Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea

Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea

de Liviu Rebreanu


O lumina cenusie, tulbure privea pe ferestre cand se trezi Glanetasu. Din departare se auzi un cucurigu slab, pierdut si ragusit. Peste o clipa altul, mai aproape, raspunse subtire si taios. Pe urma altele, din ce in ce mai apropiate si mai tantose, pana ce o bataie surda din aripi, in tinda, urmata de un cantec de cocos, poruncitor, gros, sfarsindu-se intr-un carait vesel, cutremura toata casuta, incat Glanetasu tresari de spaima si-si facu cruce.

- Bata-te Dumnezeu, cocos nebun! murmura batranul mai zvarcolindu-se putin in pat pana sa se dezmeticeasca bine.

- Dormi, muiere? intreba apoi, atingand cu cotul pe Zenobia.

- Ba, raspunse femeia repede cu glasul limpede. Tacura amandoi, scarpinandu-se si icnind batraneste.
- Da cate ceasuri sa fie, hai? casca iar barbatul, intr-un tarziu.

- Hai, scoala ca-i vremea de sculat, mormai Zenobia mai ursuza acum si urnindu-se din asternut.

- Oare? se mira Glanetasu pocnindu-si alene oasele.
- Scoala, zau, mai barbate, pana ma duc sa trezesc pe Ion, ca el stiu ca n-are sa se trezeasca singur, c-a jucat toata ziua si a mai stat si pe la Avrum pana tarziu... Scoala, scoala, sa te duci la lucru, sa nu ne apuce pranzul lenevind, ca-i mai mare rusinea!...

Batranul se scarpina iar in cap, in barba, pe piept, casca prelung cu pofta, se mai uita spre ferestre si apoi murmura intrebator:

- Oare luna-i ori ziua?

in clipa aceea, in tinda, cocosul raspunse mai aspru si mai poruncitor:

- Cucuriguuu!...
- Apoi n-auzi ca-i ziua? facu Zenobia care se daduse jos din pat si-si lega zadiile, bolborosind rugaciuni.

Glanetasu se ridica intai pe jumatate, se mai gandi si in sfarsit sari din culcus, silindu-se sa fie sprinten ca sa-si alunge molesala din ciolane.

- Aprinde lampa, zise apoi cautand el insusi chibriturile in firida hornului, dar negasindu-le se necaji si se rasti la femeie: Da unde dracu le-ai mai pus iar?

Zenobia insa nu raspunse. Se inchina larg de mai multe ori, baigiund sfarsitul rugaciunilor si, numai dupa ce ispravi, striga la Glanetasu, furioasa:

- O, trasni-te-ar sa te trasneasca, om nebun si fara Dumnezeu, ca nu mai poate omul de tine nici sa-si zica ocinasele!

Iesi trantind si blestemand. in tinda gainile se ciocaneau si caraiau nerabdatoare, iar cand Zenobia deschise usa spre ograda, navalira afara parc-ar fi scapat din temnita. Femeia le arunca cativa pumni de porumb, afurisind mereu pe Glanetasu si numarand in gand gainile care se zbateau sa inghita cat mai repede si cat mai multe graunte, in vreme ce cocosul, vesnic neincrezator cu Zenobia si ingaduitor fata de consoartele sale, apuca doar din cand in cand cate un bob. Gainile batrane se ghemuiau sfioase cand stapana se apropia si le cauta de ou, pe rand, spre marele necaz al cocosului, care zbarlea creasta amenintator, se ferea calcand tantos si cotcodacea clocotind de indignare...

Apoi cand falitele se imprastiara, Zenobia se sui in podetul cu fan si striga din capul scarii:

- Ionica!... Mai Ionica!... Scoala, dragul mamii, sa te duci sa dobori iarba ceea, sa nu ne pomenim c-o ploaie, sa ne-o prapadeasca!

- Bine, bine, las' ca ma scol! mormai flacaul somnoros. Zenobia nu-l mai cicali. stia bine ca baiatul, cand e vorba de munca, nu se codeste si nu leneveste ca Glanetasu.

Ion dormea toata vara in podul cu fan de deasupra grajdului. Astfel nu mai destepta din somn pe batrani cand venea el noaptea de pe ulite, s-apoi mai auzea mereu si pe Dumana, singura lor vacuta, rontaind sau rumegand, sau sufland aspru pe nari, pe cand alegea fanul din ogrinjii ce-i punea dansul seara in iesle.

isi birui repede lenea somnoroasa, se tari pana la gura podului si cobori in ograda.

Satul dormea. Numai cate un cocos intarziat mai vestea icicolo zorile. O ceata usoara, stravezie plutea peste coperisurile tuguiate. Dealurile hotarului parca se leganau, tremurandu-si porumbistile multe, lanurile putine de grau si de ovaz, in vreme ce varfurile impadurite, negre si nemiscate vegheau odihna satului, ca niste capete de uriasi ingropati in pamant pana-n gat.

O adiere de vant, racoritoare, patrunse pana-n sufletul flacaului, alungandu-i cele din urma ramasite de somn din oase. isi roti privirile prin ograda, scarpinandu-se in ceafa, ca si cand s-ar fi gandit de ce sa se apuce. Zenobia, iesind iar din casa, se minuna:

- Vai de mine, baiete, mi se pare ca te-ai culcat in camasa de sarbatori?

Ion se zapaci de parere de rau, in vreme ce batrana urma mai jalnic:

- Ferfenita ai facut toate infloriturile si margelutele, si ai innegrit-o de nu stiu zau cum am s-o scot din boala!... Ba ai mai umplut-o si de sange... Cu cine te-ai batut?

Flacaul se uita cu bagare de seama si de-abia atunci vazu ca pieptul si poalele camasii erau patate de sange.

- Cu George a lui Bulbuc, mormai, drept raspuns, si intra in tinda. isi lepada camasa, se imbraca in hainele de lucru, incalta opincile si pe urma se spala pe obraji in Paraul Doamnei care se varsa chiar langa casa lor in Garla Popii.

Era gata de drum. Zenobia ii pusese in traista un codru de paine de malai, niste branza si ceapa, toate invelite intr-o panzatura curata. Luand de sub grinda tocul si gresia, flacaul intreba pe Glanetasu care se tot sucea si se-nvartea cautand cine stie ce:

- Dumneata te duci la notar la lucru?
- M-oi duce, ca m-am tocmit de alaltaieri, de cand a umblat dupa oameni prin sat...

- Apoi bine... Numai sa nu bei banii ca trebuie sa-i strangem. Ca maine ai sa vezi ca incepe sa umble iar din casa in casa subprimarul cu straja dupa bir, adauga Ion foarte asezat.

- Acu lasa ca doar nici eu nu-s copil, facu Glanetasu.
- Mi-ai pus de mancare, mama? intreba iar flacaul, cantarind traista.

- ti-am pus, si la pranz oi veni si ti-oi mai aduce, raspunse Zenobia sufland din rasputeri in taciunii din vatra care fasaiau, afumau si nu se aprindeau deloc.

- Sa vii nesmintit sa intorci dumneata pologul, sa nu ma mai intarzii eu si cu asta, altfel nu ispravesc cu cositul, ca delnita-i maricica, murmura Ion inchinandu-se si iesind.

- Umbla sanatos! in tinda flacaul isi lua coasa din cui, agata traista in coasa si coasa pe umar, si porni. Trecu repede pe dinaintea casei invatatorului Herdelea, care dormea dusa, in vreme ce gainile in cotetul de langa gard sareau, caraiau si se sfadeau. Merse pe soseaua ravenita de roua pana unde se desparte drumul cel vechi, apoi coti in dreapta si sui incet pe o carare lina, printre porumbisti care mai late, care mai inguste, despartite de razoare crescute cu iarba grasa. Pasea grabit sa ajunga mai curand, sa apuce a cosi o bucata cat mai zdravana inainte de rasaritul soarelui, caci iarba umeda se taie mai bine si mai lesne.

Hotarul era inca pustiu. Doar pe Simion Lungu il gasi cosind de zor in livada ce o tinea cu arenda de la Avrum, langa o holda de ovaz a lui Vasile Baciu. Trecand, ii striga in loc de binete:

- Harnic, harnic! Simion mai trase cateva brazde, pe urma se opri sa-si ascuta coasa si raspunse lui Ion, care se departase de-a binelea, incat nici nu-l mai auzi:

- Apoi ce sa facem?... Muncim, ca de-aceea ne-a lasat Dumnezeu pe lume...

