Craisorul Horia - Capitolul 01 - Inaltate imparate!

Craisorul Horia - Capitolul 01 - Inaltate imparate!

de Liviu Rebreanu


1.

Prin ceata alba si necacioasa, pe calea desfundata dinspre Arada, cobora in satul Albac, gafaind si suduind, Ursu Uibaru, taran tantos, cu cisme unguresti, cu caciula neagra pe-o ureche, gornic in slujba spanului de la Cimpeni. Fusese trimis de ieri cu porunci, a mas la Ion Matiesu, tovaras de gornicie din Arada, si acuma se intorcea necajit ca nu intalneste vreo caruta, sa nu-l apuce pe-aici noaptea si vremea mai rea. Pe podetul de peste paraul Albacului, in mijlocul satului si in fata bisericutei de lemn, la rascrucea drumului spre Cimpeni, ii iesi brusc in fata un flacau cu tundra sura pe umeri. Bucuros ca intalneste macar un suflet de om, Uibaru striga:

- Care esti, mai omule?... Ia opreste oleaca!... Tu erai Ionut?

Flacaul isi stranse sumanul, saltandu-se putin din umeri, si raspunse mormaind mohorat, parca nu i-ar fi facut nicio placere intalnirea cu gornicul:

- Da ce-i porunca, bade Ursule?

Uibaru tacu o clipa incurcat. Oprise pe flacau, fara sa stie cine este, numai ca sa-si racoreasca necazul schimband doua vorbe. Acuma insa i se paru ca ar fi nepotrivit cu slujba lui domneasca sa taifasuiasca cu un baietandru. Totusi, fiindca se nemerise sa intalneasca pe feciorul lui Horia, zise mai intunecat:

- Apoi ca prea bine nu-i, baiete! Ca numai alaltaieri chiar domnul ispan l-a vazut pe tatane-tau prin Cimpeni, nu stiu unde, si tare s-a maniat si ne-o ocarat pe toti, ca, zice, cum se poate sa umble Horia slobod si nezahait de nimeni, in loc sa sada in temnita impreuna cu ceilalti vinovati de razmerita de-amu-i anul... Apoi, vezi, mai Ionut, multe am patimit noi din pricina tatane-tau si tot am tacut si l-am ferit, ca-l stim om de omenie, dar nici asa nu se poate mereu, sa ne faca numai pozne cu domnii. Trebuie sa mai ia seama si dumnealui, sa se fereasca si sa stie ca domnii cu pandurii lor nu-l iarta si nici nu s-or odihni pana nu l-or vedea in lanturi ori si mai rau! Asa sa stii, mai baiete, si sa-i spui si dumnealui sa stie si sa ia seama!

- Sa-i spun, cum sa nu-i spun - facu flacaul tot morocanos.

- imi pare bine ca te-am intalnit ca sa nu zica pe urma badea Ursu ca am fost viclean! urma gornicul. Tocmai pentru ca umbla vestea ca iar vrea sa plece la imparatul...

- Nu stiu, bade - il intrerupse Ion deodata cu imputare amara - dar ar mai putea si domnii sa ne lase in pace, ca tatucu n-a facut rau nimanui in lume fara numai bine si-i pacat sa-l hartuiasca mereu ca pe un caine!

- Na, apoi asta-i alta poveste! zise Ursu Uibaru cu glas aspru, ca si cand ar fi vrut sa arate ca el, slujbas domnesc, nu se poate lasa induiosat. Sanatate buna, Ionut!

Parca s-ar fi rusinat ca a vorbit lucruri atat de gingase cu un baietan fara minte, porni indata la vale pe drumul noroios in care cismele clefaiau la fiece pas. Ceata il inghiti curand si flacaul se pomeni deodata singur. Asculta pasii ce se departau pana ce se pierdura, apoi scuipa cu scarba:

- Bata-te Dumnezeu sa te bata!

ii era urat Ursu Uibaru. Toata lumea il ura. in doi ani de gornicie a facut mai mult rau oamenilor decat toti ceilalti gornici impreuna. Flacaul coborase in sat numai ca sa se intalneasca cu Ilina lui Ion Matiesu, numai de dragul ei. ii spusese fata ca gornicul e pe-aici, totusi i se parea ca ceasul rau i l-a scos inadins in cale sa-i strice bucuria. Era de vreo nouasprezece ani, dar voinic si chipes ca un barbat.

Se scutura ca si cand ar fi vrut sa lepede urmele intalnirii cu Uibaru, apoi o lua spre casa, pe langa paraul Albacului in sus. ii reveni in inima chipul Ilinei. De dorul ei incepu sa horiasca. Avea glas cald si dulce, ca si tatal sau. Sosi sub coasta pe care se afla casuta lor, mai la deal, in Crangul Feregetului. Astepta un rastimp parc-ar fi sperat ca are sa-l ajunga Ilina din urma. Prinse a sui pe cararea lunecoasa. Opinca se catara greu si cauta mereu sprijin. Cand se vazu in deal se opri sa rasufle. Ceata ramasese jos si se intindea ca un giulgiu murdar peste valea serpuita.

in crang, cele cateva casute de barne, cu coperisele de dranite mucezite, se piteau rasfirate si speriate printre pomi. Ramasitele de pacla, ca niste smocuri de lana, atarnau prin copaci si pe stresinile scunde, in fund, dincolo de tapsanul crangului, coasta isi urma urcusul, investmantata cu padurea batrana de fag.

