Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
de Liviu Rebreanu
- Nu le-ar ajuta Dumnezeu si Maica Precista! Bata-i mania si urgia cerului, cum te-au batjocorit ei pe tine! blestema doamna Herdelea cand afla osanda.
- Vai de mine, ce-o sa zica lumea ca tata va sedea in temnita ca si Laurent din Bargau! Cum sa mai scot eu capul in lume. Doamne! se vaieta Ghighi, sigura ca la serata din octombrie vor ocoli-o toti dansatorii.
invatatorul incercase dintru intai sa se arate nepasator si sa se faleasca chiar ca are sa invete el pe domnii de la tribunal cum se imparte dreptatea... Dar sub zambetele lui silite, in privirea lui trista, ca si in toata infatisarea lui umilita si indurerata, se vedea o infricosare atat de stapanitoare ca insasi doamna Herdelea, cat era de procleta la suparare, il cruta instinctiv, varsandu-si focul numai asupra celor ce au judecat asa de ticalos in Bistrita.
- Te pomenesti ca ma mai suspenda si din slujba! gemu Herdelea, dar abia a treia zi. Asta ar pune capac tuturor marsaviilor!
- O s-ajungem pe drumuri, vad eu bine ca acolo o s-ajungem, din pricina unui taranoi misel caruia i-ai facut numai bine! izbucni mai revoltata dascalita, impartindu-si de-acuma afuriseniile intre Ion si ungurii de la tribunal.
Vestea condamnarii lui Herdelea s-a raspandit ca pacatul prin Armadia si de-acolo mai departe prin toate satele dimprejur. Multi il compatimeau, dar mai multi spuneau in gura mare:
- Iata cum bate Dumnezeu pe renegati!... V-aduceti aminte cum a umblat contra lui Grofsoru, la alegeri? Acum uite rasplata ungurilor! Sa-i fie de invatatura!
Cand il vazura insa prin Armadia, adus putin de spinare, cu parul mai alb, cu ochi blanzi si sfiosi, cautand un locsor unde sa munceasca daca s-ar intampla sa fie suspendat, chiar si Grofsoru ii stranse mana iertator si intrebandu-l ce mai face Titu.
Herdelea nu mai nadajduia acum nimic bun. Era sigur ca va fi suspendat si ca nici de inchisoare nu va scapa. Se obisnui cu gandul acesta, cum se obisnuieste omul cu orice durere in viata. Numai ceea ce va urma dupa acestea il ingrozea si-l gonea pe drumuri neincetat intru dibuirea unui adapost de vreme rea. in asteptarea suspendarii si venind mereu acasa cu mana goala, cu sufletul amarat de umilinte, cauta sa fie vesel si increzator; povestea cu amanunte cat de bine l-a primit cutare si cutare, care i-a oferit tot sprijinul, si cat e de sigur ca toata nenorocirea aceasta e spre binele lui. Ceasuri intregi se sfatuia cu dascalita cum ar fi mai potrivit sa faca: sa se mute in Armadia, sa intre la cutare avocat sau in cutare birou, ori sa ramana pe loc pana i se va ridica suspendarea, ceea ce nu poate dainui mai mult de doua, maximum trei saptamani sau, in cazul cel mai rau, o luna de zile. Dar pe cand doamna Herdelea se insufletea cu incredere, inima lui se zbatea ca o bucata de carne vie pe tocator, gandindu-se cum a batut pana acuma zadarnic la toate usile.
intr-una din zilele acestea sosi pe neasteptate Laura, singura, caci Pintea nu putea lipsi nici un ceas din Vireag, fiind tocmai vremea inceperii anului scolar pe care voia sa-l inaugureze cu mare pompa romaneasca.
- M-am repezit pentru o saptamana... imi era dor de toti! zise Laura dupa ce schimba cuvenitele imbratisari si lacrimi cu fiecare in parte.
Din primele ei cuvinte insa simtira toti ca Laura nu mai este cea de odinioara. Mai era ea buna, blanda la vorba, dar fara a mai fi pasionata de micile nevoi si preocupari care cimenteaza si invedereaza unirea familiei. stirea despre rezultatul procesului n-a miscat-o atat de mult cat se temeau ei. inainte ar fi jelit si s-ar fi chinuit saptamani in sir; acuma clipi doar din gene de cateva ori.
- Greu va fi daca te va suspenda, tata... Eu ti-am spus, ada-ti aminte, de multe ori, sa nu te tot amesteci in treburile altora si sa-ti vezi mai bine de necazurile dumitale... Acuma, ce-o sa se aleaga de casa asta, bunul Dumnezeu stie! zise ea cu un glas atat de rece incat Herdelea se simti mai rusinat ca in fata unui strain si nici nu-i mai raspunse.
De altfel ea incepu indata sa vorbeasca de George, laudandu-l pana in cer, de greutatile lor, de planurile si sperantele lor... Cand isi aduse iar aminte ca-i in Pripas, la parintii ei, cauta pricina lui Herdelea pentru ca n-a votat pe Grofsoru, spunand ca si George a aflat si e suparat ca socrul sau e un renegat. Ba mai tarziu, aprinzandu-se mai rau de indignare, gasi ca bine i-au facut ungurii de l-au osandit si c-asa trebuie sa pateasca toti renegatii.
Herdelea avu o clipa de manie, dar si-o stapani repede. Asa-s copiii cand cresc mari si se instraineaza. Parca el n-a fost asa? S-a dus la inmormantarea tatalui sau, dar nu s-a deranjat niciodata sa-l vada cat a zacut, sapte saptamani. si doar era numai colea, al patrulea sat. Pe maica-sa, de cate ori vine pe aici, o cinsteste cu rachiu dulce. incolo parca nici n-ar fi. Grijile si dragostea le pastreaza cu zgarcenie pentru caminul lui. Atunci ce sa se mire ca pe Laura n-o mai dor durerile lui?... Asta-i viata. E trista. Cine sa-i schimbe rostul? Viata trece peste cei batrani, peste cei slabi. Viata e a celor tineri si puternici. Egoismul e temelia vietii.
Laura era insarcinata si se lauda ca are sarcina grea. Stramba mereu din nas, se vaita ca-i vine rau si cerea povete doamnei Herdelea cum sa se pregateasca pentru nastere... Ghighi se sfia in fata ei si-si potolea anevoie avanturile zburdalnice.
- Mult te-ai schimbat, ii zise cu o foarte usoara imputare in glas.
- Da, simt si eu, raspunse Laura cu mandrie neascunsa. N-as mai putea trai acuma cum am trait inainte. Ma si mir cum am putut trai aici, fara a cunoaste pe George atata vreme!
- si cand te gandesti ca nici nu-l iubeai si ca tata si mama aproape te bateau sa nu-l respingi!
- Fiindca aveam gargauni in cap si-n inima...
- Dar Aurel? intreba Ghighi deodata.
- Copilarii de care radem deseori cu George, zambi Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu traieste pana se marita. De aceea trebuiesc starpite fumurile din mintea fetelor... Altceva e viata! adauga ea cu o insufletire subita, cu mainile incrucisate pe pantecele ce i se rotunjea usor sub halatul de lana, rosu si cu broderii negre. si copilul, murmura apoi. Copilul! Parca de-abia acuma am si eu o tinta in lume!
Se duse o singura data in Armadia sa vada familia Filipoiu, nasii ei. Pe urma, de-a treia zi, incepu sa se plictiseasca si sa-i fie dor de George. A cincea zi se carabani, luand si pe Ghighi, ca sa fie alaturi de ea cand ii va sosi ceasul. Ghighi umplu de plans trei batiste la plecare. Laura insa nici nu lacrima.
Batranii rasuflara usurati cand au vazut-o dusa.
- Nu mai e a noastra, am pierdut-o! zise Herdelea ramas singur cu baba lui.
- Asa-s copiii cei rai si nesimtitori, mormai dascalita, strivind intre gene doua lacrimi de amar.
in vatra sasaiau lemnele verzi puse ca sa tina focul. De afara, pe geamurile ude, strabatea lumina cenusie, ploioasa, aducand in casa privelistea campului zgribulit si plesuvit, a satului oplosit sub pavaza bolbocirilor de fum albastrui. Ceasornicul, agatat in perete sub portretul imparatului, tacanea aspru, aproape amenintator. Herdelea, pe canapeaua veche, se uita ganditor pe fereastra, cu pipa stinsa in coltul gurii. Dascalita, langa cuptor, pe un scaun cu speteaza inalta, cu bratele stranse pe piept, asculta dusa vajaitul vantului de toamna. si amandoi parca auzeau cum trece vremea peste ei, fara a se putea impotrivi, cutremurandu-se doar uneori ca si cand ar fi frig in odaie.
- Urata vreme! sopti intr-un tarziu invatatorul domol, infricosat parca sa nu destepte sau sa nu tulbure zgomotul surd si neindurat al unei masini ce nu se opreste niciodata.
Glasul lui insa paru doamnei Herdelea atat de dulce incat zambi. Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o infrumuseta in ochii invatatorului care-i raspunse tot cu un suras bland, resemnat. si zambetele lor, unite, inveselira indata casa raspandind prin toate colturile o caldura invioratoare. Se pomenira vorbind de lucruri vechi, uitate, din tineretea lor. Prezentul, cu nevoile si desertaciunile lui, se topi ca un vis urat in vraja amintirilor... Herdelea se apropie de vatra, isi dogori mainile la foc, mangaie obrajii zbarciti ai femeii lui, o saruta usor pe frunte si zise oftand:
- Ei, babuca, babuca, tot noi batranii... Un ciocanit aspru in usa facu pe Herdelea sa sara fript, ca un indragostit surprins de mama iubitei... in odaia plina de caldura trecutului intra, ca o vijelie care striveste tot in cale, Ion Glanetasu cu vestea c-a primit sentinta.