Mai urca Ion vreun sfert de ceas. Locul era tocmai in inima hotarului; o fasie lunga si ingusta, de vreo trei care de fan. Atata ramasese din livada de douasprezece care ce mersese pana-n Ulita din dos si care fusese zestrea Zenobiei. incetul cu incetul Glanetasu il tot ciopartise... ii cam placuse batranului rachiul, iar munca nu prea il indemnase. in tineretea lui a fost mare cantaret din fluier, de i se dusese vestea pana prin Bucovina. Zicea atat de frumos din trisca, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a si poreclit lumea "Glanetasu". Fusese baiat curatel si istet, dar sarac iasca si lenevitor de n-avea pereche. Fugea de munca grea. Se zicea ca in viata lui n-a tras o brazda cumsecade, adanca si cat trebuie de lata, ca nici nu stia tine bine coarnele plugului; coasa iarasi il dobora repede si-i statea in mana ca un bat. I-au placut mai mult lucrurile muieresti: sapatul, pologul, caratul, semanatul. Dar si mai bucuros trandavea prin ograzile domnilor, pe la notar, pe la preot, pe la invatator si chiar pe la ovreii din Armadia si din Jidovita. Niciodata nu i-au crescut bataturi in palma de munca, nici nu i s-a plamadit pamantul in piele... Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un barbat. Fara de ea cainii l-ar fi mancat. S-a maritat cu dansul fara voia parintilor, care-i ziceau ca din frumusete nu se face porumb si din istetime mamaliga. Singura la parinti si din oameni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. Ea insa l-a vrut pe Glanetasu si parintii, ca sa nu-i iasa din voie, in cele din urma au dat-o si au inzestrat-o cu patru table de porumb si doua de faneata, trecandu-i si casa din capul satului cu gradina dimprejur. Cand s-au mutat tinerii in casa unde statuse batranii pana si-au cladit-o pe cea de peste drum de-a popii, au gasit pana si oalele pe foc, iar in ograda o pereche de boi si doua vaci, o droaie de gaini si vreo cinci rate... Gospodarie deplina, numai Glanetasu sa fi fost barbat, s-o ingrijeasca.



Ganetasu insa nici dupa ce s-a insurat nu si-a schimbat naravurile. Zenobia l-a lasat cat l-a lasat, pe urma, vazand ca nu-i nici o nadejde, s-a facut ea barbat si a dus casa. Era harnica, alergatoare, strangatoare. Daca n-a dus-o mai bine, n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi in zi s-au inglodat tot mai rau. O datorie naste pe alta. Ca sa astupe o gaura, starneau o spartura cat o sura. Azi se duce pe apa sambetei o limba de porumbiste, maine o livada intreaga... Mare noroc ca Dumnezeu nu le-a harazit decat un singur copil. Dac-ar fi venit mai multi poate c-ar fi ajuns de minunea lumii...

Cand au murit parintii Zenobiei, Glanetasu statea tocmai in doua porumbisti ciopartite si in doua vaci sterpe. Moartea batranilor iar i-a mai ridicat putin deasupra nevoilor: vreo zece capete de vite, vreo cinci locuri bunisoare si casa cea noua... Aceasta au si vandut-o indata lui Iftode Condratu, ca sa se mai usureze de datorii.

Macar acum de-ar fi pus umarul Glanetasu... Dar nu l-a pus. S-a lasat de fluier si s-a apucat de betie. Cat e Armadia de mare, toate crasmele le batea. in loc sa munceasca la coasa ori la plug pe pamantul lui, umbla pe la ovreii din Jidovita, sa faca bani, iar banii sa-i bea. Nu se imbata insa niciodata rau si era bland la betie; radea intruna si povestea fel de fel de minciuni, de-ti era mai mare dragul de el... Asa apoi, in cativa ani, iar s-a incuscrit cu saracia. in zadar se jura Zenobia pe toti sfintii din calendar, dupa fiecare ciopartire de mosie, ca mai curand se spanzura decat sa mai vanda o palma de loc. Picau hartoagele de judecata si trebuia sa dea de bunavoie, daca nu vrea sa vina cu toba sa-i faca haram si putinul din care-si mai tarau viata.

Cand s-a ridicat Ion, stateau numai in trei petice de pamant: faneata, spre care se grabea acuma, si doua porumbisti, dincolo de sosea, tocmai in hotarul satului Saracuta. Ce-ar fi trebuit sa fie Glanetasu, a fost feciorul. Era iute si harnic, ca ma-sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. Iar pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei. in schimb, cum

necum, in doi-trei ani a platit si datoriile ce le aveau la "Somesana" din Armadia, incat a putut atata focul cu cartuliile verzi si rosii care pricinuisera Zenobiei atatea zile fripte...

Flacaul sosi incalzit de drum. Se opri in marginea delnitei, pe razorul ce-o despartea de alta faneata, tot asa de lunga si de lata, pe care Toma Bulbuc o cumparase acum vreo zece ani de la Glanetasu. Cu o privire setoasa, Ion cuprinse tot locul, cantarindu-l. Simtea o placere atat de mare vazandu-si pamantul, incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze. I se parea mai frumos, pentru ca era al lui. Iarba deasa, grasa, presarata cu trifoi, unduia ostenita de racoarea diminetii. Nu se putu stapani. Rupse un smoc de fire si le mototoli patimas in palme.

Se aseza pe razor, intepeni nicovala in pamant, potrivi taisul coasei si apoi incepu a-l bate cu ciocanul, rar, apasat, cu ochii tinta la otelul argintiu.

Cand ispravi, se scula, scoase de la brau gresia, o inmuie bine in apa din toc si apoi mangaie ascutisul coasei cu gresia, schimband mereu degetele mainii stangi. Pe urma, cu un pumn de iarba, sterse toata coasa. in clipa aceea privirea i se odihnea pe delnita lui Toma Bulbuc, cosita, cu fanul adunat in capite care stateau incremenite ici-colo, ca niste mormoloci speriati. Pamantul negru-galbui parea un obraz mare ras de curand... Privindu-l, Ion ofta si murmura:

- Locul nostru, saracul!... Se gandi putin de unde sa inceapa si hotari sa porneasca brazda de la capatul dinspre sat, cu fata catre rasarit, sa-l vada soarele cand se va inalta de dupa dealurile Vararei. incerca intai coasa in colt, facandu-si loc, apoi croi brazda in latul locului ca sa se usuce mai deodata si mai repede.

Cand ajunse la marginea delnitei, se opri sa mai netezeasca coasa cu gresia. Acuma statea cu fata spre satul care, sub o ceata stravezie, tremura usor, se intindea si se strangea, ca si cand s-ar feri de imbratisarea racoroasa a diminetii. Vedea casa lor peste drum de a invatatorului Herdelea, chiar in capul satului dinspre Jidovita, despartite prin Ulita Mare ce coboara pana la Avrum, suie iar pana pe la preotul Belciug, mai merge drept o bucata si apoi urca dealul, grabindu-se spre Saracuta. Langa casa noua a lui Vasile Baciu porneste Ulita din dos care face un ocol mare ca sa treaca prin fata bisericii si sa se arunce iar in Ulita Mare, dincolo de gradina popii, printre bordeiele tiganimii. Fundatura pleaca din Ulita din dos, de langa biserica, se adanceste mereu intre dealuri si, la stefan Ilina, se despica in doua. Un brat mai scurt o ia la stanga, numai printre vreo trei-patru casute, apoi se face drum de car, se catara pe coasta si se pierde in camp; cellalt insa merge inainte, cu casele tot mai rare, pe urma, mereu pe langa Paraul Dracului, din ce in ce mai serpuit, pana ce intra in Padurea Fulgerata...

Satul parea mititel sa-l cuprinzi tot intr-un pumn si sa-l pui in traista, ca o jucarie pentru copii. Hotarul insa se intindea atat de mare, incat Ion nu se mai satura privindu-l, ca o sluga credincioasa pe un stapan falnic si neindurator.

Din sosea si de la marginea satului incepea coasta lina cu sute de parcele, unele galbene, altele verzi, altele cenusii, invalmasite si incurcate, tintuite ici-colo cu cate un par sau mar paduret. Urca incet pana la padurea Vararei, din care de-abia se vedea de aici o dunga liliachie, coborand din ce in ce mai groasa si mai intunecata spre Jidovita, pana se plesuveste si se schimba in lanuri de grau si de porumb... Dincolo de Paraul Dracului se inalta Zahata, mai piezisa, mai ingusta, cu multe canepisti, adumbrita toata de Padurea Fulgerata care merge pana la Paunis si pana la Sascuta, dar fara sa treaca peste sosea. Peste drum, in zare, albastreste Padurea Spanzuratului, unde se zice c-ar fi fost spanzuratori pe vremea revolutiei, dar care tine de satul Sascuta. Magura Cocorilor insa e a pripasenilor. Mai poarta si azi in varf o caciula zdravana de padure, dar trupul i-e lazuit, arat si semanat. Tocmai la picioarele Magurii se insira casele din Ulita Mare... Apoi vin Lazurile, de la Paraul Doamnei pana la hotarul Saracutei si pana la Padurea Domneasca ce se coboara pe tarmul Somesului intre Jidovita si Armadia...