Flacaul trecu suierand vreo trei parleazuri pana in gradina lor cu cativa pomi si o claita de fan. Casa, numai tinda si o odaie, era atat de slabanoaga ca parea gata sa se darame. Pe prispa, langa usa tinzii, sedea un om cu sumanul negru, cu pipa stinsa in coltul gurii.

- Aici erai, bade George? intreba flacaul mirat.

- D-apoi vezi bine - murmura taranul fara sa clinteasca, cu un glas suparacios. Venisem sa ma sfatuiesc cu tatane-tau c-am auzit prin sat ca iar umbla sa plece la imparatul dupa dreptate.

George Nicula, nepot de var al lui Horia, mustacios si negricios, ridica intrebator ochii asupra flacaului. Cotrobaind dupa cheia tinzii, Ion raspunse linistit:

- Nu-i acasa, bade, si nici n-a mai dat pe-aici de vreo saptamana! Ca dumnealui mai mult e pe drumuri decat acasa, stii bine si d-ta!

- stiu. Dar ma bizuiam pe noroc. Daca-l nimeream, ziceam sa ma ia si pe mine cu dumnealui, ca si io-s om de treaba si cu dare de mana si nu mi-ar sta rau sa merg.

Astepta un cuvant bun de la Ion, care insa se caznea sa descuie si mormaia o sudalma. Urma mai moale:

- Dumnealui ar putea numai sa vrea, ca doar unu-i Horia in tara asta si oamenii il asculta mai mult decat pe vladica.

- Asa-i, nici vorba- zise flacaul, impingand usa de perete si adaogand apoi cu mandrie: Bine zici d-ta, unu-i Horia! Tocmai de aceea cu dumnealui sa te intelegi, ca mie degeaba-mi spui.

George se simti putin jicnit de vorbele feciorului si raspunse mai intepat, dar cu ochii in pamant:

- Eu socoteam ca ar fi bine sa merg si pentru binele dumnealui, ca badea Ursu nu se prea ajunge din multe de toate. Altfel eu n-as vedea de ce sa ma imbulzesc ca, slava Domnului, cat imi trebuie am, poate si mai mult, iar cu domnii n-o duc rau defel si nici de gornici nu mi-e teama, ca de mine nu pot sa se atinga.

- Nu vii in casa, bade? facu flacaul nepasator, parca nici n-ar fi ascultat.

- Apoi c-am stat destul si-i vremea sa mergem pe-acasa - zise George ridicandu-se. Dar tu sa nu uiti si sa-i spui unchiasului ca sa-mi poata porunci daca-i de mers, auzi?

- Bine, bade George!

Intra in tinda, fara sa mai astepte pana sa plece George, si inchise usa. il mai auzi mormaind afara putin si apoi departandu-se. Trecu din tinda in casa. Pe pat, cu fata in sus, cu mainile pe piept, se odihnea Horia.

- Dormi? intreba Ion uimit.

- Ba! raspunse batranul, nemiscat.

- Ai venit de mult?

- Am intrat pe usa dinapoi si m-am asezat sa ma hodinesc... Cine era pe prispa? George?... Parca i-am cunoscut glasul.

- Dansul, - zise feciorul. Dar m-am intalnit si cu Ursu Uibaru, gornicul, in sat. si el m-a iscodit ca si badea George.

- Lasa-i in plata Domnului! incheie batranul.

Ion isi lepada tundra si scormoni in vatra sa atate focul. in casa inserarea se inchega filtrata prin cele doua ochiuri de fereastra. Pe pat, Horia, mereu nemiscat, respira ingandurat si din cand in cand ofta prelung. Dupa ce tasni o flacara buna din taciunii ce mocnisera sub cenusa, flacaul se aseza pe lavita, la capataiul tatalui sau, si, parca i-ar fi inteles tacerea 5 si gemetele, intreba:

- Da cand aveti de gand sa porniti, tatucule?

- Apoi chiar maine, pana-n ziua - zise batranul inviorat, sculandu-se deodata ca si cand intrebarea i-ar fi adus aminte ceva ce uitase de tot.

- Vai de mine! se spaimanta Ion. si nici macar merindea nu ti-ai pregatit-o! Cum sa pleci asa la drum, taica? Ba inca ce drum!

- Mie-mi spui, baiete, care l-am mai batut de trei ori? rosti tatal cu o sfatosie care-l intinerea. De asta sa n-ai tu nicio grije! Numai Dumnezeu sa ne ajute sa fim sanatosi sa si ne intoarcem cu spor!

Acum incepu sfatul cu feciorul. intai ii spuse ca va pleca impreuna cu Petre Nicula de la Vidra, cu Toma Patrut pe care l-au ales muscanii si cu Vasile Bodoroiu din Ofenbaia. Mai trebuia sa mearga si Closcut din Carpenis, ca pe dansul il sortisera si carpenisenii, si buciumanii, si abrudenii, dar degeaba, nu poate omul, ca-i plin de necazuri. Rau ii pare ca porneste fara Closcut, ca de toate trei ori laolalta au fost la imparatul si tare bine se invoiesc, mai bine ca fratii. Dar daca nu se poate, nu se poate si pace. Bani de cheltuiala are douazeci si cinci de zloti, adunati de oamenii din Cimpeni, Bistra si Raul Mare in numele carora se duce dansul. Sunt colo in traista, impreuna cu jalbele si cu poruncile imparatesti pe care domnii de-aici n-au vrut macar sa le citeasca, necum sa le implineasca.

