Ion - Glasul iubirii - Streangul

Ion - Glasul iubirii - Streangul

de Liviu Rebreanu


Herdelea gasi o locuinta buna si ieftina in Armadia, cu cerdac si cu gradina, in casa lui Ghita Pop, scriitorul de la judecatorie, si astfel indata dupa Boboteaza se mutara cu tot calabalacul, seara "ca sa nu mai vada strainii toate boarfele", cum zicea dascalita. Casuta lor din Pripas ramase goala si parasita ca un sarman cadavru necunoscut.

Pana se obisnuira putin, se visau mereu in Pripas si se intristau desteptandu-se intr-o odaie straina. Li-erau mai dragi taranii din Pripas care se abateau pe la dansii cand veneau prin Armadia. ii intrebau nesatiosi de noutatile de acasa si ascultau cu pasiune: ca feciorul cel mai mare al lui Trifon Tataru, care s-a intors asta-toamna din catanie, umbla sa se insoare, ca George al lui Toma Bulbuc s-a si logodit cu Florica vadanei lui Maxim Oprea, ca copilul lui stefan Ilina si-a scrantit piciorul pe lunecusul de la poarta, ca dascalul cel nou pune pe copii sa vorbeasca numai ungureste si-i snopeste rau daca-i aude romaneste, asa ca bietii de ei stau ca mieii prin ograda scoalei si nu pot vorbi... Chiar si doamna Herdelea, careia nu-i placea sa se coboare intre prostime, acuma ii primea cu inima deschisa ca pe niste neamuri scumpe, radea cu ei, ii poftea sa sada pe scaunele cele bune, nu se uita ca-i murdaresc scoartele cu opincile lor naclaite de noroaie, se plangea si ocara Armadia si pe cei ce au silit-o sa-si paraseasca ea odihna si linistea din Pripas.

Herdelea avea cam mult de lucru, dar muncea bucuros, caci, in afara de leafa, Grofsoru ii trecea si unele venituri mai mici, incat nu se pomenea zi sa nu soseasca stralucitor de la birou, sa arunce pe masa banii castigati, strigand cu mandrie:

- Na, babuca!... Esti multumita?

Multumirea lor cea mare era insa Grofsoru. Herdelea nu mai contenea cu remuscarile ca s-a purtat atat de rau cu cel mai bun om din lume. De altfel si Grofsoru il indragi, aievea, mai ales convingandu-se ca e un muncitor priceput si harnic. Uneori insa, mai in gluma, mai in serios, tot ii zicea "renegatule", ca o imputare pentru trecut.

- Lasa, domnule avocat, ca mai sunt alegeri! Nu mori dumneata pana nu te facem deputat! raspundea Herdelea cu cainta si fagaduinta.

Grofsoru atunci zambea magulit, caci intr-adevar astepta mult alegerile viitoare. Era suflet milos. Nenorocirea invatatorului, dupa ce il cunoscu mai bine, il misca adanc. incepu sa povesteasca tuturor patania lui, inflorita, impodobita, nationalizata. Herdelea deveni curand "martirul", "inimosul aparator al taranilor", "victima razbunarii unguresti". Multi il opreau pe strada, ii strangeau mana puternic si-i sopteau:

- Am auzit, mi-a spus Grofsoru ce-ai tras... Of, cainii, cainii!

Se bucura el, dar totusi clatina trist din cap, caci toate acestea nu-l impiedicau de a fi suspendat din invatamant, de a fi nevoit sa-si lase in voia soartei casuta lui, de a munci din greu pentru o bucatica de paine si de a-si vedea primejduita linistea batranetilor.

Cand sosi noul termen de judecata cu Belciug, Herdelea vru sa ia iarasi un certificat medical precum ca parata doamna Herdelea e bolnava si nu se poate prezenta. Grofsoru insa, caruia ii povestise si nerusinarea de la Boboteaza, il sfatui dimpotriva, strigand:

- Lasa-l sa ne judecam, sa ti-l scutur de sa te tie minte! si, intr-adevar, Grofsoru il suci si-l invarti pana ce Belciug facu fete-fete, inghitind in sec, iar in cele din urma declara singur ca-si retrage plangerea. Apoi cand avocatul arata pe reclamant ca o fire razbunatoare care, in ciuda obligatiilor sale preotesti, nu s-a dus cu sfanta cruce in casa unor buni crestini, pentru care fapta de altfel va trebui sa dea socoteala autoritatilor bisericesti competente, doamna Herdelea se aprinse atat de mult ca nu se stapani sa nu murmure chiar in fata judecatii:

- Pamatuful! Grofsoru indemna apoi pe Herdelea sa n-aiba grija nici in privinta sentintei de la tribunal. Se insarcineaza el sa-l scoata ca lamura. Suspendarea e un moft. Ba e si o onoare sa fii suspendat pentru indeplinirea unei obligatii nationale, cum este apararea taranului oropsit. A avut noroc judecatorul ca s-a transferat, altminteri o patea urat de tot pana la sfarsit, caci prea a fost ticalos si voise s-o ia razna, ungureste. si fiindca Herdelea, ca omul patit, se indoia si nu credea, Grofsoru se infuria, se jura si striga ca "sa-i taie mustatile daca n-are sa-l faca achitat de orice pedeapsa". insemnatatea acestei promisiuni lua proportii stiindu-se in toata Armadia ca Grofsoru tinea la mustati mai mult decat la lumina ochilor, ca in fiecare zi venea acasa la dansul barbierul sa i le spele, sa i le unga cu pomaduri, si sa i le frizeze si sa le rasuceasca.