Ion cerea mereu invatatorului sa-l indrepte cum sa faca sa ia asupra lui cele opt zile de inchisoare. El era impacat si nu-i pasa de condamnare. Se bucura chiar c-a scapat de o grija si se va putea tine numai de necazul lui cu Vasile Baciu. Fiindca se fixase ziua infatisarii lor la judecata, Ion incepea sa aiba visuri urate: ba ca s-a batut cu socrul sau si a ramas dedesubt, ba ca Grofsoru l-a parasit si a trecut de partea lui Vasile, ba ca Ana a cerut despartenia si s-a mutat la tatal ei, cu copil cu tot, lasandu-l pe el cu buzele umflate... Mai ales cel cu Ana i se infipse in cap ca un surub. Iar cand Herdelea ii spuse c-ar fi rau daca Ana s-ar desparti de dansul, isi schimba purtarea fata de ea, trecand deodata de la batai la mangaieri si rasfaturi, incat si vecinii se intrebara: ce-o mai fi planuind feciorul Glanetasului?
Pe Ana insa dragostea lui n-o mai putea incalzi. intre dansii parca se ridicase un zid de piatra asa de inalt ca nici o mana omeneasca nu l-ar mai fi putut darama. Acuma era patrunsa pana in maduva oaselor ca ea nu e decat o unealta in mainile barbatului in care-si pusese toata iubirea si chiar viata. Constiinta aceasta o facea nepasatoare. Traia, dar fara nici o nadejde, privind viata ca o povara. Muncea din greu, neincetat, ca o masina stricata care se invarteste singura, duduie si se mistuie pana ce intr-o clipa neasteptata se sfarama zgomotos.
Era sfarsitul toamnei, cu lapovite friguroase, cu fulguiri de zapada din ce in ce mai dese. Zenobia pierdea vremea prin sat, pe la femei, barfindu-si nora ori pe alti oameni de treaba. Glanetasu isi petrecea veacul pe la carciuma, mai cu seama de cand a murit Avrum, caci ovreica ii dadea rachiu pe datorie. Ion, din pricina hartei lui cu Vasile Baciu, mai mult se gasea pe drumuri decat acasa. Astfel Ana ramanea mereu singura, cu copilasul care era rau, si cu Dumitru Moarcas, care-i mai dadea cate o mana de ajutor si se plangea ca Paraschiva nu-l cheama acasa si ca va pieri printre straini. Cu Dumitru se invoiau. Nu schimbau nici trei vorbe toata ziua. Batranul era ursuz, boscorodea singur, vrajmasea gainile si le hasaia de zeci de ori din tinda in ograda. Iubea insa patimas copilul si-l legana si-l giugiulea ca o doica. Ba de cateva ori cat p-aci sa se bata cu Ana ca sa-l lase sa-l infese dansul. De altfel, de cand se adapostise in casa Glanetasului, slabise mai tare, tusea si mocnea ca un taciune gata sa se stinga.
intr-o zi insa Dumitru prinse atata chef de taifas, ca Ana nu mai stia cum sa se cotoroseasca de el.
- Ce-i, vajule, de-ti umbla gura ca o moara stricata? ii zise nevasta in cele din urma, scaldand copilasul. Ia seama ca nu-i a bine. ti-o fi venit ceasul mortii...
- Mi-o fi venit, de ce nu? ranji batranul la picioarele albiei, gadiland cu degetul talpile copilului care gagaia multumit, cu ochii inchisi, in apa caldicica. Las' sa-mi vie ca am trait destul...
- Ia mai lasa-n pace copilul, mosule, si da-te la o parte ca tot te stropesc!
Dumitru se aseza pe lavita, tacu si apoi se porni sa-i povesteasca din fir in par patania lui cu tiganii, pe care-i placea mult s-o povesteasca oricui il asculta. Ana nu-l lua in seama, dar aceasta pe el nu-l impiedica sa-i mai spuie si alte intamplari din viata lui, razand copilareste, parca, istorisind, s-ar fi reintors aievea in tineretea-i vesela si fara griji.
Dupa-amiaza, cu toate impotrivirile Anei care se necajea ca o incurca in casa de nu-si poate vedea de treburi, ii trasni prin cap sa se rada. Atarna o oglinjoara, patata de muste inca de azi-vara, de bumbul cercevelei de la fereastra, lua apa calda intr-un blid, il puse binisor pe lavita; agata cureaua de la cioareci in tatana geamului si petrecu prelung briciul ruginit, incercandu-l in cateva randuri pe niste fire de par smulse de dupa ureche. Pe urma, cu sapunul ce-l intrebuinta Ana la scalda copilului, isi mangaie usor barba si incepu sa se frece aprig prin parul aspru si rar ca tepusele... si toata vremea gura ii toraia verzi si uscate cu atata voiosie ca mai tarziu si Ana se insenina si, dand tata copilului, intoarsa cu spatele spre el, se intinse la vorba.
- Acu ce te mai razi si dumneata, ca doar esti batran si nu mai umbli dupa fete, il intrerupse femeia cu mila.
- Eu nu mai umblu, dar dupa mine umbla una... una cu o coasa mai ascutita ca briciul asta... Umbla si umbla, si numai un semn asteapta ca sa faca hars! si sa ma duca drept in fata lui Dumnezeu, sa ma judece cum si ce am dres in lumea pamanteasca, mormai Dumitru putin ciudat, ca un dascal care citeste la prohod.
- si nu ti-e frica de moarte, mosule? intreba Ana intorcand fata spre el.
- De ce sa-mi fie frica, fata mosului?... Omul traieste ca sa moara. si cum traieste asa moare. Daca traieste rau, moartea-i buna si blanda ca o sarutare de fata mare. Daca traieste bine, ehehe, atunci si moartea-i rea si coasa nu taie si te chinuieste si te suceste mai dihai ca-n pantecele iadului...
- Avai, cum vorbesti! facu nevasta asezandu-se pe marginea patului si leganand copilul adormit.
Seninatatea cu care vorbea Dumitru despre moarte o nedumerea. Satul trebuie sa fie de viata cine e atat de pregatit de moarte. Pe ea gandul mortii si azi o mai spaimanta si-i amintea pe Avrum, in sura, cu fata-n sus, parasit si chinuit chiar dupa ce a trecut in lumea cealalta.
- Te doare rau cand mori? intreba ea iarasi, cu ochii mari. Dumitru isi clalbucea mereu barba. Acum se opri si se uita lung la Ana.
- Nu stiu, raspunse apoi ridicand din umeri. Poate ca nu doare...
- Dar cand te nasti, de ce suferi?
- Cand te nasti?... Da cine stie daca suferi? Apoi asa nu stie nici omul cand moare. Numai Dumnezeu stie! murmura batranul sculandu-se in picioare si incepand sa-si rada falca stanga incetinel, caci ii tremura tare mana.
Ana ramasese ganditoare, cu mainile in poala. I se pareau atat de stranii si totusi atat de adevarate vorbele mosului, incat ii era rusine ca pana azi de-abia l-a luat in seama. in odaie nu se mai auzea decat harjaitul briciului si sasaitul focului in vatra... in tinda porni deodata sa cotcodaceasca o gaina manioasa. Ana tresari, se gandi ca are sa se trezeasca copilul, apoi c-ar trebui sa vada cate oua s-au adunat in cuibar, pe urma c-ar fi bine sa mearga sa dea drumul gainii, caci usa tinzii e inchisa... Dar nu se misca din loc. Cu ochii pironiti in spatele mosneagului, asculta scartaitul briciului si-i placea zgomotul acesta asa de mult ca indata nu mai auzi nici gaina, nici vantul care zgaltaia ferestrele, nici picurii de ploaie care pliceau in geamuri.
Dumitru se intinse brusc din sale si se intoarse spre ea cu fata jumatate rasa, jumatate umflata de clabuci albi.
- Anuta, Anuta... mor! balbai dansul lasandu-se pe lavita, cu briciul deschis ca o furca in degetele dreptei si cu un suras bland in privire.
Femeia sari nauca in picioare, fara sa inteleaga bine.
- Lumanare... sopti mai incet mosneagul. Gura ii ramase deschisa, neputandu-si sfarsi gandul. Ana ii vazu toti dintii de deasupra si gingiile goale dedesubt, stranse parca intr-un ras nepasator.
- Mosule... vai de mine! bolborosi nevasta zapacita si fulgerandu-i prin minte: ,,Zice ca moare si parca rade!..."
Apoi deodata fugi afara, in ograda, in ploaia batuta de vant, lasand usile deschise larg si frangandu-si mainile se porni sa tipe desperata:
- Tulai!... Sariti!... Tulai!... Moare!... Tulai!... Gaina zbucni afara din tinda, cotcodacind speriata, si se repezi tocmai in varful gunoiului din dosul casei... Floarea lui Macedon Cercetasu, de peste drum, auzi tipetele Anei si veni indata crezand ca iar a batut-o Ion.
- Moare... moare badea Dumitru! striga Ana mai potolita putin la apropierea unui suflet omenesc.