Dupa ce se innopta bine si pe cand batranul tocmai il invata cum sa aiba grije de casa si de toate, se pomenira cu Toader Oarga, fratele lui Closca. Aducea o traista umflata de merinde. O trimitea Marina, ca tot o pregatise si baremi s-o aiba Horia pe drum daca Closcut nu poate pleca.

A doua zi, in zorii zorilor, batranul era in picioare. Cazuse o bruma groasa. Ceata se risipise de tot si de jur imprejur muntii, cu caciuli albe de zapada proaspata, pareau niste voinici mandri pusi acolo intru apararea oamenilor. Horia isi roti privirile peste siragul de piscuri ca si cand si-ar fi luat ramas bun de la prietenii cei mai dragi. Cum statea asa, drept ca totdeauna, caciula neagra apasata putin pe urechea dreapta, cu ochii culoarea otelului calit, cu mustata romaneasca rasucita tinereste, cu sumanul negru tivit si inflorit cu sireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrastat pe piept de cureaua de la traista de piele, incaltat cu cisme cu turetcii moi si incheiati numai pana deasupra glesnelor, nimeni nu i-ar fi dat cei cincizeci si trei de ani impliniti. Alaturi de feciorul sau cu capul gol parea un frate mai mare.

- Na, dragul tatii, ramai sanatos si Doamne ajuta! zise apoi deodata cu glas bland.

Ion ii saruta mana, iar el il saruta pe amandoi obrajii.

- Noroc bun, tatuca, si Dumnezeu sa v-ajute! murmura feciorul urmarindu-l cu privirea plina de iubire si induiosare pana ce se pierdu printre copacii crangului.

Ursu Nicula, fara sa se mai uite inapoi, pasea voiniceste pe marginea padurii. Coti pe urma spre Poiana, ca sa ajunga mai drept prin Lespezeni la Scarisoara si de-acolo, pe langa Magura Negrii, sa treaca la Vidra de sus unde avea sa se intalneasca cu ceilalti tovarasi de calatorie la Petre Nicula...

Patru saptamani si patru zile au mers, mai mult pe jos, pana ce au sosit, intr-o zi de vineri, in preajma Craciunului nemtesc, la Viena. Horia cunostea binisor orasul si-i duse de-a dreptul la hangiul unde fusese anul trecut, un neamt tare de omenie care nu le-a luat niciun ban pentru gazduire, ba le-a mai intins si cate-o mancare din cand in cand, tot de pomana. Acolo numai cat si-au odihnit putin oasele si s-au curatat, ca s-au si repezit cu totii la notarul public stefan Franz Enyedi, la care il trimesese randul trecut insusi imparatul, ca sa le faca acuma o jalba si mai frumoasa, daca se poate.

Pe notar il gasira si nici nu avura sa astepte decat vreo doua ceasuri pana sa poata da fata cu dansul. Din gura lui insa aflara o veste urata, ca anume imparatul Iosif e plecat de vreo saptamana in Italia, la Roma, pentru sfintele sarbatori, si nici nu se stie cand se va intoarce; se zice ca tocmai pe la Pasti. Oamenii ramasera nauci.

- Na, apoi atunci ce-i de facut, maria ta? intreba Horia intr-un tarziu, mai venindu-si in fire.

- De, oameni buni, stiu eu ce sa va invat? zise notarul, blajin, parc-ar fi vrut sa-i linisteasca. Faceti si voi ce v-o indrepta Dumnezeu?

- Ca asta asa-i, nici vorba - murmura Horia ingandurat si posomorit.

taranii schimbara intre ei priviri intrebatoare. Enyedi era un om foarte cumsecade, crezator la necazurile celor nevoiasi, saritor si cu vorba si cu fapta, macar ca ungur si domn. inalt, subtire, slab, cu o barbuta galbuie, vorbea romaneste ca un roman. Se tragea dintr-un sat de pe langa Aiud si cunostea toate durerile iobagilor. Totusi Horia, de data asta, avu o banuiala si zise:

- Apoi dac-am venit atata cale, om mai iesi pana pe-afara sa ne sfatuim intre noi si pe urma ne-om intoarce la maria ta!

Horia se duse cu ceilalti tocmai la palatul imparatesc, sa afle el acolo daca e adevarat ce a spus notarul. Un slujitor in uniforma stralucitoare il lamuri in cateva cuvinte ca da, imparatul e plecat din Viena pentru mai multa vreme. Alti doi slujbasi la fel. Horia nu era multumit. Asa l-au purtat cu vorba domnii si acum trei ani ca sa nu-l lase sa patrunda in fata inaltatului imparat. Pe cand stateau la sfat intr-un colt, o catana veni la dansii. Era de pe la Fagaras si, vazandu-i in portul romanesc, nu l-a rabdat inima sa nu se apropie. Un ceas l-a descusut Horia pana s-a convins aievea. si pe urma s-au intors la Enyedi:

- Ne-am gandit si ne-am invoit, maria ta, sa asteptam aici pana o veni acasa preainaltatul imparat! s-apoi, fiindca tot trebuie sa zabovim mai multisor, sa ne ingadui sa-ti povestim din fir in par, maria ta, toate suferintele noastre, ca sa le pui pe hartie, sa le afle maiestatea sa si sa ne ocroteasca cu porunci mai strasnice ca altfel pierim!