La vreo luna dupa ce se stabilira in Armadia, sosi si Ghighi din Vireag, de la Laura, care nascuse o fetita. Ghighi se induiosa putin c-a ramas pustie casuta din Pripas, dar apoi se impaca repede. Aici isi vedea zilnic prietenele de sindrofie, se ducea pe la ele, veneau ele pe la ea; de asemenea tinerii Armadiei o puteau vedea mai des, o inconjurau, o complimentau, ii mai dadeau cate-o serenada... La serata dansanta de la sfarsitul lui februarie se duse impreuna cu batranii si petrecu admirabil. Zagreanu ii dadu tarcoale toata vremea si, macar ca la inceput ea a fost rece cu dansul, ca unul care e vinovat de nenorocirea familiei, in cele din urma se convinse ca e baiat cult, asezat, dragut si cavaler, ceea ce recunoscu si doamna Herdelea.

De cand sosi Ghighi incepu de altfel si Zagreanu sa vina mai deseori pe la Herdelea sa-i ceara sfaturi si indrumari in chestiuni de scoala si, fireste, la sfarsit, nu uita sa mai stea de vorba si cu domnisoara, devenind foarte melancolic si suspinand in rastimpuri.

De altfel Ghighi, cat statuse la sora ei, se schimbase, se facuse adevarata fata mare, desi inca n-avea douazeci de ani. Crescuse, se implinise, pierduse copilaria si-si pastrase veselia comunicativa. Ochii ei albastri insa luceau mai puternic si parca ascundeau dorinte nelamurite... Povestea batranilor cu mare insufletire viata fericita si armonioasa ce o duce Laura cu Pintea. in patru luni si jumatate nu i-a auzit niciodata certandu-se, nici barem neinvoindu-se. George e delicat, iar Laura nu-i iese din vorba si a ajuns sa-i ghiceasca si gandurile. Fetita le-a botezat-o protopopul din Baia Mare; i-au zis Maria, dupa numele doamnei Herdelea. La vara au sa vie negresit prin Armadia, ca pe urma sa mearga cu totii la bai la Sangeorz, unde e vorba sa soseasca si rudele din Romania.

Mandru si multumit ca orice invingator, Ion simtea totusi un gol ciudat in suflet. Se gandea si planuia cum sa-si munceasca mosia si in aceeasi vreme inima ii umbla parca aiurea, cercetand, adulmecand nelinistita... Apoi cand prinse de veste ca se marita Florica vadanei lui Maxim cu George Bulbuc, il zgudui un fior de durere. "Cum se marita si de ce?" isi zise furios ca si cand cineva i-ar fi furat cea mai buna si mai mare delnita de pamant.

in valmasagul goanei dupa mosie nu se mai sinchisise de nimeni si de nimic in lume. I se paruse ca nici nu se poate intampla altceva si ca tot satul trebuie sa stea in loc, sa ia parte sau cel putin sa priveasca la lupta lui cumplita. Acum se mira si se mania vazand ca oamenii si-au cautat de nevoile lor precum si-a cautat el de-ale lui, ca lumea si-a urmat mersul ei, parca el nici n-ar fi fost.

Se cutremura ca desteptat dintr-un vis. isi aduse aminte cat i-a fost de draga odinioara Florica si nu pricepea de ce vrea dansa sa se marite cu altul, cand el e aici si o iubeste ca si atunci? isi reamintea cum i-a spus, in noaptea nuntii, ca tot ea i-e draga s-apoi totusi nici nu s-a mai gandit pe urma la ea, ca si cand ar fi inghitit-o pamantul... Pareri de rau ii rodeau ini ma. ii trecea prin creieri sa alerge la Florica, sa-i spuna ca tot draga i-a ramas si sa-i porunceasca sa nu se marite... Dar se dezmeticea rusinat. Om insurat, cu copil, l-ar huidui lumea si l-ar alunga Florica... Ei, daca n-ar fi Ana...

Drustele si colacarii venira sa-l cheme la nunta si el fagadui bucuros ca va merge de buna seama.

insuratoarea feciorului lui Toma cu o fata saraca lipita starnise de altminteri valva in Pripas. Mai ales tocmai calicii ii ocarau ca ia o calica si spuneau in gura mare ca George are sa pape repede averea batranului. Toma auzea zvonurile si raspundea neintrebat:

- Eu nu ma bag, nu ma amestec... Parca eu am sa traiesc cu ea? Eu i-am spus totdeauna: Dragul tatii, fa ce vrei si ce-ti cere inima. Ca noi la avere nu ne uitam, c-avem, slava Domnului, si nu suntem muritori de foame... Daca-i place lui fata si i-e draga, sa fie sanatosi. Ca decat sa traiesti cu o ciuma-n casa, mai bine sa te arunci in Somes cu capul in jos...

George nu-si incapea in piele de mandrie. Avea multumirea, ce-l magulea grozav, ca a cucerit pe Florica si insuratoarea i se parea incoronarea unei biruinte nemaipomenite.

De cand se cununase Ion Glanetasu cu Ana, el ramasese fruntea flacailor, ceea ce-l rasplatise putin pentru infrangerea ce o suferise atunci. Desi ar fi fost timpul sa se insoare si dansul, nu se putea hotari. Tatal sau il zorea, iar el amana mereu, ca sa se bucure in tihna de placerea de-a fi calauza tineretului in bine si-n rau, la petreceri si la batai. De altfel spunea cu fala ca nici o fata din sat nu-i destul de vrednica de dansul. Fara sa-si dea seama, vorbea chiar adevarat. Caci ca sa-i placa vreuna, trebuia intai sa vada ca place si altuia, si ca luand-o pricinuieste necaz cuiva.

