Craisorul Horia - Capitolul 09 - Iuda
de Liviu Rebreanu
9.
Miercuri dimineata tot Albacul, nu numai barbatii, ci chiar femei si copii, se stranse in fata bisericii, la incrucisarea drumului dinspre Cimpeni cu cel catre Arada, in preajma podetului de peste paraul Albacului. Noaptea fusese aspra, zapada inghetase, precum inghetate de mult erau si apele Ariesului si ale garlei. Subt cizmele si opincile multimii ce tropaia mereu de ger, zapada scrasnea si lucea in scanteieri colorate subt lumina razelor reci ce cadeau piezis din cerul senin.
De azi-noapte, de cand sosise Horia de la Cimpeni, satul fierbea. Se vorbea ca vin catane multe cu tunuri sa prefaca in cenusa Albacul, ca Horia pleaca iarasi la imparatul sa se planga si impotriva catanelor care s-au dat de partea domnilor... Se mai spunea apoi ca pretutindeni catanele pun pe oameni in lanturi, fie vinovati, fie nevinovati, si-i trimit la Balgrad sa-i traga de vii in teapa ca pe Ursu Uibaru. Batranii povatuiau pe cine-i asculta sa fuga in munti cand vor veni catanele, ca sa scape de primejdie.
Acuma, fiindca vremea trecea si craisorul nu se arata, incepura alte vorbe: ca Horia a si plecat de azi-noapte spre Scarisoara, singur, sa-si piarda urma, ca si cei care l-au insotit pana aci s-au imprastiat de n-au ramas decat vidrenii inadins ca sa amageasca lumea si sa insele pe cine ar cerca sa se tie dupa Horia, mai cu. Seama ca si gornicii sunt pe-aici, prin multime.
Apoi deodata se facu tacere mare parca ar fi cazut o porunca din cer. Pe portita ograzii iesi Horia cu Closca "imbracati gros, cu cojoacele lungi, cu pusti in spate si cu lanci in mana in loc de bat. Popa Gheorghita ii petrecu in capul gol pana in mijlocul ulitii. Aici trebuira sa se opreasca. Oamenii se imbulzeau in jurul. Lor, sa-i vada, sa le auda glasul de despartire.
- Na, oameni buni, ramaneti, sanatosi! striga Horia. Cu voce tare sa-l auda cat mai multi.
- Dumnezeu sa-ti ajute! raspunsera domol mai multe glasuri.
O femeie inaltuta, imbrobodita pana la gura, cu niste ochi mari, negri si adanci, tinand de mana un copil de vreo sase ani, se zvarcoli prin multime pana ce ajunse in fata lui, apoi, izbucnind in lacrimi, se pleca si-i saruta mana.
- Tu esti, Rafila? zise Horia, mangaind-o pe cap. Na, taci si nu plange, ca bun e Dumnezeu si n-are sai ne lase!
Era nevasta lui Dumitru Todea, cel inchis de-atata vreme in temnita de la Galda. stergandu-si lacrimile cu coltul naframii, murmura amar:
- Doamne, Doamne, rau ne-ai mai pedepsit, Doamne!
- Taci mulcom, muiere, taci ca dreptatea, trebuie sa iasa! mai spuse Horia, intorcand insa capul ca si cand ar fi vrut sa-si ascunda o induiosare.
Preotul Gheorghita, care cercetase multimea din ochi, se apropie de dansul si-i sopti sa nu plece singur ca-s toti gornicii aici si s-ar putea sa fie ispititi a-l urmari. in loc de raspuns Horia il saruta pe amandoi obrajii, zicand:
- Hai sa mergem, ca-i tarziu!
Apoi tot astfel imbratisa pe Petre Nicula din Vidra, si pe Ionut Dandea din Bucium, caruia ii curgeau lacrimile siroaie desi incerca sa zambeasca, si pe Da vid Avram, si pe Iacob Todea si pe Toma Gligdr si pe Pavel Bocu, toti din Vidra, si pe Vasile Sgirciu cel tinerel, nepotul lui Closca din Selistea Abrudului, si pe Iacob Zafu, si pe David Onu Surdu din Musca, si pe Toader Berindei din Cimpeni, si pe Toader Catana din Bistra...
