Scara magarilor - Domnul Ionica
de Liviu Rebreanu
Domnul Ionica vorbea incet, cu glas amortit clipind repede din ochii scufundati in cap si rositi de fumaria multelor nopti nedormite:
-Ua, ua! Ce odor de copliarie am avut eu, ua! S-apoi ce amoruri, frate, ce minunate amoruri! Zane cu parul balaior si cu ochi ca murea se potopeau de dragul emu. Zane, mai fartatilor, zane! Si eu numai cat zambeam, strasnic si ademenitor, ca ... Numai atata, baieti, nici car mai mult! Ca eu eram tare tantos pe atunci, ah, of, cat de tantos mai eram! ... Ua! De-ati putea vi intelege ce viata domneasca am trait eu ... ce viata! ...
Dintru-ntai stateam multi, inholbandu-ne buimaciit de mirare la domnul, dar apoi deodata izbucneam intr-un hohot de chihote cumplite, de aclamari napraznice. Tropaiam din picioare ca niste amintiti, ciocneam paharele si-l indemnam, racnind necontenit:
-Mai departe, domnule Ionica, spune mai departe!
Dar domnul zambea dispretuitor, cantarindu-ne pe supt sprancene si astepta pana ce se potolea furtuna:
-Ua, ua! ... De m-ati pricepe voi pe mine, de m-ati pricepe! ... Bah! Degeaba imi racesc gura, ca doar voi sunteti, mai calici ca calicii ...
Si clipea si zambea intr-una, cu capul trantit pe spatele jetului, cu privirile atintite in gol.
Domnul Ionca era maior, un om mic de statura si plesuv ca un bostan, c-o pareche de mustate innegrite si rasucite ca doua sulite. Ni era drag si-l admiram peste masura, caci ne povestea sodomenic de nazbatii, aventuri care mai de care mai poznase. Stiam noi bine ca toate-s scornituri, dar totusi il ascultam bucurosi si-l credeam. Atata ne indurgase despre "cararile vietei sale", incat pe urma si el insusi le credea de adevarate. Minciuna-i dulce ca apa neinceputa, si aomenilor le place apa nenceputa!
-Nu gasesti in toata imparatia noastra un gentelman ca domnul! exclama un ortac, tragandu-ne cu coada ochiului.
-Asa, asa! bodoganim noi in cor, iar domnul incepe a rade cu gura cascata. Rasul lui insa tremura ca flacara vanata a unei lumanari de ceara.
Era miezul noptii ... Prin odaia saturata de fum albastra, chlenerii, toropiti de onoseala, rataceau ca niste stafii pocite. Un taraf de lautari canta neintrerupt o doina traganata, monotona, o cantare jalnica, ca plansul infundat al unui barbat batut de mania vietei.
Intr-un tarziu, domnul, molcomindu-se, balbai anevoios c-o voace spalacita:
-Acum o sa atipesc oleaca, ca mi tare somn ... Ua, ua! ... Trei zile si trei nopti n-am inchis de fel ochii. Voi veseliti-va mai departe, de vreti, ori de nu vreti, duceti-va cu Dumnezau ... Eu s-asa mai am ceva de ispravit ...
Un paianjenis de tirsteta ii imbrobodea fata cand rostea cuvintele aceste. Isi incrucisa bratele pe marginea mesei, si asa ramase cateva clipe, privindu-ne cu ochii iscodaci. Apoi fruntea ii cazu ingreunata pe masa. Un gafait ce semana cu sughitele bocetului inabusit, cu lihaitul dureros al celor ce trag de moarte. Dar in curand si hropairile contenira, razbite de moleseala somnului.
-E beat ca leuca! spuse unul in taina dupa ce ne mutase in celalalt colt al mesei.
-Domnilor, zise un tovaras mai in varsta, eu m-as prinde inr amasag cu orisicine ca domnul Ionica e pe cale sa faca o nebunie ... Eu il cunosc de cand era baiat, il cunosc prea bine ... Si-ti vedea ca are sa ne ticluiasca una nemaipomenita! ...
Numai atata ne-a trebuit. Il siluiram sa ne povesteasca tot ce stie, In sfarsit, fuse nevoit sa se supuie. Isi aprinse o tigareta, tusi de trei ori ca sa-si limpezeasca voacea si, c-o umbra de compatimire pe buze, incepu domol si leganat ...
