Ion - Glasul pamantului - Noaptea

Ion - Glasul pamantului - Noaptea

de Liviu Rebreanu


De cand a vazut ca Ion se instraineaza de Ana din ce in ce mai rau, George Bulbuc a inceput intr-adevar sa mearga mai in fiecare seara pe la Vasile Baciu. Fata ii era acum mai draga. Galagia ce se facuse in jurul ei, din pricina lui Ion, i se parea c-a infrumusetat-o si i-a ridicat pretul. stia bine ca Ana nu se va inmuia cu una, cu doua, dar nadajduia ca, pana in cele din urma, ii va birui impotrivirea.

Caci acuma numai de ea atarna. Cel putin asa credea el. Feciorul Glanetasului are alte necazuri pe cap decat sa-l mai bata gandurile cu Ana. Dupa pozna cu Vasile Baciu, dupa dojana din biserica, dupa bataia cu Simion Lungu ce-ar mai putea astepta Ion? Dovada ca nimic este faptul ca nici nu se mai arata pe la Ana. La hora nu mai joaca cu ea. in sat umbla vorba ca se va insura in Caslegi cu Florica... Vasazica din partea aceasta calea lui George e sloboda... Numai Ana sa se dea pe brazda... Dar Ana il ocolea, avea ochii vesnic rosii de plans ascuns. Asta inseamna ca in inima ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion. S-a gandit George si s-a razgandit. Pe urma s-a sfatuit cu maica-sa, o femeie uscata, cu nasul ascutit si ochii mici cazuti in fundul capului, care vedea in toate lucrurile neplacute vrajitorii si farmece. Ea l-a invatat sa se duca la ghicitorul din Magura, sa-i dezlege pe Ana. George s-a dus, ghicitorul i-a descantat... Zadarnic. Atunci a inceput sa se necajeasca. Neinduplecarea fetei ii jignea mai ales mandria. Se credea cel dintai flacau din sat si suferea cand cineva nu i-o recunostea. Din pricina aceasta a avut atatea ciocniri cu Ion care pretutindeni i-o lua inainte, pe care mai toti flacaii il priveau ca pe un fel de vataf al lor. in sinea lui simtea si el ca al Glanetasului are ceva de-l intrece in fata oamenilor. N-o marturisea insa nimanui si se supara cand i-o spuneau altii. Adica de ce-ar fi mai breaz Ion ca dansul? Carte stie si el; e chiar abonat la Foaia Poporului. Prost nu e, voinic este, desi nu e bataus. Adevarat ca are o fire blanda, dar cand se manie e in stare sa faca si moarte de om. Ion e mai sprinten, mai osos, mai siret, adevarat, dar el e mai asezat, mai cumpanit, ca omul care are ce pierde. Toma Bulbuc e cel mai bogat taran din Pripas, mai cu stare decat insusi popa Belciug, iar George e singur la parinti. Harnic si muncitor si strangator este cum nu se gaseste al doilea. Din munca lui a adunat banii cu care a cumparat iarna trecuta cel din urma petic de pamant al lui Dumitru Moarcas...

Vasile Baciu il primea totdeauna voios, il poftea sa sada, il cinstea cu rachiu "indulcit de fata mea". George zambea si se uita cu coada ochiului la Ana, care mereu isi facea de lucru pe langa vatra si de-abia raspundea la vorbele lui. Dintru-ntai a crezut ca sfiiciunea ei este prefacatoria obisnuita a fetelor fata de flacai, mai ales cand le vad si parintii. Curand a trebuit sa inteleaga ca Ana tot nu-l vrea pe el si ca tot dupa Ion ofteaza. Atunci a plecat injurand-o in gand si hotarat s-o lase in plata Domnului. Mintea insa ii ramanea tot la ea si a doua seara pornea iar glont la Vasile Baciu, sa se necajeasca iar prinzand-o cum suspina si lacrimeaza dupa celalt. Se incapatana din zi in zi. Se simtea jignit de raceala ei si incepea s-o iubeasca aievea. De unde pana acum voise s-o ia numai pentru ca era fata lui Baciu si fiindca parintii lor i-au sortit unul altuia, azi o ravnea cu patima si i se parea frumoasa rupta din soare. Nu indraznea sa spovedeasca nimanui ce-l durea. I-ar fi fost rusine sa afle cineva ca el nu e in stare sa-i dobandeasca dragostea. Aceasta l-ar fi injosit in fata lumii, inaltand in aceeasi vreme pe Ion. Se mustra chiar ca a ascultat pe maica-sa de si-a batut picioarele degeaba pe la ghicitor. I-ar fi venit mai bine daca ar fi bagat de seama Vasile Baciu ce se petrecea in inima Anei. Dar batranul nu putea banui nimic. El stia doar atata ca fata lui trebuie sa se marite cu George, pentru ca lui asa i s-a nazarit. Cu cat il primea el mai bine, cu atat credea ca va merge mai usor. George se chinuia ca, pe cand satul fierbea ca merge la Ana, el era nevoit sa petreaca toate serile ascultand palavrele lui Vasile despre razboiul din Bosnia unde povestea c-ar fi facut atatea vitejii de l-a pupat insusi imparatul. Ar fi fost de o mie de ori mai bucuros sa se fi putut invoi cu fata spre a se intalni pe furis, caci asta ar fi fost o dovada de dragoste. Ana insa ofta de cate ori tatal ei se jura ca la iarna vor face nunta, macar de-ar plesni fierea in dezmatatul Glanetasului.

De altfel Ana, de cand a vazut pe Ion imbratisandu-se cu Florica si mai ales de cand i-a ajuns la urechi ca a si cerut-o, traia intr-o framantare cu atat mai dureroasa cu cat trebuia s-o tainuiasca. Era o fire tacuta si oropsita, menita parca sa cunoasca numai suferinta in viata. A crescut singura, lipsita de o dragoste parinteasca mangaietoare. Mama a lasat-o fara aripi. isi aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blande pe care nu le-a mai intalnit niciodata. Tatal ei o iubea, dar cu o iubire plina de toane. Vorbe bune a auzit prea putine de la dansul; batai insa a suferit nenumarate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul ei cauta o dragoste sfioasa si adanca. Zburdalnicia o intrista. Chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbra de melancolie... in Ion al Glanetasului apoi descoperise deodata tot ceea ce-i dorea inima. intaia oara, acum cateva luni, cand au stat de vorba mai indelung, s-a simtit ademenita. De atunci isi zicea mereu ca fara de el ar trebui sa moara. Era singurul om in ale carui cuvinte tremurau mangaierile ravnite in fundul inimii ei. Nu marturisea, dar nici nu ascundea tatalui ei iubirea ce-o cuprinsese si de care nu putea sa se desparta nici moarta. Sudalmile si amenintarile lui, ca si revenirea lui George, n-o speriau deloc si nici nu-i clinteau hotararea. in gand cauta vesnic prilejuri sa intalneasca pe Ion, sa-l intrebe, sa-l roage, sa-i cada in genunchi ca sa n-o ocoleasca. Nu intelegea purtarea lui, pe care-l stia atat de incapatanat si de bun. Departarea si lipsa lui insa ii sfasiau inima. isi zicea uneori ca poate fuge de dansa, ca poate n-o mai iubeste... Atunci isi pierdea brusc toate nadejdile si o cuprindeau ganduri de moarte. Mai ales dupa intalnirea cu Ion, pe drumul cel vechi, cand el n-a gasit nimic sa-i spuna, cand n-a luat-o in brate, desi fusesera singuri - gandurile negre incepura s-o stapaneasca mai des. Joia, ducandu-se la balciul saptamanal in Armadia, cu oua, pasari, branza, laptarii, trecand in zorii zilei pe cararea de langa Somes, dincolo de Jidovita, se oprea acuma mereu in dreptul stavilarului si privea lung valmasagul apelor adanci care parca o chemau. Ce sa mai astepte in viata, daca ce i-e drag o paraseste? Ropotele valurilor care se zvarcoleau navalnic, in clocote mugitoare, o invaluiau cu zgomote asurzitoare, stingandu-i toate dorurile si nazuintele. Se clatina pe picioare. Simtea ca daca s-ar pleca putin, ar aluneca in gura mortii unde, intr-o clipire, s-ar sfarsi toate suferintele...

Totusi intr-un coltisor al sufletului ei, chiar in mijlocul chinurilor celor mai crancene, mai simtea palpairea unei farame de nadejde care o indemna sa creada ca inca nu e totul pierdut. Grauntele de speranta care nu paraseste pe om pana nu-si da ultima suflare, care mai licareste in ochii muribundului chiar cand inima a incetat de-a mai bate si cand trupul a inghetat pentru totdeauna - ii dadea si ei puterea sa mai astepte si sa staruiasca...

si astfel, intr-o noapte, dupa ce pleca George si dupa ce tatal ei stinse lampa si se culca, Ana, plansa si franta, iesi in ograda, cum mai iesise de atatea ori zadarnic de cand Ion nu se mai abatea pe la dansa, cu scanteierea de nadejde in inima ca poate cine stie?

Noaptea era neagra si mohorata, noapte de toamna, trista isi nabusitoare. Nouri grosi, plumburii, maturau crestele dealurilor care imprejmuiau Pripasul, involburandu-se in vazduh, innegrindu-se si limpezindu-se ca niste balauri naprasnici porniti parca sa inghita dintr-o sorbire satul ce dormea adanc si mut. Pomii prin gradini dardaiau cutremurati de frig, cu niste glasuri plangatoare si ostenite.