Un baietan veni cu doi cai, isi facu loc prin multime. incalecara indata. Horia isi mai roti privirea asupra norodului. in minte ii ramasese vorba preotului despre gornici. ii vazu pe toti. si pe Ion Matiesu din Arada, cu care poate totusi sa se incuscreasca daca va scapa feciorul din prinsoare, si pe stefan Trifu, cel cu ochii rai intepatori si mustata spana, si pe cei doi feciori ai lui Andrei Neagu, si pe Nutu Matiesu, si pe Gheorghe, fratele mai mic al lui Ion Matiesu. Erau amestecati printre oameni si se purtau ca si ceilalti. Raspunse acuma preotului, tare, sa-l auda si ei:
- D-apoi gornicii nu-s frati cu noi si de necazuri si de bucurii?... si tocmai fratii sa cerce a ne vinde ca
Iuda?
Se intrerupse, caci George Nicula, nepotul sau, il apucase de mana, zicand:
- Unchiasule, eu vreau sa te intovarasesc oriunde te duci, chiar si pana la imparatul!
Horia se infiora auzindu-l, parca l-ar fi zgariat pe inima. si, dupa o clipa de sovaire, ii spuse blajin:
- Lasa, George, ca ne ducem noi si singuri... Hai, Closcut!
Pornira in pasul cailor, fara se uite inapoi, pe drumul mai putin batatorit, spre Arada. Cand cotira dupa coasta, Closca zise ingandurat:
- Eu nici nu mi-am luat ramas bun de la nimeni, nici macar de la nevasta-mea, saraca... Dar poate ca-i spune nepotu-meu cum am plecat!
Horia nu raspunse. Era bucuros ca s-a ispravit cu bine despartirea si ca au iesit toate cum le-a planuit. Nici nu mai voia sa se gandeasca inapoi, si ca sa se fereasca de amaraciune, si ca sa-si pastreze toate puterile pentru viitor. Deocamdata trebuia sa li se piarda urmele. De aceea n-a primit pe nimeni sa-i insoteasca mai departe si nici n-a spus nimanui, nici celor mai credinciosi tovarasi de cruce, unde vor merge si ce au sa faca. Chiar Closca nu stia nimica.
- Ne abatem oleaca pe-acasa pe la mine, frate Closcut - zise dansul de-abia cand ajunsera la cararea ce suia spre Crangul Feregetului.
Acolo ii astepta Iacob Topa si Cirstea Nicula. Pe ei doi ii alesese Horia sa-i fie de paza si de ajutor. Azi-noapte trimisese pe Iacob la Cirstea, sa-i dea de stire sa se pregateasca.
Nici nu avura a zabovi deloc. Cei doi stateau gata, in tinda, cu dasagii plini de merinde pentru o saptamana. Cirstea isi luase si pusca, sa fie la caz de trebuinta.
- Na, inainte, feciori! striga Horia fara macar sa intre in casa.
Descalecara si dadura drumul cailor, sa se intoarca singuri acasa cand ii va cuprinde foamea. Trecura prin tinda, incuind usa pe dinauntru si iesind prin dos. Coborara spre drumul Aradei pana la marginea padurii, apoi pe albia unui parau, ca sa se stearga urmele pasilor, urcara pe coasta, in desisul de mesteceni. Ajunsera gafaind greu in varful dealului si urcara pe creasta mereu, pana intr-o poiana de unde se zarea in vale satul. Zapada poienii era calcata. Se vedea ca umblasera oameni. Soarele trecuse de amiazi. Un copac pravalit, chiar la marginea poienii, era curatit de omat, semn ca se mai odihnise de curand cineva. Se asezara si ei, sa poposeasca putin si sa pranzeasca. Iacob Topa, inainte de-a porni mai departe, zise linistit:
- Dumneavoastra sa va lasati numai in grija mea, ca eu va duc intr-un loc unde nici pasarile cerului nu va pot descoperi. E cam departe, tocmai pe Ciusdia din codrul Scorogetului, dar stiu ca acolo aveti sa fiti ca acasa. Am stat asta-vara cu oile acolo si mi-am facut o coliba boiereasca si ascunsa de treci pe langa ea si nici nu bagi de seama...
Horia si Cirstea cunosteau locurile si se sculara aproape deodata, Cirstea spunand cu ingrijorare:
- Apoi sa nu mai zabovim, ca ziua-i mica si calea lunga!
Era om cam de varsta lui Horia, var cu dansul, putin sperios, dar foarte tacut si credincios.
