cei mai amenintatori se ingramadeau pe orizontul tarii. Rusii tratau armistitiul cu dusmanii, tarandu-ne si pe noi cu dansii... intunerecul se cobora incetisor peste visurile noastre. Toate pareau a fi fost zadarnice. Nenorocirile se pravaleau asa de furtunos, incat ultima speranta se sfia si se ascundea din ce in ce mai adanc in caldura inimii...

5.


Ura are nevoie de descarcare, ca si iubirea. Tainuita, te inabuse. O simteam cum ma gatuia tot mai strans. Evanghelia ei imi fusese straina pana atunci. Dar acum se infiripase singura, aproape chiar impotriva vointii mele, care era protivnica urei. Se inchegase incetul cu incetul, mi se ingramadise in inima si incepea sa ma doara cu atat mai mult ca nu-i puteam da drumul in draga voie.

Ura e nascocitoare si sireata, intocmai ca iubirea. Gaseste prilejurile si le exploateaza cu indarjire.

Ura mea a gasit o iesire ingusta si s-a bucurat...

La Teatrul National se incuibase o trupa germana de actori, despre care trebuia sa vorbim. De obicei, cronicele din ziare sunt niste reportaje conventionale. Gentiletea si indulgenta trebuie sa predomine intr-insele, ca sa nu supere pe nimeni; cel mult o aluzie e ingaduita uneori, foarte usoara si, daca se poate, spirituala... Cu toate acestea, am inceput sa tratez pe reprezentantii culturii cotropitoare cu ceea ce se cheama "severitate obiectiva". Lumea teatrala a observat indata si si-a frecat mainile: "Bravo, asta ne razbuna si pe noi!"... Cenzura nu se prea sinchisea de afacerile culiselor, cel putin la inceput. Corecturile veneau stampilate probabil fara a fi fost citite... Actorii germani insa s-au revoltat. Asteptau osanale si multumiri pentru ca au binevoit sa se coboare cu arta lor in fata unor barbari striviti. si ce-au facut, ce n-au facut, ca intr-o buna zi m-am pomenit chemat la seful cenzurei, un baron foarte spilcuit. S-a sculat in picioare cand am intrat, ca sa-mi poata spune mai apasat:

- D-ta vei fi internat la Corabia!

- Dar pentru ce, domnule baron?

- Fiindca ai o atitudine vadit protivnica puterilor centrale. intre altele, felul cum iti permiti d-ta sa scrii despre artistii nostri este de-a dreptul jignitor.

- Am crezut ca in arta e permisa obiectivitatea. si de altfel cenzura a permis publicarea...

- A permis inadins ca sa vedem pana unde vei merge... intelegem noi obiectivitatea dvs., care nu-i altceva decat dusmanie mascata. Noua nu ne trebuie obiectivitatea d-tale. Noi nu suntem aici ca sa lasam sa se insulte institutiile noastre... Am terminat. Voi lua masurile trebuincioase...

Nici nu stiu cum am iesit din biroul domnului baron. Simteam numai ca mi-e foarte cald si ca toate se clatina in fata mea.

Doua zile au staruit pentru bietul de mine cativa fruntasi cu trecere, pana ce au imblanzit pe seful spilcuit. De, in imprejurari de-acestea ura trebuie sa se ingramadeasca, neputincioasa, in inimi. Cand esti sub calcai, nu ti-e ingaduit nici sa te zvarcolesti, altminteri iti starnesti singur strivirea zadarnica...

6.

Pe urma, poate incapatanarea mea, sau poate rautatea altuia, sau poate toanele soartei m-au incurcat intr-un bocluc caruia i-am tras ponoasele pana-n clipa aceasta, cand...

M-am certat cu un scriitor. Fiindca cearta s-a starnit pe o chestie literara, a degenerat, fireste. Scriitorii sunt, intr-o privinta, ca tiganii: se cearta si-n cimitir. Doar ca sfada lor e poreclita polemica.

Henric Adler avea la indemana un jurnal infiintat inadins pentru a-i preamari gloria si a-i dobori adversarii. Era un om ciudat Adler: o inima acra, setoasa de orice razbunare, si o limba patimasa, neagra, veninoasa. Niciun mijloc nu i se parea urat daca printr-insul putea desfiinta un protivnic...

Fata de mine, dupa ce ne-am dezbinat, a inceput o campanie sistematica si stranie. Toate intepaturile, cand mai pe fata, cand mai ascunse, culminau intr-un fel de refren: boanghina!

Dintru-ntai, n-am priceput tinta refrenului. imi inchipuiam ca, simtindu-se prea slab, cauta sa ma loveasca aruncandu-mi in lume rusinea ca sunt transilvanean. Asemenea incercari am mai avut si altadata, cu altii. A fi transilvanean fusese totdeauna, in ochii unora, o mare scadere. Ne invatasem s-o inghitim fara multa suparare. Asa erau vremurile odinioara... Dar acuma? Cand ungurii se plimbau pe Calea Victoriei? Cand a fi ardelean e o crima care te duce imediat la puscarie si poate chiar mai departe?... Sau ura i-a intunecat vederea, sau... A doua posibilitate nu indrazneam sa mi-o inchipuiesc...