Gasira pe Dumitru rece, rostogolit jos de pe lavita. Mana dreapta cu briciul o tinea in sus, parca in clipa cand a cazut s-a ferit sa nu se taie. in ochii holbati, cu lumina inghetata, ramasese inscrisa o dorinta mare, iar pe buzele intredeschise parca mai flutura soapta ,,lumanare". Floarea se cutremura, se inchina si zise:
- Aprinde fuga o lumanare!... Doamne fereste! A murit ca un pagan, fara lumanare!
Pana aprinse Ana o lumanarica de ceara, cealalta se cazni sa-l ridice pe lavita. Nu izbuti.
- E greu ca bolovanul, Doamne iarta-ma! murmura ea facandu-si iar cruce.
Peste cateva clipe sosi si soacra primarului, din vecini. ii luara briciul din mana intepenita si apoi, toate trei, il asezara pe lavita, cu lumanarea aprinsa la capatai. Macedon Cercetasu, picand mai tarziu, se grabi sa rada obrazul pe care mortul nu mai apucase sa si-l rada singur.
Pe urma incetul cu incetul casa se umplu de femei si barbati. Tocmai cand se sfatuiau cu totii cum sa-l scalde si sa-l imbrace, navali si Paraschiva, o femeie c-o fata ce parca mereu radea, desi vesnic era manioasa si trantea si rabufnea ca un voinic.
- Vasazica-i adevarat c-a murit, ai? zise ea inghesuindu-se printre oameni. Nu degeaba i-am spus eu c-o sa-l trasneasca Dumnezeu, nu, nu! Uite-l ca s-a prapadit ca cersetorii, de incurca lumea si dupa moarte!... Dar oare cum o sa-l duc eu de-aici, pacatele mele!
in fata mortului incepu sa boceasca foarte jalnic, fara lacrimi, ca sa arate lumii durerea ei mare. Boci astfel cateva minute, frecandu-si ochii cu pumnii pana-i rosi, si strambanduse ca o maimuta indignata. Apoi, deodata, se opri, ofta cu pofta si zise in gura mare:
- Vai de mine ce-am mai plans!... Uf! M-a apucat si durerea de inima!
si pe urma indata pasi langa mort si-l cauta prin buzunarele pieptarului de oaie. Gasi basica de tutun de care atarna scobitoarea pentru luleaua ce se ascundea in celalt buzunar. Ridica pieptarul si deschise chimirul, dar nu-si putu vari mana. il descheie incet, puse serparul pe masa si, scormonindu-l bine, dadu peste un bilet de cinci zloti, invelit intr-o hartie botita. Rasturna chimirul, il intoarse pe dos si, nemaidescoperind nimic, sari tipand:
- Uitati-va, oameni buni, cum si-a batut joc de mine care l-am strans de pe drumuri si l-am spalat si l-am ingrijit ca pe-un om de omenie!... Uitati-va! Cinci zloti!... A vandut jidovului bunatatea de casuta, a baut banisorii si eu am ramas cu cinci zloti pentru toata truda mea cea mare!
- Taci, lele Paraschiva, ca-i pacat... Paraschiva se aprinse si mai avan si, zarind pe Ana, se napusti la ea:
- Sa tac, ai?... Sa tac, ca voua ce va pasa daca i-ati luat ce-a fost mai bun!... Nu va satura Dumnezeu, de ravniti si la saracia altora, dare-ar Dumnezeu sa va ingropati cu ce i-ati luat!
Ana rosi si nu putu raspunde, indarjind mai rau pe Paraschiva, care racni:
- Mi-ati furat banisorii, talharilor! Mi-ati mancat sudoarea batranetii, nu v-ajute Maica Domnului si...
Intra Ion, venind din Armadia, necajit, caci Grofsoru il gonise si-i spusese sa nu mai calce pe la dansul pana-n ziua procesu
lui; pe drum aflase c-a murit Dumitru si se suparase mai tare gandindu-se ca va trebui sa cheltuiasca cu inmormantarea. Paraschiva deschise gura sa-l ocarasca si pe dansul...
- Iesi afara, becisnica! marai Ion scurt, apucand-o de spate si repezind-o tocmai in usa.
Paraschiva se opri si in tinda, si-n ograda, si-n ulita, si se racori afurisindu-i in toate chipurile, dar in sfarsit se carabani, innodand bancnota in coltul naframei si punand-o bine in san, multumita totusi c-a putut salva macar atata si ca i-a injurat cum li se cuvine.
Ion innegri de necaz afland ca Paraschiva a gasit cinci zloti in chimirul mortului si era mai sa plesneasca pe Ana c-a lasat-o sa-i sterpeleasca. Dar Ana nu se mai sinchisea de amenintarile lui. in urechile ei rasunau vorbele mosneagului si-n ochi pastra numai infatisarea lui senina si multumita din clipa mortii...
Iarna veni brusc ca o furtuna. Tot pamantul se albi intr-o singura noapte. Pe urma dadu un ger cumplit de paraiau gardurile inghetand, iar focul in vetre trosnea si scuipa scantei. Zapada cadea mereu, cand in fulgi grei, lenesi, care intunecau vazduhul, cand in bobite marunte, aspre, valtorite de viscole naprasnice.
intr-o zi, cand ningea mai vrajmas, pe la pranzul cel mic, Vasile Baciu, imbracat cu cojocul alb de oaie, cu caciula alba de miel infundata pana pe ochi, iesi din casa, hotarat sa sfarseasca cu Ion. in viata lui, desi era om aproape de cincizeci de ani, n-a umblat pe la judecati; s-acuma poimaine are infatisare cu ginere-sau. S-a tinut, s-a impotrivit, ca doar-doar il va inmuia. Cu cat se apropia insa sorocul, cu atat frica-i se incuiba in inima. S-ajunga el la batranete sa-l manance procesele si avocatii! I se parea o rusine nesuferita. Numai derbedeii bat drumurile judecatoriilor. Mai bine sa-si dea si sufletul din oase decat sa mai mearga asa inainte.
Se opri la poarta Glanetasului si, oftand o data greu, striga:
- Mai Ioane!... Ioaneeee!... Acasa esti? Nu-i raspunse nimeni. De sub acoperisul de paie care gemea de povara zapezii de doua palme, de sub stresinile tivite cu turturi sclipitori de gheata si prin crapaturile usii inchise rabufnea un fum vanat ce se imprastia indata in suierele viscolului. Trecu un rastimp bun. Apoi in usa tinzii se ivi Ion, in capul gol, intreband:
- Cine-i?
- Eu, eu, facu repede Vasile. Ia hai cu mine, Ioane, pana-n Jidovita! adauga pe urma, dupa o scurta sovaire, cu un glas parca vorbele il inecau.
Ion statu cateva clipe nedumerit.
- Da ce-i cu Jidovita? grai dansul, privindu-l banuitor.
- Vii ori nu vii? se rasti atunci Baciu peltic din pricina mustatilor inghetate. Ca n-am vreme acum sa ma sfadesc cu tine...
- Bine, socrule, stai ca viu! raspunse Ion disparand un minut, in vreme ce batranul se intepeni in mijlocul drumului, rezemat in batul ce nici nu se vedea de sub cojoc.
- Hai ca-s gata! murmura ginerele revenind cu sumanul intre umeri.
- Hai! Se masurara o clipa cu priviri dusmanoase. Apoi pornira vajnic ca doi oameni care se duc intr-o batalie pe viata si pe moarte. Ninsoarea aspra ii plesnea peste obraji, ii intepa in ochi, iar vantul le sasaia in urechi, amenintator. Mergeau alaturi, cu pasi intinsi, pandindu-se cu coada ochiului parca s-ar fi temut unul de altul. Zapada scrasnea sub opincile lor. Hotarul intreg era alb ca un giulgiu curat; numai ici-colo cate-un pom paduret innegrit de frig isi frangea trupul cerand ajutor... Cismeaua Mortului se facuse o incolacitura de gheata peste care o vinisoara verzuie de apa se prelingea totusi infruntand gerul. Padurea Domneasca, gatuita de omat, cu copacii desfrunziti, goi si subtiri, plangea si gemea, implorand parca mila celor doi barbati ce mergeau sufland greu, tacuti, cu fetele napadite de promoroaca.
Ion ghicise ca socrul sau cauta o invoiala si se gandea mereu sa nu-l biruie cu vreun nou viclesug. Ar fi vrut sa-l descoase, dar ingrijorarea nu-i dadea ragaz sa gaseasca cuvintele potrivite... Apoi Vasile Baciu tacea si uneori mormaia ca un urs scormonit din somn. Acum ii parea rau ca s-a pornit sa-si dea averea de bunavoie si, apropiindu-se de Jidovita, il batea gandul tot mai staruitor sa se intoarca acasa si sa lase sa hotarasca judecata. Vantul sufla din fata si-l zgaltaia parca inadins si-l indemna sa-si ia seama pana mai e vreme.
Sosira la ultima cotitura de drum. Se iveau coperisurile incarcate de zapada si mai ales casa cea dintai pe mana dreapta, inalta, cu ferestre mari, cu peretii galbeni. Era casa notarului si cancelaria comunala. Vasile Baciu simti o strangere crunta in inima si se opri brusc. Din hornul inalt, subtire, se ridica un nour de fum gros si negricios pe care nici viscolul nu-l putea imprastia, ci trebuia sa-l invarteasca mai intai si apoi sa-l tranteasca, uluit, pe coasta de mesteacani ce pornea piezis chiar din spatele casei. Vasile sufla pe nari, se uita furis dupa Ion care-l intrecuse cu vreo doi pasi, fara sa bage de seama ca s-a oprit, si apoi porni iar inainte bombanind furios.