Traia odata, nu demult, in satul Zagra, un biet romanas de-i ziceau Ion Harosa ... un romanas nacajit, ca vai de el, cu sapte copii si c-o datorie de trei zeci si cinci de zloti.
Intr-o seara, sedea suparat in pragul bordeiului si pacaia cand si cand din ipa, chinuindu-se c-un gand grozav, care il tot zgandarea si ispitea. Ii era voia adica sa-si faca seama si sa lase-n para focului toata lumea asta de truda si de nacaz. Dar cum urzea la planuri, asa, s-asa, iaca, deodata, niste glasuri scancite ii izbesc urehcile.
-Mai barbate, blodogorea femei-sa din fundul cuptorului, du-te fuga dupa moasa, ca mi-i tare rau!
Pana se intoarse el cu moasa, un prichindel roscovan tipa in coliba s-asurzeasca lumea. Moasa ii ogoi mintenas, il scalda, apoi il imbrobodi intr-o velinta trentuita si il puse in bratele barbatului.
Intamplarea aceasta schimba deodata toate gandurile bietului roman. Acum nu mai vrea sa stie de moarte, ba chiar i-ar si stat capul sa traiasca cat bolovanii, caci zicea, trebuie sa-si plateasca datoria. Fireste, datoria era numai sacul in care se ascundea motanul. Ca doar nime-n lume nu-si mai doreste viata lunga de dragul datoriilor. Nu, nici poveste. Altceva era la mijloc. Un plan nou, un plan maret, plasmuit si ascuns inca in adancul sufletului sau. Ion Harosa, nici mai mult, nici mai putin, isi puse de gand ca pe Ionica asta, pe ast al optulea, sa-l faca domn.
Pacat numai ca bunul Dumnezeu nu avusese indurarea sa ia in sama hotararea lui. Sfintia-sa, bag seama, avea alte planuri cu Ion Harosa. Ii trimise deci vorba ca de-a-una sa-si stranga catrafusele si sa se infatoseze la rafuiala in cer. Intelegand sermaul om dumnezeiasca porunca, se foarte intrista, caci el, cu mintea lui ce apamanteasca si rpoasta, isi zicea ca ar mai avea vreme, ba ca-ncoace, ba ca-ncolo ... Dar, in sfarsit , ce putea face? Trebuia sa-si plece fruntea.
Asa, apoi cand a simtti ca i se apropie ceasul, si-a luat ramas bun de la toti si toate, lasand insa cu gura de moarte sa aiba grije de Ionica si sa-l faca domn ...
Dupa inmormantare, toate rudele se adunara si se sfatuira, si se gandira ca oare cum, Dumnezeu, sa scoata ei domn din Ionica? Cu una, cu alta, mai scotocira prin serpare ce biata banisori aveau si, puindu-i laolalta, se pornira cu copilul spre oras la scoala. Ii cumparara cu bani scumpi un rand de haine de cele mandre, domnesti, ii varara in buzunar doua pitule pocinoc si apoi il lasara in mila Tatalui. Si ia-asa se alese domnisor din Ionica.
Neamurile erau tare mandre cu Ionica si-si ziceau de multe ori cu lacrimi in orbite:
-Sa vezi numai ce domn mare sa face din Ionica asta, sa vedeti! Ce bani, ce cheltuieli? ... Da-i pace! Ne plateste acela tot ce-am cheltuit cu el, plateste, n-aveti frica ... si inca inzecit, iti vedea ...
Si vremea trecea incet-incet, ca un mosneag ingreunat de nevoi.
Cnad toca Ionica nouasprezece ani, era cadet intr-un regiment de infanteire.
Se cioplise din el un baiat foarte cumsecade, un ficioras elegant si ferches de-ti era mai mare dragul. El deveni "copilul cel madarit" al ofiterilor, caci stia bea strasnic, juca la carti ca un bancher si peste tot prada banii c-o iscusinta nemaipomenita. Si-n lumea noastra banul e cel mai de capetenie lucru. Cine are bani are toate, cine n-are bani, n-are nimic. Banul e un adevarat gentilom, un gentilom discret ca pamantul. El nu miroase nici a pacate, nici a sudoare, el straluceste totdeauna, si stralucirea lui tii rapeste vederile.
