Craisorul Horia - Capitolul 02 - Vine Horia cu porunci!

Craisorul Horia - Capitolul 02 - Vine Horia cu porunci!

de Liviu Rebreanu


2.


Pe la Rusalii se raspandi vestea ca s-au intors deputatii de la imparatul si ca Horia aduce porunci bune. Popa din Albac a si intrebat pe Ion, dar feciorul nu stia nimica, numai ca tatal sau inca nu sosise.

Pe urma, in cateva zile, s-au lamurit lucrurile: cei trei au venit intr-adevar, dar Horia mai zaboveste, ca l-a oprit inaltatul imparat sa-i mai dea niste porunci noi si poate si alte semne ca nimeni sa nu se mai indoiasca despre bunatatea lui fata de norodul romanesc oropsit de domni si de slujbasii carmuirii.

Petre Nicula din Vidra nu mai contenea povestind fel de fel de minunatii, mai cu seama despre audienta la inaltatul imparat. De la dansul s-a aflat intai cat de bine cunoaste imparatul pe Horia, cat i-e de drag si cum s-a bucurat cand l-a vazut, cum i-a zis pe nume si l-a intrebat despre necazurile oamenilor, apoi cat de rau s-a suparat daca i-a spus Horia ca domnii nu asculta poruncile imparatesti si cum s-a jurat ca are sa-i invete dansul omenie si ascultare pe toti... La biserica, la sfarsitul slujbei, dupa ce raspunse la toate intrebarile, adaoga cu glas inaltat si aproape amenintator:

- Ehei, mai fratilor, Horia e craisorul nostru si craisorul imparatului, asa sa stiti! s-apoi daca nici dumnealui nu capata dreptate, inseamna ca a pierit dreptatea din lume si putem sa punem de mamaliga!

Dar nici Vasile Bodoroiu si nici Toma Patrut nu statura cu mainile in san si cu gura inclestata. si ei imprastiara vestea cea buna despre mila imparatului si despre prietenia lui Horia cu preainaltatul, incat din Zarand pana la Balgrad s-au umplut si muntii, si satele, si toate inimile cu nadejdi trandafirii care se impleteau imprejurul lui Horia ca niste cununite de nunta mare. Apoi intr-o seara, tarziu, sosi si Horia in Crangul Feregetului. Lumina alba de luna falfaia peste vai ca un val de mireasa frumoasa. Cele cateva casute imprastiate in crang pareau mici ca niste jucarii. Pe cerul negru clipeau stele rare infricosate de privirea rece a lunei cu obraz batjocoritor. Prin panza de tacere apele Albacului gangureau molesite de somn. Din cand in cand numai cate-un hamait de caine speriat sfartica vazduhul, ca tipetele gornicilor la muncile obstesti, in marginea livezii, inainte de-a trece parleazul, Horia se opri. Trebuia sa-si astampere bataile inimii ostenite de drum si de un simtamant ciudat. O jumatate de an se scursese de cand plecase. Cat s-a zbuciumat in acest rastimp in orasul cu straluciri multe si totusi cat i-a fost de dor mereu de muntii, de saracia si de suferinta de-aci! Se intorcea cu inima mai grea, dar de cum a patruns in muntii proaspat inverziti, sufletul i s-a umplut de o bucurie calda care rascumpara toate grijile.

Traista de piele, umflata cu documente si porunci imparatesti, agatata peste umarul stang, il apasa ca o povara chinuitoare. Sorbind lacom racoarea serii de primavara in fata codrilor unde si-a macinat cincizeci de ani de viata, i se paru ca se intoarce nu de la Viena acasa, ci inapoi in timp pe o carare stramta, cu urcusuri aspre, pe care la fiece pas intalneste cate-o intamplare, cand mai marunta, cand mai insemnata, cand mai trista, cand mai bucuroasa, din insusi trecutul lui. Se simtea la o rascruce hotaratoare unde, ca sa aleaga calea cea dreapta, trebuie negresit sa se uite inapoi. Toate gandurile si toate planurile ce le-a morfolit in cinci saptamani prin straini trebuiesc chibzuite aici, la fata locului, ca o spovedanie. Nu se potrivesc aici socoteli de aiurea. Locurile isi au legea lor plamadita din respiratia pamantului si a oamenilor care sunt si au fost.