- N-ai grije, bade Cirstea, ca doara n-om merge noi azi pana acolo, ca ne-ar apuca noaptea prin paduri si poate sa dea dihaniile peste noi. Pana se insereaza bine, tocmai sosim la stana certegenilor, ca nu-i asa departe, si om ramanea sa ne hodinim si sa ne incalzim, iar maine de dimineata om porni mai departe!
incepu sa fulguiasca usor. Se bucurara ca li se acopera pasii. Mersera voiniceste pana la stana certegenilor, masera acolo si a doua zi, aproape pe inserat, ajunsera la Ciusdia tocmai cand se porni o ninsoare mai manioasa, cu vant vijelios care le scutura in spinare toata zapada inghetata pe crengile copacilor.
- Na, unde ti-e coliba, Iacobe? intreaba Horia, obosit, vazand ca se afunda tot mai tare prin niste rape pe ale carora margini se clatinau moliftii batrani cu radacinile intinse in gol ca niste gheare de balauri.
- Uite-o colo! zise Iacob razand si aratand la cativa pasi. Degeaba vi-o arat, ca n-o poti vedea... Veniti dupa mine!
intre radacinile unui brad urias, invaluite cu crengi pe care se asternuse muschi bogat, era intr-adevar o vizuina mare cat o tinda de om cu stare. Feciorul dadu la o parte o craca uscata, asezata odinioara de dansul ca sa astupe intrarea, si striga vesel si mandru:
- Ia, mai poftiti si pe la noi, oameni buni! Se strecura insa el inainte si, pana sa se catere si ceilalti dupa dansul, aduna in mijloc niste frunze uscate ramase de asta-vara, le acoperi cu gateje subtiri, scapara din amnar si aprinse repede un foc peste care mai arunca si vreo doua cioate ce-i cazura la indemana. Iesi apoi sa adune uscaturi prin apropiere, sa poata face o flacaraie buna, sa-si dezmorteasca cu totii oasele degerate.
in curand se innopta. Apucara sa stranga un morman de lemne, sa le ajunga. Valvataia focului umplea coliba, raspandind o caldura placuta. imbucara cate ceva si se intinsera pe jos si adormira, avand grije insa fiecare, cand se trezea, sa mai arunce cate-o buturuga pe foc "sa nu se treaca.
- Numai cu apa e mai greu - adaoga a doua zi Iacob - ca trebuie s-o aducem tocmai de la stana noastra, ca acolo-i un izvor bun. Nu-i departe, dar e tare rau drumul!
A treia zi tot Iacob spuse ca Cirstea Nicula ar fi bine sa plece inapoi in sat, sa mai vada ce-i pe-acolo si sa mai aduca merinde, sa nu ramana. Aici fara de-ale gurii, ca iarna e. Greu sa gasesti ceva pe-aici. Apoi, cand se va intoarce Cirstea, va pleca dansul. si asa cu randul si cu saptamana vor putea iesi din iarna cu bine.
Horia adaoga doar ca ar trebui cu totii si pe rand sa stea si de straja, sa nu se intample totusi sa dea peste dansii cineva fara veste si sa-i ia ca din oala. Catanele au sa inceapa sa-i caute si prin munti, cand vor vedea ca nu-i pot gasi. Adevarat ca din partea lor mare grije n-ar fi ca, daca nu cunosc locurile, n-au sa afle niciodata nici macar urme de fiare, necum de dansii. Dar in cele din urma s-ar putea sa porunceasca oamenilor sa-i caute, care umbla prin munti ca prin gradinile lor, sau chiar gornicii care cunosc si mai bine toate ascunzisurile, si atunci s-ar ivi primejdia.
Pe cand Cirstea Nicula pornea spre Albac, fireste pe alta cale, Horia insusi iesi la panda, cobori pana la stana, cerceta imprejurimile cu de-amanuntul, mai aduna si vreascuri pentru foc... Apoi urma Closca, apoi Iacob.
Seara povesteau pana tarziu despre toate intamplarile, faceau planuri si legau nadejdi. Se hotari si Horia sa astepte aici pana se va potoli toata framantarea din tara, pana se vor retrage iarasi catanele, iar pe urma sau va incerca sa ajunga la imparatul, sau va porni din nou lupta, asa cum ar fi trebuit sa porneasca dintai, asupra verii si in toata tara deodata.
