Craisorul Horia - Capitolul 10 - Roata
de Liviu Rebreanu
10.
Saptezeci de graniceri secui pornira in zorii zilei de Anul nou 1785 din piata patrata si pustie a Abrudului, sa escorteze pe Horia si Closca pana la Balgrad. Ningea cu fulgi lenesi, moi, tacuti. Cismele soldatilor se scufundau in zapada proaspata, fara zgomot, parc-ar fi umblat in puf. Numai lanturile celor doi prizonieri scanceau inabusit tarandu-se.
Ninsoarea noptii stersese liniile seselei. Ofiterul calare, in capul convoiului, se temea sa nu se rataceasca si la fiecare cotitura oprea sa se orienteze, lasand pe oameni sa mai rasufle. Drumul insa era greu, cu urcusuri repezi. Se facu amiazi pana sa ajunga in varful muntelui si fara sa fi intalnit macar un suflet de om. Granicerii asudau si injurau. Un caprar mustacios isi blestema soarta care l-a pedepsit sa n-aiba odihna nici macar in ziua de Anul nou din pricina unor talhari pe care mai bine i-ar fi spanzurat unde i-au prins, in loc sa-i poarte cu alai ca pe niste grofi. Cativa soldati incepura sa suduie pe cei doi prizonieri, in vreme ce altii ii compatimeau.
Tocmai seara, pe intunerec, sosira in Zlatna, rupti de oboseala. Comandantul garnizoanei incerca sa afle de la prizonieri vreo taina deosebita spre a-si castiga meritele in fata comisiei speciale de judecata ce astepta la Balgrad.
- Sunt niste scelerati fara pereche! declara ofiterul cand isi dadu seama ca se trudeste in zadar.
A doua zi convoiul pleca inainte. Soldatii, odihniti, erau mai veseli. Caprarul mustacios avusese chiar ragaz sa faca o coroana de nuiele, in forma de roata, pe care, in momentul plecarii, o puse in capul lui Horia, strigand:
- Uite craiul valahilor!
Granicerii facura mare haz de gluma caprarului. Pana si ofiterul rase pe sub mustati, incantat de istetimea oamenilor sai.
Astfel drumul de la Zlatna la Balgrad, desi mai lung, il facura in mai putina vreme. Fiind dumineca, prin satele romanesti iobagii se uitau lung dupa catanele multe care insoteau doi bieti romani cu lanturi la maini si la picioare. Caprarul glumet insa avea grija sa le explice in batjocura:
- Horia!... Craiul vostru!... Uite, Horia!
inainte de-a intra in Balgrad ofiterul porunci caprarului sa arunce coroana din capul prizonierului. Chibzuise in sine indelung asupra acestei probleme si, pentru orice eventualitate, hotari ca-i mai bine sa se pastreze seriozitatea cuvenita, chiar daca e vorba numai de un talhar valah.
Convoiul trecu pe strada principala a orasului pana in piata mare unde o multime manioasa si galagioasa astepta pe capii taranilor. Erau, in afara de gloata obisnuita care casca gura, mai cu seama marunti nobili rurali, fugiti aci de groaza iobagilor rasculati. Umplusera Balgradul si Aiudul cu vaietele si plangerile lor in speranta unor despagubiri care sa-i salveze din mizeria in care, cei mai multi, se aflasera inainte de rebelie. injurau cumplit, racneau si se repezeau asupra convoiului parc-ar fi vrut sa sfasie pe prizonieri impreuna cu escorta lor. Multimea ii intovarasi pana subt poarta cetatii unde o garda militara puternica puse capat pornirilor razbunatoare risipind pe galagiosi.
Comandantul convoiului decaleca tantos in fata pavilionului galben in care se afla generalul. Stranse mainile catorva ofiteri, incantat parc-ar fi raspuns la felicitari, si pe urma intra sa-si faca raportul.
in mijlocul granicerilor cei doi prizonieri stateau zdrobiti de osteneala, nemiscati, privind cu ochii goi care parca nu vedeau nimica.
Dupa un rastimp, comandantul escortei reaparu insotit de un ofiter mai batran. Prizonierii avura o tresarire ca si cand ar fi fost multumiti ca a venit sfarsitul. Dar cei doi ofiteri se oprira pe scara pavilionului, vorbind, aratand deseori spre ei si parca mai asteptand ceva. in cele din urma sosi un grup de soldati sa primeasca pe Horia si Closca. Ofiterul cel batran dadu mana cu cel de la graniceri, facu un semn soldatilor care inconjurasera pe prizonieri si porni cu ei spre poarta pe subt care tocmai intrase convoiul in cetate. Patru oameni incadrara pe Closca si urcara pe parapet pana deasupra portii, la celula in care avea sa fie instalat impreuna cu doi soldati de paza inlauntru si alti doi afara.
- Na, Horia, sa ispravim si cu tine! zise ofiterul intorcandu-se singur la soldatii ce ramasesera subt poarta cu craisorul.
Rostise cuvintele acestea atat de blajin ca Horia ridica ochii si mormai:
- Dumnezeu sa va dea sanatate...