ii era sufletul mai insetat acuma cand simtea iar sub picioare glia aspra, salbateca si totusi primitoare care i-a hranit toata viata si mai ales care i-a inflorit copilaria. Fusese slabut, gingas si frumusel ca o fetita in copilarie. S-a desteptat in lume inconjurat de o iubire mare, aproape bolnavicioasa. Era al treilea copil, cei doi dinaintea lui murisera pana a nu implini anul. Parintii il corcoleau mereu infricosati sa nu se prapadeasca si dansul. Fiindca se nascuse intre Craciun si Anul nou, popa il botezase Vasile, dar in casa ii ziceau Ursu, ca prin farmecul numelui sa-i dea mai multa putere de viata. Ursu i-a zis pe urma toata lumea, pana si imparatul. Pe maica-sa a pierdut-o cand era de zece ani si nu si-o aminteste decat ca o frumusete vestita in tot cuprinsul Muntilor Apuseni. Pentru ca i-a semanat mult, gurile rele scornisera ca l-ar fi facut cu un grof ungur care a vazut-o la un balci in Cimpeni si, de dragul ei, a venit la Albac si a stat aci trei luni, tocmai in vremea cand stapanirea trimisese pe tatal sau sa aduca fier de la Hunedoara pentru cuptoarele bailor din Zlatna, lipsind astfel de-acasa sase saptamani. Rau se necajea cand copiii, in batjocura, ii ziceau pui de grof, mai cu seama din pricina tatalui sau pe care-l iubea mai mult decat pe ma-sa si pe care socotea ca porecla aceasta il raneste adanc, desi batranul nu se sinchisea de asemenea fleacuri, ba chiar radea de ele. Om bun ca tatal sau nu s-a mai pomenit in Albac. L-a si plans tot satul cand l-a omorat padurea. Horia avea atunci nouasprezece ani si toate neamurile s-au napustit asupra lui sa-l insoare indata, sa nu stea casa pustie si sa se iroseasca bruma de avere ce-a ramas. El insa s-a impotrivit. Daca ar fi sa se insoare, si-ar alege o femeie pe placul inimii. Are vreme destula sa caute. si pe urma sufletul lui era plin de doruri nelamurite, invatase bine mestesugul de vasar. Cofele, ciubarele, donitele, furcile de tors pe care le lucra dansul erau cele mai frumoase de se minunau oamenii cum poate sa le faca, cum se minunau de altfel si de doinele lui, cantate cu atata inima si glas asa de dulce ca l-au si poreclit Horia. ii placea sa cunoasca lumea si oamenii. Pleca cu vasaria lui cand spre inima Ardealului de la Turda in jos, cand prin Zarand spre Bihor si Arad si Banat. Cutreierand astfel tara cu vasele si doinele lui, ajunse sa aiba cunostinte si sa fie iubit prin toate partile romanesti, iar in sufletul lui sa se adune toate durerile si bucuriile celor multi obiditi.

intr-o primavara - era atunci tocmai de douazeci si patru de ani - pornind cu caruta plina de vase spre Zarand, a poposit in satul Cristior, pe drumul dintre Abrud si Brad. Fiindca il apucase noaptea, a mas acolo, la marginea soselei, in capul satului. A doua zi de dimineata, pe cand se gatea sa plece mai departe si horea un cantec de jale cu glasul lui moale ca o mangaiere, s-a pomenit in fata, parc-ar fi iesit din pamant, cu o domnita frumoasa ca o zana din povesti, subtire si mladioasa ca firul de trestie tanara, cu niste ochi negri, mari si umezi, adumbriti de gene lungi si lenese. Statea pe drumul zbicit si-l cantarea cu o privire uimita de curiozitate. Mai inainte, pe stanga, la vreo suta de pasi, se vedea poarta de fier a castelului familiei Kristsori, cu gardul de zid inalt si cu un sir de plopi batrani care parca strajuiau gradina domneasca. Horia isi intrerupse indata cantecul, isi scoase cuviincios caciula si dadu binete.

- Cine esti tu? intreba domnita scrutandu-l si mai staruitor din ochi.

- Ursu Nicula, domnita, din Albac! raspunse dansul simplu.