Toamna trecuta insa George primise o lovitura in mandria lui de cap al tinerimii. Atunci se intorsese de la oaste Nicolae Tataru, feciorul lui Trifon, voinic, aspru la infatisare si bland la inima. Era baiat cu invatatura: umblase trei ani la liceul din Armadia si nu continuase fiindca repetase de doua ori clasa a

doua. Din scoala ramase totusi cu dragostea de carte si, cand a crescut mai mare, s-a abonat la Foaia poporului, saptamanala, din care citea duminica, pe prispa, parintilor si vecinilor dornici de a afla ce se petrece prin lume. in armata a inaintat sergent si se falea ca i-ar fi propus insusi capitanul sa se reangajeze. Venise mai dezghetat din catanie, vorbind mai raspicat, parc-ar fi comandat mereu, umbland ca bradul si avand vesnic pe limba cate-un also si cate un mars sau ruic, prin care uimea pe flacaii si chiar pe barbatii din sat. Macedon Cercetasu il imbratisa in fiecare duminica la carciuma si se plangea ca feciorul lui a fugit de trei ori de la ostire, de-l face de rasul lumii. Cu toate acestea Nicolae era asezat, potolit si se gandea sa se insoare cat mai curand, deoarece cei de varsta lui aveau si copii. Dar, pentru ca avea vreo sase frati mai mici ca dansul, cauta o fata cu zestre, la care sa se poata muta, ca sa-si usureze parintii. Pana sa gaseasca ce dorea, se tinea de Florica vadanei lui Maxim, cu care-ti era mai mare dragul sa te arati la hora, fiind frumoasa si desteapta, desi ca degetul de golasa.



George simti curand ca i se intuneca steaua din pricina lui Nicolae. si atunci, ca sa-i dea o lovitura zdravana, vazandu-l ca umbla cu Florica si zvonindu-se chiar c-ar fi vorba s-o ia de nevasta, se hotari repede, o peti si facu indata tocmeala, vesel ca i-a suflat-o.

Florica se topea de fericire. Nu nadajduise ea niciodata norocul sa o ia feciorul unui "bocotan" ca Toma Bulbuc. Cum implinise douazeci de ani si, afara de niste boarfe, zestre n-aducea, s-ar fi agatat bucuroasa de oricine, numai sa se vada la casa ei.

Nunta se facu in casa cea noua a lui George, zidita anume pentru dansul. Trei popi slujira la biserica, iar Toma nu s-a lasat pana nu i-a oprit pe toti si la ospat, izbutind chiar sa imbete leuca pe cel din Saracuta, cu bere, caci cumparase inadins trei butoaie pentru fetele spalate. Nas mare a fost Stoessel care, ca notar, desi ovrei, i se paruse tot ce se poate mai distins. Stoessel a venit cu brisca lui cea noua, galbena, impreuna cu notareasa si cu toti copiii, si a stat toata noaptea, iar in talgerul miresei a zvarlit o hartie de o suta coroane, nu ca popa din Saracuta care a pus un biet zlot de argint si inca vaitandu-se ca biserica lui e cea mai saraca de pe valea Somesului.

George era foarte vesel si mandru, si se uita din cand in cand la Nicolae Tataru sa-l surprinda cat e de suparat. Rotindu-si insa privirea la oaspetii prea cinstiti, intalni deodata ochii lui Ion Glanetasu, infipti ca niste lipitori in Florica. Ochii acestia darji, aprinsi si tulburi il spaimantara si parca ii spusera ca din-tr-insii porneste primejdia. incerca sa se bucure ca Ion ii ravneste pe Florica si vru sa simta o razbunare pentru cele ce a trebuit sa inghita odinioara din pricina lui. Dar nu izbuti sa-si imprastie teama nici dand de dusca un pahar de rachiu. Numai intorcandu-se la Florica se mai linisti putin, caci ea sedea cu ochii plecati si plansi, cum se cuvine unei mirese, si doar pe buzele subtiate si rosii ii juca un zambet de placere. Se gandi sa nu se mai sinchiseasca de Ion, si totusi indata se pomeni iar pandindu-l. si Ion nu-si lua ochii de la mireasa, ca si cand i s-ar fi lipit de ea intr-o sarutare atat de patimasa ca nici o putere din lume sa nu-i mai poata desparti... Alaturi de el, George descoperi intr-un tarziu pe Ana, galbejita si uscata la obraji, sezand ca pe ghimpi si surazand rusinata. Ea, intalnind privirea mirelui, spuse ceva la ureche lui Ion care, fara a intoarce capul, marai aratandu-si dintii, ca un dulau gata sa muste. Zambetul pe fata femeii se sterse o clipa, pentru a reveni insa indata mai inghetat.

Ana simtise de la inceputul ospatului ca Ion pofteste pe Florica. Odinioara s-ar fi prapadit de durere; acuma numai o rusine crancena ii ardea sufletul, ca toti oaspetii o vad batjocorita... si, incetul cu incetul, rusinea se schimba intr-o greata nabusitoare. I se parea ca toata lumea, cu tot ce e intr-insa, se scufunda in niste ape tulburi, atat de murdare incat scarba singura pluteste deasupra ei ca o iazma otravitoare. inchidea ochii si totusi vedea neincetat apa spre care o impingea o mana grea, ca spre un liman care spala urmele si parerile de rau.

in zori, mergand acasa, cu picioarele de plumb, cu cizmele noua plangand pe zapada inasprita de ger, un frig infricosator ii ingheta inima. Ion pasea rar, sufland pe nari ca un taur lacom, cu capul in vant pe care caciula statea tantosa ca o creasta neagra de cocos. Mergea parca pe ea nici n-ar cunoaste-o, fara sa-i arunce o privire... Amaraciunea o sugruma. Se pomeni zicandu-i tare, fara voia ei, incat se minuna singura, auzindu-si glasul:

- Am sa ma omor, Ioane! Barbatul nu se uita la ea. Se infurie insa deodata, ca si cand l-ar fi trezit dintr-un vis dulce.

- Da omoara-te dracului ca poate asa am sa scap de tine! mormai apoi nepasator, scotand pe gura si pe nas fuioare albe de aburi, ca un balaur intaratat.