- Bine, Ursule, prea bine! zise notarul cu bunatate. Am sa va ascult si sa va fac pe plac si sa dea Dumnezeu sa iasa toate bine. Eu, iti aduci aminte, v-am facut si de randul trecut tot ce mi-ati cerut, ba am fost cu voi si la maiestatea sa...

stiindu-i fara multi bani in orasul cu cheltuieli mari, Enyedi i-a indreptat la un sas din Orastie care se asezase de vreun an pe-aici deschizand o circiuma cu han pentru oameni mai saraci, afara, la marginea orasului. Le-a dat si o scrisoare ca sa-i primeasca si sa-i gazduiasca ieften. S-au invoit repede cu sasul sa doarma pe unde se va putea, sa manance ce se va gasi, sa ramaie la dansul cat vor dori, numai in schimb sa-i munceasca ce va trebui. Erau foarte multumiti; puteau acuma sa astepte fara grija zilei de maine.

Numai Horia n-avea astampar parc-ar fi stat pe jaratec. Umbla toata ziua prin oras, el stia pe unde, si seara, cand se aduna cu tovarasii, mereu le spunea:

- Poate s-o indura Dumnezeu sa vie acasa imparatul mai curand, sa stim odata daca-i alba ori neagra, ca asa nu mai merge, mai oameni!

Peste cateva zile apoi s-a dus la notarul Enyedi, a asteptat pana ce a ramas singur.

- Ei, Ursule, ce necaz mi te mai aduce? il intreba notarul. Daca-i lunga povestea, sezi colea, sa mi-o spui pe indelete, ca eu te ascult bucuros!

Horia ofta:

- Lunga-i, maria ta, si numai cu amar si cu saracie, de nici nu stiu de unde s-o apuc. Dar de spus trebuie sa ti-o spun ca sa ne ajuti si dumneata la inaltatul imparat sa dobandim dreptate cat mai degraba ca altfel are sa fie rau de tot! Maria ta sa alegi ce trebuie ales, ca esti om cuminte si invatat!

Enyedi avu un zambet de incurajare. Cunostea el plangerile iobagesti si mai cu seama pe cele din Ardeal, recunostea multe nedreptati si compatimea pe cei ce le sufereau. Se socotea putin filosof si, in aceasta calitate, mai obligat sa asculte pe cei mici deopotriva ca pe cei mari. Horia indeosebit il interesa. Pentru un taran fara carte i se parea foarte destept, foarte staruitor si cu o vointa in stare sa sparga zidurile. Pe urma avea in ochi o lumina ciudata, cu niste palpairi care patrundeau in strafundul inimii, si o privire careia nu te puteai impotrivi. Impresia aceasta neobisnuita i-a ramas de anul trecut, cand l-a vazut intaia oara, dar acuma parea si mai accentuata.

- De trei ani umbla dupa mine gornicii si pandurii si toti slujbasii sa ma prinda si sa ma spanzure, maria ta! N-am omorat pe nimeni, n-am furat, n-am gresit nimanui si cu toate astea sunt fugarit si hartuit intr-una ca o fiara! Trebuie sa stau tot ascuns, sa ocolesc drumul mare ca talharii numai pentru ca zic dumnealor ca eu am invatat pe oameni sa ceara dreptate si lege... Na, apoi asa sa fie si inca n-ar fi niciun pacat, ca doara fara dreptate si fara lege nu putem trai! Dreptu-i, maria ta?

- Drept, drept - murmura notarul.

- Dar vezi ca astea-s numai vorbe, ca mania cea mare a domnilor pe mine se trage de cand am venit aici cu plangere la inaltatul imparat! Ca de ce am venit si cum am indraznit? Apoi de bine nu se jeluieste nimeni, maria ta! Ca n-am apucat noi nebuneste calea Beciului, fara numai cand am batut in zadar la toate portile si de la Sibiu, si de la Cluj, si de la Balgrad! Noi ne-am tot lasat si am tot indurat orice ne-au poruncit domnii, fie cu dreptate, fie cu strambatate, si de-aceea am ajuns azi de suntem in randul vitelor si nu ne mai ingaduie nici macar sa ne plangem... Pana acuma vreo saptezeci de ani noi am fost oameni slobozi. Acolo, in Muntii Apuseni, am trait cum am putut, in saracia noastra. Batranii spuneau, cand eram copil, ca in vechime am avut un cap al nostru, stapan peste intreg tinutul, un voievod roman care dadea porunci si impartea dreptate. La noi in sat, in Albac, mai traiesc si azi mosnegi care au apucat in tinerete vremurile cand nu se pomenea pe-acolo iobagie, ci toti erau slobozi deopotriva. Atunci, spun dansii, nici biruri nu plateau nimanui, ci numai niste plocoane catre imparatul, cum fusese obiceiul din batrani. Pana ce, intr-o zi, s-au pomenit oamenii cu o porunca mare care zicea ca toti muntii, toate casele, toate pamanturile, tot, tot e mosia statului, iar oamenii care le-au stapanit din mosi-stramosi sunt iobagii carmuirii. si indata au venit slujbasi de tot felul sa gospodareasca, sa puna dari si munci... Asta nici n-a fost asa demult, ca doar tin minte si eu cand a venit cel dintai ispan la Cimpeni, ca eram copil si ma miram. Pe urma am mers din rau in mai rau. La inceput birurile erau mici. Pe vremea cand m-am insurat eu, sa tot fie vreo douazeci de ani, intreg tinutul platea cinci mii opt sute de zloti. imi aduc aminte bine, ca fusesem jurat comunal. Acum vreo zece ani am platit cincisprezece mii de zloti, iar azi trebuie sa scoatem douazeci si doua de mii. si inca de-ar fi numai atata! Dar incetul cu incetul, an cu an, au venit fel de fel de dari deosebite, unele in bani, altele in munca, asa ca acum noi suntem mai oropsiti chiar decat iobagii de pe mosiile nemesilor, ca in muntii nostri mai mult de jumatate din oameni n-au deloc pamant roditor si nici fanete, si totusi birurile trebuie sa le plateasca intocmai ca si cand ar avea pamant.