Sub sarutarea zorilor tot pamantul, crestat in mii de franturi, dupa toanele si nevoile atator suflete moarte si vii, parea ca respira si traieste. Porumbistile, holdele de grau si de ovaz, canepistile, gradinile, casele, padurile, toate zumzeau, susoteau, fasaiau, vorbind un grai aspru, intelegandu-se intre ele si bucurandu-se de lumina ce se aprindea din ce in ce mai biruitoare si roditoare. Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului:

- Cat pamant, Doamne!... in acelasi timp insa iarba taiata si uda parca incepea sa i se zvarcoleasca sub picioare. Un fir il intepa in glezna, din sus de opinca. Brazda culcata il privea neputinciosa, biruita, umplandu-i inima deodata cu o mandrie de stapan. si atunci se vazu crescand din ce in ce mai mare. Vajaiturile stranii pareau niste cantece de inchinare. Sprijinit in coasa, pieptul i se umfla, spinarea i se indrepta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda. Se simtea atat de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul.

Totusi in fundul inimii lui rodea ca un cariu parerea de rau ca din atata hotar el nu stapaneste decat doua-trei crampeie, pe cand toata fiinta lui arde de dorul de a avea pamant mult, cat mai mult...

Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult, trebuie! De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama...

Cand a umblat la scoala din sat a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, care mereu i-a batut capul Glanetasului sa dea pe Ion la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca domn. Glanetasu s-a si invoit pana in cele din urma, mai ales ca toata treaba n-avea sa-l coste multe parale. Doar cartile, pe care le putea lua vechi, si taxa de inscriere, vreo trei zloti. Ba Herdelea a alergat si s-a zbatut pana ce l-au iertat si de cei trei zloti, fiindca baiatul era silitor si cuminte. De gazda n-avea nevoie. Copilul putea merge la scoala in fiecare dimineata, sa-si duca merinde pentru amiaza, iar seara sa se intoarca acasa; din Pripas pana in Armadia e o plimbare de o jumatate de ceas... Dupa doua luni de invatatura insa Ion n-a mai vrut sa se duca la scoala cea mare. De ce sa-si sfarme capul cu atata carte? Cat ii trebuie lui, stie. si apoi i-e mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tie coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul... si Glanetasu, pe cat de greu l-a dat la liceu, tot atat de lesne s-a impacat sa nu mai urmeze; doar de cei cativa zloti aruncati pe carti ii parea rau. Mai bine sa-i fi baut decat sa-i fi bagat in alte bazaconii nefolositoare. Ion insa nu s-a despartit de tot nici de ele. Le-a pastrat si-n sarbatori le-a citit si rascitit pana li s-au ferfenitit foile. Iar mai tarziu mereu cerea invatatorului ba carti de povesti, ba cate o gazeta veche, sa se desfete...

Acuma Ion cosea din rasputeri. Brazdele se pravaleau, drepte, grele, mirositoare. Cand rasari soarele, rosu si somnoros, Ion simtea o amorteala usoara in sale si degetele parca i se inclestau pe codoristea coasei. Se indrepta din spinare la capatul brazdelor, stergea taisul cu somoioage de iarba moale, il atingea cu gresia, rasufla greu si iar se aseza pe lucru. Oboseala il intarata ca o patima. Munca ii era draga, oricat ar fi fost de aspra, ca o ravna ispititoare.

Soarele urca mereu pe cer, culegand, cu razele-i calde, stropii de roua de pe campuri, inviorand din ce in ce vazduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca niste gandaci albi, se trudeau in sfortari vajnice spre a stoarce roadele pamantului. Flacaului ii curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar cate un strop de pe frunte i se prelingea prin sprancene si, cazand, se framanta in huma, infratind, parca, mai puternic omul cu lutul. il dureau picioarele din genunchi, spinarea ii ardea si bratele ii atarnau ca niste poveri de plumb.

inspre pranzul cel mic, oprindu-se sa-si stearga sudorile care-i tasneau acum din sangele incins de dogoarea soarelui, iar se uita in vale, spre sat. Deodata fata i se insenina de bucurie. Pe carare suia incet Ana, cu un cos pe care-l muta mereu dintr-o mana in cealalta.

- Uuu, ma Anutoooo! striga Ion, uitand intr-o clipire osteneala si fierbinteala.

Fata, cam departe, ridica fruntea, il vazu si raspunse cu glas subtire ca o ata:

- Uuu, ma Ionicaaa!... Ion ii iesi inainte la capatul dinspre carare al locului. Obrajii Anei erau imbujorati de caldura si umezi de naduseala. Puse cosul jos si zise incet:

- Duc de mancare tatii... A iesit cu doi oameni sa taie iarba din deal.

Ion o privea si, fara sa vrea, se gandea: "Cat e de slabuta si de uratica!... Cum sa-ti fie draga?..."

Fata insa, cu ochii in pamant, vorbi dojenitoare si cu imputare in glas:

- N-ai venit aseara... si te-am asteptat pana dupa miezul noptii...

- Am fost necajit rau, Anuto, stii bine... Ai vazut doar ce rusine mi-a facut badea Vasile?...

- Parca tu nu-l stii pe dansul cum e la betie?... Apoi, dupa o tacere scurta, adauga:
- si te-ai razbunat pe George...
- Ca George-i cu viclesugul, ehe! facu repede Ion cu o lucire atat de stranie in cautatura incat Ana se cutremura.

Mai statura cateva clipe, fara sa mai vorbeasca si chiar fara sa se priveasca. Pe urma fata, zapacita, isi lua cosul, zicand:

- Acu ma duc, ca m-o fi asteptand tata...
- Du-te, du-te, zise Ion simplu. Ana porni pe carare la deal. Dupa cativa pasi mai intoarse capul, cu un zambet bland pe buze, care insa pe Ion il facu sa se gandeasca iarasi mai ursuz: "Tare-i slabuta si uratica, saraca de ea!..."

Ramase cu ochii pe urmele ei pana ce disparu la o cotitura. si vazand-o cum se legana in mers, ca o trestie bolnavicioasa, fara vlaga, slabanoaga, avu o tresarire si o parere de rau: "Uite pentru cine rabd ocari si sudalmi!"

incremeni asa un rastimp. Dar deodata isi reveni, scutura din cap, ca si cand s-ar incapatana sa-si lepede o slabiciune, si-si zise aspru: "Ma molesesc ca o baba neroada. Parca n-as mai fi in stare sa ma scutur de calicie... Las' ca-i buna Anuta! As fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului pentru niste vorbe..."

Dadu sa se intoarca la coasa, cand un glas placut rasuna la spatele lui:

- Lenevesti, lenevesti? ii pieri din suflet toata framantarea vazand pe Florica, cu fata rumena, plina si zambitoare, apropiindu-se sprintena ca o ispita. Balbai zapacit de multumire:

- M-am odihnit oleaca... A trecut pe aici Ana lui Vasile Baciu si... isi curma glasul brusc, intalnind intristarea ce rasarise in ochii fetei. ii paru rau ca n-a tacut si vru s-o dreaga, facand un pas ca sa schimbe vorba. Florica insa nu-i mai dadu ragaz sa inceapa si-i zise cu imputare:

- Am vazut... Cum sa nu va fi vazut... Ca doar nu-s oarba... Umbli dupa ea ca armasarul dupa iepe... Ma mir ca nu ti-e rusine...

Ion incerca sa rada. Nu izbuti, dar raspunse cald, mangaind-o din ochi:

- Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-ma! in inima mea insa tot tu ai ramas craiasa...

Ochii fetei se umplura de lacrimi ingaimand:
- Te faci de rasul lumii ca s-o iei pe ea... Flacaul tacu. Apoi ofta. Clocotea. Fara sa mai scoata o vorba, o lua in brate, o stranse s-o inabuse si o saruta pe gura cu o patima salbatica. Fata se zvarcolea, dar cu fiece miscare se lipea mai tare de pieptul lui si, printre sarutari, murmura:

- Ionica... lasa-ma... Te vad oamenii... Lasa-ma... Te vad... oamenii...

- Asa muncesti tu, dragul mamii? striga in clipa aceea Zenobia care venea cu mancarea, grabita si suparata.

Tinerii se despartira indata. Florica, rosie foc de rusine, de-abia putu ingana cateva vorbe si se facu nevazuta printre delnite. Ion insa, ca sa-si ascunda zapaceala, se rasti la ma-sa:

- Ca si dumneata, zau, vii c-o falca-n cer si cu una-n pamant, parca eu as sta toata ziua cu mainile-n san! Mai bine veneai mai devreme, ca vezi bine ca soarele-i intr-amiezi si pologul s-a uscat ca hartia...

Ana ajunse in deal gafaind. Vasile Baciu impreuna cu doi lucratori coseau din rasputeri, schimband doar din cand in cand cate-o vorba.