Ana se cutremura. Se opri o clipa sa rasufle. Pamantul se invartea si se legana ca zguduit brusc din temelii. si parca apa tulbure, gretoasa de adineaori se intindea peste tot, amenintand s-o smulga si pe ea, s-o arunce in vartejul fara fund. intinse mainile cautand un reazem care s-o apere de cutropire. Vru sa strige ajutor si buzele ei soptira desperate:

- Am sa ma omor... Dar nici nu-si mai recunoscu glasul.

"As fi putut castiga si mi-ar fi venit usor s-o pedepsesc chiar cu temnita... Dar cum sa-mi pun eu mintea c-o muiere? Ajunge c-am speriat-o bine de tot, sa se invete minte", isi zise preotul Belciug dupa procesul lui cu doamna Herdelea, observand ca nu e furios, desi a iesit infrant.

De altfel, de cand s-au mutat Herdelenii in Armadia, mania lui impotriva lor parca scazuse, facand loc unei lancezeli pe care nu putea s-o inteleaga. Pana atunci toate nenorocirile invatatorului i se parusera binemeritate si se simtise mandru c-a contribuit si dansul la starnirea lor, adaugand, ca o culme egala cu excomunicarea, refuzul lui de-a intra cu sfanta cruce in casa unde s-au urzit ticalosiile impotriva slujitorului Domnului. Acuma insa incepea sa-si dea seama ca neintelegerile dintre ei au pornit din desertaciuni marunte, aproape copilaresti, si-si zicea ca pedeapsa a fost poate prea mare pentru greselile savarsite. "Poate c-am fost prea aspru, dar lectia o meritau", se mangaia dansul in noptile lungi de iarna, cand se zvarcolea fara somn in asternut.

isi amintea serile placute de-acum cativa ani. Herdelea venea si jucau durac sau sedeau de vorba pana tarziu, ca niste frati. Alteori se ducea el la Herdelea si jucau loton cu toata familia, pana dupa miezul noptii, pe nuci, sorbind cu pofta numeroase ceaiuri cu mult rom. Cand s-a intors din Cluj, dupa operatia de rinichi, fiind slabit si avand mare nevoie de mancare mai buna, doamna Herdelea ii trimitea in fiecare zi pe Ghighi, care era mititica, cu supa de gaina si cate alte bunatati...

Amintirile bune i le intunecau insa nu uneltirile de mai tarziu ale Herdelenilor, ci invatatorul cel nou pe care Belciug a ajuns foarte repede sa-l numeasca in sinea lui "baiatul viclean si renegat al unui taran de treaba"... Preotul vorbise numai de vreo cateva ori cu Zagreanu, dar il si catalogase. Tinerelul zambise, parca ar fi vrut sa-l ia de sus... Cu Herdelea facuse Belciug o intelegere sa-si adune intr-o singura dupa-amiaza toate orele de religie, iar cand n-avea vreme, sa lase pe cate-un baiat mai marisor sa citeasca din Catechism si sa pazeasca linistea in clasa. in cea dintai miercuri dupa pranz, venind la scoala, Belciug gasi la masa pe Zagreanu, cu ceasornicul dinainte, intampinandu-l cu "ai intarziat binisor, domnule parinte". Ba mai statu in spinarea lui toata vremea, ascultand cum face lectia, ca un controlor. Preotul se supara, inverzi, asuda, se gandi mereu sa-l ia de guler si sa-l scoata afara, dar se stapani si doar la plecare nu-i dadu mana. Peste cateva saptamani, avand o intrevedere cu arhitectul noii biserici, Belciug uita de ora de religie. Spre seara se pomeni acasa cu Zagreanu care-l ruga politicos sa nu mai lipseasca... Cand mai afla apoi ca veneticul vrea cu orice pret sa sileasca copiii sa vorbeasca numai ungureste si ca pune la gloaba grea pe parintii care nu-si pot trimite odraslele la scoala, preotul incepu sa regrete pe Herdelea.

Totusi Zagreanu si Herdelea nu-l preocupau decat in unele ceasuri de plictiseala, caci altminteri traia niste vremuri fericite. in Ulita Mare, pe locul cel mai frumos din sat, aproape de casa lui, zidurile noii biserici asteptau doar primavara ca sa reinceapa lucrul, sa se infaptuiasca deplin visul lui. Pana atunci avea dese intalniri, sfaturi si chiar certuri cu arhitectul, un om incapatanat, cu o barba lunga, stufoasa, care voia sa stie mai bine ca dansul cum sa impodobeasca iconostasul si interiorul sfantului locas.

Ca o minune cereasca, tocmai in clipele de greu zbucium, venise la dansul o deputatie de tarani din Sascuta sa cumpere bisericuta veche, s-o mute la ei. Belciug se cutremura de mandrie, caci astfel dobandea mai mult decat ii trebuia spre a acoperi toate cheltuielile cladirii celei noi.

- Mult m-am straduit si Dumnezeu nu m-a lasat! murmura el inchinandu-se cucernic. O, daca toti ar face ca mine, daca fiecare ar face macar atata, cum s-ar inalta neamul nostru in lume si in fata Atotputernicului!

Belciug era roman inflacarat, dar fara parada si nevrand mariri. "imi fac datoria in cuibul meu", isi zicea cu o modestie bisericeasca in care dormea poate si o parere de rau. Sentimentele insa si le pastra mai mult in suflet, ferindu-se sa aiba ciocniri cu stapanirea. Numai la petreceri isi dadea drumul uneori, desi a doua zi se caia ca n-a pus lacat gurii, cum scrie de altfel si in cartile sfinte.