Era unica fiica a nobilului Kristsori, Rafaela, alintata si rasfatata de parinti si de cei cinci frati ai ei mai mari. Avea saptesprezece ani si toate capriciile. Cantecul taranului o atrasese cu ritmul straniu si dureros care parca trezise in sufletul ei nostalgii stravechi. infatisarea flacaului cu parul castaniu inchis, lung pana aproape pe umeri, si putin inelat, despartit pe crestet, cu figura bruna arsa de soare, cu trasaturile tari si totusi fine, cu nasul drept, subtire si delicat, cu privirea aprinsa si plina de istetime, cu sumanul negru pe umeri - toate ii aminteau un tablou vechi din sala de arme reprezentand pe strabunul familiei, pe voievodul Boalea, fiul lui Boariu, caruia regele Sigismund, acum vreo patru sute de ani, i-a taiat capul pentru ca l-ar fi jicnit prin vorbe proaste si de ocara, rostite fata de mai multi nobili, in felurite locuri si cu felurite prilejuri.

in vreme ce taranul ii spunea cum se duce cu marfa prin tara s-o vanda si-i arata obiecte ce credea ca o pot interesa, ea se gandea numai la asemanarea ciudata dintre acest iobagiu si stramosul ei. La sfarsit insa ii zise prietenos:

- Cand ai sa te intorci acasa, sa vii la noi la curte, sa ne faci si noua lucruri d-astea d-ale voastre!

Toamna, cum s-a intors de pe drum, Horia s-a dus la curtea din Cristior. Domnita l-a recunoscut si boierul batran l-a tocmit sa lucreze ce-i va porunci domnisoara pana la Craciun... I s-a dat o odaita unde a gasit toate sculele si unde i s-a adus tot materialul de trebuinta.

Niciodata n-a lucrat Horia cu mai mare bucurie, fiindca domnita Rafaela statea in fiecare zi ceasuri intregi sa priveasca cum ciopleste si sa-l asculte povestind intamplari si necazuri din viata iobagilor. Ochii ei mari sorbeau povestile si se umezeau uneori fara sa-si dea seama. intrebase intr-o zi pe tatal ei cum se face ca seamana strabunul din tablou cu omul care lucreaza vase de lemn, si batranul i-a explicat confuz ca nu poate fi vorba de asemanare, deoarece voievodul Boalea chiar de-ar fi fost roman sau asa-ceva, cu siguranta insa c-a fost nobil. Atat de putin convingator i s-a parut argumentul acesta domnitei ca indata a inceput sa viseze pe stramosul familiei povestind pe ungureste aceleasi necazuri ale iobagilor ca si Horia. Iar peste cateva zile, urmarind firul curiozitatii ei capricioase, intreba pe flacau:

- Unde sunt craisorii vostri?

- Vai, domnita, craisorii nostri s-au facut demult unguri si acuma numai in visuri si in basme ii mai intalnim! raspunse Horia cu un suspin care totusi domnitei nu i se paru ridicol.

Aproape de Craciun, cand Horia a ispravit lucrul, Rafaela n-a uitat a mai veni sa-si ia ramas bun de la dansul si i-a intins manusita ei sa i-o sarute. Era calda si moale si catifelata mana ceea micuta si avea un tremur de pasarica speriata, iar la atingerea buzelor taranului, degetele ei fine si subtiri au strans involuntar mina aspra in care se odihneau. si pentru ca de atatea ori vorbisera despre craisori, ii zise si acuma, glumind si cu un suras de zana, ca in povesti:

- Drum bun si sanatate, craisorule!

Vorbele acestea i-au ramas lui Horia in inima ani de zile, si tremurul manusitei calde si zambetul de ispita, isi dadea seama ca visul e primejdios si zadarnic si totusi nu se putea desparti de el. Cateodata se gandea sa intre catana, sa mearga la razboi, sa faca vitejii mari si apoi sa se intoarca triumfator la curtea din Cristior, in fata domnitei. Viata il purta pe caile ei colturoase, dar nu izbutea sa-i alunge din suflet icoanele inchipuirii. Cand se simtea mai amarat, ii venea sa se multumeasca a fi sluga ei toata viata, macar s-o poata vedea uneori si sa-si astampere inima. indata insa intelegea ca asa ar fi pe vecie osandit si nu i-ar mai ramanea nicio speranta... isi facea drum sa treaca mai des prin Cristior, tot cu gandul ca are s-o vada cel putin. Intra in vorba cu satenii si-i intreba despre boieri ca sa ajunga sa afle despre ea. Totdeauna putea sa se bucure caci oamenii o iubeau si o blagosloveau fiindca era buna si vorbea romaneste ca si dansii.