Pornira inapoi pe drumul maturat de zapada, traversand incinta cetatii, coborand pe langa catedrala catolica, pana la poarta cea noua dinspre miazanoapte. Langa camaruta corpului de garda patrunsera intr-un gang intunecos, al temnitelor. Cea dintai usa pe dreapta era deschisa, asteptandu-si omul. Ofiterul intra in celula, se uita imprejur, la gratiile groase cat bratul, de la ferestruica dinspre santul de aparare. I se paru tot in ordine si zise scurt catre Horia:
- Na, aici...
Doi soldati instruiti ramasera cu prizonierul, usa de stejar se inchise. Afara ofiterul mai spuse ceva soldatilor de paza.
- Of, Doamne, multumescu-ti ca am ajuns si aici! murmura Horia suspinand.
Se lasa in colt, gramada, parca picioarele nu i-ar mai fi putut purta trupul. Gemu cateva minute in nestire. Cei doi paznici se uitau la el nedumeriti. Aveau porunci strasnice sa nu vorbeasca nici intre ei, nici cu prizonierul. Se plictisira insa curand, mai ales din pricina gemetelor care nu mai conteneau. Erau sasi. intai vorbira intre ei, in soapta, sa nu-i auda cei de-afara si sa-i parasca. Se simteau mandri ca pazesc pe Horia a carui faima umpluse Ardealul pana in cele mai proaste catune. Dar omul nu le facuse impresia ce o asteptasera dansii. Li se parea slabut, neputincios, urat, murdar, pe cand ei crezusera ca trebuie sa fie o namila fioroasa care sa manance numai tocana de carne de ungur si in fata caruia sa inghete chiar si catanele. Ca sa-si astampere nedumerirea, unul intreba:
- Trebuie sa fii tare trudit?... Veniti de departe?
- Ba numai de la Zlatna - zise Horia incet, sfarsind cu un oftat.
- Apoi nu-i asa departe...
- Nu, dar lanturile aestea... s-apoi de-o saptamana suntem tot pe drumuri si tot prin omat si tot flamanzi... Dar asa ne-a fost scris se vede!
Din gura paznicilor afla Horia ca imparatul a trimis anume pe niste grofi si generali nemti care sa-l judece pe dansul dupa dreptate si ca nu l-a lasat pe mana domnilor ca sa-l sfasie...
Cuvintele acestea fura ca un balsam pentru sufletul lui Horia. isi ascunse bucuria, sa nu observe soldatii, dar inima lui iar se umplu de nadejdi. Cei doi paznici incercara sa-l descoase si ei: daca-i adevarat ca a vorbit cu imparatul, ca imparatul i-a poruncit sa starpeasca pe nobili, cum se spune? Horia dadu raspunsuri in doi peri. De o saptamana toata lumea cauta sa-i smulga taine si lucruri; de-abia s-a putut feri, multumindu-se sa declare ca nu stie nimic, ca n-a vazut nimic...
Un lacatus veni mai tarziu sa verifice catusele prizonierului si sa le ajusteze eventual. Paznicii sasi fura inlocuiti cu doi secui, tineri, morocanosi, tacuti. Horia se ghemui in coltul lui si se sili sa adoarma.
Nu izbuti sa inchida ochii toata noaptea, desi simtea crancen oboseala in toate madularele. Ajuns in sfarsit la o tinta, gandurile lui, hartuite fara odihna vreme de o saptamana, cautau singure sa se limpezeasca, sa alunge toropeala, sa priveasca in fata intamplarile. Era obisnuit sa chibzuiasca si sa stea de vorba cu sufletul sau.
Din clipa cand gornicii l-au surprins in coliba de pe Scorogetul, n-a avut decat un singur simtamant: ca asa trebuia sa se intample, ca numai astfel se putea ispravi... Se mira in sine cum n-a intrevazut el de la inceput acest sfarsit, adica cum nu l-a stiut lamurit, caci de presimtit l-a presimtit mereu. si totusi nu-i parea rau de ce s-a facut. isi zicea ca acuma a ajuns zvonul pretutindeni despre necazurile si dorurile romanilor si vor trebui sa se gandeasca cei mari sa le lecuiasca.
La dansul insa nu s-a gandit deloc si nici nu s-a intrebat ce-i poate aduce ziua de maine. Nici macar visul cu capitanul iobagilor din poveste nu l-a mai avut. O saptamana incheiata n-a facut decat sa se inchida in sine. La fiecare popas a trebuit sa sufere cate-un interogatoriu. Fiecare ofiteras se credea indeajuns de istet sa-i smulga taine. La Abrud l-au tinut mai toata noaptea cu intrebari si ademeniri si cu ghionturi si cu sudalmi. Colonelul tinea mortis sa aiba si meritul unui interogatoriu deplin lamuritor, dupa ce avea izbanda de-a fi reusit sa-i prinda pe amandoi corifeii, in Zlatna l-au pus fata in fata cu feciorul sau Ion, intemnitat acolo de cateva zile. Dar feciorul, ca si dansul, nu stia nimica.
Era sigur ca aci, in Balgrad, va trebui sa indure un nou sir de intrebari inainte de-a i se hotari soarta. Vestea cu judecatorii trimisi anume de imparatul schimba deodata infatisarea lucrurilor. Daca imparatul vrea sa faca intr-adevar dreptate, atunci...
Nu indraznea sa mearga pana la capat cu sperantele, precum pana azi n-a mers pana la capat cu gandurile negre. isi dadea seama ca intamplarile acestea trebuie sa aiba o incheiere, ca usa trebuie sa se inchida peste ele, dar nu vroia sa se gandeasca la incheiere si nici nu putea.
in trei zile se obisnui cu temnita. Soldatii se schimbau mereu si, fiindca se nemereau si guralivi, afla intamplarile de-afara, nu numai din cetate, dar si din oras si din tara.
