Ion - Glasul pamantului - Iubirea

Ion - Glasul pamantului - Iubirea

de Liviu Rebreanu


Belciug ramasese vaduv din primul an al preotiei. isi iubise mult nevasta si pierderea ei i-a inacrit sufletul. Era bolnavicios si atat de jigarit ca, vazandu-l, te intrebai: cum de-si mai poate tinea viata? Cand apoi a zacut cateva luni la spitalul din Cluj, unde medicii i-au scos un rinichi, toata lumea i-a pus cruce. si totusi, slab, galben, prapadit cum era, hranindu-se mai mult cu lapte si oua, traia si se inversuna parca si-ar fi pus in gand sa igroape el tot satul. Vaduvia si strasnicia i-au dobandit faima de sfant. Veneau la dansul oameni si din al cincilea judet, sa le citeasca sau sa-i spovedeasca. taranii il respectau mai ales pentru ca, de cand i-a murit preoteasa, nimeni nu l-a simtit umbland dupa femei. Alti popi, chiar mai batrani ca dansul, isi luau tiitoare tinere, care sa le indulceasca vaduvia. Belciug, pentru a-i gati de mancare si a-i deretica prin casa, avea pe baba Rodovica, atat de vestita ca evlavioasa incat ea framanta intotdeauna prescurile; incolo doua slugi la vite si in ograda...
Dar preotul mai era si o fire incapatanata. Orice contrazicere il intarata si chiar il chinuia. Zile si uneori saptamani intregi il rodea un cuvant sau o privire neplacuta. Daca doreai sa-ti faca vreun bine, trebuia sa-i ceri sa-ti faca rau.
Acuma Herdelenii si Ion nu-l lasau sa se odihneasca. Se infuria in sine cand pe invatatoare, cand pe feciorul Glanetasului. Daca familia Herdelea n-ar fi luat partea lui Ion, s-ar fi potolit singur. Bataile intre flacai fac doar parte din programul multor duminici si sarbatori. Asa insa intamplarea lua in ochii lui o infatisare provocatoare. Se simtea obligat sa se apere. ii parea rau ca dascalul nu se arata suparat dupa ciocnirea de deunazi. Aceasta il silea sa-si ascunda si el mania. Ramanea totusi hotarat sa pedepseasca pe Ion, mangaindu-se ca o parte se va rasfrange, macar indirect, asupra invatatorului...
Miercuri seara, cand, ca de obicei, flacaii s-au strans in fata carciumii sa mai stea de vorba, s-a facut pace intre Ion si George, incat si-au dat mana. Pentru un fleac de bataie nu se poate sa fie suparati niste oameni de treaba. A doua zi Toma, indemnat de George, s-a dus iar la Belciug sa-l roage frumos sa ierte pe al Glanetasului.
Aceasta a pus varf la toate. Pana acum mai sovaise, caci inca nu probozise nominal pe nimeni in biserica. Totdeauna vorbea, povatuia, ameninta sau dojenea de pe amvon numai in general. Interventia impaciuitoare a lui Toma insa l-a hotarat definitiv.
si astfel duminica urmatoare, rezemat cu cotul de un sfesnic imparatesc, cum avea dansul obiceiul sa predice, dupa ce povatui pe oameni sa mai daruiasca din cand in cand cate ceva pentru biserica cea noua ale carei lucrari vor incepe in curand, vorbi de cei ce starnesc vrajba intre sateni, ispititi si manati de Necuratul. Apoi, oprindu-se putin, dadu ca pilda de invrajbire pe feciorul Glanetasului. Toata lumea intoarse capul, ca la comanda, spre Ion care se facu galben, puse ochii in pamant, tremurand de rusine, simtind privirile celorlalti cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste pe loc. Popa urma din ce in ce mai aspru, numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni despre bataia de la Avrum si de altele mai de demult si, cu ochii ridicati spre tavanul bisericii de lemn, il ameninta cu mania lui Dumnezeu aici si dincolo de moarte.