Fata, desculta, strangandu-si pe piept naframa, pasi sprinten spre poarta, zgaltaita de o frica neinteleasa si de frigul care o patrundea la os. Deschise vranita cu mare bagare de seama, ca sa nu scartaie, si vru sa iasa in ulita. Se opri insa deodata, trasnita de spaima. O mogaldeata neagra statea rezemata de stalpul portii. O clipa Ana n-avu macar puterea sa deschida gura. Apoi, reculegandu-se, intreba in soapta:

- Cine-i aici?
- Eu, raspunse un glas gros, imprastiindu-se in intuneric pe niste aripi nevazute.

- Ionica? murmura Ana intr-o izbucnire de fericire, agatandu-se de dansul si repetand printre lacrimi: Ionica! Ionica!

- Am asteptat sa plece George, rasuna iarasi glasul lui Ion cu o tremurare de parere de rau. De cate ori am tot asteptat asa, iar tu, Ana...

Se intrerupse ca si cand i s-ar fi infipt un cutit in beregata.
- Hai in casa, Ionica, scanci fata, tragandu-l de maneca sumanului. Pe urma, aducandu-si aminte de tatal sau, care ar scula tot satul in talpi sa stie ca i-a adus pe Ion in casa, adauga mai plangatoare: Ori barem in ograda... pe prispa... Vino!...

Ion nu intra. Atata voise: sa-l vada ea si sa stie hotarat ca n-a parasit-o. Asa isi chibzuise dansul calea pentru a sili pe Baciu sa i-o dea. Ca sa izbuteasca, trebuie s-o ia domol. Altfel i se primejduiau planurile... Acuma stia bine cum are sa-l sileasca. Numai sa nu-si piarda rabdarea. Graba strica treaba. Fara dibacie si siretenie nu ajungi la mal niciodata.

ii zise repede, scurt: "noapte buna" si se pierdu in bezna inainte ca Ana sa mai fi putut raspunde. Dar pasii i se mai auzira pe ulita, leopaind rar prin noroi, indepartandu-se din ce in ce pana ce se stinsera de tot. Buzele fetei balbaira rugatoare in singuratatea ce o invaluia:

- Ionica! Ionica!... Ramase totusi cu o multumire mare in suflet. S-a intors la ea, vasazica o iubeste!... Poate ca niciodata n-a avut visuri mai frumoase ca in noaptea aceasta...

De a doua zi, Ana parca ar fi fost alta. Fata i se imbujora de o incredere senina. Umbla mai sprintena, muncea mai cu drag si simtea o nevoie ciudata de a arata lumii intregi ca e fericita.

George, observand indata schimbarea, s-a bucurat mai intai crezand ca s-a dat pe brazda. Ana nu mai ofta si nu mai lacrima. Parea insa grozav de nerabdatoare si statea ca pe niste spini, parca de-abia ar fi asteptat sa-l vada urnindu-se... Gandindu-se mai bine, George isi zise pe urma ca trebuie sa fie ceva la mijloc. si gandindu-se iar, ii fulgera prin minte:

- Ion! Vru sa-l indeparteze si nu mai putu. in urechi ii vajaia ca o bataie de ciocane:

- Ion!... Ion!... Ion!...

Cand, a doua zi, straja ii aduse citatia, Ion stranse din umeri nepasator, intreba in ce zi e judecata, caci nu pricepea scrisul unguresc, si o dadu Zenobiei s-o puna bine, dupa grinda, ca sa nu uite sorocul. Numai o clipa si-a zis: "adica tot e adevarat?" si pe urma nici nu s-a mai gandit la Simion Lungu, cum de altfel nu se gandise nici pana acuma. Seara se duse iar la Ana. si de-aci incolo mereu...

Glanetasu s-a speriat de citatie si l-a cicalit destul sa dea fuga la domnul invatator, sa se roage sa-l povatuiasca cum si ce sa faca. Herdelea era doar tot atat de vestit ca stie legile mai bine ca orice avocat, pe cat era de pretuit pentru ca nici un doctor nu tragea maselele mai repede si fara durere ca dansul. Altadata Ion alerga cu toate fleacurile sa-i ceara sfaturi sau sa se inteleaga macar cu domnisorul Titu; de ce nu s-ar duce acuma cand e vorba de judecata si cand se stie ca judecatorii nu glumesc? Vorbele batranului insa nu s-au lipit de dansul. Gandurile lui acuma erau toate si mereu la Ana. Pana ce nu va fi silit pe Vasile Baciu sa i-o dea de nevasta, impreuna cu toata mosia, nu mai voia sa auda nimic...

Ziua judecatii cadea intr-o joi. Fiind balci in Armadia, Ion a plecat laolalta cu parintii sai, care duceau doua mierte de porumb, sa le vanda, ca sa mai plateasca din dari, deoarece primarul incepuse a umbla prin sat, intovarasit de practicantul notarului, luand zaloage de la cei ce erau ramasi in urma.

Zambea un soare batranesc de toamna, invaluind hotarele intr-o lumina galbena potolita, care incalzea tocmai cum ii place omului mai bine. Sub imbratisarea blanda a razelor pamantul amortit parca respira iar mai zdravan, copacii isi rasfirau mai tihniti frunzele aramii... soseaua uruia neincetat de carutele care se intreceau s-ajunga mai curand la balci. Pripasenii, mergand mai toti pe jos, cu saci sau desagi in spinare, paseau voiniceste si vorbeau tare de rasunau rapile si padurile.... in Jidovita carciumarii botezau rachiul, pregatinduse pentru dupa-amiaza cand oamenii, la intoarcere, se vor opri cu totii sa inchine cate un pahar de multumire c-au vandut sau cumparat ce au putut...

Armadia incepe indata la cateva sute de pasi dincolo de podul de peste Somes. Un orasel lunguiet, imprastiat pe tarmul raului pana la poalele dealurilor, urcandu-se chiar si pe coasta cu casele. De departe straluceste mandra biserica cu doua tururi si cladirea liceului romanesc, podoabele cele mai de seama ale Armadiei si ale intregului tinut. De altfel tot targusorul e treipatru strazi care se intalnesc intr-o piata larga, in fata bisericii.

Glanetasu, cu Zenobia si cu Ion, o apuca pe langa Somes, fiindca-i calea mai scurta, si ies langa scoala primara romaneasca in strada Liceului. in dreptul judecatoriei, care se afla peste drum de o bisericuta veche catolica, Ion se opreste si trece desagii cu porumb in spinarea mamei sale. isi dau intalnire in piata si apoi batranii pornesc inainte, iar feciorul ramane pe trotuarul de lespezi lucii, scuturandu-si hainele de perii ce-i luase de pe desagi.

Judecatoria era o cladire mare, posaca, galbena, cu un etaj si cu ferestrele zabrelite; in fata ei, afara, langa poarta, se aflau doua banci de scanduri, pe care se odihneau pricinasii pana le venea randul, caci functionarii, coplesiti de lucru, nu-i sufereau inauntru, pe coridor sau in sala de asteptare.

Ion sosise prea devreme. Pana la noua, cand se deschidea cancelaria, trebui sa astepte pe-afara, in tovarasia altor tarani, de prin sate indepartate, veniti ca si dansul. Tocmai tarziu isi aduse aminte de Simion Lungu si-l cauta din ochi, fara sa-l gaseasca.

Cand in sfarsit un aprod ungur, foarte rosu la fata si cu o mustata pomadata si rasucita, incepu sa strige pe impricinati, se opri in fata portii trasura preotului Belciug. Pe capra, langa vizitiu, sedea tantos Simion. "Mhm! isi zise Ion batjocoritor. il aduce popa cu brisca!"

Belciug cobori incet, spuse vizitiului sa poposeasca la gazda lui pe Ulita Comorilor, unde tragea totdeauna, si apoi intra pe poarta, ferindu-se de femeile care se imbulzeau sa-i sarute mana. Simion ramase pe trotuar, incurcat putin, aruncand o privire pe furis spre Ion, care sedea pe banca, de vorba cu un mosneag din Vararea. Sosirea lui Simion ii stanjeni parca pe toti dintru-nceput. O taranca guresa, asezata langa poarta, pe un fedeles gol, rupse tacerea, intrebandu-l deodata:

- Oi fi avand si dumneata vreun necaz pe-aici, mai bade? Simion se uita la Ion si raspunse cam rusinat:
- Apoi am, vezi bine ca am. Cine n-are? Iara tacura cateva clipe. Dar pe urma, incetul cu incetul, isi revenira cu totii si Simion povesti din fir in par ce a patit cu Ion, care tagaduia aprig tot. Se amestecara toti in vorba, unii dand dreptate unuia, altii celuilalt. Ciorovaiala insa ii apropia mereu. Simion de altfel nu cerea decat brazdele pe care i le tagaduia flacaul, caci de batut s-au batut in parte. in cele din urma ascultara sfatul mosneagului din Vararea: Ion sa-i dea inapoi doua brazde si Simion sa-si retraga jalba. Spuse aprodului ca s-au impacat si il rugara sa le ingaduie sa instiinteze si pe domnul parinte ca nu mai vor sa mearga la judecata. Aprodul il batu pe umar si le facu semn sa-l urmeze. Intrara in gang. in dreapta si in stanga erau birourile cartilor funduare. Inima lui Ion batu mai repede. Aci are el sa vie cu Ana si cu