Asa au trecut multi ani, pana ce odata a aflat, parca din vazduh, ca domnita Rafaela se marita. in ziua nuntii s-a dus si el la Cristior, s-a amestecat in multimea de iobagi care asteptau trecerea alaiului domnesc, pe doua randuri, in straie de sarbatoare, pe ulicioara bisericii. in ajun plouase si mai ramasesera ici-colo petece de noroi. Toata lumea stralucea de fericire, numai el tremura cuprins de friguri. Apoi, din freamatul multimii, simti ca se apropie nuntasii. Zari pe mireasa, toata in alb, cu ochii plecati si cu un fior de multumire pe obraji. Se sprijinea de bratul tatalui ei... si deodata, chiar in fata lui, se opri sovaind. Jos, in calea ei, era o balta de noroi peste care nu putea trece si in care iarasi nu putea calca ea, cu pantofiorii albi de matasa. O clipa a tinut sovairea si nici n-a observat-o nimeni afara de Horia care urmarea fiece miscare a miresei, parc-ar fi fost vorba de mantuirea sufletului sau. si astfel, inainte sa bage de seama altcineva, el isi smulse de pe umeri sumanul de sarbatoare si-l arunca peste noroiul din calea domnitei. Se facu o rumoare. Batranul Kristsori, cu barba putin carunta, arunca o privire de multumire taranului cavaler. Mireasa insasi intoarse ochii cu un suras. De-abia atunci ochii ei mari intalnira privirea lui trista. El intelese ca l-a recunoscut si pe buzele ei i se paru ca citeste o soapta: "Craisorul!" Apoi ea a trecut inainte lasand pe suman doua urme de pasi de porumbita.

Horia a plecat degraba, fara sa mai astepte sfarsitul. ii era inima ca plumbul. Vedea ca acuma s-a prabusit visul lui nebunesc. A mai umblat cateva saptamani nauc si apoi s-a insurat. Era de treizeci si trei de ani si se simtea batran. si-a gasit nevasta in Calata. N-a iubit-o si, luand-o, si-a zis in sine ca se razbuna pe soarta.

Un rastimp sufletul i-a fost gol de orice nazuinti. Traia de azi pe maine ca toata lumea, prins numai de grijile marunte ale vietii. Pe urma nemultumirea i s-a ingramadit atat de mult ca iar a inceput sa fie urmarit de ochii domnitei. Dar acuma numai cu mustrare si dispret incat ii starneau manie si indignare. ii aparea mereu si din ce in ce mai staruitor intrebarea: adica de ce romanul sa fie numai sluga, vesnic sluga, sa slujeasca pe toti, sa fie asuprit si batjocorit si batut de toti? tara asta-i romaneasca si totusi romanii sunt slugi in tara lor.

De-atunci nazuintele si straduintele i s-au inchegat intr-o tinta nelamurita. Iobagii romani, oriunde se aflau, erau fratii lui pentru care totdeauna era gata sa sara sa-i apere. Batranii povesteau ca toate pamanturile au fost ale romanilor in vechime si ca strainii, profitand de blandetea si rabdarea poporului, incetul cu incetul i-au luat toate drepturile pana ce l-au facut sluga. Prin urmare numai dreptate sa fie si atunci se va indrepta si viata romanilor.

- Vrem dreptate! a inceput sa spuna dansul oamenilor.

si a inceput s-o caute si s-o ceara oriunde se ivea prilejul. Ravna lui a indemnat si pe altii incat azi dorul de dreptate mocneste in toate casutele iobagesti. Pana acum cativa ani, oamenii nici macar a se jelui nu indrazneau. si iata ca azi plangerile au ajuns la imparatul! Iar acum doi ani, cand deputatii au pornit la Viena, mosul Gavrila Todea, de optzeci de ani, cel batut pentru ca fusese la Sibiu cu jalba norodului, a strigat cu glas tare in fata oamenilor:

- Tu sa fii craisorul nostru, Ursule, si sa ne castigi dreptatea intreaga macar de-ar fi sa ne omoare pe toti.

La intoarcere nu l-a mai gasit pe mosneag. Murise. Dar cuvintele lui i-au ramas infipte adanc in suflet. A patra oara aducea acuma porunci de indreptare de la imparatul. Daca insa nici de data asta nu se va face dreptate?... Printre pomii infloriti din livada pluteau inchipuiri alburii de aburi ca niste stafii. Una parea ca se apropie mereu, ispititor. Cand o privi mai bine, se infiora caci avea infatisarea domnitei care i-a incalzit odinioara inima. in aceeasi clipa ii rasuna in urechi:

"Dreptatea nu se cerseste! Dreptatea se cucereste!"