Ionica se trezi sublocotenent si de-aici incolo putea trage la chefuri si sa duca lume dalba ca un boier, caci era domn in toata regula. Dar apoi, odata, in valmaseala veseliilor, un traznet crancen l-a lovit drept in numele Tatalui. Era vorba de niste bani, de-o nimica toata. In desert s-a zbatut si a alergat si la frunza si la iarba, nu-i putea castiga. Toti prietenii si binevoitorii il copleseau cu cuvinte simpatice si compatimitoare, dar de altmintrelea se fereau de el ca de un lepros.
Era cat p-aci sa se dea de-a tumba cu totul, cand, nu se mai stie cum, toata afacerea se potoli ca si cum se potoleste jaratecul daca torni apa peste el. Ionica insa fu stramutat intr-un orasel obscur, la spatele lui Dumnezeu, ca sa aiba prilejul sa se pocaiasca.
Acolo, din Ionica s-a naparlit un om salbatec si moros de sa nu-i gasesti pareche. Cica era toropit de zavistiile lumei, si-n neagra-i deznadejde bea necontenit, gramadind datorii peste datorii. Dar in afara de aceasta, era un ofiter bun, aspru si superiorii mai inchideau ochii cand inscena cate o pozna.
Anii zburau cu fuga, si cel Ionica traia ca si cum traiesc foarte multi oameni ...
Anii zburau cu fuga si o femeie, smeada, necajita, intr-un sat saracut si nevoias, astepta nerabdatoare sa-i vie acasa Ionica. Intai pe Craciun, apoi pe Parti, apoi iar pe Craciun si din nou pe Pasti, dar Ionica nicicum nu sosea, macar ca ea nu mai putea de dorul lui. Se zbuciuma si se framanta sarmana femeie ca oare ce sa fie cu Ionica! ...
Si cand nu si-a mai putut stapani dorul, s-a pus la drum si sa dus, multa lume-mparatie, ca-n poveste, pana ce-a dat de un orasel mandrumandru ca o cununita de rujmalin. Si dupa ce ajunse in oras, a tinut struna la cea mai mandra cladire, caci, socotea dansa, acolo trebuia sa salasluiasca, sa-si gaseasca baiatul.
Dadu sa intre mintenas pe poarta. Un ostean viteaz nevoie-mare si zacut de varsat se rasti la ea, de era sa incremeneasca de spaima:
-He-hei, baba, incotro? ... Inapoi, he, ca nu-i aici crasma! ...
Si femeia cea smeada si necajita, ingrozita de glasul cel ragusit al viteazului, abia indrazni sa ingane cateva vorbe tanguite:
-Fa-ti o bunatate si nu huidui si ma ingaduie, ca io-s mama la domnul Ionica, la ...
-Ha?
-Asa, asa, domnul Ionica-i ficiorul meu ... si ...
-Domnul maior Harosa Ion? ... Asa? ... Aceea-i altceva! Ia acolo-i ... bonai osteanul imblanzit, masurand-o c-un ranjit batjocuritor din crestet pana-n talpi.
Vreo cativa domni, frumosi si lucitori ca presfintitul soare, povesteau si radeau cu hohot in curtea cazarmei. Leliuca nu mai biruia de mirar esi de bucurie, caci intre domnii cei mandri zarise si pe odrasla ei, pe Ionica. Si inca, bag seama, el era cel mai de frunte, ca el si pe guler purta o pata de aur.
Cu fata imbujorata de caldura dragostei, cu glasul inecat de lacrimi, galgai femeia, apropiindu-se de domni:
-Ionica! Scumpul si puiul mamii ...
D-l Ionica a ingalbenit ca un mort, dintr-ntai cand i-a auzit vocea. O varsta rosa-foc i se aprinse mai apoi pe umerii obrajilor si buzele incepura a-i tremura ca de friguri. Se intaorse catre baba cu pasi grabiti si o intreba scurt si indesat ca ce vrea. Si cum baba n-avea putere sa scoata in pripa nici o vorba, el adaoga repede:
-Acuma n-am vreme de pierdut ... Vina de altadata! ...
Fata femeii se facu ca varul stins proaspat. O clipa statu ca atinsa de fulger, dar apoi, viindu-si in ori, isi sterse lacrimile cu dosul palmei, isi indrepta naframa pe cap si incetuc se intoarse iar in satul ei cel saracut si nevoias. Dumineca, cand isi hodinesc oamenii ciolanele sfarmate de zoala, povestea cu glas tremurator taranilor gura-casca:
-Inca Ionica-i tare mare domn, o Domane! El poarta guler de aur ... atata-i de mare domn!
Si, povestind, plangea, plangea sa se prapadeasca ...