Dojana preotului il sfichiuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar el de ce e ticalos? Pentru ca nu se lasa calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor? ii ardeau obrajii si tot sufletul de rusine si de necaz... Astepta un prilej, cand ispravi popa predica, iesi afara, se duse glont acasa, se lua la harta cu tatal sau, pentru cine stie ce, si pe urma porni, fierband, spre Jidovita, unde intra de-a dreptul in carciuma Zimalei. Bau toata ziua. Cel putin daca popa l-a facut netrebnic in biserica, sa fie cu adevarat netrebnic. Se planse de necinstea ce-a indurat-o tuturor taranilor de prin imprejurimi care se adunau duminica in Jidovita, singurul sat ovreiesc din toata tara, asezat la o incrucisare de drumuri, avand o fabrica de spirt si in fiecare casa cate o crasma. Mai spre seara, cand rachiul ii amorti de tot simtirea, se lauda ca n-are sa se lase pana nu va lua pe Ana de nevasta, numai ca sa-i arate el popii ca, daca-i la adicatelea, nu-i pasa lui de nimeni in lume. in cele din urma se lua la harta cu un flacau din Parva, care, fiind treaz, il batu mar.
A doua zi, dezmeticindu-se din betie si din aiureala probozeniei, ii paru rau ca si-a cheltuit banisorii prin Jidovita si ca s-a jeluit strainilor de ce i s-a intamplat. isi zise ca bine i-a facut popa, pentru ca intr-adevar e vinovat. Adica ce vrea dansul? Sa se insoare cu o fata care nu i-e draga, oricat cauta sa se prefaca, numai pentru ca are avere?... isi aminti de Florica. Ce bunatate de fata. si frumoasa... si cat a iubit-o pana ce nu i-a trasnit prin minte gandul sa ia pe Ana!... Pe Florica i-ar da-o vadana lui Maxim Oprea cu amandoua mainile, ar fi multumit, ar avea copii, s-ar trudi impreuna si poate c-ar agonici mai mult decat luand-o pe cealalta...
Se puse pe munca mai vartos, ca si cand s-ar fi hotarat sa se insoare cu fata Todosiei. Seara era frant de oboseala si totusi se simtea mai zdravan ca pana acuma, mai pornit sa infrunte viata. Gandurile insa il framantau mereu. isi zicea din ce in ce mai des ca, robotind oricat, nu va ajunge niciodata sa aiba si el ceva. Vasazica va trebui sa fie vesnic sluga pe la altii, sa munceasca spre a imbogati pe altii? Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant, mult, mult... Maine-poimaine il vor coplesi poate copiii. Cu ce-i va hrani si mai cu seama ce le va lasa dupa moarte? Nici barem cat va avea el, caci el tot ramanea cu trei locsoare, bune, rele, cum sunt... si-l vor blestema copiii precum blestema si el, in clipele de deznadejde, pe tatal sau, pentru ca a irosit pamantul ce l-a avut, si pe mama-sa, pentru ca nu i s-a impotrivit.
Umbla pe ulita cu ochii in jos si parca nu mai indraznea sa se uite in fata oamenilor. isi inchipuia ca ar intampina numai priviri compatimitoare, care l-ar necaji, sau batjocoritoare, care l-ar infuria. Zenobia, tragand cu urechea pe ici si pe dincolo, ca toate femeile, auzea si-i spunea ca lumea vorbeste c-ar fi mai bine sa se astampere cu Ana, care nu-i de nasul lui. Vorbele acestea il maniau si-l incapatanau intai, apoi il moleseau. Uneori se gandea ca numai de la George pornesc zvonurile rele. intr-o seara a alergat ca un nebun sa-l bata. Daca-l intalnea poate ca-l omora. I-a ramas insa in inima un fel de sfiala fata de feciorul lui Toma Bulbuc. il ocolea ca sa nu dea ochii cu dansul. I se parea ca George are o bucurie ascunsa in privire, pentru ca din pricina lui a fost umilit. Cu cat vorbele lui erau mai bune si mai blande, cu atat il atatau mai tare.