Vasile Baciu, sa-i scrie toate pamanturile pe numele lui... Urcara apoi pe o scara veche, foarte roasa. in odaia de asteptare dadura peste Belciug, care se plimba de ici-colo, cu palaria in mana, cu fata mai palida ca de obicei. Aprodul, aratandu-i pe cei doi tarani, ii zise ranjind multumit:

- S-au impacat... Nu trebuie judecata... Preotul se opri brusc, ca si cand glasul aprodului l-ar fi speriat. Vazand insa pe Simion impreuna cu Ion, intelese si se infurie. Se bagase in cearta dintre dansii intr-o clipa de necaz prostesc, crezand ca izbind pe feciorul Glanetasului are sa simta lovitura si familia Herdelea. Asa se grabise de scrisese para lui Simion, sustinand-o si prin marturia lui de preot. Peste cateva zile insa, potolindu-si supararea, i-a parut rau ca s-a amestecat. Nu se cuvine ca un preot sa-si napastuiasca credinciosii, tarandu-i in fata judecatorilor unguri. Ar fi fost multumit daca s-ar fi putut impaca lucrurile, fara sa mai ajunga prin Armadia, dar si fara sa iasa dansul micsorat, caci din gura tuna si fulgera mereu impotriva lui Ion. Fiindca, in asemenea imprejurari, pricinasii n-au indraznit sa se invoiasca acasa, Belciug a venit cam in sila la judecata, muncit de gandul cum ar putea potrivi toate asa incat sa ramana cu fata curata. isi facuse, plictisindu-se in sala de asteptare, o cuvantare bine simtita prin care sa apeleze la inima judecatorului pentru a dobandi iertarea vinovatului, daca fagaduieste sa se indrepte... Atunci a picat aprodul cu impacarea, rasturnandu-i deodata toate intentiile. I se paru ca taranii s-au intovarasit ca sa-si bata joc de dansul.

- Piei din ochii mei, magarule! se rasti la Simion, indignat. M-ai adus pana aici ca acuma sa ma faci de ras inaintea oamenilor?... Las' ca stiu eu ce poama esti si tu! Am sa te invat eu minte si pe tine, becisnicule!

Simion se facu mic de tot si mormai foarte incet, sa nu-l auda popa, dar totusi sa-si poata zice ca n-a tacut:

- Apoi nu te-am adus eu, domnule parinte, ca dumneata m-ai adus!...

Cativa tarani, care-si asteptau randul, se adunara ciopor intr-un colt, spaimantati. Numai o baba, neputandu-se stapani, bolborosi:

- Mai rar popa ca acesta... in loc sa impace oamenii, ii invrajbeste...

Pe Ion indarjirea preotului il ului. in gand ii rasari deodata intrebarea: "Ce-o fi avand cu mine?" O presimtire urata incepea sa i se incuibeze in inima. Pleostit se apropie de fereastra ce dadea in curtea judecatoriei. Se rezema de perete si se uita din ce in ce mai zapacit imprejur. in antreu se coborase o tacere grea, intretaiata numai de pasii preotului care isi reluase plimbarea de icicolo, mai nervos, aruncand deseori priviri zdrobitoare spre Simion Lungu. Cand Belciug obosi si se opri, se auzira din sala de judecata intrebari grabite, intr-o romaneasca pocita, rostite de un glas aspru si urmate de raspunsuri umile, infricosate...

O teama stranie cuprinse pe Ion incetul cu incetul. Simtea o amenintare de care nu se putea feri. Se mira cum de nu s-a sinchisit el deloc pana acuma de afacerea aceasta? De ce nu s-a impacat mai dinainte, cand ar fi fost atat de usor? ii parea foarte rau ca n-a cerut cel putin invatatorului sa-l lumineze ce sa spuna si cum sa raspunda... Se intoarse si-si arunca ochii afara. Curtea era stramta, pardosita cu piatra si imprejmuita cu un gard de scanduri foarte inalt. in fund o casa joasa, cenusie, posomorata, cu ferestrele zabrelite cu drugi grosi de fier... Ion tresari. Asta era temnita. Un fior de groaza ii furnica sufletul... in curte trei tarani taiau lemne sub privegherea unui paznic in uniforma urata, cu pusca la umar. taranii hataiau ferastraul alene si nepasatori, pe cand paznicul nu-i scapa din ochi si doar uneori isi indrepta cureaua de la arma, mandru si poruncitor. "Vasazica aici...?" se gandi flacaul, curmandu-si insa firul gandirii, cuprins de ingrijorare.

Alt aprod, batran, lenes, cu ochelari, ii introduse inauntru. La biroul din mijloc, cu spatele la fereastra dinspre strada, statea un domn gros, cu o chelie ascunsa putin sub niste fire rare de par lung, cu ochii incruntati, avand dinainte, pe masa, o cruce de metal. Belciug, cu o infatisare solemna, se aseza indata in stanga, langa perete, pe un scaun. La alt birou, un domn sfrijit si galbejit, cu mustati caramizii si cu o carare aleasa foarte ingrijit, rasfoia intr-un teanc de acte, scoase cateva hartii si le puse ceremonios pe masa judecatorului. Aerul era apasat si atat de vrajmas, incat cei doi tarani se uitara repede unul la altul, ingroziti, gata parca s-o tuleasca in orice clipa.

Deodata insa intrebarile judecatorului pornira nerabdatoare. Cum te cheama? De cati ani esti?... Ion simti de-acum foarte limpede cum il invaluie primejdia. De-acum s-a ispravit... Nu mai e nici o scapare... Cand Simion raspunse, fara sa se uite la Belciug, ca s-au impacat afara si ca-si retrage jalba, mai avu o scanteiere de nadejde. Dar se stinse indata. Judecatorul nici nu lasa pe Simion sa ispraveasca, sari in picioare si incepu sa racneasca:

- Atunci de ce mai veniti pe-aici, ticalosilor, sa ma incurcati?... O sa va bag la racoare pe amandoi, o sa va...

Atunci Belciug se ridica de pe scaun si se apropie, zicand cu sfiala:

- Pardon... Doua cuvinte... Judecatorul mai rau se intarata. incepu sa dascaleasca si pe Belciug ca de ce nu explica boilor c-aici e judecatorie unde oamenii au de lucru, nu sa-si piarda vremea cu fleacuri... Preotul rosi si rosti cateva vorbe pe ungureste. Desi stia binisor ungureste, avea oroare sa vorbeasca mai ales in fata autoritatilor, vrand astfel sa dovedeasca tuturor ca romanul nu renunta niciodata la drepturile lui. Judecatorul, care il cunostea, se zapaci auzindu-l vorbind ungureste si deodata se indulci. il pofti sa ia loc, isi trase scaunul mai aproape de dansul si-l asculta cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era in joc prestigiul lui fata de tarani, care merita jertfirea trecatoare a unui principiu.

Ion si Simion nu mai intelegeau nimic; doar privirile judecatorului, care ii fulgerau in rastimpuri, le spuneau ca e vorba de ei si ca nu e bine. Cand inceta preotul, judecatorul se scula iar si numaidecat se rasti la Ion:

- Vasazica tu esti spaima satului, caine ticalos!... Bine. Foarte bine. Te dezvatam noi de nebunii, fii pe pace!... Ai sa vii sa stai doua saptamani la racoare, ca sa-ti treaca pofta de batai!... Miselule si netrebnicule!

Ion ingalbeni; apoi tot sangele i se urca in obraz. Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprinsi:

- Apoi sa ne iertati, domnule jude, nu-i asa... Ca eu n-am batut pe nime-n lume, domnule jude...

- Sa taci, ticalosule!... Nici o vorba, ca pe loc te pun in lanturi!... si acuma iesi afara!... Mars!

Flacaul iesi clatinandu-se, fara sa mai vada cum Belciug da mana judecatorului care-i zambeste prietenos...

in aceeasi joi, dupa-amiaza, pe cand Herdelea, profitand de vremea frumoasa si calduta, sforaia inchis in stupina, iar dascalita cu fetele alegeau fasole pentru mancarea de seara si vorbeau de Pintea, mirandu-se ca au trecut zece zile de la raspunsul lor fara ca el sa mai fi dat vreun semn de viata - o caruta se opri in fata casei si, in vreme ce caii isi scuturau clopoteii de la gat, un glas striga patrunzator:

- Domnule-nvatator!... Domnule-nvatator!... Ghighi, recunoscand glasul, se repezi afara, aruncand vorba:
- E draguta tatii!... in varful carutei era cocotata o sasoaica batraioara si roscovana, cu o fata vesnic razatoare, care de patruzeci de ani, in fiecare joi se ducea in Armadia, la targ, cu caruta plina de paine de vanzare. Herdelea o cunostea inca de pe vremea cand fusese elev la liceu. Toata casa o iubea si o poreclise "draguta tatii", fiindca pe cat imbatranea cu atat se harjonea mai mult cu domnul invatator, in amintirea tineretilor de odinioara.

- Fii buna, domnisoara, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul Balan de la posta pentru dumneavoastra! zise sasoaica cu ochii zambitori. Ca mi-e greu sa ma mai cobor de-aci si caii-s nebunatici...