Oamenii spuneau ca plange de fericita ...
Si anii trecura repede-repede, ca si cum trece vijelia.
Domnul Ionica vietuia, ziua-n cazarma, noaptea-n crasme, si nu se sfarsea de nime-n lume. Numai in toiul petrecerilor zgomotoase i se ravenea sufletul. Mai ales de se intampla sa fie inconjurat de oameni tineri. Bag seama in tovarasia lor uita ca capatana lui a plesuvit, ca podagra il bantuie tot mai necrutat ... uita ca el e batran. Si-atunci ofta si se tanguia rascolind patanii fantastice din vremurile cele bune cari au trecut, din vremurile cand el era mai tanar si mai voinic.
Dar, intr-o dimineata plina de soare si de viata, domnul Ionica, balacind somnoros catra cazarma, simti neca neobisnuit, ca si cand un fior de durere i-ar furnica prin inima. Si parea ca-i lipseste ceva ... Ceva ce nu se gaseste nici intre zidurile pustii ale cazarmelor si nici in salile prea luminoase ale vbirturilor. Isi aduse aminte, crica numai din senin, de o femeie smeada, necajita, si-n clipa aceea incepura a-i ramanea-n urechi trei cuvinte zdruncinate, inmuiate in lacrimi. Cat fusese ziua de mare, glasurile acelea ii plansera in creieri ca niste vaiete decatusate. Iar din vuietele acestea incetinel i se deslusi toata goliciunea vietii sale. Se vedea stingher, impresurat de straini nepasatori si i se ducea sufletul dupa un picuras de iubire adevarata. Acuma ii era dor de femeia aceea necajita si ar fi vrut sa mai poata da o data fata cu ea ... Ei, dar leliuca se dusese de multisor pe urma badii Ion, ca sa-i spuie si lui ce domn mare s-a facut din Ionica ... ce domn mare!
Si vremea alerga ca si cum alearga fulgerele in norii de ploaie.
Venise toamna, o toamna pocita si trista ca jalea cea amara. Prin vazduhul cenusiu rotocoleau smocuri rare, de frunze ruginite. Vanturi strasnice maturau pamanturile intelenite, umpland lumea cu fiorii mortii.
Domnul Ionica si-a luat inima-n dinti, s-a imbracat sarbatoreste si-a mers ata la domnisoara Tincuta Pop. Si i-a marturisit domnisoarei Tincuta ca o iubeste si nu mai poate trai fara dansa.
Tincuta l-a ascultat sfioasa, cu ochii tintiti in pamant, c-un zambet de incurajare pe buze, cum trebuie sa faca o fata binecrescuta, dar de raspuns nu i-a raspuns nimica. Caci domnisoara Tincuta era fata batranuca si cumitntia si stia de rost ca tacerea-i miere. In momente d-acestea e mai bine sa rosesti pana dupa urechi decat sa-ti deschizi gura. Cati "tineri de buna speranta" i-au alunecat ei printre degete, numai si numai pentru ca fusese prea vorbareata?
Oh nici aminte nu vrea sa-i tie! Domnul nostru nu asteptase mai mult. Tacerea inseamna invoire, deci se simtea deplin fericit.
Si, intr-adevar, parea ca domnul Ionica o sa umble bine, caci Tincuta in vremea aceea sta sa moara de dorul maritisului. Se saturase pana peste cap de cate primaveri si baluri a carmuit si astepta insetata sa se vada odata mireas,a dar mireasa cum se cere, cu popa si cu fum de tamaie. Ii spusese de mult mamei sale, ori domnul Ionica, ori altul. Si mamica a sarutat-o pe frunte, varsand lacrimi de bucurie, pentru declaratia aceasta ...
S-a intamplat insa ca chiar in timpul ast de fericire domnisoara Tincuta sa mai capete un ofert, si inca un ofert mai tanar ca domnul nostru, unul care avea si cateva fire de par pe cap. Acesta, indemnat de niste "afaceri pecuniare urgente", se puse cu toata istetimea pe langa Tincuta si, pana sa ia seama domnul Ionica, se logodi cu ea ...
Domnul maior, natang si intr-o doaga cum era, s-a suparat foc si para si si-a zis ca nu se da biruit, mai bine ... Si numaidecat incepu o campanie desperata, a carei tinta era izgonirea rivalului, dar care se sfarsi cu strivirea domnului nostru ...