Se asteptase de a doua zi sa inceapa procesul sau cel putin cercetarile cu dansul. N-a inceput nimic. S-a mirat. O clipa a avut chiar falfairi de noi nadejdi. De la paznici insa a auzit pricina: contele Iankovits, comisarul imparatului insarcinat cu represiunea rascoalei si cu linistirea spiritelor, e bolnav in pat, fara sorti de a se face bine mai curand de opt zile... Peste opt zile, cand sa inceapa investigatiile, se imbolnavi generalul Papilla, ajutorul contelui. Alta amanare.
in sfarsit dupa trei saptamani, intr-o marti seara, profosul temnitei, un strajamester bine hranit, anunta pe Horia sa ia seama sa se curete frumos ca maine are sa mearga la judecata in fata inaltei comisiuni aulice. Parca i-ar fi spus ca maine poate sa plece acasa, atat de mult se inviora Horia si toata noaptea, ca un copil, se gandi cum sa se prezinte mai bine inaintea judecatii. Spre multumirea lui, strajamesterul ii trimise dimineata un soldat sa-l rada si sa-l tunda, ca sa nu se sperie comisia de mutra lui salbatacita.
in clipa cand intra in sala de judecata si cand vazu pe contele Iankovits simti deodata ca orice sperante sunt de prisos si sa sfarsitul nu poate aduce decat moartea cea mai crancena. Nimica nu-i indreptatea simtirea aceasta ciudata. Sala era calda, prietenoasa. La un birou scump, incarcat cu hartoage, sedea un domn batran, carunt si la par si la mustati si la barba, cu o privire linistita, aproape binevoitoare. Langa el, in picioare, un general uscativ, inalt, sever ca infatisare, dar bland la vorba. Horia auzise despre el, in inchisoare, ca ar fi chiar roman. Amandoi il privira lung, cu o vadita curiozitate. in vreme ce la alta masa niste scriitori ii verificau semnalmentele, domnii vorbira chiar despre dansul: contele Iankovits observa ca n-are deloc o infatisare banditeasca, cum se astepta dupa povestirile lumii; dimpotriva i se parea inteligent si simpatic.
- Altfel nici n-ar fi putut avea influenta asupra poporului - adaoga contele batraneste, ca o explicatie pentru sine.
Interogatoriul incepu indata. Generalul ii punea intrebarile si-i atragea mereu atentia sa se uite la domnul conte cand raspunde.
Tocmai fiindca avea presimtirea ca totul e in zadar, Horia recurse iarasi la tagada simpla, incapatanata. Dupa cel dintai asemenea raspuns, contele ii spuse aspru ca negand nu inseamna a se apara. Sunt zeci de martori si sute de dovezi despre vinovatia lui. Marturisind sincer, barbateste, in afara ca ar fi o atitudine vrednica de un om de treaba, ar folosi descoperirea adevarului intreg care sa inlature zvonurile murdare ce si-au facut drum in lume. Avertismentul fu zadarnic, Horia ramase neclintit la tagadele lui si numai cand generalul starui sa nu abuzeze de bunavointa comisiei, zise foarte linistit:
- Apoi, maria voastra, eu as vrea sa vorbesc cu inaltatul imparat ca sa-i spun tot din fir in par, ca majestatea sa ne cunoaste necazurile si nevoile!
Amandoi domnii se uitara la el aproape consternati. si ei, ca toata lumea, cunosteau zvonul despre complicitatea imparatului. Contele Iankovits isi redobandi sangele rece si ruga pe generalul Papilla, care facea si oficiul de talmaci; sa intrebe cum isi inchipuieste acuzatul ca majestatea sa s-ar cobori sa stea de vorba cu dansul acum mai ales cand a savarsit atatea ticalosii de s-a spaimantat o tara intreaga?
Horia insa nu mai raspunse. Cu cat se uita la cei doi domni cu infatisarea buna, cu glasurile blande, cu atat simtea mai lamurit ce trebuie sa vie. Ba la sfarsitul audientei mirosul de carne arsa, care-l suparase odinioara in vis, incepu sa-i abureasca in nari atat de puternic, parca undeva, aproape, un om ar fi fost prajit de viu, incat se minuna ca nud aude si vaietele.
Iesind, in anticamera, dadu ochii cu Closcut, tuns, ras si el ca pentru sarbatoare. N-au mai putut schimba nicio vorba de cand au fost prinsi. Se intelegeau si din ochi. in privirea lui de-acuma a citit toate gandurile care se framantau in sufletul sau.