Cand sa intre in Jidovita, ginerele intreba cu glas foarte ragusit:
- Da unde ne ducem, socrule? Vasile Baciu mai facu cativa pasi, fara a-i raspunde, si pe urma carni in curtea cancelariei, urmat de Ion. Urcara scarile de piatra scuturandu-si opincile. in coridorul larg vantul adunase un noian de omat. La usa cu geam Vasile se opri. Vru sa ridice mana sa apese clanta si parca mana-i era moarta ori clanta aprinsa. isi scoase caciula si o batu de genunchi. Se linisti si deschise totusi.
Intrara in biroul practicantului, care servea si drept cancelarie pentru tarani; in odaia notarului nu se primeau decat domnii si fruntasii satelor ce tineau de circumscriptie.
Ramasera amandoi langa usa, scuturandu-se intruna de zapada. in birou era numai practicantul Hornstein, incovoiat peste un registru in care scria cu o gravitate solemna si cu obisnuita-i tremurare din cap, si straja din Saracuta, langa soba de teracota, incalzindu-se cand in spate, cand in fata.
- Trebuia sa va scuturati afara, nu sa umpleti cancelaria de omat! mormai practicantul intr-un tarziu, stramband mandru din nas si fara a ridica ochii din registru.
Vasile Baciu vru sa vorbeasca, dar nu stia cum sa inceapa, incurcat mai rau de dojana functionarului. Taceau toti. Se auzea scartaitul chinuit al penitei practicantului si bazaitul unei muste mari, trezita din somnu-i de iarna, care zbura speriata de pe un perete pe altul, negasindu-si locul.
- Ce poftiti? vorbi Hornstein dupa o pauza lunga, mangaind cu tamponul si privind cu admiratie ceea ce scrisese. Pe urma intoarse pagina cu bagare de seama si o netezi cu palma. Capul ii tremura mereu, buza de jos, mai groasa si scoasa in afara, se subtia o clipa, muscata de niste dinti foarte albi, in vreme ce, dupa ureche, tocul ameninta intocmai ca o sulita gata sa strapunga. Iute, iute, ca eu n-am vreme sa astept pana deseara! Trebuia sa va socotiti de afara ce vreti, ii grabi practicantul, luand tocul de la ureche si potrivindu-l intre degete.
- Domnul notar nu-i acasa? intreba Vasile cu o licarire de nadejde ca poate lipseste notarul si astfel nu va mai da nimic.
- Domnul notar are de lucru... Puteti sa-mi spuneti si mie ce vreti, zise Hornstein, jignit ca taranii mai intreaba de notar, desi il vad aci pe dansul care cunoaste lucrarile de birou tot asa de bine ca si Stoessel.
Se facu iar tacere. Vasile Baciu se muta de pe un picior pe celalt, muncit de gandul sa iasa afara, sa lase toate balta, intampla-se ce s-o intampla. Totusi zise pe urma:
- Am face un contract, domnisorule... asa... un contract...
- Bine. Stai jos! pufni practicantul suparat. Du-te, mai straja, cheama pe domnul! Spune-i ca-i un contract! Auzi?
Se asezara pe o banca, unul langa altul. si amandoi se uitau ganditori la Hornstein, a carui penita scartaia parca mai aspru, pe cand musca bazaia acuma multumita, lipita pe soba calda, ca o pata de cerneala pe o coala ministeriala.
- Ce contract vrei, Vasile? zise notarul intrand repede, cu palaria moale pe ceafa, frecandu-si mainile si trecand drept la soba, sa se incalzeasca. Iar vrei sa mai dai ceva ginerelui? adauga apoi cu un zambet, vazand si pe Ion.
Stoessel era un barbat de vreo treizeci si cinci de ani, cu ochii mici, negri si vioi, care se invarteau sireti in orbite, cu nasul gros si cu urechi mari. Avea totdeauna o vorba buna sau o gluma pe buze si de aceea taranii il iubeau, macar ca era ovrei.
Vasile si Ion se sculara in picioare. Zambetul notarului alungase parca deodata toata mohoreala din inima lui Vasile. Vorbi deschis, cu fata inseninata, ca si cand ar fi fost vorba de un bilet de vite:
- Apoi ce sa facem, domnule notar? Trebuie sa ne invoim, c-asa-s vremurile... Ce sa mai cheltuim cu judecati, cu drumuri...
- Da, da, prea bine, aproba Stoessel scotand palaria si asezandu-se pe un scaun in fata practicantului care scria netulburat.
- Amu eu am imbatranit si cine stie cate zile m-a mai tine Dumnezeu... Am muncit destul si m-am trudit. Amu-i randul tineretului... Noi am ispravit cu lumea... Nu zic bine?
- Bine, bine!
- Asa ca m-am gandit sa le mai dau si ce mi-a ramas, sa stiu cel putin ca am dat tot si nu mai am nici o grija, sfarsi Vasile cu un suras trist, privind drept in ochii notarului.
- Am inteles... si cate locuri sunt?
- Apoi opt ar mai fi, domnule notar! interveni brusc Ion. E porumbistea cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare cu ovaz in Zahata si apoi trei holde de primavara in hotarul Sascutii... Dar mai e si casa, si...
- Iaca, dansul le stie mai bine ca mine, zise batranul cu acelasi zambet trist, dar cu glasul mai aspru.
- Dar tu din ce-o sa traiesti? intreba notarul scobindu-se in dinti cu unghia lunga si ingrijita de la degetul cel mic.
- Oi trai si eu cum a vrea Dumnezeu, murmura Vasile coborand ochii in pamant.
- Asta-i ceva problematic... Opreste-ti si tu barem folosinta pana la moarte... Ce-i in mana nu-i minciuna! zise Stoessel acuma serios.
- Apoi doar nici noi nu suntem pagani, domnule notar, sari Ion, dar, intalnind ochii batjocoritori ai notarului, se opri scurt parca i-ar fi retezat glasul c-un fir de ata.
- Tot, tot... sa se ispraveasca! zise iar Vasile inabusit. Stoessel ceru practicantului formularele trebuincioase, puse pe Ion sa iscaleasca pentru el si pentru Ana, iar Vasile, nestiind carte, apasa cu degetul pe cruce.
- De bunavoie, Vasile? mai intreba notarul insemnand intr-un carnet.
- De bunavoie, vezi bine ca de bunavoie! zise Baciu infuriat deodata si de-abia stapanindu-se.
- Asa... Peste cateva zile e gata, incheie Stoessel frecandu-si mainile. Apoi, batand pe Vasile pe umar, adauga glumet: si uite-asa, ai venit aci om bogat si acuma pleci cersetor! Haha...
Amandoi taranii se intunecara. Gluma notarului ii izbi drept in inima. Iesira si se abatura la carciuma Zimalei. Mai ales Vasile simtea o sete usturatoare care-i rascolea sangele... Carciuma era goala, caci afara vifornita fierbea mai manioasa. Baura un rastimp tacuti. Ion apoi, vazandu-l tot nepotolit, incepu sa-i spuie sa n-aiba nici o grija ca vor trai impreuna ca in rai. Vasile asculta multa vreme, iscodindu-l insa neincetat. in ochii ginerelui biruinta stralucea atat de atatatoare ca, in curand, Vasile o simti patrunzandu-i in creieri si clatinandu-i temeliile.
- Talharule, talharule, m-ai lasat pe drumuri! izbucni deodata Vasile Baciu, otravit de furie, si-si infipse mainile in gatul ginerelui.
Ion, linistit, parca ar fi asteptat de mult atacul, se smulse din stransoarea batranului, s-apoi ii tranti numai un pumn in piept, dar atat de zdravan ca il dobori de pe scaun.
- Mi-ai furat pamantul, hotule! M-ai omorat, hotule! urla Vasile furios si neputincios, tavalindu-se pe podelele murdare.
infierbantat de multumire, Ion plati si pleca acasa prin viscol, nepasator. Batranul insa se aseza la bautura, amarat de moarte, povesti Zimalei ce a patit cu talharul si sfarsi jalnic:
- Am ramas cersetor...
Fiindca suspendarea intarzia, in sufletul lui Herdelea se furisa incetul cu incetul iar o raza de incredere. Optimismul omului nu e in stare sa-l starpeasca nici o cruzime a vietii. Se gandea ca desigur subinspectorul Horvat, primind instiintarea tribunalului, si-a adus aminte de serviciile patriotice ale lui si a pus la dosar chestia suspendarii pana la pronuntarea apelului care il va spala de orice vina.
Cu atat mai mare ii fu mirarea si durerea cand pe la sfarsitul lui noiembrie i se aduse instiintarea oficiala ca, in urma deciziunii tribunalului, este suspendat din serviciu pe timp nelimitat si ca domnul Nicolae Zagreanu il va inlocui cu incepere de la intai decembrie.
- Ei, nu-i nimic... Parca nu ma asteptam? zise Herdelea ingalbenit si tremurand. Eram doar sigur... Ma mir c-a intarziat atata...