Ghighi alerga, curioasa, la caruta. Draguta, intinzandu-i scrisoarea, intreba in saga, lungind vorbele saseste:

- Da domnu-nvatator nu-i acasa?
- Tata doarme, draguta! murmura Ghighi cu ochii la scrisoarea care era o telegrama, si apoi fugind intr-un suflet in casa, tocmai din cerdac adauga: Multumim, draguta!

- N-aveti pentru ce, n-aveti pentru ce! vorbi sasoaica singura, mangaind cu biciul soldurile cailor care pornira indata la pas.

Telegrama starni o emotie mare in toata casa. Doamna Herdelea indeosebi privea toate depesele drept niste cobitoare de rau. Numai doua a primit de cand e maritata, si amandoua au fost fatale: una le vestise, in trei cuvinte reci, moartea surorii ei celei mai dragi, prapadita intr-un spital din Cluj in urma unei operatii, iar a doua le-a adus stirea imbolnavirii singurului ei frate pe care, pana ce a ajuns ea la Monor, l-a gasit pe catafalc... Astfel, acuma se uitau toate trei inspaimantate la fituica, intrebandu-se de la cine o fi si ce o fi cuprinzand, inchipuindu-si numai vesti sinistre si neindraznind sa o desfaca.

- Eu o rup si, ce o fi sa fie! striga in cele din urma Ghighi. Cum isi arunca insa ochii in telegrama, cum izbucni voioasa:
- E de la Pintea!... Vine Pintea!... Mi-am zis eu ca de la el trebuie sa fie, dar n-am vrut sa va spun, ca sa fie mai mare surpriza! adauga apoi, invartindu-se prin odaie in pasi de vals si falfaind hartia in aer.

- Ia s-o vad si eu! zise Laura, revenindu-si in fire, cu glasul tremurat de emotie. si cum Ghighi nu se mai astampara, sfarsi mai apasat: Ei, da-o-ncoace, nebuno, nu ma mai necaji!

Laura citi rar si solemn: "Fericit nespus, sosesc sambata - George".

Dascalita, cu ochii inlacrimati de bucurie, o citi de asemenea si descoperi, intr-un colt, un adaos, cu creionul: "Multe gratulari - Balan".

- Uite, ne gratuleaza bietul Balan! murmura ea plangand de-a binelea.

Balan era singurul functionar roman de la posta din Armadia, prieten bun cu Herdelea. stiind ca Pintea ceruse mana Laurei si trecandu-i prin mana telegrama, nu l-a lasat inima sa nu fie cel dintai care trimite familiei intregi felicitarile cuvenite.

- Ce om bun, sarmanul Balan, observa Ghighi, luand hartia pretioasa. Daca nu era el, cine stie cand ne venea, ca jidovii ceia de la cancelarie tin toate scrisorile cu zilele... si cum a gasit el tocmai pe draguta tatii!...

Cuprinsa de un nou fior de bucurie, Ghighi o tuli sa scoale pe Herdelea, sa-i comunice si lui vestea cea mare. Batu cu pumnii in usa stupinei, tropaind si din picioare, si strigand:

- Tata!... Tata!... Vine Pintea!... Vine... Deodata se opri si, tipand ca din gura de sarpe, porni in goana mare spre casa, dand din maini, ca o desperata, caci sarind nebuneste pe langa stupina, starnise dusmania unei albine care, manioasa cum sunt ele in preajma somnului de iarna, s-a repezit la Ghighi si i-a infipt acul drept in coltul gurii.

Speriate de tipetele ei, dascalita si Laura ii iesira inainte ostoind-o. Herdelea, cu somnul in gene, se ivi in usa stupariei, mormaind:

- Da ce-i? Ce s-a intamplat? Ce zbiara aia asa? Dupa intaia durere si spaima, Ghighi planse mai ales de frica sa nu se umfle si sa nu mai poata merge la serata dansanta, care pica tocmai acuma duminica. Numai Herdelea o linisti, asigurand-o ca-i trece negresit pana duminica incat poate sa fie chiar regina balului.

invatatorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de-abia ascunzandu-si fericirea.

- Ei, prea bine... Sa pofteasca si avem sa-l primim cum se cuvine! zise dansul in cele din urma, impaturind frumos telegrama si punand-o in buzunar, ca sa se poata fali cu ea la toti cunoscutii.

Pana seara au adus pe tapet toate treburile ce le starnise sosirea petitorului. Unde va trage Pintea? Iata o problema grava. Ei nu-l pot gazdui, fiind multi si neavand decat trei odaite. Dar, chiar daca ar avea mai multe, n-ar sedea bine unui logodnic sa petreaca noptile in casa logodnicei. Va trebui deci sa doarma in Armadia. Masa insa poate s-o ia aici, precum poate sa stea toata ziua, sa se obisnuiasca mai bine cu Laura. Fireste, toate acestea inseamna cheltuiala grea. Ce are a face? O data se marita o fata... Vor taia cateva gaini, neaparat. Dar nici carnea de vaca nu poate sa lipseasca, desi s-a cam scumpit. in orice caz, nici o masa nu se poate fara carne. De prajituri vor ingriji fetele, caci Laura e mestera mare... Bine ar fi daca ar sti la ce ora va sosi sambata? inainte sau dupa pranz? Poate ca s-ar putea ghici din telegrama?... Nu se poate. Destul de rau ca n-a precizat, ca sa stie cum sa oranduiasca masa... Duminica, fireste, vor merge impreuna la serata dansanta. Cine stie de nu vine chiar inadins ca sa mearga si la bal impreuna cu Laura, sa se mandreasca in fata lumii cu asa logodnica frumusica. Laura rosi pana in varful urechilor si se intreba ce vor zice fetele cand vor afla ca se logodeste? Desigur ca foarte multe vor invidia-o. Probabil insa ca se cam stie in Armadia, caci nu se poate ca tata sa nu fi batut toba...

- Sa stii ca din pricina balului vine tocmai sambata! striga Ghighi, muncita numai de gandul seratei si tinand la obraz o batista muiata in apa rece. Eu imediat am ghicit!... Atat mai bine! Cel putin avem un cavaler sigur!... Am sa dansez pana-mi fac pantofii ferfenita!... Numai sa nu mi se umfle saracia asta de intepatura!...

Regretau toti ca nu era si Titu acasa, ale carui sfaturi in privinta primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu insa, de o vreme incoace, mai mult statea prin Jidovita decat pe-acasa.

Deocamdata se intelesera ca Herdelea sa mearga maine pana-n ziua, intovarasit de Ghighi, spre a face cumparaturile trebuincioase. in acest scop invatatorul avea, mai intai, sa ia un avans din leafa lunii urmatoare, ca sa aiba cu ce tine piept cheltuielilor; apoi sa vorbeasca cu macelarul strul din Jidovita, de la care luau pe datorie, sa nu le faca pocinogul sa-i lase fara de carne de vita.

Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masa, exclama iar: "Foarte draguta femeie doamna Lang", ceea ce insemna ca a intalnit-o si era multumit. Apoi cerceta telegrama cu mutra unui om care o asteptase, aproba cu mici rezerve planurile de primire, gasind insa si prilejul de-a mai pomeni de cateva ori de Rozica, cu niste ochi atat de stralucitori parca mereu i-ar fi venit sa povesteasca tuturor ca e iubit de o femeie fermecatoare si ca maine-poimaine va fi un adevarat erou de roman sentimental.

Cand sa se ridice de la cina, se auzi o bataie sfioasa in usa.
- Da cine-o mai fi asa de tarziu? zise Herdelea adaugand tare: Intra!

Glanetasu se strecura in odaie ca si cand l-ar fi urmarit cineva de-aproape. Marturisi, mereu incurcandu-se, ce-a patit Ion azi-dimineata la judecatorie si ruga pe Herdelea sa-i invete cum sa scape bietul baiat de temnita. Vestea cazu ca o bomba; indignarea umplu indata toata casa. Dar Ion? De ce nu vine el? Batranul se zapaci. I-e rusine ca n-a venit inainte de proces, cum l-a indemnat dansul si cum ar fi fost bine de poate nici nu patea ce-a patit. Se vede insa ca Ion are ce are, ca parca nu-i sunt toti boii acasa... Toata familia ceru pe Ion.

in curand Glanetasu se reintoarse cu Ion si cu Zenobia. Flacaul povesti cu de-amanuntul tot ce s-a intamplat, intrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plina si pe popa, si pe Simion, si pe judecator.

- Pamatuful! striga dascalita la sfarsit, fierband de revolta. Dupa o tacere de compatimire insa Ion intreba cu lacomie:
- Acu ce-i de facut, domnule invatator?
- Apoi am sa-ti fac o plangere tocmai catre ministrul justitiei, ca sa afle si cei mari cum se poarta cu oamenii domnii de pe-aici... Am sa-ti fac, Ioane! Numai sa-ti vie intai sentinta, peste cateva zile, sa vedem ce spun intr-insa dumnealor!

Zenobia, drept multumire, isi facu o sumedenie de cruci, cazu in genunchi si batu la repezeala vreo zece matanii, starnind hazul tuturor. Plecara apoi toti trei blagoslovind pe Herdelea pentru ca ii scapa dintr-o pacoste atat de grea.

- I-as fi putut face jalba si acuma - zise invatatorul dupa ce ramasera singuri - dar va trebuie trasura lui Belciug la bal...