Peste cateva zile fu chemat din nou in fata judecatii, cu noi intrebari si cu aceleasi raspunsuri. Horia insa se simtea din ce in ce mai linistit si mai impacat. Din clipa cand si-a dat seama ca trebuie sa moara, orice grije i-a pierit. Nici de dureri si nici de moarte nu i-a fost frica niciodata. s-apoi isi aducea mereu aminte ca demult, dinainte de-a fi inceput a se zbuciuma pentru altii, si-a zis cu hotarare ca ar indura moartea cea mai cumplita numai sa stie ca astfel s-ar face dreptate si romanilor... Amaraciune ar fi avut doar ca pe urma razmeritei s-ar putea sa fie si mai rau pentru oamenii oropsiti. Dar cumpanind toate bine si indelung isi zicea ca mai rau nu poate sa fie. intai pentru ca toate relele au fost incercate pe spinarea romanilor si deci anevoie s-ar putea nascoci vreo rautate noua; pe urma rebelia a aratat lumii intregi ca e o racila mare aici care nu mai poate dainui caci altfel focul nu se va stinge de tot niciodata. Poate ca va mai fi un rastimp de rastriste, vor suferi unii ca si dansul, dar pe urma va sa vie si inceputul vindecarii.
Apoi intr-o zi, un soldat paznic ii spuse ca a fost prins si Crisan si, adus aci, e inchis sub cladirea cea veche unde fusese mai de mult garda. Abia sosit, l-au si chemat la judecata si ar fi spus tot, verde, fara a tainui nimica, incat s-au si speriat domnii de atata francheta. Despre asta se convinse si Horia insusi caci, la a treia ascultare a lui, cum tagaduia ceva, i se scotea in fata marturisirea lui Crisan. I se parea si firesc din partea fostului soldat sa spuna tot ce stie. Dar daca ar face si el astfel, cine stie ce s-ar intampla?
Peste cateva zile insa, ca din senin, fu instiintat ca trebuie sa plece undeva. Strajamesterul insusi nu stia unde si pentru ce. Asa a venit porunca. si in ziua de 5 februarie fu pornit, impreuna cu Closca, subt paza unei escorte de soldati, pe jos, la drum. Tocmai cand ajunsera in Vintul de jos intelese: s-au raspandit zvonuri ca Horia se afla, ce e drept, in Balgrad, dar nu in temnita, ci ca oaspe al generalului... Spre a dovedi lumii ca Horia si Closca sunt in lanturi si tratati cum merita raufacatorii, contele Iankovits i-a trimis prin satele de pe Mures, sa fie aratati poporului in halul in care sunt aievea. Asa apoi au fost purtati zece zile de la Vint in jos prin sibot, Bintint, Orastie pana Ia Deva, iar de-acolo inapoi, pe celalalt tarm al Muresului, prin soimus, Bobalna, Geoagiu, Inuri, Vulperu. Pretutindeni iobagii erau chemati sa vada pe Horia si Closca in lanturi ca talharii, sa le treaca pofta de-a se mai ridica impotriva ungurilor si a domnilor, oricine i-ar indemna si ori cu ce i-ar ademeni...
Pe drum, in vreme ce erau batjocoriti in fata oamenilor, Horia totusi a auzit ca tocmai in ziua cand i-a pornit pe dansii de la Balgrad, in Zlatna a fost o sarbatoare mare ca sa rasplateasca stapanirea pe cei sapte care l-au prins pe dansul si pe Closca. A fost chiar guvernatorul tarii si le-a impartit cate optzeci de galbeni fiecaruia si le-a mai dat hrisov ca pe viitor sunt scutiti de iobagie. De asemenea a mai daruit treizeci de galbeni si o medalie protopopului Adamovici care l-a prins pe Ursu Uibaru. Au fost adusi oameni la serbarea aceasta din toate comitatele de prinprejur si din toate satele care au luat parte la rascoala, ca sa se minuneze cu totii cum sunt rasplatiti cei credinciosi carmuirii.
- Asa or fi chemati oamenii si cand m-or omori pe mine ca sa vada cum sunt pedepsiti cei care umbla dupa dreptate - isi zise Horia.
De-abia se aseza din nou in celula lui ca un paznic ii si spuse cum ca Crisan s-a spanzurat in temnita cu curelele de la opinci, ca s-au facut cercetari sa se afle cum s-a putut intampla asa ceva si ca strajamesterul a si fost pedepsit foarte aspru pentru ca nu i-a pus de paza si inlauntru.
- Ia seama, sa nu faci si tu vreo pozna d-astea ca-i vai de sufletul nostru! incheie soldatul, infricosat, dar cu un zambet omenesc.
De altfel Crisan nici asa n-a scapat de pedeapsa, caci a fost osandit sa fie tarat afara din cetate si acolo trupul lui sa fie taiat in patru bucati care sa se puie pe roate, in satele unde a facut mai multe faradelegi. si osanda s-a implinit intocmai, acum trei zile.
Horia isi cunostea de-acuma soarta si o astepta tot atat de linistit. in temnitele din Balgrad stia ca se mai afla peste o suta de oameni inchisi, mai cu seama dintre cei ce au fost fruntasii rebeliei. Cu cat va fi mai crancena osanda lui, cu atat poate sa scape mai usor ceilalti.