Se opri deodata si se uita drept in ochii notarului.

- Ce-i, omule? De ce te-ai oprit? se minuna Enyedi.

- Maria ta - zise incet si cu alt glas Horia - sa ma dai afara cand ti s-o uri, ca eu ti-as tot povesti o saptamana pe nerasuflate si poate si dumneata n-ai atata vreme sa ma asculti?

- Lasa, n-ai grije ca ti-oi spune eu cand sa incetezi!

zambi notarul.

- Na, bine maria ta! facu Horia, multumit. Dumnezeu sa-ti dea sanatate si viata lunga!... Ei, si cum zic, maria ta, ne-a ajuns cutitul la os. Ca amu n-avem drept nici de pasunit vitele, nici sa taiem lemne pentru nevoile noastre. Nu mai avem niciun drept, fara numai datorii. Trebuie sa taiem cincisprezece mii de stanjeni pentru domeniul de la Zlatna si sa le ducem, uscate si curatate, unde se da porunca; trebuie sa cosim, sa strangem si sa caram atatea mii de care de fan din livezile statului; trebuie sa ducem vinul si vinarsul statului, pentru unele sate, departare de patru zile, pana la Zlatna, sa caram fier din Hunedoara pentru minele statului si orz din tara Ungureasca pentru beraria statului, cale de douasprezece zile si mai mult, si toate astea pe niste preturi de batjocura. Fiindca in muntii nostri nu se fac bucate, aveam drepturi din vechime sa aducem fara vama din tara Ungureasca grau si porumb si orz si de toate. Poate ca-ti aduci aminte, maria ta, ca anul trecut am adus chiar privilegiile domnesti cu peceti, de pe vremea crailor Sigismund si Batori si Rakoczy cel batran si cel tanar, de ni le-ai scris din nou pentru maiestatea sa. Ca eu nu spun minciuni si vorbe goale, maria ta! Acuma trebuie sa cumparam toate de trei ori mai scump de la arendasii domeniului, ca sa-i imbogatim pe ei din saracia noastra. Pe urma mai vine si comitatul cu alte biruri si alte munci pe oameni, pe urma gornicii si primarii care mai trag si pentru ei. Iaca asa Maca vei Bota, primarul nostru din Raul Mare, si Vasile Goia din Vidra si cu cel din Cimpeni si din Bistra, s-au apucat si au stors de pe oameni cincisprezece mii de florinti pentru cheltuieli de cancelarie, iar solgabiraul Komaromi, ca sa nu ramaie mai prejos, a poruncit sa-i scoata si pentru cancelaria lui noua mii. si bietii oameni de voie de nevoie au platit, dar socoteala de bani dansii n-au dat nimanui nici pana-n ziua de azi... Cand a vazut norodul ca nedreptatile nu se mai ispravesc, s-a gandit sa trimita o deputatie la carmuire, la Sibiu, sa se planga si sa ceara ocrotirea legilor. Acolo insa i-au trimis inapoi, dupa ce mai intai le-au spus ca iobagii traiesc din averea si mila domnilor si ca deci nu au dreptul sa-si parasca stapanii. Asta ca asta, dar pro vizorul domeniului s-a suparat foc ca oamenii au indraznit sa umble cu jalbe si a tras in judecata pe toti deputatii comunelor. Fireste, judecata i-a si pedepsit, ca sa tie minte sa nu mai cracneasca niciodata. si uite asa s-au ales care cu douasprezece, care cu douazeci si cinci de vergi zdravene, Petre Nicula si Toader, Junga si Vasile Pascu. Pana si Gavrila Todea, mosneag de optzeci de ani, a trebuit sa sufere rusinea de-a fi batut, incat din bataia asta i s-a tras si moartea peste cateva luni. Uite asa ni se face noua dreptate, maria ta... Apoi daca a inteles lumea ca la carmuirea din Ardeal nu se gaseste aparare, ne-am sfatuit si ne-am hotarat sa facem ce-om face si sa ne plangem chiar maiestatii sale inaltatului imparat. si au strans oamenii bani, rupand de la gura copiilor, si ne-au dat cate douazeci de zloti si ne-au trimis sa cadem in genunchi la picioarele tronului si sa dobandim o usurare pentru cei napastuiti. Asa am venit intaia oara aci acum patru ani, cand mai traia inca fie iertata imparateasa Maria Terezia, dar era tare batrana si slabita, de n-am putut ajunge nici macar sa-i vedem fata, oricat ne-am trudit si ne-am rugat. Peste un an iar am pornit la drum si am avut noroc de ne-am putut apropia de inaltatul imparat si ne-a mai mangaiat sufletele cu o vorba buna si cu porunci catre domnii de-acasa sa fie mai milostivi. Azi-primavara a trecut anul ne-am ostenit din nou si din nou maiestatea sa ne-a fagaduit dreptate, ca erai de fata si maria ta. Au plecat porunci bune de-aici, dar degeaba, maria ta, ca nici poruncile imparatesti nu le mai asculta nimeni, ca domnii spun ca asupra noastra nici imparatul n-are putere, fara numai dansii. Ba inca poruncile inaltatului imparat mai rau i-au inversunat impotriva noastra incat nu mai avem alta scapare decat ori sa pierim, ori sa ne luam lumea-n cap, ori, Doamne fereste, cine stie ce alti pozna!... s-apoi de-aceea ne-au trimis iarasi oamenii a patra oara!