Degeaba ii fura toate sfortarile. Tincuta "inota in valurile fericirei" si nu-i lua in seama nici cele mai strasnice si ademenitoare priviri. De cate ori domnul, zgulit intr-un jet din salon, vrea sa-i ceara deslusiri, domnisoara Tincuta il prevenea surazand:
-Cum te afli, domnule? Cum o mai duci cu podagra? ...
Caci, vezi bine, Tincuta era fata cu duh si-i placeau glumele. Si are gluma e mai buna ca cea zidita pe supararea altora.
Domnul Ionica tacea si ofta si nu-si putea lua ochii de la ea. O magaia cu privirile nebunaticei lui iubiri de batran indragostit si se zbuciuma grozav cand se cugeta ca femeia asta o sa fie a unui strain.
"Ua, ua! isi zicea de nenumarate ori. Ce mai odot de fata! Oh! Oh! Si ce odor de femeie s-a alege din dansa ... oh! ce odor de femeie scumpa!"
Si pe cand monologhiza asa, Tincuta isi migalea gratioasa veriguta de aur de pe degetul inelar.
De altmintrelea, domnisoara nu lua in nume de rau staruinta domnului Ionica. Ea socotea ca dragostea aceatsa nemarginita ii ridica pretul in ochii celuilalt. Mamica-sa era de alta parere.
Ea, dimpotriva, sustinea ca-i destula o bota la o oala, mai ales daca oala e batrana. Asadar, ammica astepta numai un prilej binevenit ca sa poata da drumul domnului nostru.
Scurt la vedere din firea lui, domnul nu observa nimic din transfigurarea d-nei Pop, nici cand de pe buzele ei supte disparuse de tot obisnuitul zambet calduros de mama cu fata de maritat. El inainta nesmintit pe cararea apucata, nadajduind ca pana la urma urmelor truda lui va fi incoronata de izbanda.
Dar s-a inselat domnul Ionica.
Odata, cand se strecora in salon cu cunoscutii sai pasi tiptili, fuse intampinat de mamica:
-Regrte mult, domnule maior, dar Tincuta nu-i acasa. Si chiar de-ar fi acasa, nu i-as putea permite sa mai primeasca vizitele d-tale, cari, admit, ne foatre magulesc, dar fiindca Tincuta e deja logodita ... Et caetera.
Domnul balbai zapacit catev afraze incurcate, apoi iesi din casa ca oparit cu lesie. Mintea ii fierbea framantata de ganduri. Ceasuri intregi, ceasuri lungi a trebuit sa probegeasca pe strazile noroioase, pipernicit de rusine si de durere.
Si-n oarlee acestea vorbele femeii cea smeada si necajita ii rasarira iar in creieri si intepau inima ca niste ace de foc.
Cu obrajii lipiti de masa, domnul Ionica al nostru dormea dus. Capatana lui plesuva stralucea ca o oglinda in lumina alba a lampelor.
-Apoi? intrebaram intr-un glas.
-Apoi priviti-l! zise povestitorul flegmatic.
-Si oare ce are de gand sa mai faca? insista unul mai indraznet.
-Mai stii? ... raspunse scurt si tainic cel intrebat.
Mane-zi ne-am trezit c-o senzatie in spate. Tot orasul vorbea de domnul Ionica. Cica in zori ar fi carmit-o cu lautarii sub fereastra d-soarei Tincuta Pop, ca acolo supt fereastra si-ar fi tras un glont in cap, ca ...
Scara magarilor - Ostasul (01)
Scara magarilor - Ostasul (02)
Scara magarilor - Ostasul (03)
Scara magarilor - Domnul caprar (01)
Scara magarilor - Domnul caprar (02)
Scara magarilor - Fruntasul - din carnetul unui locotenent (01)
Scara magarilor - Fruntasul - din carnetul unui locotenent (02)
Scara magarilor - Fruntasul - din carnetul unui locotenent (03)
Scara magarilor - Domnul plutonier (01)
Scara magarilor - Domnul plutonier (02)
Scara magarilor - Domnul plutonier (03)
Scara magarilor -Cadetul
Scara magarilor - Sublocotenentul (01)
Scara magarilor - Sublocotenentul (02)
Scara magarilor - Sublocotenentul (03)
Scara magarilor - Sublocotenentul (04)
Scara magarilor - Domnul locotenent
Scara magarilor - Domnul Ionica
Aceasta pagina a fost accesata de 2910 ori.