Mai fu ascultat de trei ori, confruntat cu multime de oameni - si se margini mereu a raspunde ca nu stie nimica. A sasea oara cand fu chemat, i se spuse ca e pentru ultima oara. Din nou generalul ii ceru sa spuie adevarul caci numai asa poate nadajdui sa aiba o pedeapsa mai blanda; tagada lui va fi socotita ca o ticalosie mai mult peste cele ce le-a savarsit, precum s-a dovedit din sutele de marturii ale unor oameni de treaba cat si ale complicilor lui. Mai darz ca oricand, Horia repeta ca e nevinovat, nu stie nimica, n-a facut nimic. Atunci contele Iankovits se ridica in picioare, urmat de toti cei prezenti, si declara solemn ca acuzatul Ursu Nicula zis Horia va fi judecat si condamnat ca tulburator al ordinei publice daca nu va aduce dovezi puternice de nevinovatie fata de marturiile grave ce s-au ridicat impotriva lui in cursul procesului. O clipa Horia ingalbeni ca si cand s-ar fi aflat inaintea calaului. Apoi raspunse potolit:
- Dovezi impotriva marturiilor nu pot aduce, dar vinovat nu ma simt cu nimica, iar pentru rebelia care s-a intamplat ma rog in genunchi la maria voastra sa-mi ingaduiasca sa vorbesc cu inaltatul imparat...
Enervat, contele porunci sa fie scos afara acuzatul si nici sa nu se mai faca mentiune in procesul-verbal despre cererea lui necuviincioasa si ofensatoare pentru maiestatea sa.
Peste doua zile, in dupa-amiaza de 26 februarie, trupele cetatii fura insirate in fata pavilionului garzii, Horia si Closca, incadrati de cate patru soldati, fura adusi in fata trupelor, apoi generalul cobori, inconjurat de ofiteri, si trambitele sunara prelung. Generalul facu un semn, un ofiter iesi in fata acuzatilor si le citi nemteste osanda. Era ger mare si osanda lunga. Ca sa nu inghete degetele soldatilor pe arme, generalul intrerupse citirea o clipa si ingadui trupelor sa asculte in repaos urmarea. Apoi maiorul Ortmayer, cel la care fusese odinioara Closca dupa dreptate, scoase din buzunarul mantalei o foaie de hartie si, apropiindu-se de cei condamnati, le citi sentinta si pe romaneste ca sa o priceapa. Amandoi ascultara neclintiti, privind numai foaia de hartie din mana ofiterului. Cand ajunse spre sfarsit, maiorul ridica glasul:
"Prin urmare Horia, altfel numit si Ursu Nicula, si Ion Closca, dovediti a fi pe de o parte raufacatori cumpliti care au savarsit omoruri si pradaciuni, iar pe de alta parte turburatori indrazneti ai linistei si sigurantei publice, in conformitate cu Codul penal theresian, articolul 62 despre turburari si razvratiri, si articolul 90, despre talharii, pentru crimele acestea vor fi dusi la locul obisnuit de supliciu si acolo li se vor frange cu roata toate membrele corpului, incepand de jos in sus, anume intai lui Ion Closca si apoi lui Horia altfel numit si Ursu Nicula, si in acest chip vor fi trecuti din viata la moarte; trupurile lor se vor despica si taia in patru bucati, capul si partile corpului urmand a fi puse pe roate la incrucisari de drumuri in comunele unde au savarsit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile si intestinele lor vor fi ingropate in locul supliciului.
Sentinta aceasta s-a dat la 26 februarie 1785 ca o pedeapsa mult meritata pentru ei, iar pentru altii asemenea lor ca sa o aiba drept pilda si infricosare."
- Ati inteles? intreba pe urma maiorul.
- inteles - raspunsera amandoi deodata si parca cu acelasi glas slab.
Generalul facu alt semn. Trambitele sunara iarasi. Osanditii fura dusi in celulele lor, trupele se retrasera in cazarmi si in curtea cetatii se facu liniste.
Horia nu simtise frigul cat a tinut citirea osandei. Numai cand s-a pomenit iar in celula lui, i s-a parut ca se inabusa de caldura. S-a asezat jos, tacut, fara sa se uite macar la cei doi soldati care il compatimeau. Nu-si mai aducea aminte din sentinta nimica, parca ar fi auzit cuvinte straine, fara inteles. in suflet insa simtea tot si, ca sa-si aline sfasierea, incepu sa morfoleasca rugaciuni, inchinandu-se mereu si batand matanii. Murmura vorbele, dar in inima lui ruga pe Dumnezeu numai sa-i daruiasca puterea si taria sa indure tot ce va veni fara frica si fara cutremur, asa precum a indurat toate pana azi.
Apoi spre seara isi redobandi linistea, atat de mult ca paznicii vorbira cu dansul despre moartea lui ca si cand ar fi fost vorba de ceva obisnuit si chiar fara insemnatate. Un soldat ii spuse ca, de vreo doua luni, a venit la Balgrad un calau foarte iscusit, anume Grancea Rokoczy care a fost inainte calau oficial la Sebes. Se zice ca a fost adus inadins pentru ca va avea mult de lucru aici cu rebelii si va putea castiga mai bine; de-aceea si-a luat si doi ucenici, de asemenea invatati in toate tainele si apucaturile meseriei. Horia recunoscu ca un calau bun e mare lucru, deoarece s-au vazut intamplari cand osanditul n-a putut fi omorat din pricina calaului care nu-si cunostea mestesugul cum trebuie... Soldatii, feciori tineri, marturisira ca ei n-au vazut inca nicio executie cu roata, ba unul din ei nu vazuse niciun fel de executie, nici macar o tragere in teapa. Horia, umblat prin lume, le povesti o intamplare cu unul frant cu roata la Cluj, demult... Povestirea lui facu pe un paznic sa exclame:
- Doamne, macar de-as fi de serviciu si in ziua executiei!