Dascalita planse amarnic. Ea avea presimtirea ca au sa moara de foame acum la batranete. Se mangaia numai ca nu sunt acasa copiii, care desigur s-ar topi de rusine. Herdelea, ca s-o linisteasca, minti ca chiar maine, daca vrea, poate sa ia o slujba la un avocat sau oriunde. Apoi se racorira ocarand pe Zagreanu, parca numai el ar fi pricina nenorocirii lor. il cunosteau. Era baiatul unui taran caraus din Armadia, absolvent al scolii normale de stat din Deva. il lauda toata lumea, caci avusese bursa de la stat si iesise totdeauna intaiul in clasa. Se zicea ca-l protejeaza mult subinspectorul, caruia i-a fost recomandat special de catre directorul scolii normale si care i-a fagaduit sa-l propuna ministerului in cel dintai loc vacant, deoarece tanarul nu voia sa se instraineze din judetul lui. il cunosteau si fetele. incercase chiar sa faca curte Ghighitei si-i trimisese de la Deva cateva ilustrate.
A doua zi Herdelea se repezi in Armadia sa caute neaparat o slujba. Seara se intoarse acasa vesel, cu un teanc de hartii la subsuoara. ii daduse Stoessel sa-i faca niste contracte ramase in urma.
- Vezi, baba, ca nu ne lasa Dumnezeu? striga invatatorul insufletit. Foarte de treaba notarul... El singur mi-a oferit cand a vazut c-am fost suspendat... s-apoi sa mai zica lumea ca ovreii nu-s oameni de inima! Dintr-atatia romani ganditu-s-a vreunul la mine?
La intai decembrie, dimineata, Zagreanu batu la usa. Venise sa-si ia scoala in primire. Doamna Herdelea il masura cu o privire atat de dojenitoare ca tanarul se incurca, isi ceru mii de scuze ca el nu-i de vina si-i pare foarte rau, dar... Era deabia de douazeci si doi de ani, subtirel, cu obrajii de fata, putin palizi, cu ochii albastri sfiosi si cu o frunte deschisa, cuminte... Nu-l pofti nimeni sa sada. Tocmai fiindca parea simpatic, dascalita il uri mai mult, zicandu-si ca, dupa ce a scos pe Herdelea din paine, acuma se mai si preface... Herdelea, ca un coleg mai batran, incerca sa glumeasca cu dansul, desi in suflet era zdrobit. Numai de clipa cand va trebui sa se desparta de scoala i-a fost frica. si iata c-a sosit si clipa aceea.
Pornira impreuna spre scoala. De ce se apropiau, de aceea Herdelea parea mai vesel si de aceea inima lui gemea mai sfasiata. Spunea razand cat se bucura ca mai scapa putin de povara scolii, dupa ce si-a tocit plamanii treizeci si atatia de ani cu atatea sute de copii nebunatici, si in gand isi zicea ca nici o meserie nu-i mai frumoasa pe pamant ca aceea de-a desteleni mintea tinerelor vlastare omenesti.
Cand intrara in scoala, galagia zburdalnica amuti si copiii sarira in picioare. Herdelea ii cuprinse pe toti saizeci intr-o privire duioasa, parca toti ar fi fost trup din trupul lui. Apoi, intr-o tacere intrerupta doar de cate-o soapta speriata sau de vreun ras infundat, Herdelea predete tanarului cheia dulapului cu biblioteca si arhiva scolii. si in vreme ce Zagreanu rasfoi prin condici, batranul, cu inima stransa, isi mai arunca ochii la copiii nedumeriti, la peretii impodobiti cu tabele colorate, la bancile murdare si crestate de mainile strengarilor care au trecut prin ele, la masina de socotit, pana si la ulcica albastra de baut apa, asezata pe cofita cu capac in dosul tablei de scris... isi petrecu mana prin paru-i argintiu. Trebui sa faca sfortari sa nu-l podideasca lacrimile... Pe urma isi lua palaria si dadu mana cu Zagreanu care striga sever, pe ungureste:
- Sculati! Mergand spre usa nu mai avu puterea sa se uite la copii. Zagreanu il insoti in capul gol pana afara... Herdelea ramase singur in curtea scolii. Auzi zgomotul sederii elevilor. in ulita se opri iar, cu ochii la harabaia cea lunga si alba pe care a crezut-o a lui si in care a lasat mai mult de cincisprezece ani din viata lui... Glasul ascutit, poruncitor al noului invatator rasuna acuma intr-insa, stergand urmele straduintelor lui... Nu se mai putu stapani. Lacrimile ii ardeau obrajii.
Cateva zile parca avu o piatra pe suflet. Mai cu seama dimineata, cand clopotul chema copiii la scoala, il cuprindea un dor chinuitor. Statea in fereastra, cu privirea spre locul unde era scoala, si i se parea ca aude sosind copiii veseli, galagiosi, si-i vede batandu-se cu cocolosi de zapada, cu obrajii imbujorati... Apoi deodata se cutremura. Pe urma trecea grabit Zagreanu, cu palaria pe ochi, venind din Armadia, de-acasa, cu un pachetel in mana, merindea pentru dejun. Tanarul invatator se uita foarte atent la casa batranilor, sa-i salute respectuos daca ar zari pe cineva. Herdelea insa se retragea repede inapoi din fereastra, se plimba prin odaie abatut si posomorat.
incepu sa bata iar drumurile Armadiei, fara multa speranta, in cautarea unei slujbe, numai ca sa linsteasca pe doamna Herdelea care nu inceta cu presimtirile ei sinistre. Cand se zbatea mai greu, veni Ion, in dupa-amiaza zilei in care fusese cu Vasile in Jidovita.
- De-amu pot sta la gherla s-un an, necum o luna! zise dansul atat de vesel cum nu se mai pomenise de aproape doi ani de zile.
Voia sa opreasca procesul cu socrul sau si indeosebi sa nu mai plateasca nimic lui Grofsoru. Herdelea il lamuri ca trebuie sa mearga la judecatorie sa declare ca s-au impacat. Pentru atata lucru n-are nevoie de avocat. De altfel Grofsoru poate sa-i ierte ceva din pret, dar sa se duca negresit sa-l roage si sa-i spuna sa nu se mai oboseasca la infatisare.
- stii ce, nasule? Hai si dumneata cu mine, barem sa facem isprava intreaga! striga Ion mai bucuros.
Herdelea se uita lung la taranul care l-a tarat in atatea buclucuri. Propunerea il minuna. Adica sa mearga la Grofsoru, tocmai el care l-a vrajmasit in alegeri, el care ar putea zice ca l-a trantit, din pricina caruia azi nu e deputat! Iaca, la asta nu s-a gandit nici o clipa. il saluta pe Grofsoru, ca si inainte, si Grofsoru ii raspundea, dar atat. Adevarat ca i-a dat mana o data, dupa nenorocirea lui de la tribunal; aceasta insa n-a schimbat intru nimic legaturile dintre dansii. in Armadia sunt patru avocati; la trei a umblat si a cerut un locsor de scriitor, fireste zadarnic; la al patrulea nici n-a indraznit sa viseze, caci era Grofsoru... si cu toate acestea, Ion are dreptate, de ce nu s-ar duce? Cu parul n-are sa-i dea in cap.
- Daca-mi platesti cinci zloti, merg, finule, cum sa nu merg, raspunse Herdelea hotarat.
- Platesc, nasule, ca mai voios iti dau dumitale cinci, decat sa-i dau lui de pomana cincizeci! facu Ion batand palma.
Victor Grofsoru era om destept si siret ca toti politicienii intre care ravnea sa ajunga. Vazand pe Herdelea in sala de asteptare, statu doua clipe pe ganduri si apoi merse spre el cu mana intinsa:
- A, adversarul meu!... Ei, bine-ai venit!... Degeaba, tot al meu esti dumneata, oricat m-ai combatut odinioara!... Dar ce-are a face politica! S-o dam incolo... Ia spune-mi mai bine ce vant te-aduce? Adica, vino-n birou! Te rog!... Sa stam de vorba doua minute...
il lua de brat si-l duse in cabinetul sau, mobilat luxos, ca sa faca impresie clientilor. il aseza intr-un fotoliu englezesc, ii
oferi o tigara... Herdelea era atat de zapacit ca puse tigara cu focul in gura.
- Te ascult! zise Grofsoru zambind multumit de incurcatura invatatorului. Spune-mi tot ce te doare si te asigur ca am sa fac tot ce se poate.
Grofsoru, tintind sa-si sporeasca din vreme simpatiile in vederea viitoarelor alegeri, era intr-adevar hotarat sa multumeasca pe Herdelea cand i se va prilejui. Astfel castiga un partizan si in acelasi timp se ridica in ochii intregului tinut... Cum sa nu se aleaga deputat acela care intinde o mana de ajutor chiar si adversarului de ieri?
Desi uluit, Herdelea se gandi deodata ca, deoarece Grofsoru se arata atat de binevoitor, ar fi mai bine sa-si dezvaluie necazurile lui si sa dea dracului pe Ion. Dar nu indrazni si spuse avocatului c-a venit pentru finul sau. Grofsoru, spre a-i dovedi bunele sentimente, declara indata ca renunta la jumatate din onorariul cuvenit, adaugand insa de mai multe ori, foarte prieteneste: ,,Numai in hatarul dumitale, numai pentru ca mi-o ceri dumneata".
Herdelea balbai multumit si se scula. Iar se gandi sa vorbeasca si de necazul lui si iar i se inabusi in gat rugaciunea. Statea umil si abatut, nevrand sa plece pana nu va incerca si totusi nesimtind nici un fel de curaj in inima. Atunci Grofsoru ii zise deodata:
- Am auzit ce patimesti cu ungurii dumitale... Foarte trist... foarte, foarte trist... Nu-ti inchipui cat te compatimesc...
invatatorul se uita inspaimantat la dansul, parc-ar fi vrut sa-i ceara iertare.