Pana a inceput cladirea bisericii, avusese obiceiul sa spuna ca, dupa ce o va vedea sfintita, va muri bucuros. Acuma isi mai deschidea un termen: sa-i dea Dumnezeu zile sa poata vedea si dansul Romania, "mama visurilor noastre", pe urma va muri impacat. in asteptarea mortii insa se cantarea de cate ori umbla prin Armadia si, cand se plangea ca n-are sa mai traiasca mult, se supara daca ii bateai in struna. in schimb se insenina cand i se spunea ca e rezistent si ca are sa inmormanteze tot satul pana sa-i vie lui randul. Atunci isi mangaia barba zbarlita si ofta cu ochii spre cer:

- Sperante desarte, vai, prea desarte! Viitorul e in mana lui Dumnezeu... Noi sa vedem prezentul!

Prezentul lui erau socotelile bisericii cu arhitectul, grijile gospodariei, slujba bisericeasca, Zagreanu, Herdelea, satenii...

Se necaji cand isi dadu seama ca prea a inceput sa se gandeasca la Herdelea si sa intrezareasca chiar putinta de impacare, daca ar avea norocul sa se mai reintoarca in Pripas.

"Atata mi-ar lipsi acuma! se manie cautand sa-si imprastie gandurile acestea. Asta-mi lipseste, vezi dumneata... Parca de impacari imi arde azi..."

Numai dorinta de-a strange banii de drum il inviora pe Titu in Magura. De aceea muncea din rasputeri, silindu-se sa-si grabeasca plecarea...

De altminteri nici n-ar fi putut face altceva in satul acesta aruncat pe o vale stramta, in creierii muntilor, cu casele razletite pe coaste. Cu Caldararu a vazut repede ca n-ar fi chip sa lege nici un fel de intelegere sufleteasca. Au fost ei tovarasi de banca in liceul din Armadia, dar de atunci nu s-au prea vazut pana acum cand Caldararu era notar, insurat, instarit, iar Titu un visator, cu capul plin si cu buzunarele goale... Apoi Caldararu se schimbase de nerecunoscut. Mititel, voia sa para grav si serios, ca sa-l respecte taranii. intrebuinta sumedenie de pomezi ca sa-i creasca mustatile si era nenorocit ca, fiind span, deabia avea ici-colo cate-o tepusa. isi scotea burta in afara si pentru ca din fire ramanea cam supt, isi facea vesta si pantalonii largi in brau ca sa para mai gros si pantecos. Ochii mici, vii, negri, i se invarteau in orbite ca la veverita. Vorbea tare si apasat si se ferea ca de foc sa rada in fata oamenilor. Era insurat de curand cu fata subprimarului din sat, taran bogat care pusese umarul pentru alegerea lui Caldararu, desi rivalii lui, mai batrani, fusesera sustinuti de insusi solgabiraul Chitu. Toata familia socrului sau il privea ca pe un fenomen rar si il lauda pretutindeni, speriindu-se mai ales ca "e numai de douazeci si sase de ani si e notar", parca mai tarziu ar fi fost menit sa ajunga cel putin fispan.

Titu ii spuse din prima zi ca vrea sa plece in Romania si ca a venit aci numai sa-si adune cheltuiala de calatorie. Caldararu tinu indata sa-l povatuiasca sa nu faca prostia de a pleca nicaieri, ci sa stea la dansul, sa castige o practica buna, apoi sa-si dea examenele ce-i mai lipseau si sa se inscrie la cursul de notari de pe langa universitate. ii preamari apoi profesiunea de notar comunal, neuitand a se da drept pilda pe sine insusi, care a ajuns asa de bine prin munca si staruinta. Titu se simti micsorat ca prietenul sau vrea sa-i pozeze in ocrotitor, dar nu-i facu imputare, ci isi inteti doar hotararea de-a pleca mai repede.

in sufletul lui zbuciumarile se linistira sub privegherea sperantei. Din clipa cand dorinta vaga de-a trece dincolo s-a transformat in pasiune, viata i s-a usurat, ascunzandu-si parca toate maruntisurile urate. Visurile care pana ieri clocoteau intr-insul, cautand sa izbucneasca neaparat si sa schimbe realitatea, sa cucereasca pe toti si sa-i faca sa tresalte la fel, acuma stateau sfioase in coltul cel mai cald al inimii lui, ca astamparate de un farmec atotputernic. Acolo le mangaia in clipele de reculegere, le rasfata si le ferea cu grija de ochii lumii neintelegatoare.

si astfel nazuintele i se pareau mai pretioase si mai dragi, ca o comoara nestemata.

Odata Caldararu, vazandu-l retras si ursuz, vru sa-l descoase. Titu ii raspunse verde:

- Ce sa pricepi tu? Ce ideal sa nutresti tu? Te-ai insurat, esti notar, ce-ti mai lipseste? Copii? Ai sa faci, ca doar nu-i asa mare lucru... Pe urma? Idealul tau, draga, e sa fii apreciat de domnul solgabirau. De aceea nu scapi nici o sambata fara sa-i trimiti daruri, de-aceea te iscalesti "Kaldarar", de-aceea pui pe nevastata sa invete ungureste si ai fi in stare sa inveti ungureste si pe bietul tata-tau...

- Te rog, te rog, se umfla notarul. Eu sunt om cumsecade...
- De ce te superi?... Apoi parca eu ce-ti spun? Tocmai pentru ca esti prea cumsecade, faci ce faci. si poate ca bine faci... Dar daca eu nu sunt in stare sa fiu ca tine si ca miile de altii ca tine? Nu sunt, dragul meu, si nu pot... si vezi, de aceea n-am ce cauta nici aici, nici in alt judet, nicaieri in tara asta, ci trebuie sa-mi iau lumea in cap.