Nu se mai ducea seara pe la Ana, cum obisnuia inainte de pozna. Cand a aflat insa ca in schimb George a inceput sa dea tarcoale fetei, l-a cuprins o manie mare, a trantit si a suduit toata ziua, s-a certat cumplit cu Glanetasu si era cat pe-aci sa-l snopeasca pentru ca l-a facut fara noroc, iar pe urma a baut singur, tacut si posomorat, o cupa de rachiu, la Avrum, pe prispa. ii venea sa turbeze gandindu-se ca pamanturile lui Vasile Baciu vor inmulti averea lui George, iar el va ramane tot calic, mai rau chiar decat o sluga...
Se intalnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea. ii dadea binete ca oricine. Fata avea un suras dureros pe buze... Poate ca nici ea nu-l mai vrea! Poate ca dragostea ei a fost numai o inchipuire a lui? Mai ales ca acum, de la o vreme incoace, Vasile Baciu prea il imbulzea cu prietenia, ceea ce putea insemna ca nu-i mai pasa de dansul...
Apoi, intr-o sambata seara, a stat primprejurul carciumii, cu flacaii, pana pe la miezul noptii. Era foarte vesel; singur nu-si dadea seama de ce. Canta din frunza, iar ceilalti chiuiau si tropaiau. Dintre zecile de glasuri, Ion parca auzea numai pe al lui George, aspru si ragusit, ca de cocos batran. in intunericul cenusiu il vedea ca ziua, burduhos, topaind greoi, printre ceilalti... I se paru atat de caraghios, incat il umfla rasul... Cand s-au despartit, l-a pandit unde se duce? George a trecut prin fata casei lui Baciu, s-a uitat putin, a fluierat scurt ca si cand ar fi intrebat ceva, apoi, neprimind raspuns, si-a urmat calea in mers leganat si lenes... Inima lui Ion zvacni salbatic de bucurie. Suspina usurat si se hotari sa intre la Ana, sa-i multumeasca si sa-i ceara iertare. Totusi trecu pe dinaintea casei fara sa se opreasca. O lua pe Ulita din dos, grabit, infierbantat de bucurie, si intra incetisor in ograda vaduvei lui Maxim. Doi caini ciobanesti, cat niste vitei, hamaira de doua ori, il recunoscura si se gudurara la picioarele lui. Se apropie tiptil de fereastra, plecandu-se ca sa nu-l vada cineva dinauntru, si batu cu degetul in geam de trei ori, usor, ca o aratare. Pe urma se aseza pe prispa si astepta. Un caine veni langa dansul, ii linse mainile noduroase, isi culca pe genunchii lui capul. Gandurile flacaului erau atat de incalcite ca nici nu mai incerca sa le limpezeasca. Numai bucuria ii tremura in inima, mereu vie si stapanitoare... Apoi, usa tinzii se deschise fara zgomot. Florica iesi, in camasa, linistita, ca o naluca blanda.
- Tu esti, Ionica? sopti ea foarte domol, fara mirare in glas.
- Eu, eu, mormai Ion. Fata se ghemui pe prispa. Racoarea noptii ii cutremura carnea. Se lipi de flacau, murmurand cald:
- Presimteam ca ai sa vii... Te-am asteptat... Lui Ion vorbele acestea i se pareau prefacute. Cum a stiut ea ca are sa vie, cand nici el insusi n-a stiut? Totusi se pomeni cuprinzandu-i mijlocul si sarutandu-i obrajii. Caldura trupului ei il imbata. Simtea ca incepe sa-i clocoteasca sangele, o stranse navalnic in brate si-i zise deodata, cu glas ragusit, ca si cand o mana dusmana i s-ar fi inclestat in beregata:
- Florico, asculta, sa stii ca te iau de nevasta macar de-ar fi orice!...
Fata tresari de multumire. Lucirea ochilor ei strabatea intunericul noptii si se infigea in sufletul lui.
imbratisand-o, Ion ii simtea sanii cum se striveau pe pieptul lui. ii gasi buzele si i le crampoti in sarutari...
Probozirea lui Ion in biserica a dezlantuit un potop de manie in casa Herdelea impotriva preotului. Chiar invatatorul, cat era el de impaciuitor, nu s-a sfiit sa declare in mai multe randuri, in familie:
- Popa-i asta?... asta-i porc, nu popa! si inca porc de caine!...