- Ai venit? intreba Vasile cam morocanos, vazand pe Ana. Ar fi vrut sa mai fi intarziat cu mancarea, sa poata oamenii sa lucreze mai mult pana-n pranz, ca tot ii platea destul de scump.

Era un barbat silitor Vasile Baciu cand se gasea in toane bune. A avut o viata grea si plina de truda, dar s-a tinut totdeauna printre fruntasi. Parintii nu i-au dat decat sufletul dintrinsul. S-a insurat cu o fata bogata si urata, dar a iubit-o ca ochii din cap, caci ea ii intruchipa pamanturile, casa, vitele, toata averea care-l ridicase deasupra nevoilor. Bogatia ii deschisese mai mare dragostea de munca. Ravna de a agonisi ii puse stapanire pe suflet. ii era frica mereu ca un trasnet din senin ii va zdrobi toata truda vietii. Trei copii, cei dintai, ii murisera inainte de a implini un an de zile. Ana a fost al patrulea. in urma ei au mai venit doi, dar fara zile... Vasile Baciu nadajduia mereu un baiat. in cele din urma a sosit, dar incapatanandu-se sa intre in lumea necazurilor cu picioarele inainte, a starnit numai jale si nenorocire. Moasa satului, care era chiar mama femeii, a incercat toate descantecele si buruienile. Zadarnic. O saptamana incheiata casa a tremurat de gemete si vaiete. Atunci Vasile s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a vazut-o, doctorul s-a crucit si, dupa ce i-a ocarat pe toti pentru ca nu l-au instiintat mai devreme, le-a spus ca acuma e prea tarziu, ca femeia a inceput sa se invineteasca, apoi ca numai Dumnezeu face minuni si ca ar fi trebuit s-o duca la spital, in Bistrita, sa-i scoata copilul prin burta. Baciu i-a platit un zlot de argint si l-a intors acasa cu caruta. Pana sa vie dansul, femeia si-a dat sufletul. Copilul a mai miscat intr-insa vreo doua ceasuri, incat moasa era cat pe-aci sa-l intepe cu un ac, sa nu se intample cumva sa-l ingroape de viu, sa se faca moroi si sa vie din cealalta lume sa spaimante oamenii... impreuna cu nevasta, Vasile Baciu a inmormantat o parte din sufletul sau propriu. ii slabi pofta de munca, parca n-ar mai avea pentru cine sa se osteneasca. ii ramasese o mangaiere in Ana, care semana cu ma-sa, dar in acelasi timp o si ura, fiindca din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazemul vietii. Cauta sa-si inece jalea in rachiu. si, deoarece cand era beat uita tot, se imbata din ce in ce mai des. Inima i se inacrise ca o punga de piele arsa. Ce agonisea acuma dadea pe bautura. Se facea zi cu zi mai darz. Numai mosia ii mai era draga ca odinioara. il durea gandindu-se ca va trebui s-o cioparteasca spre a potrivi zestre Anei la maritis. Se framanta deseori sa gaseasca vreun chip de a nu da nimic cat va trai dansul. George al Tomii Bulbuc i se parea singurul care ar putea lua fata, asteptand zestrea pana la moartea lui. Ana nu se impotrivea pe fata. Asta il catranea mai rau. in Ion simtea un vrajmas. Cum a fost dansul in tinerete, asa e feciorul Glanetasului azi. ii vrea averea. De aceea fierbea de ura chiar numai vazandu-l. si ura i se revarsa asupra Anei mai apriga, pentru ca ea era mai aproape de sufletul lui...

ii arunca pe sub sprancene cateva priviri manioase, apoi, ascutindu-si coasa, o intreba peste umar:

- Dar cu cine te-ai oprit pe coasta?
- Cu Ion, raspunse fata fara inconjur.
- Mhm, cu Ion, mormai Vasile Baciu. Apoi vezi bine c-asa... Se vede ca degeaba iti spun eu tie, ca un parinte, ca tu faci tot cum te taie capul... Bine, draga tatii, bine... Bine ca stiu. Ca daca-i vorba pe asa, apoi eu ti-s popa...

Vorbind se infurie din ce in ce mai tare si se porni pe ocari si sudalmi. Coasa insa n-o lasa din mana; ba parca tragea brazdele mai zdravan. Cei doi lucratori, vrand-nevrand, trebuiau sa urmeze pilda lui, caci el mergea in frunte. Astfel omul se ravenea injurand, dar in aceeasi vreme nu ingaduia pe muncitori sa leneveasca.

Ana scotea oalele din cos, in umbra unui mar paduret la marginea fanetei... Vorbele grele ce o plesneau in fata oamenilor o chinuiau. Rabda totusi cu inima impacata, zicandu-si ca sufera pentru Ion. Cu gandul acesta in minte, se aseza langa cos si intoarse privirea in vale, unde stia ca munceste el. il zari tot acolo, dar parca nu mai era singur... O zgudui un fior. Clipi de cateva ori, ca si cand i s-ar fi lasat o ceata pe ochi. Vedea insa bine. Ion strangea in brate o femeie. Pe ea n-a sarutat-o, iar pe cealalta o imbratiseaza. Tot sangele i se aduna in obraji si, parc-ar fi avut un ochean, atat de bine vazu acum pe Florica. O durere mare i se sfredelea in piept si ochii nu si-i mai putea smulge de la dansii. Auzea ca prin vis amenintarile tatalui ei:

- Mai bine te tai eu in bucatele decat s-ajungi bataia de joc a Glanetasilor... Barem sa stiu ca eu te-am facut, eu te-am omorat...

Glasul lui insa nu-i patrundea in suflet, caci sufletul ei se impietrise de amaraciune. Se simtea neputincioasa si parasita. imbratisarea celor doi i se parea nesfarsita, ii sorbea toata lumina ochilor. Doar buzele subtiri, inalbite, mai puteau murmura, tremurand de durere:

- Nu ma iubeste... Tot nu ma iubeste... Of, Doamne, Doamne!...

Satul fierbea. Cearta de la hora si mai ales batalia de la carciuma treceau din casa in casa, din ce in ce mai umflate.

Dis-de-dimineata Toma Bulbuc a sculat din pat pe preotul Belciug si i s-a plans ca Ion i-a schilodit feciorul. Popa s-a indignat, fiindca Toma era un stalp darnic al bisericii, si i-a fagaduit ca duminica viitoare are sa dojeneasca pe batausul Glanetasului de pe amvon, ca sa-l invete omenie. Toma, foarte multumit cu raspunsul, a povestit tuturor oamenilor ce i-a intalnit, cum s-a suparat preotul si ce i-a spus, apoi a iesit la lucru impreuna cu George care, in afara de o dunga vanata pe spinare, lata de vreo palma, era bun teafar, ca si cand nici n-ar fi patit nimic.

Femeile mai cu seama, care unde se zareau, nascoceau amanunte noi. Multe se jurau c-au fost de fata si au vazut cum a crapat teasta lui George, cand l-a izbit Ion cu latunoiul, cum i s-au imprastiat creierii prin colbul ulitei... Altele stiau ca feciorul Tomii trage sa moara, iar cateva mai indraznete strigau c-a murit inca de azi-noapte si ca Toma s-a dus la popa pentru inmormantare...

in familia invatatorului Herdelea nu s-a vorbit toata ziua decat despre intamplarile grozave de ieri. Titu, care de obicei nu se carabanea din pat pana pe la amiazi, acuma s-a sculat pe la noua si numaidecat a aruncat intrebarea:

- Ati auzit ce bataie a fost azi-noapte? Toti stiau. Herdelea, fiindca se culca totdeauna odata cu gainile, se scula vesnic cu noaptea-n cap, iesea in ograda si schimba noutati cu toti trecatorii. Vestea cea mare o aflase de la Macedon Cercetasu, care in toate lunile isi gasea de lucru pe-acasa spre a-si putea vindeca oboseala betiei de duminica.

- Eu tocmai m-am nimerit pe-acolo cand s-a intamplat... zise Titu misterios tragandu-si ghetele.

Laura si Ghighi, mezina familiei, tabarara pe el, sa le povesteasca tot, din fir in par. Chiar si doamna Herdelea isi ascuti urechile de langa soba, unde se ostenea cu gatirea bucatelor pentru amiazi. Titu insa se inchise, ca un sfinx, in fata tuturor staruintelor.

- Stati, stati! striga intruna imbracandu-se cu o iuteala militareasca. intai sa-mi cumpar un tutun, pe urma va spun...

Se simtea atat de mandru, parca el insusi ar fi fost eroul sau cel putin victima bataliei. Desi ar fi putut sa ticluiasca un sirag

de amanunte, care de care mai cumplite si mai mincinoase, il rodea totusi ambitia acuma sa se documenteze inainte de-a vorbi. De-aceea pretextul tutunului, Avrum, izvorul cel mai autentic, ii va imprumuta toate stirile.