Dupa aceasta si altele, Caldararu se cai ca s-a incurcat cu un zapacit care nu stie sa-l stimeze. I-ar fi cautat vreo vina si s-ar fi cotorosit de dansul, dar Titu muncea cat sapte si-i ducea in spinare toata cancelaria, incat n-ar fi fost usor sa-l inlocuiasca.

Spre primavara Titu primi o scrisoare de la Laura care-l umplu de bucurie. ii spunea in scrisoare ca la vara vor veni la Sangeorz negresit si rudele din Romania ale lui George. Se simti acuma atat de aproape de fericire, incat ii venea sa intinda mana s-o stranga in brate.

De la nunta lui George Bulbuc, in fiinta Anei se statornici o sila grea pentru tot ce o inconjura. Zilele i se pareau nesfarsite si tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci si al carei miros inabusitor ii ramasese in nari ca o ispita. Simtea mereu ca-i lipseste ceva si ravnea din ce in ce mai mult o liniste mare. Se oprea deseori pierduta, cu bratele moarte, cu ochii aiurea, fara sa vada si fara sa auda. Zenobia, cand o surprindea asa, o ocara ca doarme in picioare si ca pute locul de lene pe unde trece.

Nici o bucurie nu mai gasea in lume. Copilul incepea a ganguri si semana atat de bine cu Ion incat ea, care se ingrozea de barbatul ei, ii ocolea privirea de frica sa nu vada intrinsa ochii din noaptea ospatului, cei ce-au patruns ca niste sageti aprinse in carnea celeilalte femei. Apoi si Petrisor era rau, plangea mult pana invinetea, iar cand ii dadea tata in gura, musca sfarcul cu gingiile parc-ar fi vrut sa se razbune ca maicasa n-a sarit mai curand. Mangaindu-l si hranindu-l, Ana isi zicea de multe ori:

- Numai Ion e pricina... isi simtea inima seaca si goala ca o punga zvarlita intr-o margine de drum de un trecator nepasator. incetul cu incetul si mintea i se stinse, parca toate cutiutele s-ar fi desertat spre a lasa locul slobod numai pentru doua chipuri tot mai deslusite, care i se plimbau de ici-colo, greoaie, apasatoare si dureroase, silindu-i sufletul sa se impace cu el si chiar sa le indrageasca: Avrum si Dumitru. si amandoi se aratau vesnic asa cum ii vazuse ultima oara: ovreiul cu streangul de gat, cu parul umed de sudoare, cu genunchii indoiti sub scara din sura, iar mosneagul cu briciul deschis ca un compas si ridicat sus ca sa nu se taie, si cu o falca alba de spuma de sapun. Chipurile acestea o spaimantau si ii starneau o intrebare pe care n-o putea imbraca in cuvinte si nici macar n-o putea lamuri bine. Vedea doar limpede ca oamenii, care au trait si au suferit ca si dansa, au pastrat in ochii reci atata liniste si impacare incat ii era parca necaz ca nu poate dobandi si ea nepasarea lor alinata.

Cand se desprimavara, Ana isi facu obiceiul de-a se duce in fiecare zi pe la tatal ei, pe-acasa. Nu-si dadea seama de ce se duce si nici n-o intreba nimeni. Ion era bucuros ca nu-i mai zbiara copilul in creieri si ca nu mai e nevoie s-o vada vesnic bosumflata ca o prevestire de rau... Vasile Baciu rareori schimba cate-o vorba cu dansa; o afurisea insa ca din pricina ei a trebuit sa ajunga averea lui pe mainile unui talhar care azi-maine poate sa-l scoata si din casa.

De la Glanetasu pana la tatal ei, o postata bunisoara, Ana, cu copilul in brate, mergea ca o naluca, fara sa se uite in dreapta ori in stanga, trecand pe langa oameni fara sa dea binete si bolborosind cine stie ce... Cei ce o intalneau isi faceau cruce; prin sat se soptea ca s-a smintit la minte sarmana femeie, iar unii mai milosi ocarau pe Ion si pe Vasile c-au batut-o pana au naucit-o de tot... Ea intra in casa, se invartea putin, ca si cand ar fi cautat ceva pierdut de mult, apoi se aseza pe o lavita, isi alapta copilul, muta, cu ochii in gol, pe urma deodata se scula si pleca precum venise.

Odata insa, mergand spre casa parinteasca, un glas balbait si hodorogit o trezi din aiureala:

- Ana!... Ana!... Stai... vino-ncoa!...

Femeia se opri speriata. Savista-oloaga, in poarta ograzii lui Trifon Tataru, ii facea semne desperate cu mana. Ziua era calda, alintata de soare. Noroiul pe ulita se zbicise. Ramurile pomilor, spalate de rugina iernii, isi inverzeau mugurii.

Ana se mira vazand pe Savista.
- Aici esti? o intreba.
- Aici... Venit dinadins pentru tine... Sa-ti spun, clefai oloaga ranjind, dar cu privirea manioasa si dand din maini parc-ar fi vrut sa se ridice in picioarele ei subtiri si corcite.

Nevasta stia ca Florica, de cand s-a maritat, luase pe Savista la dansa. Ba auzise cum George s-ar fi laudat catre oameni ca oloaga are sa-i poarte noroc in casa, asta drept raspuns celor ce, voind sa-si bata joc, spuneau ca Florica n-are zestre, afara daca n-o strange pe Savista ca sa-i cerseasca pomana trecatorilor. "De ce s-o fi intors oloaga inapoi la Trifon Tataru?" se gandi Ana apropiindu-se.

Savista ii spuse ceva cascand gura cat o sura, gafaind si silindu-se in acelasi timp sa-si mulcomeasca glasul sa n-o auda cumva cineva, desi nu se zarea tipenie de om primprejur si numai in santul de peste drum scormonea grohaind un mascur legat de-un picior cu sfoara de un par din gard. Ana asculta si nu pricepea nimic.