Closca insa era mereu posomorit si nu se mangaia ca nu si-a putut lua ramas bun de la Marina lui. Avea presimtirea ca nu va mai vedea-o niciodata. Lacrima. Apoi deodata o suduia cumplit pentru ca n-a cautat ea sa-l intalneasca, fiindca ea ar fi putut mai lesne, dar se pare ca ea nu l-a iubit cu adevarat, de aceea se jura ca, de-ar fi sa moara, n-are sa-i lase macar un zlot gaurit...
Cirstea Nicula se intoarse peste sase zile cu o multime de vesti. La Albac au venit, indata dupa ce a plecat Horia, sumedenie de catane si au umblat din casa in casa si au rascolit peste tot dupa craisorul. Baremi casa lui numai ca n-au daramat-o. Au fost si la Arada si prin toate catunurile, dar n-au stat si s-au intors la Cimpeni. Se trimit totusi mereu patrule prin munti sa caute pe Horia si pe tovarasii lui. Se crede c-ar fi vreo suta de oameni impreuna cu dansul. Lumea zice ca padurarul Melzer din Abrud, cel care a impuscat acum trei ani pe feciorul cel mare al lui tilos, s-ar fi legatuit ca el are sa prinda pe Horia macar de-ar fi ascuns in fundul pamantului si ca ar fi chemat la Arada pe toti gornicii, sa le tagaduiasca marea cu sarea daca i-or da ajutor. Muierea lui Dumitru Todea i-a spus ca George Nicula s-ar fi imbiat si dansul sa dea ajutor padurarului, nu stiu daca e adevarat, ca prea ar fi ticalos. De altfel se zvoneste ca imparatul a pus trei sute de galbeni pe capul lui Horia, ca sa ispiteasca si pe romani sa-l prinda. Ce-o fi adevarat, nu poate sti, dar e sigur ca in Arada sunt vreo treizeci de catane care tot dau tarcoale Scorogetului. Din partea lor insa pot dormi fara grije.
stirile acestea spulberara deodata sperantele celor doi capitani. Trebui Iacob sa sara ca nu trebuiesc ascultate toate minciunile babesti.
- Lasa, craisorule, ca va aduc eu vestile cele adevarate! zise feciorul cand sa plece in sat Nu-i nici diavolul asa de negru cum spun oamenii! Numai sa luati seama pe-aici pana ma intorc eu!
Era vineri, in ajunul Craciunului nemtesc. Gerul se mai inmuiase. stirile lui Cirstea, invechite, nu mai pareau atat de mohorate.
- Apoi cum sa nu caute - zise Horia intr-un timp - ca stiu ei, domnii, ce-i paste, daca nu ne omoara pe noi! Dar lasa ca nici noi nu suntem de mamaliga si nu le-am face pofta cu una cu doua!
Dumineca toata noaptea ninse, incat luni dimineata Cirstea, dand sa porneasca de straja si sa aduca apa, de-abia putu sa iasa din coliba, caci zapada aproape, astupase iesirea... Cum ramasera singuri, Closca, parca de mult l-ar fi strans de gat, intreba lacom:
- Mai frate Horia, frate de cruce, spune-mi rogu-te, ca nu mai pot rabda, de ce n-ai vrut tu sa arati catanelor poruncile care ti le-a dat imparatul ca sa ne faca si pe noi catane si sa stingem pe unguri? Ca de-ar fi vazut catanele scrisul imparatului, cum ar mai fi cutezat sa se mai bata cu noi si sa ne oropseasca dimpreuna cu domnii?... Uite, asta nu pricep, frate Ursule, si mult ma roade gandul ca...
- D-apoi crezi tu ca pe mine nu ma roade? il opri scurt Horia ca si cand ar fi asteptat de mult intrebarea. Of, Doamne, muncitu-m-a si pe mine de-ajuns si m-a chinuit, dar trebuie sa tac si sa ma perpelesc asa, macar de-ar fi sa ma sfasie in bucati cu clestele inrosite!
isi trase in poala traista de piele, batuta cu tinte galbene, ce o purta si acum mereu in spinare, si scoase manios un teanc de hartii, urmand:
- De cate ori m-am ispitit sa le arat, cum ti le-am aratat si tie, macar ofiterului cela care venise atunci la Cimpeni. I le-am aratat pe toate celelalte, stii bine, dar pe astea n-am putut, frate Closcut!... N-am putut, ca si de le-as fi aratat, n-ar fi crezut nimeni!... imparatul mi le-a dat in taina si in taina trebuie sa le tin pana la moarte! Ca daca ispraveam cu bine ce-am inceput, apoi nu mai era trebuinta sa le aratam nimanui, iar cand s-au intors rau lucrurile, chiar imparatul ar fi spus ca-s numai amagiri de-ale mele! Uite asa, frate Closcut, uite asa!