Se spaimanta si-si facu cruce. Vedenia nu mai era. Nu-si dadu seama daca glasul a venit de la inchipuirea de aburi ori a rasarit din adancimile sufletului sau si s-a ridicat ca o porunca. in urechi ii tiuia neincetat glasul staruitor, cu aceleasi cuvinte, si cand trecu parleazul, si cand batu in usa casei. Fiindca nu raspunse nimeni, cauta cheia si-si deschise singur. in odaie nu era nimic schimbat, parca numai azi dimineata ar fi plecat de acasa. Feciorul trebuie sa fie pe la fata lui Ion Matiesu. Tinerete! stia de dragostea baiatului si ar fi fost bucuros sa-l vada insurat si asezat. Daca ar fi avut si el in tinerete norocul sa intalneasca iubirea, poate ca azi nu i-ar tipa in urechi vorbele acelea staruitoare. Pentru dreptatea altora si-a ucis fericirea lui. De sase ani nevasta-sa, cu copilul cel mic, a fugit la parintii ei, la Calata. Nu s-a putut impaca cu ticalosirea zi de zi a casei lor. I-a imputat mereu ca a ajuns de rusinea satului, ca sunt mai nevoiasi decat tiganii, ca se surpa casa peste ei... El recunostea in sine ca asa este, cicaleala ei il supara totusi. Ar fi vrut ca baremi ea sa-i simta si sa-i pretuiasca zbuciumarile. Cand a plecat, trantind usile, cu copilul cel mic de mana, a lasat-o sa se duca si nici pe urma n-a mai chemat-o inapoi. Pentru viata lui avea nevoie sa fie slobod in toate privintele...

A doua zi era dumineca si Horia a coborat in sat. A ascultat intai slujba si apoi, in fata bisericii, oamenii l-au inconjurat sa le spuie cum a umblat si ce-a adus de la imparatul. in vreme ce se sfatuia cu satenii, din cancelaria comunala, din colt, a iesit primarul Maca vei Bota, inalt, burtos si falos, si a venit drept la dansul, zicandu-i:

- Na, Ursule, bine ca ai sosit, ca am porunca mare de la ispan sa te duc indata la Cimpeni, sa-i povestesti si dumnealui ce porunci ti-a mai dat imparatul!

Rase dispretuitor si puse mana pe bratul lui in semn ca l-a si arestat. Horia se smuci aspru si raspunse:

- Mai omule, vezi-ti de treaba si lasa-ne pe noi in pace, ca eu n-am nicio socoteala cu domnii tai si nici la inaltatul imparat nu m-au trimis dansii, ci oamenii acestia de omenie si dumnealor trebuie sa le dau socoteala ce am facut, iar nu altuia!

Primarul se burzului:

- Ba eu am sa te duc, Ursule, macar de le-ai supara tu oricat de rau! Porunca-i porunca si eu n-am sa calc poruncile nici de dragul tau si nici de dragul nimanui!

Se apropie de Horia, dar un barbat mai voinic il imbranci incat se clatina si ajunse tocmai in mijlocul multimii, de unde apoi fu aruncat afara in ghionturi necunoscute. Furios, primarul vru sa se repeada totusi la Horia. intalni insa deodata atatia ochi amenintatori, ca se razgandi, se intoarse si pomi inapoi spre cancelarie, strigand in gura mare:

- Asa?... Ei lasa ca eu ti-s popa de-acu incolo, frate Ursule! N-ai vrut sa asculti de vorba buna, ai sa stii de frica! Te-am acoperit eu pana acuma, dar lasa pe mine!... Mi-o platiti voi cu totii!

- Ce sa-ti mai platim, ca doar ti-am platit de mult peste cincisprezece mii de zloti si inca nu ne-ai dat socoteala! zise Horia batjocoritor.

Toata lumea izbucni in ras.

- Lasa ca va dau eu voua socoteala, n-aveti grije! adaoga primarul din fata cancelariei, amenintand cu pumnul.

Atunci Horia, cu o sclipire ciudata in ochi, spuse celor dimprejur:

- Apoi nu-i nimica, oameni buni, ca avem noi porunci de la preainaltatul imparat pentru toate potaile!





Craisorul Horia - Capitolul 01 - Inaltate imparate!
Craisorul Horia - Capitolul 02 - Vine Horia cu porunci!
Craisorul Horia - Capitolul 03 - De la Ana la Caiafa
Craisorul Horia - Capitolul 04 - Cu voia si porunca imparatului!
Craisorul Horia - Capitolul 05 - Hai, feciori!
Craisorul Horia - Capitolul 06 - A noastra-i lumea!
Craisorul Horia - Capitolul 07 - Cumpana
Craisorul Horia - Capitolul 08 - Vin catanele!
Craisorul Horia - Capitolul 09 - Iuda
Craisorul Horia - Capitolul 10 - Roata


Aceasta pagina a fost accesata de 880 ori.
{literal} {/literal}