- Mai rar, Savista, murmura ea rugatoare. Oloaga rosti rar doua vorbe, dar apoi urma mai repede si mai balbait. Din ce in ce insa ii lucea mai aprig privirea si in colturile gurii ii clabuceau spume galbui.

- Nu vie Ion... Pozna mare... Florica nu... George omoara, urla dansa foarte iute, amenintand cu pumnii si invartind in orbite ochii aproape albi de holbati.

Apoi deodata Ana pleca, lasand pe Savista cu gura plina, zvarcolindu-se in lamuriri aprinse. in urechile Anei patrunsese "Ion, Florica, George" din care intelese de ajuns. Oloaga insa se infurie mai rau vazand-o ca se departeaza, si racni dupa ea scuturand pumnii:

- si pe tine omoara, tarfa... Tu lasi pe Ion...

Facu o sfortare mare sa se repeada in urma Anei, dar picioarele betege ii ramasera tintuite pe loc si doar cu fata se pleca pana-n pamant, tipand mai gros:

- Ion vrea Florica... George omoara... Toti, toti, toti!... Ana nu mai auzea decat: Ion, Florica, George... si merse ca altadata, drept inainte, pana la casa in care a copilarit. Tatal ei nu era acasa. Lua cheia de sub grinda, unde stia ca o ascundea, deschise usa si se aseza pe lavita. Copilul scancea. il legana putin in brate, apoi ii acoperi gura cu tata.

isi simtea capul greu ca plumbul. in nestire strangea la piept copilul care tocaia lacom. Se uita mirata prin casa parc-ar fi vazut-o intaia sau ultima oara. Nimic nu era schimbat. Patul, masa, lavitele, scaunul, dulapul cu vase, donita de apa, lampa spanzurata in tavan... Toate ca totdeauna. Numai cuptorul parea mai negru, cu gura-i mare, fara fund... Privind cuptorul, o sageata ii trecu prin minte si deodata parca s-ar fi intors inapoi pe o cale spinoasa... Parca e intuneric bezna... Lespedea rece ii gadila talpa cum se suie pe cuptor si inima-i bate sa-i sparga coastele... Se urca incet sa nu-i fasaie camasa, sa nu destepte pe tatal ei care sforaie beat in pat... in culcus e cald... O mana bajbaie, ii atinge glezna usor si ea stie ca e mana lui Ion, caruia ii paraie oasele suind si lungindu-se langa ea... si inima-i bate mereu... Cum ii bate...

Apoi deodata se cutremura si, dezmeticindu-se, isi aduce aminte, fara sa-si dea seama de ce, ca indata dupa nunta, Ion s-a imprietenit ca un frate de cruce cu George, ca merge deseori pe la dansii, ca vesnic se sfatuiesc impreuna, la carciuma beau impreuna, umbla si prin Jidovita impreuna... De unde stie ea toate acestea? Habar n-are, dar stie sigur... i-a spus cineva... Chiar Ion a spus-o acasa Zenobiei, laudandu-se si laudand pe George...

si atunci i se paru ca gura cuptorului se casca mai mare si se apropie de ea. Copilasul scapase sfarcul sanului si scancea... Ana se scula brusc, incuie usa, puse cheia bine. Din spate simtea amenintarea gurii uriase, flamande, incat nu mai indrazni sa se uite inapoi.

Savista era tot unde o lasase. Trecand prin fata ei, o vazu cum scuipa si o auzi cum racneste mai avan:

- Omoara George toti... Rusine... Hu... Huo!... Ana insa se grabea ca si cand ar astepta-o cineva acasa. Opincile ei plescaiau pe ulita uscata si soarele o frigea in spinare.

Cand intra in ograda, portita scartai atat de jalnic ca-i zgarie inima. Ion cioplea o oiste, cu manecile suflecate, hacaind de cate ori izbea cu toporul; se opri o clipa, se uita dupa ea si lucirea ochilor i se potoli vazand-o, parca s-ar fi intrerupt din vedenia celeilalte. Ana insa trecu pe langa el fara a intoarce capul. Usa tinzii era deschisa, neagra: pe pragul de sus se prelingea o perdea de fum albastru. in casa, pe pat, se odihnea Glanetasu, cu fata-n tavan, cu gura cascata, horcaind. La vatra, Zenobia sufla in foc cu ochii rosii umflati; zarindu-si nora, o lua indata la ocari, dar neincetand de-a scormoni taciunii si de-a sufla:

- Ai inceput sa forfotesti toata ziulica prin sat, tu nevasta... fuuuu... ffff... fff... si colea-s toate balta... ff... Parc-ai fi din tigani, nu din oameni de omenie... Vad ca nu mai ai... fffuufff... nici un pic de rusine... fff... nici obraz...

Femeia auzea vorbele si nu le pricepea rostul. Toate i se pareau ca prin vis. Statu putin in mijlocul casei. Copilasul gangurea. Pe urma, ca si cand si-ar fi adus aminte, aseza copilul cu bagare de seama la picioarele Glanetasului, il imbondori bine in carpe si-l inchina de trei ori... Facand aceasta parca iar uita ce vruse si iar ramase pierduta, cu ochii intrebatori... Apoi tresari si iesi brusc in tinda, unde cotrobai prin toate ungherele, foarte amarata ca nu gasea ce cauta. Porni in ograda si-n prag o lovi drept in fata lumina vie a soarelui primavaratic, silind-o sa clipeasca aiurita din ochi. Cu obrajii galbeni, supti, cu nasul subtiat, cu barba ascutita, parea insasi desperarea. ii venea sa-si franga mainile si nu putea... Un gand nou ii rasari in creieri si fugi drept in grajd...