Closca, neputincios, scrasni intre dinti o sudalma.
- Acuma insa zadarnic ne perpelim, fratele meu de cruce! adaoga dupa un rastimp Horia mai amar. Acuma numai imparatul poate sa ne mantuiasca dupa ce s-o mai potoli fierberea. De aceea oi cerca sa ajung iar in fata lui si sa-i dau inapoi poruncile si sa-i cer altele mai bune!
in clipa aceasta se auzi zgomot de pasi la intrarea colibei. Cum Horia se intrerupse si vari repede in san hartiile, Closca murmura nepasator:
- Trebuie sa fie Cirstea cu apa!
Dar nici n-apucara sa ispraveasca, si auzira un glas strain mormaind:
- Buna hodina, oameni buni!
in vreme ce Horia intoarse capul sa vada cine e, Closca se uita dupa arme. Amandoua pustile erau razimate dincolo de palalaia de foc din mijlocul colibei, impreuna cu lancile, alaturi de dasagii cu merinde, in deschizatura intrarii insa se ivi Nutu Matiesu, la spatele caruia sclipeau ochii intepatori ai lui stefan Trifu. Pasira inlauntru amandoi cu pusti pe umar, iar dupa dansii venira si feciorii lui Andrei Neagu, de asemenea inarmati.
- Umblati dupa vanat, mai oameni? intreba Horia, linistit, fara a se fi miscat din loc.
- Apoi musai sa umblam, ca trebuie vanat pentru catane si nu gasim nimic macar ca am si inghetat de cand tot umblam! raspunse stefan Trifu, frecandu-si mainile.
- Asezati-va si voi sa va mai incalziti, ca foc avem, slava Domnului, numai altele de-am avea! zise Horia uitandu-se pe rand la toti patru pana ce se asezara imprer jurul focului, stefan Trifu langa dansul cu un fecior al lui Neagu, iar Nutu Matiesu langa Closca, cu cellalt fecior.
Cateva clipe tuspatru isi frecara mainile intinse spre flacari, tacuti, uitandu-se numai la foc. Closca, dupa ce ii cerceta din ochi si i se paru ca n-au venit cu rautate, intreba deodata ce mai vesti sunt prin sate si cum o mai duc bietii oameni acuma ca s-a ispravit rebelia si au venit inapoi ungurii si pe deasupra puzderia de catane.
- Vai de capul nostru - raspunse Nutu, tot cu fata spre foc, dar cu coada ochiului la Horia - ca numai bietii oameni stiu cat rabda! si cum sa nu se jeluiasca daca-i atata amar de catane in toate satele, ca oamenii mai mult prin paduri stau, fugiti si ingroziti de dansii!
- Lasa, Dumnezeul lor de catane, ca le facem noi si lor de petrecanie curand de tot si-i bagam in...! sudui deodata Closca, cuprins de manie parca s-ar fi aflat chiar in fata dusmanilor.
Iar se auzi afara zgomot de pasi, dar nu mai avura timp sa intrebe, caci stefan Trifu se si sculase in picioare, zicand hotarat:
- Na, mai oameni, voi trebuie sa veniti cu noi la Zlatna, ca asa-i porunca!
Closca avu un inceput de miscare sa sara in picioare pe care insa i-o curma glasul lui Horia, foarte linistit:
- Apoi noi am vrut sa ne ducem la inaltatul imparat, dar daca-i porunca asa, ne-om duce si la Zlatna, ce sa facem!
Vorbind, vari mina dreapta in san sa scoata hartiile ce le ascunsese. Gornicii se speriara ca si cand s-ar fi asteptat sa scoata pistoale.
- Da ce mai stati, mai feciori? racni stefan Trifu, punand mana pe beregata lui Closca si rasturnandu-l pe spate.