- Pamatuful! a strigat dascalita vazand pe fereastra cum trecea Belciug pe ulita, posac, cu niste fire de paie in barba incalcita, plin de praf, murdar, asudat si dezmatat ca un vizitiu nesimtitor.
Fetele au gasit porecla aceasta atat de minunata ca, de-atunci incolo, de cate ori vorbeau de dansul, numai "pamatuful" ii ziceau, prapadindu-se fireste de ras.
Totusi Herdelea se ferea sa nu ajunga indignarea lor pana la urechile preotului. Ravna lui era sa fie bine cu toata lumea, sa nu jigneasca pe nimeni si astfel sa se strecoare mai lesne prin viata aceasta plina de dureri. Soarta ii harazise atatea necazuri ca avea nevoie de bunavointa tuturor...
Se afla acum de vreo cincisprezece ani in Pripas, la scoala statului. A ajuns aici printr-o favoare deosebita a inspectorului Cernatony, care il iubea ca un frate. in Feldioara, unde fusese mai inainte invatator comunal, avusese o stuparie vestita in tot judetul. Inspectorul, si mai ales nevasta si copiii lui erau mari iubitori de miere curata. Herdelea, simtind slabiciunea aceasta a lui Cernatony, de cate ori se ducea prin Bistrita, niciodata nu uita sa se infiinteze la doamna inspectoare cu o ladita de faguri ca zapada. Drept multumire, Cernatony, cand s-a ivit locul din Pripas, l-a intrebat prieteneste: "Vrei sa fii invatator de stat?" Herdelea nu mai avusese parte de o cinste atat de mare. Inspectorul, in fata caruia tremura toata dascalimea, ii oferea o inaintare!... Cu toate acestea nu se putea hotari sa-i dea indata un raspuns lamurit. Chestiunea era prea serioasa. La scoala statului se cerea limba ungureasca pe care el o rupea greu de tot. Nu-i vorba, s-a mai indreptat dansul, facand "suplici" si "lacramatii" taranilor din Feldioara - pricina unor buclucuri de trista amintire cu notarul -, dar isi dadea seama ca ungureasca lui nu ajungea. Apoi a trece la stat insemna intr-un fel o dezertare la vrajmas. Romanul care trebuie sa invete pe copiii romani sa vorbeasca numai ungureste, nu mai e roman, ci renegat sadea... in cumpana cealalta insa apasau socoteli tot asa de insemnate. La comuna leafa lui era pe sfert din cat ii oferea statul. Adevarat ca el mai castiga binisor din jalbele oamenilor, fiindca lucra mai ieftin, mai repede si chiar mai bine ca notarul, dar veniturile acestea atarnau de un fir de par; o interventie energica din partea notarului putea sa i le taie scurt si pentru totdeauna. Pe urma, la comuna, n-avea nici drepturi la pensie si nici inaintari in leafa, cum ar avea la stat, unde inspectorul ii mai fagaduia sa-i socoteasca si anii ce-i servise pana atunci, adica vreo saptesprezece... S-a framantat si s-a gandit mult Herdelea, s-a sfatuit si s-a certat cu dascalita, care-l zorea sa se grabeasca, sa nu scape prilejul de a se mai scutura putin de saracie. Cand sovairea il rodea mai aprig, s-a pomenit cu o scrisoare de la inspectorul Cernatony. O pastreaza si azi, ca un document de nepretuita valoare. Scrisoarea aceasta l-a decis. Iata ce-i scria inspectorul: "Iubite Herdelea, doresc sa am raspunsul precis, in trei zile. tin mult sa te numesc pe dumneata la Pripas. Salutari cordiale. - Cernatony".