- Trebuia sa vii la mine cu procesul! Eu te scapam... Rau ai facut ca m-ai ocolit...
Grofsoru tacu, asteptand sa-l roage, ca astfel sa aiba prilejul de-a fi marinimos. Herdelea intelegea bine, se caznea si totusi nu putea scoate nici o vorba.
- Ai s-o duci greu fara leafa, relua Grofsoru dupa o pauza. O, imi inchipuiesc... foarte greu...
Iar mai astepta si, neprimind nici un raspuns, urma brusc:
- Eu din parte-mi sunt gata sa te ajut... N-am nimic impotriva dumitale, caci eu nu-s razbunator... si-apoi, mai ales, suntem romani, asa-i?... Daca vrei, iti pot oferi un loc de scriitor in cancelaria mea... stiu ca esti priceput in lucrarile de birou... De la Anul Nou, de pilda, cu placere... in privinta salariului cred ca o sa ne invoim... stiu ca ai greutati si...
- Domnule Grofsoru... eu... nu... acuma... Iarta-ma! Iarta-ma! murmura deodata Herdelea cu ochii plini de lacrimi. Iarta-ma!... Nu-s vrednic...
Se clatina pe picioare. Fata-i era inseninata de bucurie. Nu indraznea insa sa clipeasca din ochi de frica sa nu-i curga lacrimile pe obraji.
Grofsoru simti toata emotia acestui suflet muncit si bun, si fu cuprins de compatimire adevarata. ii apuca mana dreapta si i-o stranse calduros cu amandoua mainile. Apoi il batu frateste pe umar, soptindu-i induiosat:
- Curaj!... Curaj!... Romanul nu piere! Pana-n Pripas, Herdelea alerga mai mult decat merse, ca s-ajunga mai repede, sa spuna ,,babei" lui vestea cea buna. si pe drum vorbi lui Ion numai despre Grofsoru cu atata insufletire parc-ar fi vorbit despre Dumnezeu.
- Nu exista in toata Europa alt om ca Grofsoru, auzi tu, Ioane? ii striga dupa fiecare replica.
Doamna Herdelea il puse sa-i povesteasca de cinci ori din fir in par, tot, tot: ce i-a vorbit, cum i-a fagaduit, cum era imbracat... Apoi planse cu hohot de bucurie si numaidecat zise o rugaciune speciala, pe care si-o mai amintea din copilarie, pentru oamenii binefacatori, implorand fierbinte pe Atotputernicul sa-i harazeasca lui Grofsoru sanatate, noroc si indeplinirea tuturor dorintelor.
- si tocmai pe omul asta l-am combatut eu la alegeri, de dragul unor unguri blestemati!... imi vine sa ma izbesc cu capul de toti peretii! se vaieta invatatorul, ros de remuscari.
- Mare prost ai fost, barbate, asa este! zise dascalita stergandu-si gura cu dosul mainii. N-ai vrut tu sa ma asculti pe mine... Dar Dumnezeu a auzit rugaciunile mele si nu ne-a lasat...
Viata i se parea un vis lui Titu in Lusca de cand se apropiase de Virginia Gherman. Cu nimeni nu se intelesese inca atat de bine, nici cu prietenii din Armadia, nici chiar cu surorile lui, cum se intelegea cu invatatoarea aceasta desteapta si incantatoare. Fata notarului Cantareanu il plictisea fiindca era geloasa, dovedind astfel ca nu e in stare sa aprecieze o legatura ideala dintre doua suflete cinstite.
Pe la inceputul toamnei, intr-un amurg, alergand insufletit la Virginia, Titu gasi in casa pe plutonierul de jandarmi. Ramase uimit. Ce cauta plutonierul ungur la o romanca atat de mandra? seful postului de jandarmi incercase din prima zi sa se imprieteneasca cu dansul, dar el se ferise ca de foc. Prietenia cu un jandarm ungur i se parea cea mai mare rusine... s-acuma iata-l la Virginia Gherman, la tovarasa lui de visuri, la fiinta care-i impartaseste nazuintele!... invatatoarea rosi si zise ungureste:
- Nu va cunoasteti?
- Ba foarte bine, raspunse ungurul intinzand mana lui Titu. Plutonierul insa mai statu doar cateva minute si apoi pleca, sarutand degetele, foarte reverentios, Virginiei Gherman.
Titu, care nici nu deschisese gura, izbucni indata ce se inchise usa:
- Dumneata... primesti in casa pe calaul nostru?
- E un om cumsecade... De ce exagerezi? Fiindca-i ungur? raspunse invatatoarea atinsa.
- Dumneata... vorbesti asa?
- Fugi ca esti ridicol! se indigna Virginia. Visurile noastre sunt una, iar oamenii sunt alta. Cunoaste toata lumea sentimentele mele, dar asta nu inseamna sa nu vad realitatea...
Titu facu o incercare timida de a-i lamuri ca nepotrivirea dintre sentimentele si faptele omului e o crima fata de ideal, dar trebui sa se dea batut repede. invatatoarea cadea din ce in ce mai jos in sufletul lui. ,,O deceptie mai mult! isi zise dansul intorcandu-se acasa ca un soldat invins intr-o batalie hotaratoare. Se pare ca viata toata e un sir lung de neintrerupte deziluzii, o lupta crancena intre vis si realitate!"
Domnisoara Eugenia, vazandu-l indispus si afland pricina, ii spuse razand ironic:
- Dumneata esti atat de indragostit de Virginia, ca trebuie sa fii singurul om in sat care nu stie ca plutonierul ii face curte, si inca dinaintea dumitale...
Toata noaptea o petrecu pe ganduri, cu ochii deschisi, cautand sa-si lamureasca sufletul. isi zicea ingrozit ca, daca ar iubi-o, daca ar fi adevarat ce crede fata notarului si ce cred poate si altii, atunci s-ar fi lafait atatea luni intr-o minciuna respingatoare, murdarindu-si pana si visurile lui... Atunci poate ca nici visurile lui insusi nu sunt sincere, sau nu sunt mai sincere ca ale invatatoarei care le potriveste prea lesne cu prietenia ungurului?... Durerea ce o simtea i se parea izvorata din gelozie, ca si odinioara cand, din pricina Rozei Lang, a crezut ca s-a daramat lumea... si totusi, cum s-o fi iubit daca niciodata n-a dorit aievea nici macar s-o imbratiseze?... Ori poate tocmai aici e greseala? El ii vorbea de nazuintele neamului, pe cand ea ravnea iubire... Da, da!... si deodata vazu cat a fost de nepriceput. El n-a iubit-o, dar ea l-a iubit. si, fiindca el umbla prin stele, ea s-a intalnit cu ungurul pe pamant.
Se potoli chiar de a doua zi. Se intalni cu Virginia Gherman si rosi ca un vinovat. Ar fi vrut sa-i spuna o vorba dragalasa, dar nu izbuti, ca si cand ar fi rupt firul ce-i lega impreuna. Era o straina pentru dansul si nici barem nu-i parea rau. ,,Uite dovada ca n-am iubit-o si n-am fost mincinos fata de mine insumi!" se gandi dansul multumit.
Apoi vartejul vietii il smulse brusc si pe el din lumea inchipuirilor si-l zvarli in mijlocul realitatii. intr-o dimineata, intrand in cancelarie, o gasi plina de tarani furiosi care inconjurau pe vreo zece sasi din Paunis si-i injurau din rasputeri... in ulita o cireada de boi grasi parca asteptau un verdict... in cateva cuvinte primarul ii povesti ce s-a intamplat. Luscanii sunt in conflict cu sasii din Paunis din pricina imasului. De cincizeci de ani se judeca si tot n-au ajuns la o hotarare definitiva. Astaprimavara paunisenii au dobandit o sentinta in favoarea lor, dar luscanii au atacat-o ca ei au folosinta imasului din mosistramosi... Acuma sasii au intrat cu boii in imasul buclucas, c-ar fi al lor. Luscanii au adus in sat toata cireada si vor sa amendeze pe sasi pentru ca au patruns pe mosia lor... Titu, intrebat, spuse ca dreptatea e de partea romanilor si astfel sasii, dupa o ciorovaiala inversunata de doua ceasuri, plecara bodoganind si amenintand, insotiti de huiduielile luscanilor care se bateau cu pumnii in piept ca nu vor da drumul boilor... Peste vreun sfert de ora insa paunisenii revenira impreuna cu plutonierul de jandarmi. si se incinse o noua discutie de alte doua ceasuri, caci ungurul dadea dreptate sasilor. in cele din urma, Titu, suparat ca tocmai plutonierul il combate, ii zise intepat:
- Nu inteleg ce te amesteci dumneata? Dumneata n-ai dreptul sa judeci in asemenea pricini!
- Cum, cum? sari jandarmul infuriat.
- N-ai dreptul si nu e de competenta dumitale! repeta Titu rece.
- Sunt dator sa pastrez ordinea, domnule! striga plutonierul. Iar dumneata esti dator sa respecti ordinea, altfel voi face rapoartele de cuviinta ca sa fii pus la locul dumitale!
in curand sasii plecara cu boii, ceea ce in Lusca starni o fierbere mare. si, peste cateva zile, primaria primi stirea ca cineva a impuscat un bou sasesc pe imasul cu pricina. in aceeasi noapte plutonierul facu sumedenie de perchezitii prin casele oamenilor mai galagiosi, cautand arme. Fiindca nu gasi, se infurie, batu crunt pe doi-trei tarani, la intamplare, si in sfarsit aresta pe Vasile Lupu, om voinic si indraznet, care statea in capul satului dinspre Paunis si care, pe vremea cand s-a petrecut pozna, nu fusese acasa. Dupa interogatoriile si bataile obisnuite, il trimise sub escorta la parchetul din Bistrita... Pe urma incepu goana dupa dovezi. intr-o odaie goala de la cancelarie defilau pe rand banuitii. Titu ii vedea intrand, auzea racnetele plutonierului, apoi zgomot de lovituri grele, gemete infundate... A treia zi, tanarul nu se mai putu stapani, navali inauntru:
- Ceea ce faci dumneata e revoltator! De ce schingiuiesti oamenii?