Carciumarul insa se posomori ca o zi de ploaie cand Titu vru sa-l descoase. N-a vazut nimic, nu stie nimic... ii era frica sa nu aiba urmari bataia, in care sa fie amestecat si dansul, riscand poate chiar sa i se inchida pravalia. Poate sa vie jandarmii sau vreo judecata... cine stie? Tacerea negustorului e totdeauna de aur...

Norocul lui Titu a fost c-a intalnit pe Dumitru Moarcas, un client credincios al carciumii, de la care a aflat atata incat sa poata inflori o povestire mai senzationala. Astfel a impuiat apoi urechile mamei si surorilor sale cu amanunte pana la pranz.

Toata familia Herdelea era cu trup si suflet de partea lui Ion. Ziceau ca bine a facut daca a zgaltait putin pe butoiul cela de George. De ce sa-si bata joc de un baiat cumsecade ca Ion?... Partinirea nu era cu totul dezinteresata. invatatorul facuse o claca iarna trecuta, sa-i aduca satul lemne de foc. Au lipsit tocmai bogatasii, in frunte cu Toma Bulbuc. De atunci familia n-avea la inima nici pe tata si nici pe fiu. Herdelea chiar a spus odata, de fata cu mai multi tarani: "Las' ca-mi pica ei in mana, si Toma si ceilalti... si am sa-i joc si eu cum se cuvine..."

Cand sleira de-a binelea toata intamplarea cu bataia, Titu simti indemnul sa duca vestea mai departe. Framanta bine in cap hotararea, iar la pranz, dupa ce manca zdravan si bau cateva pahare de apa, striga incantat:

- Sa vedeti ce-o sa se mai mire cei din Armadia si din Jidovita! Se scula de la masa inaintea tuturor, se imbraca tacticos in hainele cele mai bune, se ferchezui ca o papusa si pleca bombanind cu o nemultumire prefacuta:

- Ma duc sa ma mai plimb, ca am sa putrezesc de atata plictiseala...

O lua spre Jidovita, agale, fluierand din varful buzelor si invartind intre degete un baston de trestie.

Titu era mandria familiei Herdelea. Avea douazeci si trei de ani si era inalt, cam desirat, cu o fata latareata, ochi albastri spalaciti si o frunte larga. Mustatile nu-i prea cresteau si de aceea le radea, zicand ca se poarta dupa moda anglo-americana. Toata casa jura ca tanar mai destept ca dansul nu se pomeneste in imprejurime. De altfel in scoala a invatat binisor. A inceput-o sub mana tatalui sau care l-a si scos "eminent". Cand a trecut la liceul din Armadia, a mers putin mai anevoie; prin clasa a treia se plangea ca-l persecuta profesorii, ceea ce pe Herdelea l-a facut sa-l mute la liceul unguresc din Bistrita. "Las' ca-i bine sa invete si ungureste - a zis invatatorul - ca-n ziua de azi nu faci nimic daca nu rupi limba stapanirii." Dar nici aici nu s-a prea inteles cu profesorii, incat dupa ce a terminat clasa a sasea, familia s-a invoit sa urmeze la liceul sasesc. "Cu limba nemteasca - a zis iar invatatorul - poti umbla toata lumea." Taxele de inscriere insa fiind prea mari si Herdelea neavand banii trebuinciosi in septembrie, Titu a ramas sa studieze acasa ultimele doua clase. Pe urma, cand a sosit vremea examenelor, bagand de seama ca taxele pentru particulari sunt si mai urcate si, nimerindu-se ca Herdelea sa aiba acuma mai putini banisori, Titu, dupa o ciorovaiala violenta, a renuntat la scoala, mai ales ca si el se cam saturase de atata buchiseala searbada. intr-un sfat de familie urmator apoi, a triumfat parerea fetelor: Titu sa se faca notar comunal. Hotararea aceasta insa a intristat adanc pe doamna Herdelea, care vesnic visase pe Titu preot in Monor, satul ei de bastina, caci baiatul semana mult cu ea, avand o voce prea frumoasa... Pana sa plece insa Titu la cursul de notari, s-au inasprit conditiile de primire; i se ceru bacalaureatul. Herdelea atunci a propus sa urmeze scoala normala si sa vie invatator in Pripas, in locul lui; pana ar iesi baiatul, el tocmai ar implini anii de pensie. Dar Titu avea groaza de dascalie. Mai curand salahor, decat dascal... si impotrivirea lui a fost atat de inversunata, incat nimeni n-a mai indraznit sa-i pomeneasca de dascalie. Cu toate acestea nici degeaba nu se putea sa stea. Era doar om in toata firea. Cum sa trandaveasca? L-ar lua lumea la ochi... Deci Herdelea, fiind prieten bun cu notarul din Salva, l-a convins sa ia pe Titu ca ajutor si practicant, dandu-i casa, masa si ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai nimic, s-a plictisit mult si pe urma a venit iar acasa. in zadar, nu-i placea notariatul si pace. si chiar de i-ar placea, ce perspective ar avea intr-o cariera, fara diploma? Ar insemna sa ramana toata viata practicant, un fel de jalbar nenorocit, batjocura satelor. Tocmai el, care era plin de ambitii, care simtea ca poate si trebuie sa ajunga cineva in lume... Citea cu patima versuri, romane. Mai ales de cand s-a lasat de scoala, a citit tot ce i-a cazut in mana. si, tot citind, a inceput si el sa scrie. intai mai pe furis, pe urma mai pe fata si in sfarsit cu tot dinadinsul. Iar cand, intr-o buna zi, Familia i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a hotarat definitiv, dar in taina: va fi poet. Surorile lui il priveau ca pe un barbat insemnat, iar parintii, desi in sinea lor nu prea intelegeau cum va manca si ce va imbraca Titu din poezii, impartaseau parerea fetelor. Domnii din Armadia si cu deosebire doamnele si domnisoarele au citit cu mirare si invidie numele baiatului invatatorului din Pripas sub o poezie tiparita. in curand tot judetul l-a consacrat poet. si Titu citea si scria mereu pana noaptea tarziu; stingea lampa, astepta prin intuneric inspiratia, injgheba cate un vers in cap, aprindea repede lumina, il eterniza pe hartie... Herdelea cam mormaia uneori ca prapadeste prea mult petrol, dar Titu, vrajit de muza lui, nici nu voia sa auda asemenea imputari pamantesti...

Apropiindu-se acum de Jidovita, se gandea unde sa se duca? Sa se opreasca in Jidovita sau sa treaca in Armadia? Inima il indemna si ici si dincolo. in Armadia era fata profesorului de matematici, Valentin Dragu, domnisoara Lucretia, micuta, oachesa, visatoare. O iubea de vreo trei ani. O iubire foarte eterica, alcatuita numai din rare priviri cu inteles, din suspine dese, din cate-o strangere de mana mai vie, din carti postale ilustrate si mai ales din declaratii timide, exprimate in limbajul florilor, al marcilor sau al culorilor. De cate ori se abatea prin Armadia, si se abatea mai in toate zilele, Titu facea ce facea si intalnea pe Lucretia. Atunci roseau amandoi, vorbeau despre mersul vremii, se priveau si apoi taceau. "Tacerea spune mai mult decat toate frazele", isi zicea Titu. De altfel Lucretia a fost una din cauzele de capetenie ale chemarii lui poetice. Versurile din Familia preamareau tocmai frumusetea ochilor ei verzi...

Dar si in Jidovita avea pe nevasta invatatorului Lang. invatatorul era ovreu, iar nevasta-sa unguroaica. Venisera de curand la scoala statului si nu stiau o boaba romaneste. Ovreii din Jidovita s-au apucat prea tarziu sa practice patriotismul cel nou si rupeau atat de prost limba oficialitatii incat nici ungurii cei mai binevoitori nu-i puteau intelege. Sotii Lang deci au fost bucurosi cand au cunoscut pe Titu, singurul om cu care puteau vorbi mai ca lumea. Barbatul era betiv si petrecea mai in toate noptile prin carciumile din Jidovita sau prin cele din Armadia. Femeia, draguta, cocheta, se plictisea grozav. Oamenii povesteau c-ar fi avut cateva aventuri de dragoste prin Maramures, unde a trait inainte de a sosi in Jidovita. Lui Titu mai ales din pricina aceasta ii placea si umbla s-o cucereasca. Desi ofta dupa Lucretia, ravnea mult si o iubire pasionata. Dar nu prea stia cum trebuie cucerita o femeie si de aceea ii era frica sa nu se faca de ras in fata unguroaicei. Cat a dorit dansul si n-a fost in stare sa cucereasca nici macar o fata din Pripas, cu toate ca i se scurgeau ochii dupa unele. Simtea insa ca doamna Lang il simpatiza si aceasta ii dadea imbold sa staruiasca.