- Perfect ai chibzuit! murmura Titu, zambind multumit, cu gandurile la Rozica...

Pintea sosi spre seara, pe o vreme ploioasa, intr-o brisca galbena, trasa de doi calusei iuti si grasuni.

Ghighi, care mai mult statuse pe-afara decat in casa, toata ziua, cu ochii pe sosea, zari trasura de departe si, desi nu cunostea pe Pintea, ghici ca el trebuie sa fie si dadu alarma cu insufletire:

- Vine!... Iute, iute! intreaga familie aparu in usa casei. Herdelea sopti Laurei sa iasa mai in fata, sa vada omul ca-l asteapta cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamna darabanea fara crutare, scoase palaria ceremonios, dand din cap cu un suras triumfator.

- Uite ce tanar simpatic! murmura dascalita silind pe Laura sa roseasca.

Trasura se opri o clipa in ulita, inaintea casei.
- Hai, Titule, deschide poarta! striga Herdelea. Titu se repezi in capul gol si brisca intra in ograda, dupa ce Pintea cobori si veni spre pridvor, ridicand mai sus umbrela si ferindu-se sa nu calce in noroi. Toti il intampinara in cor:

- Bine-ai sosit!
- Bine v-am gasit! Bine v-am gasit! repeta dansul intrand in cerdac si scuturandu-si umbrela peste parmaclac. M-a facut leoarca ploaia asta... Din Lechinta pana aici n-a stat nici un minut... Dar bine c-am ajuns...

Herdelea il imbratisa si-l saruta pe amandoi obrajii, ceea ce nu se obisnuia decat intre neamuri. Pintea saruta mana doamnei Herdelea care, fiind foarte miscata si voind sa se stapaneasca, avea o infatisare rece, zicandu-i "Buna ziua, domnule!" Laura ii intinse gratios mana, cu un suras cochet prin care cauta sa-l incatuseze mai mult; el vru sa-i spuna ceva dragalas, dar, neindraznind s-o tutuiasca, precum facuse in scrisori, se multumi sa-i sarute mai lung mana si apoi, spre a-si ascunde zapaceala, trecu la Ghighi careia ii zise galant:

- Mi-a vorbit atata despre dumneata... sora dumitale... incat te-am cunoscut imediat...

Titu dadu o mana de ajutor vizitiului sa deshame caii. Deoarece ei n-aveau sura sau sopron, il sfatui sa acopere brisca cu o patura, iar caii sa-i bage in grajd unde se mai gaseste putin fan; daca va mai trebui, vor cere de la vecini, ca anul acesta este nutret din belsug... Ploaia il uda pana la piele, ceea ce nu-l impiedica sa stranga barbateste mana lui Pintea care, impreuna cu ceilalti, zaboveau tot in cerdac.

- Credeam ca nici n-ai sa mai vii pe ploaia asta scarboasa!... Ei, dar ce mai stati aici in umezeala?... Haidem in casa!... Leapada-ti si tu, George, macferlanul si umbrela, ca uite cum curge apa din ele!...

il dusera in salonas. intrebarile nu mai conteneau: cand ai plecat, unde ai poposit, ce-ai patit pe drum? si coplesindu-l cu intrebari, incat el abia biruia cu raspunsurile, toti il cantareau din ochi cu o curiozitate pe care nici macar nu incercau s-o ascunda.

Era de vreo douazeci si cinci de ani, cu o infatisare placuta, cu niste ochi negri cam mici si neastamparati si cu o mustacioara carbune, ingrijita. Parul aspru, pieptanat in sus, era retezat drept, ca o perie. Cu miscarile iuti si imbracat intr-o redingota putin prea lunga, sub care purta o vesta incheiata in nasturi desi pana la gulerul alb si tare ce-i cuprindea gatul scurt, n-avea mai nimic preotesc nici in tinuta si nici in vorba.

Vedea cum il examineaza toata familia si aceasta il incurca, dar totusi povestea mereu, cautand vorbele cele mai alese si aruncand deseori ochii la Laura, care statea langa el, il privea tacuta si se rosea ca sfecla cand intalnea cautaturile triumfatoare ale batranilor.

Pintea vorbi mai cu seama despre parintii lui, pe care-i iubea mult. Tatal sau era preot in Lechinta, iar Lechinta era un orasel cam cat Armadia, insa impestritat cu toate neamurile si fara

culoarea romaneasca de aici. Herdelea isi aduse aminte ca a umblat si dansul prin Lechinta, acum vreo optsprezece ani, la o "reuniune" de invatatori, impreuna cu Titu, care pe atunci era un baietandru de vreo cinci anisori. isi aminti chiar ca cunoscuse si pe tatal lui George, care la banchetul de adio a tinut o cuvantare inflacarata... Pe urma Pintea mai spuse ca are multi frati si surori, care aproape toti sunt gospodariti si raspanditi prin toate colturile pamantului romanesc. Acuma i-a venit randul lui sa-si intemeieze fericirea... Zicand aceasta se uita cu mai multa indrazneala la Laura care se topi de rusine si se scula repede, facandu-se ca trebuie sa caute ceva pe la oglinda, unde, privindu-se putin, isi potrivi parul la tample.

- Ei, fetelor, - interveni iar Herdelea, frecandu-si zgomotos mainile, - ia sa ne aduceti voi ceva sa mai dezmortim oleaca pe George, ca vad ca-i rebegit rau de ploaie si de frig... Cred ca bei si tu, ginere, un snaps fain de tot, stii, romanesc, de-al nostru?...

Fetele iesira ca niste sfarleze, bucuroase ca pot sa-si comunice la repezeala impresiile. Asezand pe o tava paharutele si sticla cu rachiu fiert si indulcit, Laura intreba cu inima stransa:

- Ce zici, Ghighito?... Cum ti se pare?
- O, dar stii ca-i foarte dragut, se jura Ghighi din toata inima. Zau, Laura, e de o suta de ori mai simpatic ca Ungureanu... Ma si mir cum nu ti-a placut tie pana acuma? Nu vezi ca-i elegant, nu ca teologii ceilalti care se plimba vesnic cu umbrela subtioara... Parca nici n-ar fi teolog, parca ar fi cel putin inginer!

- Adevarat? starui Laura stralucitoare... Nu-i prea mic?
- Ce mic? se cruci cealalta. E doar tocmai cat tine de inalt... Adica de unde pana unde vrei sa fie negresit ca prajina de Ungureanu?... s-apoi n-ai vazut ce brisca superba are? Asta-ti spune cat de colo ca-s oameni bogati si vrednici!

- Mie totusi mi se pare ca-i prea mic, reveni Laura care dorea sa auda cat mai multe laude spre a se convinge pe deplin si pentru a-si risipi toate indoielile ce-i mai necajeau uneori sufletul.

- Lasa, nu mai carti! Aveti sa fiti o pereche incantatoare! sfarsi Ghighi cu insufletire.

Pintea bau putin ca sa nu-si inchipuie oamenii ca poate-i betiv. in schimb limba i se dezlega din ce in ce. Era vorbaret din fire si-i placea si lui insusi cum povesteste. si astfel, dupa ce se mai obisnui putin si-si invinse sfiala, incepu iar despre rudele lui, apoi despre cunoscutii si prietenii comuni, pe urma despre el insusi, despre viata lui in liceu, la seminar... Numai despre Laura nu scoase nici un cuvant. De altminteri toti gasira ca asa se cuvine, caci chestia asta, fiind serioasa, nu trebuie adusa in discutie decat cu bagare de seama si in momentul oportun...

Cand Pintea conteni, fetele aruncara pe masa balul de maine seara si pana la cina avura vreme sa-l macine. Fireste ca George venise inadins ca sa nu lipseasca de la faimoasa petrecere din Armadia. Nici Laura si nici Ghighi nu voira sa-i spuna in ruptul capului in ce fel de toalete vor aparea, ca sa-i poata face maine o surpriza cu atat mai mare cand le va vedea... Pintea, galant, isi oferi brisca lui spre a merge cu totii impreuna, iar Herdelea se pregati sa primeasca, multumit ca scapa usor de grija trasurii pentru maine. Laura refuza consternata: ce ar zice armadienii de asa ceva? Apoi nici n-ar incapea toti intr-o singura trasura, caci pe ele trebuie sa le intovaraseasca cel putin Titu si sa-si duca o sumedenie de cutii cu rochii, neputand pleca de acasa imbracate ca sa ajunga acolo intr-un hal fara hal. si in sfarsit ele s-au inteles sa traga la Elvira Filipoiu unde trebuie sa se gateasca... Primi insa bucuroasa ca Pintea sa vie sa le ia de la Filipoiu si sa se duca impreuna la bal...