Horia izbuti sa scoata teancul de hartoage din san si-l azvarli in foc tocmai cand Nutu Matiesu il apuca de piept, silindu-se sa-l tranteasca la pamant. Urma o vanzoleala de gafaieli, de injuraturi printre dinti, de porunci scurte, inconstiente ce-si aruncau unii altora... De-afara atunci intrara spaimantati si nestiind ce se petrece, Ion Matiesu cu Gheorghe, fratele lui Nutu, si cu George Nicula, nepotul lui Horia.
- Unde-i funia, mai Onule? striga Trifu. Hai, puneti mana si voi, sa-i legam degraba!
Peste cateva minute Closca era legat cu coatele la spate si, de aceeasi funie, mana dreapta a lui Horia.
- Sus, sus si afara, ca nu-i vreme de stat! striga iarasi stefan Trifu, cu glas de caprar biruitor.
Se ridicara toti in picioare. Nutu Matiesu si feciorul cel mic al lui Andrei tineau capetele funiei cu care erau legati cei doi prinsi.
- Nu era nevoie sa va mai truditi degeaba - zise acuma Horia, indreptandu-si cojocul cu mana sloboda, linistit ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic - ca doara v-am spus ca mergem cu voi unde vreti!... Dar frumos nu e ce faceti, macar ca sunteti gornici si aveti porunci! Sa va ajute Dumnezeu dupa sufletul vostru!... ca alta n-am ce zice!
- Na, destula vorba! facu Nutu, cautand sa-si ascunda sfiala subt un glas aspru.
Closca numai atunci vazu pe George Nicula, cu niste ochi holbati cine stie de ce. Intr-o pornire nestapanita de scarba il scuipa drept in fata, mormaind cu dispret:
- Iuda!
stefan Trifu ridica bratul sa-l loveasca si sa apere astfel pe George. Cu bratul in sus ramase o clipa, apoi, parca s-ar fi razgandit, racni manios:
- Hai, afara, afara, nu mai stati ca prostii sa dea peste noi tovarasii talharilor!
Pe cand ceilalti ieseau din coliba, el isi aduse aminte ca Horia a zvarlit in foc niste hartii adineaori si se uita dupa ele. Nu mai vazu nicio urma. Dar vazu armele si dasagii si opri pe Gheorghe Matiesu sa le ia, iar el are sa duca dasagii.
Coborara cu totii spre stana. Pe zapada proaspata, ninsa abia azi-noapte, se vedeau foarte bine toate urmele pasilor. O coliba de barne adaposti la stana pe gornici si pe cei doi prinsi. Pana sa bea apa cu totii si sa rasufle, stefan Trifu se sfatui cu Nutu Matiesu sa trimita pe George Nicula in sat, la Arada, sa cheme catanele, sa le dea in primire lor pe Horia si sa scape de grije. Le era frica sa nu intalneasca vreo ceata de tarani de-ai craisorului si nu numai sa le smulga din mana prizonierii, dar chiar sa-i omoare pe cei care au cutezat sa-i prinda.
- Dar pe Cirstea Nicula unde l-ati lasat mai
Gheorghe? intreba deodata Trifu, speriat, aducandu-si aminte de paznicul peste care dadusera chiar aici, la stana, si pe care-l chinuisera pana ce le-a aratat locul unde stau ascunsi capitanii.
- Apoi o fi fugit! raspunse nepasator Gheorghe Matiesu. Ca noi l-am pazit de-ajuns, dar daca am vazut ca nu mai iesiti din coliba, ne-am temut sa nu va fi omorat acolo si l-am lasat pe Cirstea si ne-am dus sa vedem ce-i!
Trifu se spaimanta de tot. Era sigur ca Cirstea a alergat sa cheme intr-ajutor mai multi oameni si sa scape pe Horia. Chema deoparte pe George Nicula si-i porunci sa se duca repede dupa catane. Nutu socoti insa ca tot mai bine ar fi sa nu astepte aici prea mult, ci sa coboare in vale pana la casa lui din hotarul Aradei, ca-i mai aproape de sat si nici nu vor fi in primejdie, caci nimeni n-are sa stie ca sunt acolo.
Chiar asa facura si, fara a mai pierde vreme, pornira in jos si dupa-amiazi sosira la casa lui Nutu Matiesu. Atatara focul si se odihnira. Numai George Nicula a trebuit sa coboare mai departe, sa dea de stire catanelor.