Notarul se sculase si se plimba de ici-colo, privindu-si varfurile cismelor, cu mainile incopciate la spate. Acuma se opri in fata lui Horia si zise:

- Oamenii tot pe tine te trimit unde-i mai gingas?

- Oamenii ma asculta, maria ta, fiindca si eu ascult durerile lor! spuse Horia simplu, fara urma de mandrie. M-a invrednicit Dumnezeu de am prins oleaca a scrie si a citi, pe urma, umbland mereu prin lume, m-am obisnuit a grai si nemteste, si ungureste, atata cat trebuieste omului prost, si de aceea au socotit comunele sa ma trimita mereu si pe mine sa le caut dreptatea... Altfel sunt sarac, maria ta, pentru ca toata viata am tinut partea celor slabi si la judecati, si la primarii si peste tot. Asa m-a lasat Dumnezeu!

Enyedi il batu prietenos pe umar.

Peste cateva zile Horia reveni:

- Maria ta, sa ma iertati, dar mai am sa-ti spun niste intamplari pe care n-ai de unde sa le stii si pe care trebuie sa le scrii nesmintit in jalba catre inaltatul imparat, ca sa afle tot si sa poata cumpani bine dreptatea... C-apoi mai ales din pricina asta am venit noi acuma asa de iute, ca primejdia-i mai mare ca altadata!... Acu-i anul, in primavara, pe la sfarsitul lui mai, in vremea cand ne intorceam noi spre casa de la preainaltatul imparat, s-a intamplat o pozna la balciul din Cimpeni. Sa vezi, maria ta, cum si ce s-a intamplat!... La balciul de tara ce-l tinem noi in Cimpeni aveam din batrani privilegiul sa vanda numai Cimpenii bauturi de tot felul, ba inca sa ia si vama de la strainii care ar aduce la targ vreo bautura de vanzare. Carmuirea de la Sibiu insa acum trei ani a arendat dreptul de carciumarit unor armeni care numaidecat s-au apucat si au oprit lumea sa mai cumpere sau sa vanda vreo bautura fara numai de la dansii. Bine, asta-i carciumaritul indeobste. Oamenii au cartit, dar s-au supus. Porunca-i porunca si gata. Acu vine balciul la Cimpeni. Carciumaritul e una, balciul e alta. Pentru balci era privilegiul stravechi al Cimpenilor. Armenii insa nu! Au scos ei bauturi in targ si au trimis slujitori inarmati sa vegheze ca nu cumva sa cuteze cineva a vinde vreo bautura. Slujitorii, obraznici si fuduli, au inceput sa se ia la harta cu targovetii, cu pricina, fara pricina. Pe un nenorocit de taran din Albac, care adusese niste mied de vanzare, l-au luat la bataie si l-au dus in sudalmi si lovituri la ispanul Intze sa-l judece. Alt slujitor alerga calare prin piata si pleznea cu biciul pe cine nu i se ferea din cale, pana ce a calcat pe un taran din Zarand care tocmai isi strangea in dasagi lana cumparata. Omul infuriat a pus mana pe un topor si, ca sa se racoreasca, s-a repezit la un butoi cu vin de-al arendasilor si l-a spart. Alti necajiti si batjocoriti i-au sarit in ajutor si s-au pus sa se razbune pe butoaiele armenilor. Slujitorii si ceilalti lefegii ai arendasilor au luat-o repede la sanatoasa. Gornicii insisi n-au indraznit sa iasa sa potoleasca multimea razvratita, care acuma racnea si umbla sa se arunce la pivnitele arendasilor, sa le verse toate bauturile. Cine stie ce s-ar mai fi intamplat atunci daca primarul din Raul Mare, Dumitru Todea, nu s-ar fi dus sa linisteasca poporul, mai cu porunca, mai cu vorba blanda si sa impiedece vreun rau mai mare. Acu, sa vezi, maria ta, ce-a iesit din intamplarea asta!... Cum s-a aflat la Sibiu despre iuteala de la Cimpeni, indata s-au trimis porunci strasnice sa fie cercetati si crunt pedepsiti toti faptasii. si s-a adunat la Zlatna in mare graba forul dominai, a prins douazecisitrei de primari si jurati din comunele invecinate, i-au aruncat in temnita si i-au chinuit luni de zile pana ce in sfarsit asta-primavara i-au osandit pe toti, pe unii sa fie numai batuti cu vergile, pe altii cu temnita grea, iar pe cativa la moarte. Asa pe Petre Manciu din Secatura, pe Simion Bostan si Andries Pascu din Cimpeni, pe Ursu Gombos din Vidra, pentru ca ar fi atatat poporul si ar fi tinut sfaturi in taina si au luat bani de la oameni ca sa trimita deputatii cu plangere la imparatul. Cel mai crancen a fost insa osandit tocmai Dumitru Todea, cel care potolise norodul. Bietul Dumitru trebuia sa fie intai torturat, apoi sa-i taie capul, trupul sa i-l despice in patru si bucatile sa fie puse in teapa... Provizorul domeniului cerea sa se ia osanditilor dreptul de apel si pedeapsa sa se implineasca indata, mai ales pedeapsa cu moartea, ca, zicea, asa ar fi poruncit guvernul. Spre norocul sarmanilor napastuiti, forul dominai n-a ascultat cererea provizorului si a primit apelurile. Comunele spaimantate si ingrozite au trimis rugaminti la Viena si inaltatul imparat, milosiv ca totdeauna, a poruncit sa opreasca pedepsele pana se vor cerceta mai bine greselile vinovatilor. Degeaba. Numai pedeapsa cu moartea au schimbat-a in temnita pe viata, incolo... si ca sa vezi mai bine, maria ta, cum ni se face noua dreptatea, sa-ti spun ca in osanda am fost cuprins si eu impreuna cu varul meu Petre din Vidra, cu toate ca noi nici macar nu eram acasa, ca de-abia pornisem de-aci de la maiestatea sa, cum prea bine stii si maria ta!... si uite asa se umplu temnitele, iar pe urmele noastre sunt mereu pandurii fara nicio vina decat ca vrem oleaca de dreptate!... Iar comunele ne-au trimis acuma sa ne rugam fierbinte la maiestatea sa sa se indure cel putin de cei care sufera in temnita, chinuiti si urgisiti si nevinovati, sa dea porunca aspra sa-i lase pe la casele lor, sa-si vada de necazuri si de nevoi! si sa ne ingaduie domnii nostri macar sa ne jeluim la picioarele inaltatului imparat si sa nu ne oropseasca asa de rau din pricina ca inimile noastre cauta mangaiere in bunatatea si mila maiestatii sale!