Cum tanarul nu se pronuntase inca unde are de gand sa petreaca noaptea si ca sa nu-si inchipuie c-ar putea fi gazduit aici, Titu, indemnat de dascalita, prinse un prilej si-l sfatui sa traga in Armadia la Augustin, un caraus foarte cumsecade, care are casa buna si n-o sa-i ceara nici un ban cand ii va spune ca-i trimis de Herdelea. Pintea nu se gandise la aceasta, se zapaci putin si ruga pe Titu sa-l insoteasca fagaduindu-i in schimb sa-l trimita acasa cu brisca. Titu, fireste, se invoi, mai ales in nadejdea ca poate va avea norocul sa zareasca in trecere pe Roza Lang. La masa Pintea de-abia manca, iar Laura ciuguli si mai putin ca de obicei din bunatatile ce le cara Ghighi, care era suparata ca tocmai cei pentru care le-au gatit fac atatea mofturi de ti-e si necaz. Tarziu de tot, tanarul se urni totusi sa plece. Daca ar fi fost dupa el, nici n-ar mai fi plecat, ci ar fi stat de vorba pana dimineata... Herdelea ii lumina calea cu lampa, in vreme ce femeile ii strigara de mai multe ori sa nu uite ca maine la pranz e asteptat. De altfel, cum ploaia incetase si cerul se razbunase putin, probabil sa avem maine o zi minunata... Fetele, care dormeau in salon, intr-un pat, ciripira si se sfatuira pana dupa miezul noptii. Laura lacrima de cateva ori cate putin, iar cand se gandi la cadrilul al doilea si la primele tururi, planse de-a binelea. Ghighi insa lauda din rasputeri pe Pintea, spunand ca intruneste toate calitatile unui barbat ideal; si printre picaturi nu uita sa-si bata joc de Ungureanu, de stangaciile lui comice, de mainile lui vesnic umede, de increderea lui ridicola, si era foarte multumita cand izbutea sa faca si pe Laura sa rada. Totusi, in noaptea aceea Laura a visat numai pe Aurel, care parea ca o iubeste nebuneste si voia sa se impuste din pricina lui Pintea, cu care parea ca danseaza cadrilul al doilea, fericita, invidiata de toate fetele, pe cand Pintea statea bosumflat intr-un colt, ca o aratare urata... Duminica, dupa ce clopotele sunara iesirea din biserica, Titu se repezi la preotul Belciug sa-i ceara trasura pentru deseara. Intrand in ograda, inima i se stranse putin. Nu mai intalnise de mult pe Belciug, caci acuma toata vremea si-o omora alergand dupa Roza Lang. stia insa foarte bine ca popa intorcea capul cand trecea prin fata casei lor, ca sa nu salute, si ca, intalnindu-se deunazi prin Armadia cu Herdelea, s-a facut a nu-l vedea... Niciodata pana acuma raceala intre preot si invatator nu fusese atat de fatisa, incat Titu se temea putin sa nu se fi intins si asupra lui supararea popii...

Belciug abia sosise acasa, insotit de cativa sfetnici de-ai bisericii, care, inghitind in sec, il priveau cum manca si asteptau sa ispraveasca spre a lua o intelegere in privinta cladirii noii biserici. Preotul era in toane deosebit de bune si primi pe Titu cu o adevarata explozie de prietenie.

- Noroc, poete!... Are sa mi se surpe hornul de cand n-ai mai fost pe la mine... Ce mai veste-poveste prin tara muzelor? Ce vant bun te aduce?

Poezia era una din pasiunile preotului, in amintirea vremurilor cand si el mazgalise versuri spre a-si usura inima, demult, inainte de a intra in seminar, de dragul unor ochi albastri si mangaiosi.

- As vrea sa-ti spun cateva vorbe, parinte, zise Titu, uluit de primirea prea calduroasa, cu un glas care arata ca ar dori o intrevedere fara martori.

Belciug dadu afara pe sfetnici:
- Haideti, plecati acasa ca acum n-am vreme de voi! Veniti dupa-amiazi, pe la vecernie!

Cand ramasera singuri, popa ii turna un pahar de vin.
- Ei, sa traiesti si sa te vad cat Cosbuc de mare! ura Belciug, ciocnind si golind paharul dintr-o dusca.

Titu voise sa aduca vorba mai pe departe, dar din pricina amabilitatii preotului, se pomeni ca-i zice prosteste:

- Ne-ar trebui brisca dumitale pentru deseara... stii ca-i balul deseara... Dumneata tot nu te duci, iar noi...

Dupa toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi asteptat sa-l intrerupa scurt si sa-i spuna "ai zis", ca altadata. Cum insa Belciug tacea si se intuneca, tanarul se opri singur, incurcat, cu o privire nedumerita... Trecu un rastimp greu pana ce popa, cu ochii in farfuria goala si jucandu-se cu furculita, incepu rar, ganditor:

- Am sa v-o dau, fireste, dar numai pentru dumneata... Pentru dumneata, intelegi?... Caci pentru parintii dumitale n-as da-o, mai bine s-o arda focul... Uite asa! ti-o spun verde: n-as da-o... Acum dumneata esti baiat destept si ma vei pricepe fara multe explicatii. Cand a venit tatal dumitale aici m-am bucurat din inima, stiti prea bine, si am facut ce-am putut ca sa-i fiu de folos. N-as fi crezut niciodata ca-mi va fi potrivnic, ca sa nu zic vrajmas pe fata. Sa nu creada dansul ca eu sunt prost. Am simtit de mult ca ma sapa si am tacut. Dar toate au o margine... toate... Cand am deschis ochii, m-am speriat de ce-am vazut...

Nu ridica deloc privirea din farfurie. Numai cu taranii era mai indraznet. incolo se sfia cand spunea cuiva in fata lucruri neplacute... Titu statea pe ghimpi. Cuvintele preotului i se pareau nedrepte si jignitoare. Se gandi o clipa sa-i tranteasca o obraznicie si sa sfarseasca. Dar aceasta ar fi insemnat sa ramana fara trasura.

- Acuma nu mai lua in seama si dumneata toate maruntisurile, zise dansul in cele din urma, vazand ca Belciug a incetat.

intr-adevar, preotul parea ca-si sleise toata mustrarea. Raspunse cu alt glas:

- Dar stii ca n-am vizitiu?... Omul meu trebuie sa mearga de noapte la moara in Dumitrita, ca morile de apa din Jidovita macina scump si prost, pe cand in Dumitrita e o moara de foc care face o faina ca aurul...

- Nu-i nimic, am sa man eu caii! vorbi Titu, gandindu-se ca va lua pe Ion al Glanetasului ca vizitiu, fireste fara sa afle popa.

- Numai sa bagati de seama sa nu va rastoarne ca-s hodiniti si buiestri... Petrecere buna!

Trecand spre casa, Titu instiinta pe Ion ca-l ia ca vizitiu deseara. Venind, isi pregatise o cununa de inflorituri pentru a povesti ce-a patit la popa. Dar n-a mai putut spune nimic deoarece sosise Pintea.

Dupa masa lucrurile erau potrivite asa fel ca Laura sa ramana intre patru ochi cu Pintea, spre a-si putea descarca sufletele... Statura impreuna, singuri, aproape un ceas si totusi nu vorbira deloc de iubire, ci numai de nimicuri neinsemnate, facand pauze mari si rosind copilareste cand li se intalneau privirile furise... Fiecare isi zicea in sine ca ar trebui sa inceapa celalt si in sfarsit se mangaiara ca se vor lamuri mai bine deseara, la bal, unde in potopul de lume si de muzica le va veni mai lesne sa-si deschida inimile.

Herdelea, parc-ar fi simtit ca tinerii au pierdut vremea degeaba, facu ce facu si prinse pe Pintea intr-o convorbire serioasa de numai cateva minute, dar de-ajuns ca sa-i spuna tot ce trebuie sa spuna un socru cumsecade unui ginere cinstit. Cand ii declara limpede ca nu poate sa dea Laurei nici un ban zestre, tanarul s-a rusinat si s-a emotionat, iar cand batranul a adaugat ca fata va avea totusi un trusou modest si cele ce-i trebuiesc in casa, Pintea a protestat ca n-are nevoie de nici o ata, ca Laura e cea mai mandra comoara din lume si ca de altfel la logodna nadajduieste sa vina cu parintii sai, care vor indragi pe Laura desigur tot asa cum o iubeste el.

- M-am crezut dator sa-ti arat situatia din vreme cum este, ca sa n-avem pe urma neintelegeri, incheie Herdelea multumit, batandu-l pe umar.

Spre seara Pintea a plecat in Armadia, la gazda, sa lase ragaz fetelor sa se pregateasca in tihna de bal...

Trasura popii se umplu de cutii, de legaturi, de geamantane, parc-ar fi pornit tocmai in Siberia. Titu trebui sa se cocoteze pe capra, langa Ion; fetele insele de-abia se vedeau dintre bagaje. Herdelea daduse lui Titu bani de cheltuiala, dar ii spuse de nenumarate ori sa nu fie mana sparta, sa-i tie legati cu sapte ate, caci nu se poate sti cat va mai sta Pintea pe-aici si fiecare gologan e numarat; sa plateasca peste taxa de intrare cel mai mult cincizeci de creitari, ca sa salveze onoarea familiei, sa fie trecuti in Gazeta Transilvaniei printre "suprasolventi", dar sa nu se intinda la chef...

- Dumnezeu sa v-ajute! murmura dascalita, cu lacrimi in ochi, vazand brisca urnindu-se.

Tocmai cand sa intre in Armadia isi aduse aminte Laura c-a uitat sa-si ia evantaiul. Se oprira, se sfatuira. Erau cat p-aici sa se intoarca inapoi, caci evantaiul avea un pret deosebit din pricina diferitelor iscalituri de la diferitele baluri, alcatuind un adevarat trofeu... Titu o povatui sa imprumute unul de la Elvira. Laura se linisti numai gandindu-se ca intoarcerea ar fi un semn rau, spuse insa de mai multe ori ca intamplarea aceasta nenorocita i-a stricat toata seara.