Exclamatia parca-i dezmetici pe toti trei. Toti isi adusera aminte ca e vorba de moartea unuia dintre ei si se rusinara. Nu mai zise nimeni nimica si convorbirea se incheie cu oftari. intai ofta Horia, apoi paznicii pe rand...
A doua zi, pe la amiazi, veni in celula lui Horia preotul Nicolae Ratiu. Horia il cunostea desi nu-l mai intalnise de cativa ani. Era popa din Maerii Balgradului, vestit ca om sfant si de omenie. Vazandu-l acuma, io se cutremura: poate ca a sosit clipa si inca nu i-au spus... Preotul il linisti cu minciuna pioasa ca nu se stie inca ziua cea grea, desi el stia bine ca pentru maine dimineata a fost hotarata executia. Totusi, fiindca viata ii atarna azi numai de un fir de par, a venit, cu ingaduinta mai-marilor, sa-i fie de ajutor si sa-i culeaga dorintele cele din urma, cum se cuvine crestineste. Sufletul lui Horia se inmuie in fata preotului. si, dupa ce ii asculta cuvintele de imbarbatare, intocmira impreuna testamentul astfel:
"Horia Vasilie, policra Nicula Ursu. Anii vietii sale 54. Muierea lui Ilina, feciori: Ion 14, Luca 6 ani. La toate cele nu stie nimic. Oamenii care l-au prins: Maties Nutu, Maties Onu, frate-sau Gheorghie, Trifu stefan, a lui Neagu Andrei doi feciori, Simion cu frate-sau; ii iarta cu toata inima. Nicula Ion a neamtului, mesterul care a facut biserica in tizeri, 44 de florinti am fost chezas si eu am platit la fibirau din Zam, numele lui Sambo Danila. La suteu Toader din Ciucea, si sade la tizeri, 10 florinti, si mi-au dat 10 horgosi si au mai ramas 6 si 2 mariesi. Satului Ciucea am fost dator 170 florinti, pe mine au cazut banii grosilor 22 florinti si i-am dat in mana lui Petrisor Luca, fiind birau, si intr-a lui Brudasca Mihai fiind fata Ciuceanu Toader; in casa mea i-am dat banii pe deplin. Iara din banii cosirii au fost pe mine si pe Florea 10 florinti, si au luat de pe mine 14 florinti Petrisor Luca; acei 10 florinti am fost pe cosire, iara cei 4 florinti sa mearga pe cei 18 grosi, si 2 carti, care am dati 6 florinti sa mearga acolo. Cu alta nu mai sunt dator nici la grosi, nici la cosire. Cartea care iaste de la inaltatu imparat se afla la Nicula Petre si la Nicula Cirstea, tiparita pe 7 coale pentru biserici, nemteste, greceste si serbeste.
Aceste mai sus scrise am primit din gura lui Eu Popa Nicolae Rat, paroh, Maerii Balgradului, neunit."
Dupa plecarea preotului, Horia se simti mai singur ca totdeauna in viata. Soldatii de paza pareau muti, nu mai vorbeau nici intre ei, nici cu dansul. Un rastimp nu baga de seama, dar cand isi dete seama, fu cuprins de groaza asteptand din moment in moment sa vie cineva si sa-i porunceasca sa mearga la moarte. Numai seara se mulcomi, mai ales cand un paznic nou spuse, pe nemteste, tovarasului sau ca imparatul poate sa ierte chiar pe cel mai mare criminal si sa-i daruiasca viata.
Macina toata noaptea cuvintele soldatului parc-ar fi fost cuvinte de evanghelie. Adormi tocmai spre ziua si numaidecat se visa la nunta lui Petre Nicula, in Vidra, care a tinut trei zile cu chef mare, cu, veselie rara de pana si Horia s-a imbatat leuca. Prin somn mormaia si radea atat de tare parc-ar fi fost treaz, de se minunara si paznicii.
Dis-de-dimineata un lacatus, insotit de un caprar semet, veni sa-i scoata lanturile de la mani si de la picioare. in vreme ce lacatusul lucra bombanind, Horia intreba:
- Asadara azi are sa fie...?
- D-apoi altfel de ce ti-ar lua fiarele? se rasti caprarul ursuz. Azi, azi! Poti sa si zici ocinasele!
- Na, bine - mumura Horia linistit, parc-ar fi fost vorba de altceva.
Peste vreo doua ceasuri se ivi popa Nicolae, dar acuma cu patrafirul dupa cap. Horia ingenunchie fara sa mai astepte vreo vorba si asculta pierdut rugaciunile pe care preotul le spunea mai limpede ca totdeauna, incat fiece cuvant ii cobora in inima si in acelasi timp i se tiparea in minte ca si cand ar fi vrut sa ramaie acolo in vecii-vecilor.
- Na, hai sa mergem ca ne asteapta ceilalti! zise apoi deodata preotul, dar din pricina emotiei, cu un glas atat de lumesc parca l-ar fi poftit la o plimbare de placere.
Un soldat deschise usa si iesira in gang unde Horia isi aduse aminte ca nu si-a luat caciula. Cellalt paznic insa i-o puse in cap, stramb.
- si daca mergeam fara cusma, tot acolo-i - zise dansul foarte incet, incercand sa zambeasca, dar oprindu-se infricosat de ceva.
Subt poarta, in mijlocul unui grup de soldati, sta tea Closca, cu obrajii pamantii si, in ochi, cu o privire care nu se dumirea deloc.