Notarul il asculta cu aceeasi bunavointa, facandu-si chiar insemnari dupa unele lucruri ce i se pareau lui vrednice sa fie puse in jalba catre imparatul. Horia insusi nu ostenea si nici nu contenea cu jelaniile. Cel putin o data pe saptamana astepta rabdator la poarta lui Enyedi, intreba vesti despre maiestatea sa si apoi mai adaoga cate-o poveste ca sa cunoasca domnul notar toate fetele intamplarilor.

Astfel trecu Craciunul, veni anul cel nou 1784. taranul din Albac ajunse obisnuitul casei notarului. De cateva ori i-a dat si de mancare, ba l-a pus sa povesteasca si de fata cu nevasta-sa, o femeie buna ca painea calda si care mereu suspina si lacrima cand auzea despre suferintele oamenilor.

- Sa nu te superi, maria ta - zise apoi Horia intr-o zi - ca esti domn si dumneata, dar nu ma pot stapani sa nu-ti spun: tare s-au inrait nemesii in vremea din urma! Poate ca s-a schimbat si lumea, dar rai sunt si fara suflet! Baremi cu noi romanii se poarta ca si cand am fi vite. Noi nu suntem buni decat la munci, incolo parca nici n-am fi oameni. Vitele chiar o duc mai bine ca noi, ca muncesc si dupa munca lor au de mancare, dar nu platesc biruri si nici nu sufera umilinte zadarnice. in vechime se spune ca oamenii au fost robi. Iaca, maria ta, eu socot ca si robii aveau viata mai omeneasca decat noi. Apoi daca nici legile nu ne apara si nici macar credinta noastra nu e cinstita de stapanii tarii! Vezi, maria ta, in Ardeal sunt stapani si ungurii, si sasii, si sacuii, iar romanii numai iobagi si jeleri si vai de ei, cu toate ca pamantul al nostru a fost si noi suntem cei multi, adica talpa tarii!... Eu am umblat mult, maria ta, si prin tara Ungureasca si pe la noi, si pe-aici printre nemti. Am stat de vorba cu tot felul de neamuri si am auzit multe jelanii si dureri, dar rau si batjocura ca la noi nu-i nicairi in lume, zau asa!... Romanul numai apa n-o plateste si aerul, incolo tot, tot! Ce sa-ti mai spun eu, maria ta, ca esti de prin partile noastre si cunosti lucrurile! Ca la Pasti si la Craciun trebuie sa mergi la curte cu un colac, cu un ulcior, cu o luminare, cu o gaina si, daca ai, fie cu iertare, doi porci, pe cel mai gras tot nemesului il duci, ba de se intampla sa n-ai deloc, pleci la targ si cumperi si-l dai domnului ca altfel nu-i de trait. Sa faci patru zile pe saptamana pe seama domnului, dar baremi sa ai si tu pamant! Dar la noi oamenii n-au niciun sfert de iugher si totusi trebuie sa munceasca patru zile nemesului. si munceste nu doar barbatul, ci si femeia trebuie sa toarca, sa tese panza de in, sa faca horbote, iar daca nu stie ori nu poate lucra destul de bine si pe placul doamnei, apoi trebuie sa plateasca cu bani alta in locul ei. Nici dupa moarte nu scapam, maria ta, ca vaduvii tot ce-a lasat barbatul i se ia, ba o mai arunca si prin temnite si o chinuiesc sa marturiseasca pana la un varf de ac tot ce i-a ramas. Are nemesul vin prost si nu poate scapa de el, indata pune pe iobagi sa-l vanda si daca se strica ori nu se vinde, plateste bietul roman. Ai zece oi, una ti-o ia domnul, si cu oaia iti ia si mielul. Nu, nu, maria ta, am ajuns mai rau ca vitele! De-aceea unii domni nici nu mai injuga vite la grapa, ci iobagi, ca-s mai ieftini!...