Fetele, impreuna cu Elvira, ajutate de doua servitoare, supravegheate de insasi doamna Filipoiu, o femeie foarte grasa, neagra si zacuta de varsat, dar buna ca painea calda, se gatira mai bine de doua ceasuri si se facura ca niste papusi.

- Pun ramasag ca voi o sa fiti reginele balului, le spuse doamna Filipoiu, mangaindu-le cu privirea, in vreme ce ele isi stergeau pudra de pe sprancene.

Titu venise imbracat de-acasa: jacheta neagra, cam purtata, vesta foarte deschisa, cravata alba, inasprita, manusi albe de atarnat in buzunar ca sa se vada ca are... Plictisit de asteptare, puse pe o servitoare sa-i mai calce dunga pantalonilor care se botisera in trasura, iar el se aseza si-si lustrui ghetele ca oglinda.

Cand veni Pintea, fetele erau zane. Se facura prezentari ceremonioase. Doamna Filipoiu felicita pe Pintea pentru norocul de-a fi gasit o fiinta atat de dragalasa ca Laura, iar Elvira sopti fetelor, incantata: "Foarte dragut si simpatic". Titu rezolva problema trasurilor: fetele cu doamna Filipoiu vor merge in brisca popii, iar el cu Pintea in cealalta si vor sosi deodata la liceu unde, in sala de gimnastica, avea loc serata...

Intrarea principala a liceului era luminata cu doua randuri de felinare. Pe scarile de piatra astepta, intru intampinarea invitatilor, o intreaga armata de "aranjori" cu cate o funda tricolora in piept. Vreo zece se repezira la trasura, ajutand fetelor sa coboare si oferindu-si bratul carligat.

- E tarziu?... Nu, da, as... S-a inceput? Cateva minute... De mult?... Foarte reusit... Pacat! se auzi in grupul fetelor inconjurate de aranjori.

Pintea pasi in urma domnisoarelor, strangand cateva maini cunoscute, iar Titu ramase sa dea ordine vizitiilor. indeosebi lui Ion, caruia nu-i platea nimic pentru osteneala, ii spuse sa vie si el sa vada petrecerea mai tarziu, ca sa fie la indemana cand o fi de plecat. Poate c-o sa-l cinsteasca si cu o sticla de bere, daca cumva n-o fi prea scumpa, caci in asemenea imprejurari restauratorul face niste hotii nemaipomenite. Sa intre insa prin gradina liceului si sa astepte la usa din dos, de unde se vede bine in sala de gimnastica...

Titu cunostea pe toti aranjorii care erau recrutati dintre profesorii mai tineri, studentii universitari intarziati pe-acasa si elevii mai spalati din clasele superioare. Aurel Ungureanu se afla printre dansii, dar se ascunsese cand au trecut fetele. Pintea cu domnisoarele si cu doamna Filipoiu ii asteptau in bufetul instalat alaturi de sala de dans. Aici, la o masa de langa usa, batranul si maruntelul profesor de desen si caligrafie Romascu indeplinea functiunea de casier... Titu se duse drept la Romascu, care insa ii stranse mana murmurand zambitor:

- S-a achitat... Domnul Pintea... Titu protesta, fireste, numai de forma:
- Cum se poate una ca asta? imi pare rau, draga George, zau asa!... Atunci, domnule profesor, uite o coroana din partea mea!

- Ca suprasolvire?
- Da! facu Titu cu mandrie.
- Cele mai calde multumiri! raspunse profesorul-casier insemnandu-i numele intr-un caiet liniat special de dansul cu diferite cerneluri.

Marea sala de gimnastica era transformata in sala de spectacol, impodobita cu ghirlande de brad, la care lucrasera o saptamana intreaga, dupa-amiaza, toti elevii liceului. in fund se inalta scena improvizata din catedre suprapuse, cu culise de scoarte si covoare pestrite, restul incaperii fiind ocupat de mai multe randuri de scaune, adunate de pe la domnii din oras cu conditia sa le fie inapoiate indata dupa sfarsitul seratei. Scaunele erau rezervate numai pentru doamne, caci domnii, in afara de cativa mai batrani, stateau in picioare pe langa pereti, luandu-si insarcinarea de-a ingrosa ropotele de aplauze ce porneau din celalt fund al salii unde se insirau elevii din cursul superior, pusi acolo sa-si manifesteze admiratia si insufletirea.

Aranjorii asezara pe domnisoare in randul intai, pe locurile cele mai bune, pastrate inadins pentru ele in schimbul unor surasuri gratioase. Titu cu Pintea ramasera mai pe langa usa.

Spectacolul incepuse... Acuma un elev lung si slab declama o anecdota tiganeasca, strambandu-se intruna, repezindu-se incoace si incolo pe scena, schimband mereu glasul si starnind rasete zgomotoase in fund si zambete discrete pe scaune.

Programul de altfel era incarcat si variat; mai urmara vreo zece declamatii, recitari si dialoguri, toate gustate cu cuvenita placere nationala. Apoi veni conferinta unui profesor de literatura, intretaiata, mai ales in partea a doua, de foarte dese cascaturi ascunse cu multa discretie. Conferentiarul fu rasplatit totusi cu o furtuna de aplauze bucuroase care parca insemnau "bine ca s-a ispravit"...

Toata lumea rasufla mai usurata. intr-o clipa bufetul se umplu cu publicul care iesea spre a ingadui elevilor sa transforme sala de spectacol in sala de dans, strangand scaunele si asezandu-le de-a lungul peretilor, sa stropeasca putin dusumelele cu lesie rece si sa imprastie pe jos sacaz ca sa nu se faca lunecusuri sa-si franga picioarele vreun dansator prea pasionat.

Titu avusese grija sa opreasca masa cea mai buna in bufet. Toate tovarasele de sindrofie se adunara aici, patronate de doamna Filipoiu. in jurul lor roiau aranjorii si alti cavaleri de seama. in mijlocul interesului insa statea Pintea pe care Titu il prezenta cu mandrie tuturor:

- Cumnatul meu in spe!

De altfel mai toata Armadia stia ca fata lui Herdelea se marita; chiar si imprejurimile. invatatorul se laudase la beraria Grivita si vestea s-a imprastiat ca fulgerul. Mai ales fetele erau curioase si examinau pe furis pe Pintea, sa vada cum se infatiseaza cel ce va fi sotul prietenei lor. si toate gaseau prilejul sa sopteasca Laurei: "Foarte dragut!" Se incinse apoi o ciripeala generala. Toti slaveau spectacolul si pe interpreti, isi angajau cadrilurile si "romana" si de-abia asteptau sa inceapa dansul...

Dupa ce isi facu datoria aici, Titu trecu la alta masa unde sedea Lucretia Dragu impreuna cu parintii ei, amandoi grasi ca niste butoaie. Conferentiarul de adineaori, tanarul profesor de literatura stefan Oprea, si un student in drept se invarteau in fata fetei, inclinandu-se din cand in cand si coplesind-o cu complimente. Titu saluta pe batrani cuviincios si familiar, apoi isi trase un scaun langa Lucretia, careia ii saruta mana, fara a uita sa i-o stranga putin, ca omul cu drepturi castigate. Fata se rosi, iar ceilalti doi curtezani ingalbenira vazand indrazneala poetului. Ei stateau in picioare de un sfert de ceas.

- Luati loc, domnilor, daca va face placere! zise dragalas Lucretia, cu ochii la conferentiarul incurcat.

incepu un duel de aluzii si intepaturi intre cavaleri, spre spaima doamnei Dragu care avea groaza de orice discutii ce nu le intelegea. Oprea si Titu, desi prieteni, se vrajmaseau in ascuns, fiindca profesorul stramba din nas asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spunea in gura mare pretutindeni ca Oprea nu se pricepe in literatura nici cat straja de noapte din Pripas. Acum Titu se repezi mai intai asupra conferintei profesorului, cautand sa-l doboare in fata Lucretiei. Lupta insa ramase nehotarata: zambira toti cand Titu imita stangaciile rivalului sau, dar totusi nimeni nu-l aproba, nici macar printr-o vorba. Atunci poetul se agata de fracul conferentiarului, cu mai mult noroc, caci toti izbucnira intr-un hohot de ras la care trebui sa ia parte chiar Oprea spre a nu arata ca i-e necaz. in tot balul, profesorul singur era in frac; si-l comandase inadins si, in sufletul lui, se falea si se simtea superior tuturor purtandu-l. Ceilalti

domni venisera care in jacheta, care in redingota, cei mai multi in sacouri negre, unii chiar in haine de strada deschise... Cu toata biruinta lui Titu, atat parintii cat si Lucretia nu incetara de-a dovedi o atentie deosebita profesorului care putea fi un ginere minunat, mai ales ca fata bate balurile cam de multi ani si zadarnic. Titu insusi bagase de seama sfortarile Lucretiei de a inlantui pe Oprea inca din vara trecuta, dar nu se alarmase. El mai intai nu se socotea printre candidatii seriosi. in ochii lui, Lucretia era o fata draguta, cu care poti sta de vorba facand exercitii si declaratii de dragoste si careia, in cele din urma, ajungi sa-i furi o sarutare nevinovata. Daca n-ar fi fost ea, s-ar fi gasit alta, tot atat de melancolica si de visatoare, care sa-i inspire poemele de amor romantic. Mai cu seama de cand nadajduia de la Roza Lang o iubire mai pamanteasca, Lucretia coborase pe planul al doilea in inima lui. Daca n-o parasise inca de tot, era numai pentru a exaspera pe Oprea.

intr-o clipa cand conferentiarul se adanci cu Dragu in niste dezbateri asupra lefurilor profesorilor, care nici gand sa se mareasca, Titu se pleca mai aproape de Lucretia si-i sopti:

- Cred ca am cadrilul al doilea?
- O, de-abia acuma te trezesti sa mi-l ceri?... Dar l-am dat de mult!