Un glas ascutit tipa o comanda scurta. Soldatii intepenira, apoi se insirara astfel ca preotul ramase la mijloc intre cei doi osanditi. Alta comanda scapara si convoiul se puse in miscare, iesind pe poarta afara. Drumul cotea la stanga indata, pe langa santul cetatii, foarte putin intrebuintat, zapada de-abia era batatorita si desigur numai de o trupa de soldati care o fi plecat sa pazeasca ordinea in cursul executiei. Dupa ce ocolira zidurile de aparare, se abatura pe alt drum, mai umblat, pe care insa il parasira curand, apucand pe coasta lina ce se prelungeste spre miaza-zi pana in dreptul portii celei mari a cetatii.
Toata coasta era plina de oameni. Convoiul condamnatilor inainta greu spre colina unde se ridicase esafodul. Doua cordoane de soldati insemnau calea de urmat. Din multime pornira glasuri dusmanoase, sudalmi, blesteme. Se vazura si pumni stransi amenintand pe cei ce mergeau la moarte.
Aproape tot orasul Balgrad navalise sa vada executia celor doi capi ai rebeliei. Contele Iankovits, omul imparatului, poruncise comitatelor vecine sa trimita din fiece comuna cate sase tarani la Balgrad, ca sa se ingrozeasca si sa nu se mai gandeasca la razvratiri. Din patru sute nouasprezece sate fura astfel adusi doua mii cinci sute cincisprezece romani la moartea craisorului lor. Mai multi erau insa orasenii, veniti de buna voie, dornici de spectacolul chinurilor. Caci multimea care inconjura esafodul in dimineata de luni, 28 februarie 1785, se zicea ca a fost de peste sase mii de oameni.
Pe o estrada de cativa stanjeni patrati se vedea de departe calaul in costum rosu, invartindu-se de ici - colo, dand porunci ucenicilor, rotindu-si privirile asupra multimii, mandru ca toti ochii il urmaresc cu infrigurare. Soldati cu baioneta la arma inconjurau estrada la cativa pasi de jur imprejur, ca sa opreasca apropierea curiosilor sau a furiosilor si sa asigure solemnitatea evenimentului. Cativa ofiteri si cateva persoane deosebit' de simandicoase erau inlauntrul cordonului militar.
Cu cat convoiul condamnatilor se apropie cu atat enervarea lumii sporeste. Comisarul executiunii, maiorul Ortmayer, e foarte agitat si arunca priviri manioase multimii galagioase. ii vine mereu sa racneasca sa se faca tacere, dar nu indrazneste, fiindca nu-si aduce aminte ca in regulamente sa fie vreo dispozitie de acest fel. Spre multumirea lui insa in clipa cand condamnatii cu preotul se opresc langa cele trei trepte si cand el se urca pe estrada, toata lumea amuteste parca s-ar fi umplut de spaima. in linistea aceasta glasul lui se aude bine pana departe:
- Ion Closca, frangerea cu roata, de jos in sus!.. Calau, fa-ti datoria!
Calaul raspunde printr-un salut militaresc, ca sa-si dea mai multa importanta, apoi se apropie de condamnati si zise pe romaneste:
- Ion Closca, vino incoace!
Auzindu-si numele, Closca se smulge de langa preot, uitand sa mai sarute crucea, si urca cele trei trepte pe estrada, inchinandu-se repede de mai multe ori, cum obisnuia sa faca dumineca, in biserica, in fata icoanelor.
Toaleta executiei insa trebuie sa dureze: pana sa-l dezbrace, pana sa-l intinda pe podele, pana sa-i lege mainile, picioarele, corpul, ca sa nu poata face nici o miscare - multimea isi pierde rabdarea, mai ales ca si calaul, spre a-si dovedi mestesugul, face exces de meticulozitate si se mai si opreste sa se injure pe tiganeste cu ucenicii. in cele din urma insusi ofiterul comisar al executiei ii ordona sa se grabeasca.
O noua tacere se face in clipa cand calaul pune mana pe roata mare ce statuse razimata de stalpul din mijloc. Toate respiratiile se opresc. Calaul se apropie, potriveste roata perpendicular deasupra picioarelor condamnatului intins jos si imobilizat, o ridica cu amandoua mainile putin si apoi loveste cu ea scurt glezna dreapta. Zgomotul osului zdrobit instantaneu e acoperit de un racnet prelung ce izbucneste din pieptul lui Clesca. Muschii corpului legat cu sfori si cu curele se strang si se intind ca niste rame. indata ce gemetele slabesc putin, calaul repeta lovitura asupra gleznei stangi. Apoi, treptat si pe rand, fluierile, genunchii...
Horia privea cu ochii iesiti din orbite, neclintit, fara o miscare pe fata si fara o lacrima. Preotul Nicolae Ratiu il tinea cuprins pe dupa gat cu bratul, murmurand rugaciuni si agitand crucea cu mina libera. Craisorul insa uitase de tot pe preot. in clipa cand calaul strigase pe Closca, el i-a zis:
- Doamne-ajuta, frate Closcut!