Ajunse aproape de Jidovita. Pe drum ghetele i se prafuisera; se opri si le sterse cu o batista murdara, adusa inadins pentru treaba aceasta. ii placea sa se infatiseze totdeauna curat, cu atat mai mult cand banuia ca are sa intalneasca pe cine-i era drag. Scoase din buzunar o oglinda, isi potrivi bufantii lavalierei, isi netezi frizura si-si picura pe piept putin parfum ca sa nu miroase a sudoare. in vremea cand se aranja lua hotararea definitiva: va ramane in Jidovita.

Sotii Lang stateau in casa hahamului, in fund. Din curte intrai in tinda, apoi venea in stanga si in dreapta cate o odaie. Cea din stanga il interesa mai mult pe Titu. Acolo era dormitorul.

Batu la tinda. Nu raspunse nimeni. "Te pomenesti ca n-o fi acasa", se gandi Titu apasand clanta.

Usa se deschise. Intra incetisor. Tinda era cam intunecoasa. in dreapta, usa odaii care slujea de sufragerie, salon si birou era data la perete. inauntru nimeni. Avu o tresarire de bucurie gandindu-se ca gaseste acasa numai pe doamna Lang, care obisnuia sa stea dupa-amiazi trantita pe pat, citind romane de dragoste, visatoare ca o cadana din panorame. Se apropie de usa dormitorului in varful picioarelor si ciocani usor. Nici un raspuns. "O fi dormind", isi zise Titu, cu mintea aprinsa brusc de o droaie de sperante si planuri, batand iarasi mai tare.

- Cine-i? murmura un glas somnoros, ragusit si gros.
- Eu, eu, raspunse tanarul, nemultumit, recunoscand vocea sotului.

- A, tu esti, Titule? Intra, draga! urma glasul dinauntru mai inviorat putin.

Titu intra amarat. intr-o clipire i se suplberasera toate inchipuirile: ca va gasi pe iubita lui cu somnul in gene, ca va profita de ocazie si o va saruta pe ochi, sa-i fure visurile, pe buze, sa-i soarba gandurile... si poate chiar mai mult.

- Esti singur? intreba dansul rotindu-si ochii prin odaie.
- Singur, dragul meu, gangavi invatatorul, cascand. Nevasta-mea s-a dus in plimbare pana-n Armadia, sa cumpere nu stiu ce... Sunt obosit, draga prietene, de nici nu-ti inchipui. Azi-noapte am facut un chef monstru cu solgabiraul, cu popa din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu profesorul Oancea si inca cativa care au venit mai pe la spartul targului de nici nu mi-i mai amintesc. Tocmai pe la sapte dimineata ne-am despartit, la beraria Rahova, dupa ce cutreierasem vreo cinci carciumi... in sfarsit ceva colosal!... si mi-e un somn!...

Ascultandu-l, Titu se posomori de tot. Iata cine are parte de o comoara de femeie ca Rozica! il cantari cu dispret. Lang avea niste mustati unguresti, un nas gros, ochii vii negri si un par cret negru taciune. Acuma insa era atat de tabacit la fata, ca parea cu zece ani mai batran, desi inca nu implinise treizeci. De necaz, Titu pierduse si placerea de a-i mai povesti batalia.

- Atunci te las, zise, dandu-i mana. imi pare rau ca n-am gasit pe nevasta-ta... Transmite-i complimentele mele!

- Da, da, casca Lang. Ma, i-asculta, bei un coniac?
- Nu, nu, mormai Titu ursuz, iesind. Sunt grabit... Trebuie sa ma duc si prin Armadia...

- Bine, draga, cum vrei, vorbi invatatorul; lua o sticla de pe mescioara de noapte, bau o dusca teapana, isi trase plapuma peste cap si incepu indata sa sforaie ca o dihanie.

in ulita Titu se razgandi. Ce sa se mai osteneasca prin Armadia? Cum e pornit azi pe ghinion e in stare sa nu intalneasca nici pe doamna Lang, nici pe Lucretia Dragu. Iar asta i-ar mohori sufletul pentru o saptamana incheiata... Dar nici acasa nu voia sa se intoarca. Ce sa faca, ce sa faca?

Era tocmai in fata cancelariei comunale. Soarele ardea sa topeasca zidurile. Fierbinteala il chinuia. Urca repede in cancelarie, sa mai stea de vorba cu notarul Stoessel. Dar gasi numai pe practicantul Hornstein, un flacaiandru slabut, sfrijit, cu ochelari, cu o tremuratura nervoasa din cap, care facea sfortari eroice sa vorbeasca ungureste. "N-am noroc, degeaba", isi zise Titu, asezandu-se la biroul notarului, raspunzand numai din varful buzelor la salutarea practicantului pe care nu-l putea suferi, cu toate ca nu-i gresise nimic.

Aici cel putin avea gazete si putea sa citeasca pana se va mai insera si se va mai potoli zapuseala. Ziarele il pasionau, de altfel ca si pe batranul Herdelea. Lor insa nu le mai venea nici unul, caci nu le ajungeau banii sa plateasca abonamentele. Au tinut acum cativa ani Gazeta Transilvaniei. Herdelea isi rupsese de la gura si achitase un sfert de an, primind-o apoi un an incheiat si punand pe foc toate somatiile cu care il asalta administratia, ca "la caz contrar vom inceta trimiterea foii". Pe urma Titu a descoperit ceva mai bun: sa ceara abonamente de proba de la ziarele unguresti. Cate o saptamana, doua pri mea jurnalul gratis. Cand nu mai venea, se adresa altuia pentru abonamente de proba. Astfel, in schimbul unei carti postale, au avut ziare aproape un an de zile. Dupa ce le-au incercat pe toate, au vrut ei s-o ia de la inceput, dar zadarnic; cartile lor postale au ramas fara raspuns. incat acum erau nevoiti sa imprumute gazeta preotului Belciug, care platea regulat abonamentul, dar numai spre a dovedi ca e bun roman, caci el n-avea vreme sa citeasca minciunile ziarelor. Titu, umbland mai in fiece zi prin Jidovita, o lua de la cancelarie si nici n-o mai dadea popii. si notarul tinea vreo trei ziare unguresti, de asemenea fara a le citi, dar pastrandu-le pentru atatatul focului, asa ca Titu nu le putea duce acasa, ci doar sa le soarba in cancelarie.

Scufundandu-se in gazete, Titu isi uita curand necazul. Citi pana se intuneca, iar inainte de a pleca, simtindu-se inviorat, povesti totusi intamplarile din Pripas, ba inca, spre marea fericire a practicantului, i le povesti pe ungureste...

Cand se ingana ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla in par in pridvor, ca totdeauna in zilele frumoase de vara.

Herdelea, in vacanta, pierdea vremea mai curatind cate un pom prin gradina din spatele casei, mai plivind cate o buruiana, iar dupa masa se odihnea un ceas, doua in stupina, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna Herdelea robotea toata ziua cu bucataria. N-ar fi ingaduit fetelor pentru nimica-n lume sa se apropie de cuptor. Doar spalatul vaselor si caratul apei cadeau in sarcina Ghighitei, pe cand curatenia casei ramanea in stapanirea Laurei, care, fiind fata mare, avea ambitia sa potriveasca toate astfel incat sa se observe pretutindeni gustul ei delicat... Treburile se ispraveau insa pana pe inserat. Urma odihna in pridvor, unde femeile, brodand sau crosetand, vorbeau si radeau, in vreme ce Herdelea, cu pipa-n gura, rasfoia cate-o carte. Satul intreg si jumatate din hotar se intindeau in fata lor ca o harta mare cu reliefuri in culori. Oamenii care se intorceau de la camp sau mergeau spre Jidovita, trasurile care umblau intre Armadia si Bistrita defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorba. Apoi cand venea intunericul, fetele, in frunte cu mama lor, incepeau sa cante romante vechi romanesti cu niste voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul invatatorului...

Doamna Herdelea era cantareata inflacarata si o femeie foarte evlavioasa. Toata ziua, tinand tigaile de coada si amestecand in oale, lalaia cantece sau rugaciuni, iar duminica, fiindca n-avea ragaz sa mearga la biserica, canta singura, acasa, toata liturghia. De altfel a avut o tinerete glorioasa. Fata de tarani saraci, ramasa de mica orfana de tata, a ajuns sub obladuirea unchiului ei, Simion Munteanu, invatator pe vremuri in Monor. De la unchiul ei i s-a tras tot norocul in viata. Munteanu a fost un dascal harnic si un roman infocat. Ca sa fereasca de ungurizare targusorul, resedinta de vara a unei familii de conti, a muncit din rasputeri. Din "irozii" de Craciun el a facut un fel de teatru religios, cu costume, cu cantece si cu dialoguri. Maria Drujan intruchipa pe ingerul Domnului, imbracata in alb. ii sedea foarte bine si s-a distins prin ravna si istetimea cu care indemna pe cei Trei Crai de la rasarit sa se inchine in fata Mantuitorului ce se naste in fiecare an.