- Da... Credeam ca nici nu mai e nevoie sa ti-l cer... stiai prea bine ca sunt totdeauna al dumitale... Bine. Nu face nimic. Cine e fericitul, daca nu-s indiscret?

- El, murmura fata aratand pe Oprea.
- Mhm, se intuneca Titu. Foarte bine. Mi l-ai preferat. Sa tii minte!... Dar cadrilul intai?

- Cu placere... Titu mai bolborosi ceva, apoi se scula plictisit, aproape jignit, si se departa. Lucretia insa ramase cu inima cat un purice. Mintise si tremura sa nu se razbune minciuna. Refuzase lui Titu cadrilul al doilea pentru ca voia sa-l dea lui Oprea, care nu indraznea sa i-l ceara. Se framanta cateva minute, apoi deodata intreba:

- Domnule Oprea, ai vizavi pentru al doilea?
- Vizavi as gasi, dar n-am pereche, domnisoara! zise profesorul sovaind.

- Nici eu, marturisi Lucretia plecand ochii cu o sfiala ispititoare.

Se facu. El i-l ceru, iar ea i-l dadu... Zgomotul de pahare si de glasuri incrucisate, mirosul amestecat de sudori, de bautura si de parfum ieftin, zapuseala care crestea repede si inrosea fetele, silind pe domnisoare sa treaca deseori in dosul unui paravan japonez ca sa-si stearga cu pudra luciul de grasime de pe nas, toate fura stapanite deodata de sunetele pasionate ale unei somesane sprintene, pornita din arcusurile tarafului de lautari, in sala devenita acuma de dans. Muzica aprinse inimile tineretului. Toate picioarele se miscau pe loc nerabdatoare.

- Goghi! Goghi! trecu din gura in gura ca un suspin de usurare. Era numele tiganului din Bistrita care avea cel mai vestit taraf de lautari din judet, care fusese angajat spre a mari splendoarea petrecerii si din pricina caruia se amanase pana acuma balul.

Perechile de dansatori intrau rand pe rand in sala de dans, urmate de mamele credincioase ce-si luau locurile de paza si admiratie pe scaunele asezate langa pereti. Aici muzica umplea aerul, iar luminitele candelabrului din mijlocul tavanului tremurau si picurau stearina, obligand pe cavaleri sa ocoleasca locul primejdios.

Laura dansa cu Pintea care, nefiind dansator incercat, gresea adeseori pasii, ceea ce pe Laura o rusina si-i amintea pe Aurel cel neintrecut. De cate ori se incurca, Pintea ii cerea iertare si-i strangea mana, iar fata, drept raspuns, zambea cu resemnare ingereasca si intorcea capul dupa celelalte perechi. Aproape toate domnisoarele erau in costume nationale, ca si Laura, dand o infatisare mai calda si pitoreasca seratei.

Titu nici nu mai avea chef sa intre in sala de dans, atat de mult il plictisea cadrilul al doilea. Ca sa-si uite necazul, se incurca la taifas cu silvicultorul Madarasy, un ungur cumsecade, nelipsit de la serbarile romanesti, vorbind si chiar citind bine romaneste. Era un admirator al talentului lui Titu si de aceea se intretineau deseori despre literatura, ajutati de numeroase pahare, caci ungurului ii placea mult vinul acrisor, spunand vesnic ca vinul si literatura merg mana-n mana. La masa lor se opri mai pe urma si solgabiraul Vasile Chitu care, desi roman, venea numai in calitate de reprezentant al autoritatii statului spre a se incredinta ca, sub pretextul balului, nu se pune cumva la cale vreo atatare impotriva Ungariei sau vreo manifestatie antipatriotica. Vorbea putin si se arata posomorat parca l-ar fi durut dintii. Romanii il dispretuiau, dar numai in ascuns, si-i ziceau "renegatul".

Veselia crestea in randurile dansatorilor. Cativa mai infocati se facura in curand leoarca de sudori, incat trebuira sa se retraga intr-o odaie mai dosnica, sa se racoreasca putin si sa-si schimbe gulerele. in schimb, domnisoarele parca aveau sapte suflete, nu oboseau deloc si zambeau intruna si din ce in ce mai ademenitor.

Dandu-si seama ca toti ochii o urmaresc, Laura dansa aproape numai cu Pintea. Doar catorva profesori si studenti, care nu i-au facut curte niciodata, le-a acordat cate o tura, cate una singura, aruncand insa lui Pintea niste priviri din care sa inteleaga ca toti o plictisesc, afara de dansul. Cand, la ultima figura a cadrilului, s-a pomenit fata-n fata cu Aurel Ungureanu, i-a raspuns foarte rece, ascunzandu-si cu dibacie emotia. De altfel Aurel, poate inadins ca s-o ispiteasca, a dansat cu Ghighi mai mult ca de obicei. Fireste, Pintea nu s-a clintit toata seara din preajma Laurei, iar cand ea dansa cu altii, n-o scapa din ochi o clipa. Tocmai la cadrilul al doilea a inceput s-o tutuiasca si sa-i spuna si din gura ceea ce-i scrisese de atatea ori: ca o iubeste cum nimeni in lume n-a mai iubit o femeie si ca are ambitia s-o faca cea mai fericita fiinta de pe globul pamantesc. Laura il asculta intai foarte miscata, neobisnuita cu declaratii atat de fatise. Pe urma insa i s-a deschis si ei graiul, incat au stabilit pe indelete sa faca negresit logodna luna viitoare, cand sa vie si parintii lui George...

in cele din urma, intaratat de paharelele de vin si cu gandul sa se razbune pe gasca proasta care l-a jignit atat de adanc in amorul propriu, Titu se urni si se amesteca printre dansatori. Dar, in loc sa danseze, se tinu toata seara pe urmele Lucretiei, soptindu-i crampeie de versuri cu aluzii intepatoare, facand-o cocheta si necredincioasa, si in sfarsit cautand sa-i tulbure idila sentimentala cu Oprea. Fata ii raspundea mai mult prin surasuri lucitoare si doar de vreo doua ori murmura, razand fara nici un rost si cu o dragalasie cuprinzatoare: "Mai stii?"

Pe la ora doua dupa miezul noptii urma pauza cea mare. Lumea tabari in bufet. Mesele se incarcasera cu mancari si bauturi. Dansatorii se racoreau asaltand butoaiele cu bere. Goghi avea grija sa nu scada insufletirea. Romantele cele mai noi si mai frumoase mergeau drept in inimile infierbantate. Arcusul lui parea fermecat. Cantand trecea de la o masa la alta, ciocnea cate un pahar ici-colo, arunca priviri galese domnisoarelor, ca orice lautar rasfatat.

De-abia acuma isi aduse aminte Titu de Ion si-l gasi la usa dinspre gradina, cu ochii plini de mirare si de placere. ii aduse o sticla cu bere si o halca de friptura.

- Ei, ce mai zici, Ionica? il intreba in fuga, fiind grabit sa nu intrerupa tachinarea Lucretiei.

- Tare-s mandre petrecerile dumneavoastra, domnisorule! zise flacaul cu privirea aprinsa.

Cel dintai vals, dupa pauza, pricinui lui Titu o mare satisfactie. Profesorul Oprea, dansand cu Lucretia, uita de candelabrul cel mare si trecu prin zona primejdioasa. O ploaie de stearina se scutura in spatele indragostitilor. Toata lumea facu haz de patania aceasta, iar Titu se grabi sa sopteasca necredincioasei:

- Vezi? Pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea! Zorile priveau pe ferestrele salii si balul nici gand sa se sfarseasca. Tinerii nu se mai saturau si bisau furtunos toate dansurile, inversunandu-se chiar sa nu lase pe domnisoare sa plece acasa...

in dosul usii dinspre gradina, Ion, cotosmanit in suman, nu simtea nici frig, nici somn privind petrecerea domnilor. Mesele incarcate, muzica, frumusetea domnisoarelor, rasetele, chiar si sudorile dansatorilor il mangaiau si-l intaratau neincetat. Vazand fetele vesele i se parea ca toti oamenii acestia duc o viata fara nici o grija, fara necazuri si fara suparari. ii pizmuia amintindu-si zbuciumarile si chinurile lui. "Bine le mai merge domnilor!" isi zicea cu o parere de rau dureroasa.






Ion - Glasul pamantului - Inceputul
Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Noaptea
Ion - Glasul pamantului - Noaptea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Rusinea
Ion - Glasul pamantului - Rusinea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Nunta
Ion - Glasul pamantului - Nunta (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Vasile
Ion - Glasul iubirii - Copilul
Ion - Glasul iubirii - Copilul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Streangul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - George
Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul


Aceasta pagina a fost accesata de 1235 ori.
{literal} {/literal}