- Ce te priveste? se stramba plutonierul sfidator.
- Nu pot suferi nedreptatea! striga Titu. N-am vazut de cand sunt atata brutalitate fara rost...
- Da?... Acuma inteleg fierberea satenilor! facu jandarmul luminat. Acuma stiu de unde porneste atatarea... Foarte bine. Am luat nota. Dar aici sunt in exercitiul functiunii si te poftesc sa parasesti odaia imediat!
Peste o saptamana veni in Lusca un locotenent de jandarmi, chemat de raportul plutonierului ca in comuna a izbucnit o razvratire care ameninta sa ia proportii. Ofiterul sosi la opt dimineata, iar la noua Titu se pomeni cu un jandarm care-l poftea indata la cazarma.
- Dumneata esti agitatorul? il intampina locotenentul. Titu auzea intaia oara imputarea pentru care au suferit atatia oameni in Transilvania. Se simti deodata mandru si puternic. De cand tot viseaza el sa faca o jertfa pentru ideea ce-l stapaneste! Acuma e momentul... Zambi batjocoritor si nu raspunse.
- Te poftesc sa raspunzi! se rosi ofiterul sarind in picioare. Ce inseamna indolenta aceasta?
- Care indolenta? intreba Titu calm.
- Esti obligat sa raspunzi la intrebarile ce ti le pun, altminteri...
- Altminteri? repeta tanarul cu acelasi suras nepasator.
- Te voi da in judecata, ai inteles? Te voi baga in puscarie!... Nu permit sa zambesti cand iti vorbesc eu si sa ma iei peste picior! Nu permit! urla locotenentul asudand de manie.
- Domnule ofiter, vad ca ai fost rau informat! zise Titu mereu linistit. Altfel ai sti ca nu sunt surd, ci, dimpotriva, aud prea bine.
Furia locotenentului se indoi. Casca gura sa injure, facu doi pasi spre Titu, se opri, se intoarse si batu cu pumnul in masa... Apoi se aseza brusc pe scaun si, cu un glas nabusit, zise:
- Domnule... Te rog... ia loc!
- Multumesc! raspunse Titu serios, sezand pe sofaua din fata biroului.
- Da... da... adica... murmura locotenentul fara sa-l priveasca. in raportul acesta dumneata esti desemnat ca instigatorul tulburarilor de-aici... Te rog sa-mi spui ce ai de spus!
- Cu placere, domnule locotenent! vorbi Titu bland si respectuos, raspunzand astfel schimbarii de ton a ofiterului care tot mai mormaia, cu nasul in hartiile de pe masa. Dar, inainte de-a spune ceva, da-mi voie sa intreb despre ce tulburari e vorba?
- Tulburarile din comuna Lusca... Ori nu suntem aici in Lusca?
- Eu nu stiu sa fi fost vreo tulburare aici, domnule locotenent, desi, prin modesta-mi slujba, stiu tot ce se intampla in sat.
- Raportul e precis, domnule...
- Raportul da, desigur. De ce nu vrei sa vezi insa daca raportul e si adevarat?
- Crezi ca e mincinos?
- Nu stiu, domnule locotenent, caci nu-l cunosc. Dar tulburari in Lusca?... Tulburare ar fi ceva asemanator cu revolta, nesupunerea, dezordinea... Cand jandarmii bat si tortureaza zeci de oameni de toate varstele, dintr-un simplu exces de zel sau dintr-o trista pornire de-a descoperi cu orice pret dovezi, complici sau agitatori - inseamna aceasta tulburare?
Locotenentul, potolit, il privea acuma cu ochii mari. ii zise deodata aproape amical:
- Vorbesti foarte bine ungureste?
- Da, cand nu pot vorbi romaneste, raspunse Titu plecand capul.
Ofiterul il mai privi cateva clipe, apoi se ridica, se plimba de doua ori in odaie si se aseza langa Titu pe sofa, intreband cu glas domol:
- De ce esti dumneata indignat, domnule? Ce nemultumire ai?
- Ma doare nedreptatea! zise Titu adanc, din radacinile inimii.
Locotenentul zambi si-l batu pe umar.
- Domnule, domnule, tanar esti si neframantat in viata. Te incanta vorbele ca si cand ar fi realitati. Dar bine, vorbele sunt numai vorbe. Vorbele tocmai ascund fata realitatii. E copilarie sa cladesti ceva pe vorbe... Nedreptate, dreptate!... Nu vezi dumneata ca astea-s numai vorbe, fara nici un cuprins pozitiv?... si pentru asemenea lucruri goale ma silesti pe mine sa mazgalesc coli intregi de procese-verbale, rapoarte, prostii... iti spun prieteneste ca-mi pare rau! Mai ales ca vorbesti asa de frumos ungureste... Cand esti inteligent si vorbesti bine ungureste, ce nevoie sa te amesteci in daravere care nu te privesc? Jandarmii au fost salbatici, au maltratat cativa tarani -admis. Cred ce spui dumneata, desi rapoartele de colo m-ar obliga sa nu te cred... Ei bine, ce-ti pasa dumitale de nimicurile astea? De ce nu-ti intrebuintezi desteptaciunea pentru lucruri folositoare?... Dar asa sunteti dumneavoastra, degeaba. si pe urma tipati, va plangeti de nedreptate, de jug, de asuprire... Crezi dumneata ca dreptatea e buna la ceva? Nu observi dumneata ca dreptatea trebuie sa fie totdeauna a celui ce o imparte, altfel s-ar duce dracului orice stapanire, orice ordine... N-am eu dreptate, spune?
- Ai, de vreme ce reprezinti stapanirea, zambi trist Titu. La despartire locotenentul ii stranse mana spre mirarea plutonierului care-si facuse pregatirile sa-l gazduiasca la arest cel putin o noapte.
Trecu o saptamana si satul isi relua infatisarea obisnuita parca nu s-ar fi intamplat nimic. Oamenii batuti salutau mai cu respect pe plutonierul care pasea tantos pe ulita, ca un cocos biruitor.
- Cine stie? Poate ca intr-adevar are dreptate locotenentul, isi zicea umilit Titu, vazandu-l si simtind ca se duce la Virginia Gherman.
Un taran batran, dintre cei snopiti de jandarmi, cu mustata alba pleosita si cu niste ochi caprui cuminti, venind intr-o zi la cancelarie si povestind cat a patimit, sfarsi totusi cu o clipire darza:
- Ei, domnisorule, ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate sasilor, dar imasul tot al nostru a ramas si azi nu mai calca picior de paunisan pe pamantul nostru!
Lui Titu ii veni deodata sa-l imbratiseze. incapatanarea ce-o simtea in glasul taranului parca-l inalta si-n acelasi timp ii adancea picioarele in pamant ca niste radacini pe care nici o putere nu le poate nimici. ,,Aici e nadejdea! se gandi Titu. Nici eu, nici Virginia, nici Grofsoru, nici unul n-avem radacini adevarate si nu suntem in stare sa ne indarjim si sa suferim. Pe noi vanturile ne arunca de ici-colo. De aceea tot ce facem e papuserie. Numai ei stiu sa se jertfeasca pentru pamant, caci numai ei simt ca pamantul e temelia..."
Din clipa aceea insa se simti fara rost si strain in Lusca. Ce mai cauta el printre luptatorii acestia tacuti, neobositi? Aici nu e loc pentru visatori. Nici aici, nici in Pripas, nicaieri in toata imprejurimea. in batalie e nevoie numai de oameni oteliti. Ceilalti sunt amenintati sa traiasca din compromisuri, sa-si rupa incetul cu incetul cate-o bucatica din suflet ca sa se potriveasca nevoilor zilnice... si deodata dorinta de a pleca in tara ii rasari poruncitoare. Acolo e locul lui... Teama de necunoscut, care-i stransese inima pana acum cand se gandea sa treaca dincolo de Carpati, ii disparuse.
- Am sa plec in Romania, domnisoara, spuse in aceeasi zi Eugeniei. Curand, foarte curand o sa plec... Doar sa-mi strang ceva banisori de drum...
De aci incolo trai numai cu speranta aceasta, mangaind-o si impodobind-o zi cu zi. isi facu socoteli de cati bani ii trebuie si nu mai cheltui nimic, punandu-si la o parte toata lefsoara ce o primea de la Cantareanu. Astfel se apropie Craciunul... Numarandu-si economiile vazu insa ca nici in trei ani nu va putea aduna aici suma trebuincioasa. Atunci, afland ca in Magura a fost ales notar Alexe Caldararu, un prieten al lui din liceu, ii scrise cateva randuri. Raspunsul veni prompt: conditii incomparabil mai bune ca in Lusca. inainte insa de-a trece in Magura, il lovi dorul sa se duca pe acasa. Nenorocirile tatalui sau le cunostea si simtea nevoia sa le impartaseasca macar cu vorba. in ziua plecarii din Lusca domnisoara Eugenia ii spuse ca Virginia Gherman s-a logodit cu plutonierul de jandarmi. Titu se duse totusi la dansa sa-si ia ramas bun. si, felicitand-o cu glas banal, se gandi: ,,Cine stie? Daca n-as pleca, poate ca m-as insura in cele din urma si eu cu o unguroaica..."