Spre fericirea Mariei, invatatorul Munteanu nu s-a multumit numai cu "irozii". incurajat de buna primire, a organizat mai pe urma reprezentatii de teatru, recrutand dintre fetele si flacaii mai destepti pe interpretii operelor lui Alecsandri, care atunci incepeau sa patrunda mai bine si in Ardeal. S-a dus vestea acestor reprezentatii in tot tinutul Somesului. Oamenii veneau din toate satele sa vada si sa auda teatru romanesc, dornic de-a se insufleti. si diletantii lui Simion Munteanu jucau cu atata inima incat uimeau lumea. Sufletul lor insa era tanara si dragalasa Maria Drujan care, in scurta vreme, a cucerit admiratia tuturor, fiind cea mai isteata. in Piatra din casa si mai cu seama in Rusaliile a cules succese neuitate. La un banchet, dupa reprezentarea Rusaliilor, protopopul din soimus, om foarte invatat si umblat prin lume, a tinut un toast in care, slavindu-i insusirile artistice, a proclamat-o, in aplauzele tuturor, primadona diletanta. Maria a plans de bucurie, desi n-a inteles ce inseamna porecla ce i-a harazit-o. in urma cuvantarii, protopopul a incercat sa ciupeasca putina curte primadonei, dar zadarnic...

Azi dascalita isi aminteste cu lacrimi in ochi de vremile acelea de aur. Cum au pierit, parca nici n-ar fi fost! Atunci a invatat ea cantecele pe care acuma le invata de la ea fetele ei. Atunci! Treizeci de ani au trecut de-atunci... Dupa Rusaliile a cunoscut pe Zaharia Herdelea, invatator cu mult viitor in Lechinta, s-a maritat, a avut noua copii, i-au murit sase, toti dupa ce i-a scos din nevoi, a muncit ca o roaba, a uitat toate veseliile si petrecerile si a imbatranit. Din frumusetea ei de odinioara n-au mai ramas decat urme si amintiri. si cantecele, sarmanele, scrise de mana ei intr-un caiet mare, ca sa nu le uite. Mangaierea o gaseste acuma in credinta in Dumnezeu, fierbinte si neclintita, si in bucuria ca-si vede copiii mari, gata sa-si ia zborul in viata...

Noaptea se inalta din ascunzisuri, sugrumand cele din urma zvarcoliri de lumina. Peste sat albastreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, invaluit intr-o boare usoara. Zgomotele se desluseau din ce in ce mai limpede. Se auzeau cainii cum isi raspundeau latrand, chemarile scurte pe tarina sau din casele indepartate, soaptele oamenilor ce soseau de la lucru pe soseaua alba, rascolind colbul cu pasii lor grei si osteniti, scartaitul carelor goale intovarasite de tarani sleiti de munca si urmate de caini cu botul in pamant si cu coada in vant, mirosind santurile si gardurile... Ajungand la crucea din capul satului, trecatorii isi curmau vorbele, se inchinau descoperindu-se si apoi dadeau "buna seara" familiei Herdelea care canta neobosita. Toti satenii ascultau cu drag cantecele. Copiii se opreau pe podul de peste Paraul Doamnei, cascau gura cate-o bucata de vreme si pe urma porneau in goana...

Erau pe la strofa a treia, cand Ghighi sopti misterios:
- Uite pe Toma Bulbuc si pe George!...

Laura si batranul Herdelea incetara brusc cantecul, curiosi sa vada victima bataliei de-aseara. Doamna Herdelea insa nu voia sa-si piarda seriozitatea pentru un lucru de nimic si continua singura toata strofa urmatoare. Totusi, cand Toma si feciorul se oprira la poarta, intrand in vorba, isi domoli si ea glasul, biruita de curiozitate, lalaind doar melodia ca sa poata auzi ce spun pricinasii.

Toma ar fi putut cobori de pe hotar de-a dreptul acasa. A vrut insa inadins sa treaca pe-aici, sa povesteasca si invatatorului pozna. Se aprinse repede si incepu sa-si laude feciorul si sa ocarasca pe Ion. in cele din urma puse pe George sa-si ridice camasa, sa arate domnilor vanataia din spinare.

- Sudui, mai Toma, sudui si nu te temi de Dumnezeu, care vede si aude toate! striga atunci Zenobia, de peste drum, din mijlocul ograzii.

taranul, speriat de gura Glanetasitei, se potoli indata. Nu mai raspunse nimic, ci isi lua doar ramas bun de la Herdelea si pleca plouat si grabit, urmat de George. Zenobia il petrecu in afurisenii pana ce il pierdu din ochi. Pe urma iesi in ulita, se apropie pana pe pod.

- Nu se mai satura, manca-l-ar pestii Dunarii de zgarcit si afumat! imi ponegreste baiatul parca i-ar fi prapadit averea, si nu alta!

Familia invatatorului rase cu mare pofta de patania lui Toma, iar Herdelea raspunse zambind femeii:

- Ehei, Zenobio, crezi tu ca cei bogati vor sa stie de necazurile altora?

- Da sa-i arda focul, ca prea-s cainosi la suflet... Din tinda l-am auzit cum se imbala si n-am mai putut rabda, zau asa...

Mai sporovai putin, verzi si uscate, apoi fugi acasa aducandu-si aminte c-a lasat mancarea in clocot si o fi dat in foc...

- teapan l-a pocnit si Ion, zise invatatorul dupa un rastimp.
- Cum nu, daca l-a lovit cu un latunoi! sari Ghighi, vrand sa le povesteasca iar toata intamplarea.

Dascalita insa incepu Hora Grivitei mulcomind astfel zelul fetei. Dar nici asta n-avu parte s-o cante pana la sfarsit, caci in

curand veni Belciug cu Vasile Baciu. Popa fusese la camp sa supravegheze munca la o livada a bisericii. ii era cald si mai ales il chinuia o sete cumplita. Ghighi ii aduse cat ai bate din palme un pahar de apa.

Vorbira, fireste, despre bataia de azi-noapte care aprinsese tot satul. Preotul fierbea de indignare.

- De mult tot aud ca feciorul Glanetasului s-a facut un becisnic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum insa le-a pus varf la toate. Trebuie sa se ispraveasca odata in sat cu batausii, altminteri maine-poimaine ne-om pomeni ca au inceput sa omoare oameni!...

Toti tacura, patrunsi de revolta lui. Numai Ghighi intreba, copilareste:

- Dar daca nu se stie care-i de vina?
- Cum nu se stie, domnisoara? se mira Belciug. Crezi dumneata ca poate sa fie George vinovat?

- Eu cred, raspunse fata hotarat. Popa zambi acru, dezvelindu-si dintii pana la gingii.
- Eu insa, cu voia dumitale, nu cred, zise apoi putin batjocoritor. Doamna Herdelea, nemultumita ca vede pe Vasile Baciu impreuna cu preotul, dupa necuviintele de la hora, interveni, uitandu-se peste capul lui Belciug:

- in orice caz, Ion e baiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e saritor, e istet. Omul mai greseste, ca doar de-aceea-i om. Nu trebuie sa osandim asa usor.

Preotul zambi iar, mai acru si incurcat, negasind repede un raspuns potrivit.

- Amu m-as amesteca si eu, ca omul prost, de! incepu Vasile Baciu stergandu-si gura cu manecile camasii.

Dar dascalita ii taie vorba aspru:
- Ba tu n-ai ce sa te amesteci, Vasile!... Slava Domnului, m-am intamplat si eu la hora, ieri, tocmai cu parintele, cand ai venit beat ca un porc si te-ai agatat de Ion din senin! Ma mir numai ca parintele te mai rabda pe langa dumnealui, in loc sa se fereasca de tine ca de ciuma!

Baciu inghiti in sec, se uita la Belciug, apoi la invatator, apoi la domnisoare, zapacit, se scarpina in cap si murmura:

- De... cam asa-i... intre timp preotul isi regasise increderea si acuma zise, cu un suras care pe doamna Herdelea o supara:

- Fireste, nici Vasile nu-i usa de biserica... Nu, nu... Dar omul beat e neom si-i mai ierti faradelegile...

- Da Ion n-a fost beat aseara? intrerupse Ghighi.
- Nu te mai tot amesteca si tu in vorbele oamenilor, o dojeni Herdelea care, desi se dusmanea intr-ascuns cu popa, nu voia sa ajunga la cearta ca sa nu dea pilda rea satenilor.

- Mai cu seama - urma Belciug, fara a tine seama de vorbele fetei, - ca dansul avea si oarecare temei sa dea o lectie batausului...

- Umbla mereu sa suceasca mintile Anutei, ca doar-doar m-o face sa i-o dau, vorbi taranul prinzand iar curaj.

- s-adica de ce nu i-ai da-o? zise dascalita, aprinzandu-se. De ce? Crezi c-ai face rau?