Notarul dadea din cap, ca adica da, da, asa e, cunoaste si dansul. Subt diverse forme a auzit mereu plangeri d-astea din Ardeal. Pe el il interesau mai mult ca documente omenesti. Recunostea nedreptatile, dar pe de alta parte se gandea ca asa a fost totdeauna, in toate timpurile si la toate neamurile, ca unii, cei multi, sa munceasca si altii, cei putini, sa huzureasca din munca celor multi. Ar putea fi lucrurile si altfel, ceva mai bine, negresit. El insa nu-i chemat sa schimbe lumea si in niciun caz nu ar vrea sa-si complice viata, dupa ce acum si-a aranjat-o convenabil. Meseria imparatilor este sa-si bata capul cu probleme de-astea. Dealtminteri Iosif II, regele cu palarie, cum il batjocoresc ungurii, numai reforme si imbunatatiri viseaza pentru popoarele sale. Poate ca el are planuri si pentru valahi.

Seara, cand sosea la gazda, Horia nu pregeta sa povesteasca sasului si mai amanuntit necazurile care i-au manat pe-aci. Sasul intelegea mai greu dar tot recunostea ca toate plangerile sunt drepte si asigura pe Horia ca imparatul Iosif, care e genial si iubeste deopotriva toate popoarele imparatiei sale, are sa stearga curand iobagia si in Ardeal, cum a sters-o in Austria si in Cehia. De altfel hangiul avea mare respect pentru Horia, dadea mana cu dansul si nu-l punea la munca, cum ii punea pe ceilalti tovarasi ai lui, ba-l mai cinstea si cu cate-un pahar de vin, mai ales in serile cand n-avea musterii si putea sta la taifas. Iar cand a aflat ca vorbeste si nemteste s-a bucurat mai mult si indata i-a facut cunostinta cu un prieten bun al sau, fost grenadir si acuma nemultumit cu vremile si imprejurarile. Vanjos, bataios, fostul grenadir striga indata:

- Nici popoarele sa nu astepte tot numai de la imparatul! Ca si imparatul e om si face ce poate! Popoarele sa mai puie mana si pe par cand nu mai merge altfel! Dreptatea trebuie cucerita ca o cetate! Ai inteles?

- inteles, cum nu! raspunse Horia cutremurandu-se. si adauga pe urma, cu ochii in tavan, parca ar fi privit in viitor: Omul tot rabda, rabda, pana ce se umple masura si nu mai poate rabda, si atunci... Doamne fereste!

in sfarsit intr-o zi notarul Enyedi il intampina radios:

- Ei, Ursule, poimaine soseste imparatul!... Uite si jalba ti-am facut-o cum m-am priceput mai bine. Sa ai noroc!

Mai trecura doua saptamani si in ziua de intai aprilie, impreuna cu tovarasii sai, Horia a patruns la imparatul Iosif. Pentru ca era acum a treia oara aci si cunostea obiceiurile, astepta linistit sa-i vie ran- dul.

- Ursu Nicula! Iar tu?... Ce doresti?

Era glasul imparatului, bland, cald, parintesc. Horia incremeni. imparatul l-a recunoscut, isi amintea ca a mai fost cu plangeri si-i vorbea romaneste, stricat, dar cu un suras plin de bunavointa. Cu jalba in mana, Horia se uita drept in ochii suri ai monarhului. si, fara sa vrea, in acea clipa, i se parea ca-l vede intaia oara, acum unsprezece ani, la Zlatna, unde sosise calare, cel dintai Habsburg care se milostivise a cerceta

Ardealul si pe romani. Zambea si atunci, in mijlocul multimii de mii de romani, adunati cu plangeri nenumarate. Vazandu-l atat de binevoitor, toata multimea s-a pravalit in genunchi in fata lui, iar dansul, miscat, a strigat pe romaneste: "Scoala, scoala"! si a inceput sa stranga el insusi sutele, miile de jalbe din mainile oamenilor... Coplesit si de amintiri, si de glasul ce-i rasuna mereu in urechi, Horia cazu in genunchi, murmurand:

- Inaltate imparate...





Craisorul Horia - Capitolul 01 - Inaltate imparate!
Craisorul Horia - Capitolul 02 - Vine Horia cu porunci!
Craisorul Horia - Capitolul 03 - De la Ana la Caiafa
Craisorul Horia - Capitolul 04 - Cu voia si porunca imparatului!
Craisorul Horia - Capitolul 05 - Hai, feciori!
Craisorul Horia - Capitolul 06 - A noastra-i lumea!
Craisorul Horia - Capitolul 07 - Cumpana
Craisorul Horia - Capitolul 08 - Vin catanele!
Craisorul Horia - Capitolul 09 - Iuda
Craisorul Horia - Capitolul 10 - Roata


Aceasta pagina a fost accesata de 1121 ori.
{literal} {/literal}