Titu sosi acasa tocmai cand batranii ii simteau lipsa ca sa le dea o solutie intr-o chestie pe care o dezbateau de mult fara a putea cadea la invoiala. Herdelea avea sa inceapa slujba la Grofsoru la intai ianuarie. Dar cum sa mearga dansul din Pripas pana in Armadia, in fiecare zi, fie ger, fie ninsoare, fie vreme buna, sa stea acolo pana dupa-amiaza tarziu si sa se intoarca iar acasa? Negresit, Zagreanu asa facea, dar Zagreanu e un baietandru de douazeci si doi de ani, pe cand Herdelea a batut cincizeci si alergatura aceasta l-ar dobori in cateva luni, de tot. Sa se mute singur in Armadia si sa lase pe dascalita singura in Pripas, ar insemna cheltuiala dubla. Daca s-ar muta cu totul in Armadia, cum ar ramane casa aici? ,,Pamatuful" poate ca numai atata asteapta, ca sa puna mana pe ea, fiindca Herdelea s-a increzut in cuvantul si prietenia lui, si a cladit-o pe loc strain.
- Ce mare chibzuiala! zise Titu indata. Nu mai sta pe ganduri deloc, ci du-te chiar astazi la Belciug, arata-i imprejurarile si cere-i sa faceti hartiile trebuincioase! Nu-mi inchipuiesc sa fie atat de hain sa te refuze, tocmai acum cand esti la aman...
Herdelea se codi putin, ca nu mai vorbesc impreuna de atata vreme, ca n-are sa faca nici o isprava, ca mai bine ar merge Titu pe care-l iubeste ponihosul... Dascalita insa tabari cu gura asupra lui si trebui sa-si ia inima in dinti sa porneasca.
Belciug traia acuma intr-o bucurie continua. Temelia noii biserici o pusese asta-primavara, precum nadajduise. in cursul verii s-au ridicat peretii si turnul, iar pana sa dea ploile de toamna s-a pus si coperisul de tinichea lucitoare. Visul vietii lui se implinea vazand cu ochii. Era o izbanda mare, datorita numai straduintelor lui neobosite. Multumirea nemarginita parca-l inzdravenise si trupeste: mai facuse putina carne, obrajii i se mai colorasera... De Herdeleni insa nu mai voia sa auda. ii stersese din suflet, ca si cand nu i-ar fi cunoscut niciodata. Doar trecand pe dinaintea casei i se reaprindea ura, amintindu-si cum l-au jignit. Mai astepta procesul pentru insulta, care sa pedepseasca si pe dascalita, caci pe Herdelea mania lui Dumnezeu l-a ajuns cum nu se poate mai rau.
Se mira si se infurie cand ii batu invatatorul la usa, dar il primi totusi cu zambetu-i obisnuit, zicandu-i cucernic:
- Ce-i, Zaharie? Ai mai venit pe la mine?
- Bine, Ioane, bine, tot bine, raspunse Herdelea rusinat. Vorbira intai de noul invatator pe care Belciug il lauda mult, desi nu-i placea fiindca nu era atat de cuviincios cum s-ar fi cazut sa fie un tinerel fara nici un merit deosebit, afara ca a invatat ceva carte. Cand Herdelea pomeni de casa, popa tacu, puse ochii in pamant si-si manca unghiile cateva minute.
- De ce te pripesti, Zaharie? zise pe urma tot bland. Mai e vreme... Parca fugim noi din Pripas?
- Nu-i lucru mare si pe mine ma scapi de o grija...
- Daca ar atarna numai de vointa mea, n-as sovai, Zaharie, vezi tu bine... Dar locul e al bisericii, stii. Pot eu sa impart averea bisericii?
- Tu sa vrei, Ioane, ca biserica...
- Mai ingaduie, Zaharie, mai ai rabdare!... Ce-ti pasa tie, daca eu nu zic nimic si inchid ochii? facu Belciug cu o privire in care Herdelea citea o amenintare ascunsa. Nu ma pot obliga... mi-e peste putinta, frate Zaharie!
Se despartira tot zambind, dar cu mai multa ura in suflet. Preotul isi zicea ca mai bine daruieste locul oricarui taran, decat sa ramana in stapanirea familiei dusmanilor lui ticalosi. Herdelea ar fi fost in stare sa-i dea cu parul in cap omului care umbla sa-i fure rodul muncii lui de ani de zile.
Boboteaza risipi orice nadejde de apropiere. Familia Herdelea astepta sa vie Belciug cu crucea si cu Iordanul, dupa datina crestineasca. Preotul, incepand din celalt capat al satului, ajunse dupa-amiaza in Ulita Mare. il vazura intrand la primarul Florea Tancu, apoi la Glanetasu, apoi ocolind casa invatatorului si trecand la Macedon Cercetasu, apoi indreptandu-se iar...
- Uite ca nu vine la noi, murmura doamna Herdelea speriata intai.
O indignare fara margini se incinse in casa invatatorului.
- Asta-i nemaipomenit! se cruci Titu. Un preot cumsecade nici n-ar visa asemenea murdarie!
- Acuma insa nu-l mai iert! se legatui Herdelea furios. Nu-l iert nici mort! Chiar azi am sa-l reclam la episcopie... in toiul verii are sa vie cu crucea, afurisitul!... De minunea lumii am sa-l fac!
invatatorul se aseza indata sa scrie plangerea. Ochelarii ii tremurau pe nas de manie. Doamna Herdelea si Titu ocarau cu inversunare.
- Lasati-l pe mana mea! striga Herdelea de la masa de scris. Ne-a facut el pocinogul, dar si eu am sa-l joc sa ma pomeneasca... si sa pofteasca sa se atinga de casa, ca-i arat eu lui cine-s eu! Sa pofteasca mortaciunea! inchid, pun lacate si sigilii, si sa indrazneasca sa intre in lipsa noastra, sa indrazneasca. Porcul si cainele de pamatuf!
,,Uite viata! se gandi Titu vazand necazurile ce se gramadeau pe capul tatalui sau, gata sa-l striveasca. Groaznica-i viata si neinduratoare!"
Parca de-abia azi intelegea aievea chinurile si zbuciumarile marunte care, amestecate, insirate si neasteptate, alcatuiesc totdeauna rostul parintilor lui in lume. increderea lor, vesnic noua si nezdruncinata, i se parea eroica si totusi il umplea de mila. Lupta aceasta umila si spinoasa, necontenita si fara nici o tinta, cu aceleasi poticniri si aceleasi sperante, il spaimanta. Se gandea ce-ar fi daca, intr-o buna zi, tatal sau ar vedea deodata limpede, ar patrunde zadarnicia sfortarilor lui istovitoare?
Se desparti indurerat, sarutandu-le mana cu evlavie ca unor pastori neprihaniti. Iar ei erau multumiti ca feciorul porneste serios pe calea vietii.
Pleca spre Magura cu caruta lui Ion, o caruta noua, cu doi cai buni, primiti de curand de la socrul sau. Pe drum, Ion ii povesti cu mare mandrie cum a biruit pe Vasile Baciu.
- Daca nu m-ai fi invatat dumneata, domnisorule, ramaneam mai rau ca un tigan! sfarsi taranul intorcand capul spre Titu cu o privire recunoscatoare.
- Adica cum te-am invatat eu? facu tanarul, uimit.
- Vai de mine, mi se pare ca dumneata ai uitat de tot? zise Ion. Nu tii minte cand mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, ca trebuie sa silesc pe badea Vasile sa-mi dea pe Ana?
Titu tresari. Niciodata nu se gandise ca o vorba aruncata la intamplare poate starni o intorsatura in viata unui om. Purtarea lui Ion fata de Ana si Vasile Baciu i se paruse urata si neinteleasa.
- Dar socrul tau?... il lasasi sarac? intreba dansul, simtindu-se complicele tuturor nesabuintelor lui.
- Tot pamantul e al meu, domnisorule! ranji Ion cu multumire patimasa. Cat pamant!... Numai sa-mi dea Dumnezeu sanatate sa-l stapanesc, ca-i al meu!
Patima din glasul lui infiora pe Titu. indarjirea, egoismul si cruzimea cu care omul acesta a urmarit o tinta, fara sa se uite in dreapta sau in stanga, il infricosau, dar il si miscau. Se gandi la sovairile lui din vremea aceasta, la zigzagurile neputincioase, la alergarile lui dupa teluri de-abia intrezarite, si se simti mic in fata taranului care a mers drept inainte, trecand nepasator peste toate piedicile, luptand neobosit, impins de o patima mare. El se framanta cu dorinte nelamurite, faureste planuri peste puterile lui, traieste cu visuri fermecate, si alaturi de dansul viata inainteaza vijelios. Un simtamant de slabiciune ii stranse
Ion - Glasul pamantului - Inceputul
Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Noaptea
Ion - Glasul pamantului - Noaptea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Rusinea
Ion - Glasul pamantului - Rusinea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Nunta
Ion - Glasul pamantului - Nunta (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Vasile
Ion - Glasul iubirii - Copilul
Ion - Glasul iubirii - Copilul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Streangul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - George
Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul
Aceasta pagina a fost accesata de 3876 ori.