- Nu i-as da-o sa stiu de bine ca... facu Vasile cu un glas inabusit, cu ochii inflacarati deodata de indaratnicie.

- Apoi vezi c-asa sunteti voi, prostii... Uite-asa, natangi si capcauni!... Adica pentru ca tu ai cateva petice de pamant, nu-ti mai incapi in piele de fudulie? in loc sa iai un fecior care stii ca n-are sa-ti hartapaneasca ce-i dai, tu te gandesti numai la avere. Parca cu averea ai sa te ingropi... Duceti-va, sa nu va mai aud nici de nume!

Doamna Herdelea se necajea totdeauna repede. Acuma insa simtea ca, de va mai intinde vorba, vor ajunge la sfada. Deci se scula si intra in casa.

- Femeile judeca foarte usor, zise Belciug, mahnit de cuvintele dascalitei, care i se parea ca-l priveau pe dansul. Viata e totusi mult mai complicata. Fiecare isi stie necazurile lui si le potriveste cum crede mai bine...

Pe ulita venea incet Ion, cu o pala de fan proaspat agatata in coasa. Cand il zari, preotul ingalbeni. Se sili sa se stapaneasca, dar cand flacaul murmura respectuos "buna seara", mania ii porni limba:

- Sa-ti fie rusine, Ioane, de cele ce faci! Rusine sa-ti fie! Ion se opri uluit si de-abia dupa un rastimp putu raspunde:
- De ce, domnule parinte?
- Fiindca esti un stricat si-un bataus s-un om de nimic! Asta esti! Ar trebui sa dai pilde celorlalti feciori, ca te tii mai destept ca toti, dar umbli numai dupa blestematii... Mai mare rusinea!...

Flacaului ii pieri toata oboseala din oase. Sangele ii navali in obraz. Vru sa raspunda cu o sudalma, dar isi musca buzele si-si urma apoi calea zicand nepasator doar atata:

- Bine, bine... Noapte buna!
- Obraznic! sasai Belciug mai indarjit. Las' c-am sa-ti dau eu o lectie sa n-o uiti asa curand!...

- si tu esti prea aspru cu el, parinte, observa Herdelea impaciuitor.

Blandetea invatatorului insa il infurie mai rau.
- Sunteti voi ingaduitori cu dansul si pentru mine! Deaceea si-a luat nasul la purtare!...

Belciug pleca fierband, fara a-si mai lua ramas bun. Apararea lui Ion de catre familia Herdelea i se parea o jignire personala. De altfel, din ziua cand a intrat invatatorul in sat, a cam simtit el ca umbla sa-i sape si sa-i stirbeasca autoritatea. A inghitit multe rautati marunte numai sa nu zica lumea ca doi surtucari romani nu pot trai intr-un sat nedezbinati. Dar acuma s-a lamurit deplin. Acuma si-au dat arama pe fata. Ei totdeauna apara pe cei care-i osandeste dansul. "Daca-i asa, asa sa fie, isi zise, pasind foarte grabit, incat Vasile Baciu de-abia se tinea alaturi de el. Eu insa n-am sa-mi schimb parerile de dragul numanui!..."

Baciu ii pofti noapte buna. Nici nu-l auzi. Mania il rodea. Cand ajunse acasa nu se mai gandea la Ion. Era furios pe Herdelea.

Dupa ce pleca Belciug, invatatorul murmura printre dinti:
- Uite cum se burzuluieste ponihosul, bata-l Dumnezeu! Dar pe urma, gandindu-se mai bine, ii paru rau c-a ajuns la ciorovaiala cu popa, care e un suflet acru, in stare sa se razbune cand nici nu visezi. Pana acuma se mai folosea cu cate ceva de la Belciug: ba trasura pentru balurile din Armadia, la care trebuia sa-si duca fetele, ba "imprumuta-mi vreo doi zloti, frate Ioane, pana la leafa", ba cate altele... Om cu om traieste. Cearta fatisa i-ar desparti ca un zid... Se hotari deci sa caute sa indrepte lucrurile... Mai intai trebuie sa potoleasca pornirea dascalitei impotriva preotului. Apoi are sa se faca a nici nu-si aduce aminte de ce s-a intamplat si sa continue a vorbi cu Belciug, cand se vor intalni. Astfel cel putin aparentele prieteniei fiind salvate, popa nu va putea face nimic pe fata si toate se vor intoarce in bine...

Doamna Herdelea cu fetele, incalzind bucatele pentru cina si asternand masa, faceau pe Belciug cu ou si cu otet. Aci il ocarau, aci radeau de barba lui tepoasa, batuta parca in cuie, sau de redingota lui unsuroasa si tocita pe care, dupa cum spunea el insusi, n-a schimbat-o de sapte ani incheiati. in cele din urma toate trei se sileau sa-i gaseasca o porecla caraghioasa potrivita.

invatatorul le asculta un rastimp clatinand din cap nemultumit, apoi isi lua inima-n dinti si zise:

- Cand se amesteca femeile in vorbele barbatilor, nici dracu nu te mai descurca...

Toate trei se repezira pline de indignare. Se incinse o dezbatere strasnica in care nici Herdelea nu mai avu ragaz sa deschida gura... in toiul neintelegerii pica si Titu de la Jidovita.

- Ce-i, ce-i? intreba dansul aruncandu-si palaria pe pat si trantindu-se obosit pe un scaun langa masa pusa. Am asudat ca un cal... Groaznica zapuseala!

Ca intotdeauna, bucurandu-se de un prestigiu deosebit in sanul familiei, fu poftit zgomotos sa-si spuna parerea in ches tia Belciug. Asculta cu mare seriozitate amandoua partile si, la sfarsit, dadu dreptate tuturor:

- Bine-ati facut, ca i-ati mai taiat putin din nas. A inceput sa se cam obrazniceasca. in privinta asta nu mai incape discutie. Dar iarasi nu trebuie sa ajungem la cutite. Nu-i frumos si nu se cuvine. Nu uitati ca aveti nevoie de trasura popii pentru balul din octombrie! Daca ramanem certati, cum mai mergem la bal? Ori poate doriti sa mergem pe jos? Bine v-ar sedea, in toalete de bal, cu pantofi albi si pe jos!

Titu rase cu superioritate. Numai Ghighi nu se dadu invinsa:
- Ce ne pasa? Luam trasura notarului si gata!
- Esti tu sigura ca notarul ne-o da? rapunse Titu, hotarator. s-apoi chiar daca ne-ar da-o, nu uita ca a notarului e stricata si nici n-are arcuri. Ne-am face de minunea lumii tragand in Armadia, la bal, intr-o hodoroaga de caruta ca a notarului!...

Judecata lui Titu multumi pe toti si in curand afacerea cu popa se stinse...

Dupa cina iesira iar in pridvor. Luna tocmai se ivea mandra si rece de dupa un deal, intinzand o panza alba de lumina peste sat. Stelele licareau sfioase pe cerul vanat-inchis. Cantecele reincepura, intai fricoase, apoi tot mai rasunatoare.

Ion al Glanetasului veni in capul gol si se infipse in poarta, sa auda mai bine cum horesc domnii.

intr-o pauza, Laura, amintindu-si de ispravile flacaului, murmura:

- Spune, Ioane, adevarat, ti-e draga tie Anuta? Ion sovai, zambi incurcat:
- De, domnisoara, mi-e draga... Adica de ce sa nu-mi fie draga?

Laura vru sa-i spuie ca Ana e mai uratica decat Florica, dar se razgandi si tacu.

- Bine zice el, adauga Herdelea. Ana-i fata foarte buna...
- Pacat numai ca are tata ticalos, observa dascalita.
- Asa-i, doamna, mormai flacaul. Dar mie nu-mi pasa de tat-sau... Cu tat-sau am eu sa ma insor?

Pe ulita trecu o caleasca eleganta, in goana cailor.
- Cine-o fi? sopti Ghighi visatoare. Taceau acum toti. in Garla Popii, peste drum, oracaiau broastele. Cainele statea lungit in mijlocul ulitei. Din sat porni un cantec vesel de fluier, atat de vesel incat lumina alba parca tremura de placere... Deodata Ion ofta lung si, imbratisand cu o iubire patimasa pamanturile adormite, ingana ca si cand ar fi vorbit cu sufletul sau:

- Ce sa fac?... Trebuie s-o iau pe Ana!... Trebuie!...




Ion - Glasul pamantului - Inceputul
Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Noaptea
Ion - Glasul pamantului - Noaptea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Rusinea
Ion - Glasul pamantului - Rusinea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Nunta
Ion - Glasul pamantului - Nunta (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Vasile
Ion - Glasul iubirii - Copilul
Ion - Glasul iubirii - Copilul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Streangul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - George
Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul


Aceasta pagina a fost accesata de 1629 ori.
{literal} {/literal}