Acolo, pana sa se obisnuiasca cu intunericul, bajbai putin. Apoi vazu pe Joiana, vaca ei de zestre, cu spinarea osoasa si cu soldurile largi, iesite afara ca doua lopeti, parca vesnic ar fi fost flamanda, si cu ugerul atarnandu-i pana aproape de pamant. Joiana se uita la ea cu ochii mari, linistiti si melancolici, ca si cand ar fi intrebat-o: ce vrea? Ana ii mangaie soldul, dar Joiana, nemultumita, intoarse capul si-si vari botul in ramasitele de ogrinji, sufland puternic pe nari spre a imprastia praful din fundul ieslelor... Alaturi rumega Dumana lui Ion, iar mai departe, tot pe mana dreapta, doi cai slabuti nechezau cu nadejde. in stanga erau boii, culcati, somnorosi.

Ana insa intarzia mereu. Se oprea, uitand ce cauta, si pornea iar doi pasi, reamintindu-si. Ajunse la cotetul unde tinuse vitelul pe care Ion l-a vandut ca sa plateasca avocatului. Pe un stalp, intr-un cui de lemn, atarna streangul nou-nout, cu care lega vitelul cand il alegea la muls. Luandu-l si intinzandu-l in maini, zambi cuprinsa de bucurie mare. Pe urma se uita imprejur. Tavanul era foarte jos, aproape sa-l atingi cu degetele, si se odihnea pe grinzi groase, necioplite. Trecu capatul streangului pe dupa cea dintai dinspre usa, langa Joiana, si il lega cu un nod intreit. Largi bine latul din celalalt capat si-i dadu drumul, privind cum se leagana de ici-colo, din ce in ce mai usor. Privind asa ii aparu in minte din senin Avrum si se mira ca spanzuratul n-o mai spaimanta, ci parca zambea straniu ca o chemare.

- O, Doamne fereste, ca si eu... murmura Ana intorcandu-se si facand un pas, hotarata sa iasa din intunericul nabusitor.

Printr-o crapatura a usii patrundea o dunga de raze galbene in care jucau si se intreceau mii de firisoare in toate culorile. De-afara auzi izbiturile de topor ale lui Ion si un ciripit zgomotos si certaret de vrabii multe. Vru sa mai faca un pas si deodata vazu limpede in dunga de lumina pe Dumitru cu briciul in mana, tremurand ca si cand i-ar face semn... Speriata, se uita inapoi. streangul nu se mai misca; statea drept, intins parca de-o greutate mare. Cand se gandi de ce-o fi intins, deslusi in lat capul lui Avrum, cu un ranjet care o infurie.

incet, tacticos, isi scoase naframa si o puse pe parul ce despartea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasa sub streangul care-i venea pana la ochi. Se intinse in varful picioarelor, prinse latul cu amandoua mainile si-si vari capul. Se cazni mult sa-si potriveasca funia pe gatul gol, tinand cu o mana streangul si cu cealalta latul. Picioarele o dureau de cat statuse incordata; simtea ca e aproape sa amorteasca... inchise ochii si incerca sa nu se mai tina cu mainile de funie. De altfel nici nu mai putea de picioare; i se zgarceau genunchii. Latul se strangea din ce in ce mai tare. N-o durea, dar i se parea ca tot nu l-a potrivit bine si-i era necaz ca s-a pripit. Simti o gadilitura incat trebui sa caste gura si ochii. Deodata ii trecu prin minte ca acuma are sa moara, se ingrozi si vru sa se intinda sa atinga pamantul, sa fuga de moarte. Dar degeaba misca picioarele, caci nu gasea nici un sprijin. Atunci se spaimanta si o cuprinse o inecaciune arzatoare. Limba i se umfla, ii umplu gura, incat trebui s-o scoata afara... Apoi un fior o furnica prin tot corpul. Simti o placere grozava, ametitoare, ca si cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare... incerca sa tipe, dar nu izbuti decat sa horcaie de doua ori inabusit... Se molesi, lasandu-se sa atarne in voie. Ca o fulgerare ii mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, placerea... Pe urma toate se incalcira... Ochii holbati nu mai vedeau nimic. Doar limba crestea mereu, sfidatoare si batjocoritoare, ca o razbunare pentru tacerea la care a fost osandita toata viata...

Joiana, nemaisimtind nici o miscare, intoarse capul si se uita nedumerita. Dadu din coada si atinse cu motul de par poalele Anei. si fiindca Ana ramase teapana, Joiana isi infunda limba verzuie, apasat, intai intr-o nara, apoi in cealalta si porni sa rumege domol, plictisita...

De-abia intr-un tarziu se auzi glasul manios al Zenobiei:
- Ana!... Mai Ana!... Vai, manca-te-ar relele, puturoasa si netrebnica! Ca toata ziulica bate ulitele si copilul mi-l lasa pe cap sa urle si sa ma asurzeasca... Ana!... Fire-ai a dracului cu cine mi te-a facut nora! Vedea-te-as moarta sa te vad, nerusinata si...

- Mi se pare c-am vazut-o intrand in grajd, mormai Ion fara sa se opreasca din cioplit. Ia vezi c-o fi adormit acolo!

Zenobia se repezi si deschise larg usa grajdului. Lumina navali vesela inauntru... in aceeasi clipa insa femeia sari la o parte ingrozita si tipand ca din gura de sarpe:

- Tulai!... Ajutor!... Sariti!... Ionica!... S-a spanzurat Ana!... Vai de mine si de mine, tulai!... S-a spanzurat!...





Ion - Glasul pamantului - Inceputul
Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Noaptea
Ion - Glasul pamantului - Noaptea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Rusinea
Ion - Glasul pamantului - Rusinea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Nunta
Ion - Glasul pamantului - Nunta (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Vasile
Ion - Glasul iubirii - Copilul
Ion - Glasul iubirii - Copilul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Streangul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - George
Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul


Aceasta pagina a fost accesata de 1220 ori.
{literal} {/literal}