Atacurile insa continuau aceleasi, cu o staruinta uimitoare, pe toate caile, pe toate potecile. imi ajungeau la urechi vorbe de necrezut. Ca Adler se lauda pretutindeni ca in curand voi fi maturat de pe-aci, ca... Unii prieteni ma sfatuiau sa ma feresc sau sa caut sa-l impac, caci Adler e hotarat sa ma dea pe mana nemtilor, fiindca intr-ascuns fac propaganda impotriva lor, desi sunt dezertor austriac...

Zambeam necrezator. Oricat ar fi cineva de pornit, asta nu se poate... Asta ar fi... si nu se poate!...

si taceam...

in vremea aceea incepusera sa mai patrunda aici stiri de dincolo de zidul de foc ce taia tara in doua. Cenzura germana impartea redactiilor bucurestene ziare din Moldova, pentru trebuintele lor politice... Cat le mai doream noi ziarele acelea! Cat mai alergam noi dupa o veste de dincolo! Tot ne interesa. Orice nume ne bucura. Ca si cand ne-ar fi inviat din morti cei mai scumpi ai nostri...

intr-o zi, ducandu-ma in oras, intalnesc pe Dulcegaru, un omulet sfrijit, cu un nas foarte subtire, sufletul Gazetei Bucurestilor. Explica foarte agitat cine stie ce unui domn burtos si roscovan. Cand ma zari, Dulcegaru isi intrerupse explicatiile si-mi zise cu un zambet multumit de felicitare:

- A, stii ca te injura Iorga?

- Pe mine? intrebai tresarind. De ce?

- Nu stiu... Lasa, draga, nu te emotiona. Nu esti singurul. Pe toti ne terfeleste. si pe mine!... Lasa, iti face cinste sa fii injurat...

Era cea mai grea stire ce-o primisem, poate in toata viata. La posibilitatea aceasta nu ma gandisem niciodata. Groaza vesnica in care ma zbateam de un an de zile, amenintarea chinuitoare sub care imi taram viata nu-mi daduse ragaz sa-mi inchipuiesc ca cei de la care nadajduiam mantuirea s-ar putea sa raspunda prin ura la iubirea noastra cea mai scumpa si mai inaltatoare, pentru care cheltuiam toata caldura inimilor noastre robite...

imi ramasese intiparit in ochi zambetul lui Dulcegaru. El se simtea magulit, fireste, ca-l injura Iorga. Asta-i ridica valoarea in ochii sai proprii si in ai altora ca dansul. Zambetul lui ma urmarea si ma ingheta, Iata-ma deci si pe mine printre cei pe care eu insumi ii priveam ca pe niste... Iata-ma!...

M-am repezit la un redactor politic al gazetei:

- Domnule, e adevarat ca m-a injurat Iorga?

Cu un zambet asemenea celui cu care ma apostrofase Dulcegaru, imi raspunse nepasator:

- Nu stiu... Nu-mi aduc aminte... Dar se prea poate... Ei, si ce are a face? si pe mine m-a injurat...

- Bine, pe d-ta inteleg. si eu te injur pe d-ta... Dar pe mine de ce, de ce?

imi tremura glasul si ochii imi erau umezi. A bagat de seama si mi-a zis, clatinand din cap:

- Cat esti de copilaros... Se vede ca n-ai facut niciodata politica... Ce-ti pasa? Te injura? iti face reclama... Te lanseaza...

- O, asemenea reclama... Reclama funerara...

- Astampara-te si cata-ti de treburi... Nu te alarma. Nu-i nimic. Mie nu mi-a cazut in mana numarul acela... Dar in nu stiu care fituica, intr-o informatie parc-a fost ceva...

- Ce-a fost? Ce-a fost?

- Nu mai am jurnalul. in orice caz, nu te insulta. Spunea numai ca intr-un ziar din Bucuresti ce le-a parvenit au vazut articole iscalite de cutare si cutare, iar la d-ta adaoga: "roman transilvanean"... Toate astea n-au nicio importanta. Nerozii...

Nerozii! Ce usor e sa mangai cand nu te doare!

Cate nopti si zile m-au urmarit pe urma "neroziile" acestea si m-au chinuit! Ma simteam ca un naufragiat care, oriincotro s-ar intoarce, gaseste numai jale si deznadejde... Aici Adler si ungurii, iar dincolo... Aici port groaza in spinare pentru ca sunt boanghina, dincolo sunt huiduit pentru ca-s... "roman transilvanean". si toate acestea fiindca un capitan nervos sau poate altii mai mari n-au avut vreme sa-mi dea si mie un locsor printre cei multi...

7.

Tocmai in zilele acelea m-am mai pomenit cu o veste... "Nenorocirea nu vine niciodata singura." Se leaga una de alta, se intovarasesc...

Un gazetar bolnavicios, prapadit, Albeanu, care lucra ca translator in birourile cenzurei, imi spuse ca un agent de la politia de siguranta, o cunostinta de-a lui (caci se zicea ca toti agentii romani ramasi in teritoriul ocupat s-au pus numaidecat in slujba nemtilor), l-a intrebat de mine: daca ma cunoaste, daca-i adevarat ca sunt fugit din armata austriaca, daca-i adevarat ca pretutindeni ocarasc pe nemti... S-a primit adica un denunt impotriva mea, iar el a fost insarcinat sa cerceteze...

- si ce i-ai raspuns?

- Ca te cunosc, dar ca nu-s adevarate invinuirile ce ti se aduc.

- si cum au ramas lucrurile?

- Nu stiu. Cand l-oi mai vedea o sa-l intreb...





Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?


Aceasta pagina a fost accesata de 912 ori.
{literal} {/literal}