Dupa ce se mai dezmortira, stefan Trifu lua traista lui Horia si o cerceta si gasi intr-insa sapte hartii cu porunci imparatesti, condei, creion, ceara rosie si pecetea lui. Apoi cauta pe Closca si afla la dansul sase zloti, in sfarsit scormoni prin desagi, scoase pe masa toata merindea si se ospatara dintr-insa toti dimpreuna, zicandu-le linistit si cu glas de gluma:
- Putem sa mancam aci laolalta ca pe urma de voi are grije stapanirea!
Aproape de sfintitul soarelui sosi un ofiter foarte tanar cu cincisprezece soldati, luara la mijloc pe cei prinsi si coborara in Arada si trasera la primarie, unde mai erau pe-atatea catane cu inca un ofiter. Aici fierarul ii astepta cu lanturi grele pregatite pentru amandoi. Ofiterii supravegheara cum ii incatuseaza la maini si la picioare, apoi, impreuna cu doi ostasi de paza, ii incu- iara chiar in cancelarie lasand si in tinda patru oameni de straja care sa se schimbe din doua in doua ceasuri.
Cei doi ofiteri ar fi dorit sa plece cat mai grabnic cu prizonierii, nesimtindu-se tocmai. in siguranta cu numai treizeci de soldati intr-un sat unde, pana ieri tot, norodul a fost cu trup si suflet, de, partea lui Horia. Dar nici plecarea imediata nu era fara primejdii, caci trebuiau sa treaca cu convoiul tot prin sate de rebeli in care nu stiau daca este armata destula, riscand sa fie napaditi de tarani si sa le scape din maini capeteniile rascoalei, prinsi cu atata truda. Pentru orice eventualitate trimisera un raport scurt comandamentului din Abrud, cerand porunci.
Astfel ramasera si marti in Arada, luand toate masurile de siguranta. Neprimind niciun ordin in cursul zilei, se hotarara sa plece totusi cu prizonierii, pe raspunderea lor, miercuri dimineata, pe drumul de tara, incadrati de toti oamenii ce-i aveau. Seara tarziu ajunsera la Cimpeni, fara nicio incurcatura. Se infatisara imediat locotenent-colonelului Schultz care era tocmai la cina. Colonelul sari de la masa, ii imbratisa incantat, porunci sa-i aduca indata prizonierii, sa se convinga daca sunt ei si apoi sa-i inchida sub paza foarte puternica, pana a doua zi cand va lua masurile trebuincioase dupa imprejurari.
Schultz ar fi vrut bucuros sa-si faca un titlu de glorie din prinderea capilor rascoalei, mai cu seama ca el luase parte de la inceput la potolirea si combaterea miscarii. isi si pregati un raport bogat despre peripetiile arestarii, socotind chiar sa ia un interogatoriu preliminar abil prizonierilor pe care sa-l anexeze ca un trofeu. Planul i se incurca insa cand, a doua zi, ofiterii ii spusera ca au raportat la Abrud despre prinderea lui Horia si mai cu seama cand, pe la amiazi, primi ordinul sa trimita pe cei doi prizonieri, cu escorta puternica, astfel ca vineri dupa-amiazi sa soseasca la comandamentul grupului de represiune...
De pe la amiazi pe piata Abrudului se imbulzea o multime pestrita de curiosi, asteptand sosirea lui Horia, vestita poporului prin batai de tobe, ca o intamplare vrednica de toata cinstea si bucuria. Ferestrele ce dadeau spre piata se pregateau sa poata fi deschise repede cand va aparea convoiul, sa ingaduie si fetelor mai simandicoase sa se desfete vazand pe capitanii iobagilor in lanturi.
O patrula de graniceri secui, cu armele pe umar, cu caciulile pe ureche, se plimba agale, facand inconjurul pietii, schimband vorbe de saga cu orasencele tinere care se simteau magulite de atentia uniformelor pompoase.
in vreme ce femeile de rand ocarau pe valahi si in genere pe toti iobagii si taranii salbateci, barbatii discutau grav despre intamplarile razmeritei, isi aminteau momente de teroare din zilele cand orasul a fost jefuit de romani si mai cu seama de obligatia de-a se boteza in legea iobageasca. Cei mai severi criticau metoda inadmisibil de blajina a autoritatilor si indeosebi a militarilor de-a trata pe rebeli ca pe niste oameni, cand in realitate ei nu sunt decat barbarii cei mai fiorosi, care nu merita protectia legilor, ci numai teapa si roata. Un proprietar de mine de aur, foarte roscovan si foarte burtos, incepu chiar sa strige in gura mare ca, de-ar exista justitie adevarata in tara asta, cei doi talhari ar trebui dati pe mana poporului, indata ce vor sosi, ca sa-i sfasie in bucati.