Closca n-a auzit. Poate ca nici popa. si privind tortura fratelui sau de cruce, in mintea lui Horia nu mai era decat gandul ca nu si-a luat ramas bun de la dansul si ca de aceea sufera atat de mult pana sa moara. Gandul ii umbla prin creieri ca o musca intr-o casa pustie, alergand de ici-colo, fara preget si fara astampar si fara odihna. Ochii lui mari insa vedeau numai roata, neobisnuita, parandu-i-se uriasa, facand miscarea de lovire aspra parca singura, ca un monstru apocaliptic..
Spectatorii mai apropiati se obisnuira cu tipetele osanditului, care de altfel deveneau tot mai neputincioase, si numarau loviturile pentru a vedea cate suporta si a judeca abilitatea calaului. Dupa a patra lovitura, cineva striga:
- Moare!
- Nu se poate!... Simplu lesin!... Calaul nu-i carpaci, e mester!
si asemenea controverse devenira mai vehemente si mai zgomotoase cu cat se inmulteau loviturile.
Aproape un ceas tinu uciderea lui Closca. Douazeci si una de lovituri i-au zdrobit oasele pe rand pana ce si-a dat sufletul. si meritul calaului a fost ca pana la ultima lovitura, osanditul a putut geme si deci a simtit durerea, satisfacand pe deplin dorinta judecatorului de-a aplica moartea cea mai crancena.
- Horia, altfel numit si Ursu Nicula!
Ofiterul numai atata striga. si Horia, cu un cutremur scurt, isi reveni deplin. Saruta crucea, se inchina, saruta si mana preotului si zise:
- Doamne iarta-ma si ajuta-ma!
Apoi urca pe estrada fara sovaire, cu capul sus, linistit, parc-ar fi mers la cuminecatura. Aparitia lui pricinui o rumoare in multime:
- Horia! Horia! Horia!
Sute de buze sopteau in acelasi moment numele lui, cu intonatii diferite, cu simtaminte felurite. infatisarea barbateasca si linistea cu care pasea in fata mortii uimi pe toata lumea. Maiorul Ortmayer baremi ii urmari fiece miscare cu o curiozitate admirativa.
Popa Nicolae Ratiu tremura in tot corpul, tinea crucea intinsa inainte, parca sa o vada Horia, si bolborosea tot mai repede rugaciuni. Pe frunte ii rasarise broboane de sudori si inima ii tremura si se zvarcolea in piept.
Deodata omul rosu puse iar mana pe roata. Lovitura zdrobi fluierul drept. Durerea fu atat de cumplita ca Horia nu-si putu stapani un tipat zguduitor. Popa, cu degetele intepenite pe cruce, cu ochii la calaul cu roata, cu urechile sfasiate de urletul durerii, se prabusi gramada, lesinat.
tipatul insa se curma brusc, parca Horia, cu o sfortare suprema, ar fi vrut sa arate ca nu se lasa biruit de durere si ca vrea s-o infrunte fara cracnire precum a socotit totdeauna.
Ofiterul executiei observa gestul. Moartea lui Closca fusese prea chinuita si deci a putut satisface si pe cei mai vindicativi. Facu deodata semn calaului sa aplice lovitura de gratie.
Roata se ridica repede si cazu a doua oara, fara a mai starni vreun geamat. Craisorul, cu pieptul sfaramat, era mort.
Spectatorii din preajma cordonului de soldati iar incep discutia: a murit sau a lesinat? Cand in sfarsit din infatisarea calaului se intelege ca Horia a murit, glasuri incrucisate incep sa protesteze:
- Cum se poate sa fi fost executat asa de repede?... Cel putin un ceas ar fi trebuit sa-l torture!... Nelegal!... Partinire!...
Maiorul se infurie. Printre protestatori zareste un domn mustacios, in uniforma de functionar. Se repede la dansul:
- Ce nu-ti place dumitale?
- Ati procedat nelegal, domnule maior! striga functionarul ungur cu ochii rosii. Asta e inadmisibil!... Asta e bataie de joc fata de natia maghiara!
- Asa? se indigneaza ofiterul. Caprar! Pune mana pe domnul! L-am arestat!... Patru soldati!
Functionarul mormaie ceva, incearca sa rastalmaceasca ce-a spus. Maiorul intoarce spatele.
Un mosneag de pe la Mogos, vazand pe domnul ungur intre baionete, sopteste feciorului sau:
- Of, macar asa sa ne mai saram si noi sufletul! Dumnezeu sa-i dea sanatate maiorului ca tare-i om de omenie si cu dreptate!
Grupul de ofiteri felicita pe maior pentru lovitura de gratie ce a ordonat-o.
- Cel ce primeste moartea atat de linistit, orice ar fi gresit, e un om! murmura un locotenent foarte tanar.
- Un om?... Mai mult decat un om! zise maiorul cu ochii umezi.
Craisorul Horia - Capitolul 01 - Inaltate imparate!
Craisorul Horia - Capitolul 02 - Vine Horia cu porunci!
Craisorul Horia - Capitolul 03 - De la Ana la Caiafa
Craisorul Horia - Capitolul 04 - Cu voia si porunca imparatului!
Craisorul Horia - Capitolul 05 - Hai, feciori!
Craisorul Horia - Capitolul 06 - A noastra-i lumea!
Craisorul Horia - Capitolul 07 - Cumpana
Craisorul Horia - Capitolul 08 - Vin catanele!
Craisorul Horia - Capitolul 09 - Iuda
Craisorul Horia - Capitolul 10 - Roata
Aceasta pagina a fost accesata de 2596 ori.