Era aproape trei dupa-amiazi. Cineva, venind pe ulicioara bisericii, aduse stirea ca convoiul a intrat in oras. Nerabdarea spori. Se facu o ingramadire la gura strazii principale si trebui sa intervie patrula de graniceri sa redeschida calea... si in sfarsit aparu un ofiter calare, comandantul escortei. Cei mai marunti din multime se inaltara in varful picioarelor sau se inghesuira sa patrunda mai in fata. Ferestrele se deschideau grabite. Undeva se sparse un geam cu un zgomot strident silind multe capete sa se intoarca enervate.
Convoiul inainta greoi. Horia si Closca erau inconjurati de soldati, incat de-abia se vedeau. in mijlocul pietii insa rasuna o comanda scurta si trupa se opri, parca inadins spre a multumi curiozitatea poporului. Zidul de catane dimprejurul prizonierilor se largi. Aparu inaintea multimii Horia, cu spinarea adusa, cu fata brazdata de truda, cu lanturi de car in maini si la picioare, iar in dosul lui, Closca imbatranit si zdrobit... Cateva femei pornira a huidui pe ungureste. Atunci insa un batran inalt, cu plete lungi ninse, striga romaneste catre cei dimprejur:
- Iaca, au pus ghearele acuma si pe bietul Horia si pot sa-l manance fript, nu i-ar mai ierta Dumnezeu din ceruri!
O unguroaica grasa si rosie, suflecata ca o bucatareasa harnica, se catrani urat si se rasti la batran:
- Ba sa-l mancati voi pe Horia, ca voi l-ati poreclit craisor si v-ati falit cu dansul!
Un grup de unguri dimprejur aproba cu zel apostrofa femeiei. Batranul insa raspunse amenintator:
- Luati seama, mai ungurilor, ca nu se stie cum se invarteste roata norocului si poate sa platiti amar ce faceti acuma!
Patrula de graniceri era tocmai alaturi. Strajamesterul auzi amenintarea si puse mana indata pe batranul revoltat, intreband:
- Cum te cheama?
- Ion Popa Crisanuta din Bistra!
- Na, sa vii cu noi sa te spovedesti! adaoga strajamesterul, facand un semn patrulei care-l inconjura indata si-l scoase din multime.
intamplarea cu batranul insa trecu nebagata in seama. Lumea era cu ochii si cu gandul la cei doi prizonieri. Closca, pusese capul in piept, obosit de toate Horia, dimpotriva, privea cu ochii rataciti peste multimea din ce in ce mai zgomotoasa. Apoi deodata ochii lui se aprinsera de o lucire stranie si ramasera pironiti asupra unei ferestre din care se uitau la dansul doua capete de femei. Erau vreo douazeci de pasi pana la fereastra si totusi vedea bine ochii mari si umezi in care simtea caldura domnitei de odinioara si care, chiar acuma, ii mangaiau inima si-l faceau sa uite si suferintele, si umilintele trecute si viitoare.
- Mama, se uita la tine Horia! zise deodata glasul de argint al fetei. Tu nu vezi?... El e cel care ne-a salvat deunazi, in Bistra, din mainile iobagilor, nu-i asa?
- Da, el e... - murmura femeia foarte moale, fara sa intoarca ochii; si adaoga dupa o mica pauza, mai domol, mai induiosata, ca pentru sine: Craisorul!
Craisorul Horia - Capitolul 01 - Inaltate imparate!
Craisorul Horia - Capitolul 02 - Vine Horia cu porunci!
Craisorul Horia - Capitolul 03 - De la Ana la Caiafa
Craisorul Horia - Capitolul 04 - Cu voia si porunca imparatului!
Craisorul Horia - Capitolul 05 - Hai, feciori!
Craisorul Horia - Capitolul 06 - A noastra-i lumea!
Craisorul Horia - Capitolul 07 - Cumpana
Craisorul Horia - Capitolul 08 - Vin catanele!
Craisorul Horia - Capitolul 09 - Iuda
Craisorul Horia - Capitolul 10 - Roata
Aceasta pagina a fost accesata de 1973 ori.