in Pripas, la inceput, a dus-o parca mai greu ca in Feldioara. Cand s-a infiintat aici scoala statului, comuna s-a insarcinat sa dea un local potrivit si o gradina pentru pomicultura. Cu vremea statul promitea sa cladeasca o scoala noua, in care sa aiba un apartament cumsecade invatatorul. Deocamdata insa Herdelea a fost nevoit sa cheltuiasca din buzunarul lui spre a se repara o casa taraneasca in care sa se poata adaposti mai omeneste. Dupa un an, taranul, siret, vazandu-si bordeiul schimbat intr-o casuta aratoasa, a desfacut contractul de inchiriere si s-a mutat el intr-insa. invatatorul a trebuit sa risipeasca alti bani, cu alta casa, unde a patit la fel... Atunci, fiindca statul nici nu se mai gandea la scoala cea noua, Herdelea a luat o hotarare mare. Pentru gradina de pomicultura comuna oferise un loc de-al bi sericii, in marginea satului. Cu invoirea lui Belciug, invatatorul s-a apucat de si-a zidit o casa proprie pe locul bisericii. Pe atunci erau prieteni foarte buni. Preotul l-a asigurat ca gradina va ramane proprietatea lui Herdelea ca o donatie din partea comunei si a bisericii pentru ravna lui intru luminarea copiilor din Pripas. Nici prin gand nu i-a trecut invatatorului sa-i ceara vreun inscris. Vorba unui prieten e mai sfanta ca orice hartoaga. Mai tarziu i-a cerut, dar preotul a inceput sa se codeasca.
- Este vreme, frate Zaharie, ii zicea cu un zambet ciudat, in care Herdelea citea o amenintare ascunsa.
Cu cat se raceau legaturile intre dansii, cu atat invatatorul simtea mai mult amenintarea. si, parca inadins, impotriva sfortarilor lui de-a ocoli o primejdie, neintelegerile lor sporeau zi cu zi. isi mai vorbeau, caci Herdelea ii inghitea toate toanele, dar sufletele lor se departau mereu.
invatatorul se gandea cu groaza, mai ales din pricina casei, la clipa cand ruptura va veni totusi odata. Era sigur ca atunci Belciug va face tot ce-i va sta in putinta sa-l scoata din casa lui, cladita din munca lui, singura avere agonisita in atatia ani de zbuciumari. si aceasta tocmai acum cand fetele au ajuns ca azi-maine sa le ajute Dumnezeu sa se marite si cand toata zestrea si nadejdea lor era casuta aceasta. Caci, fara nimica, oricat ar fi ele saracutele de frumoase si de istete, anevoie se va gasi cineva sa le ia "in vremurile acestea materialiste" -cum zicea Laura cu multa dreptate.
Primejdia o simtea bine toata familia si tocmai din pricina aceasta ura impotriva preotului crestea fara voia lor, din ce in ce mai puternica, atatata parca de mana soartei. Cu cat ii revoltau mai mult ispravile lui Belciug, cu atat isi aduceau mai des aminte de atarnarea lor de dansul si cu atat aceasta ii infuria mai avan pe toti. Atunci apoi dascalita cu fetele tabarau asupra invatatorului cu imputari si cu jelanii amare. indeosebi doamna Herdelea era mare mestera in a zugravi nenorocirile ce s-ar abate asupra familiei daca "pamatuful" i-ar pofti afara din casa ridicata cu banisorii rupti de la gura copiilor, sau daca intr-o buna zi Herdelea ar inchide ochii si i-ar lasa pe drumuri, mai ales ca toate noptile tuseste ca un buhai si a inceput sa slabeasca de s-a facut ca un ogar... si, cum prevestirile ei negre gaseau rasunet in inimile fetelor, se inecau vesnic in lacrimi multe care pe invatator il induiosau, iar pe Titu il enervau, fiindca el mai totdeauna atunci avea inspiratii poetice si se vaita ca nu poate "lucra" de atata galagie fara rost...
Tocmai in vremea aceasta, cand framantarile se inaspreau, a picat un petitor in casa Herdelea. Era asteptat si totusi a starnit o cearta care mai-mai sa se incheie cu scandal.
Vara trecuta, prin iulie, la baile din Sangeorz, cu prilejul unui bal saptamanal, unde se dusese intovarasita de Titu, Laura a cunoscut un student in teologie, pe George Pintea. Tanarul mai avea un an pana sa iasa preot si a indragit pe Laura foarte mult. Prin saptezeci si noua de scrisori si carti postale ce i le-a trimis pe urma, si-a dezvaluit incetul cu incetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumusetea, blandetea, cultura aleasa si celelalte calitati, descoperite de dansul dintr-o singura ochire, dar asa de numeroase ca i-a trebuit mai bine de un an de zile si atata hartie pana sa le insire pe toate. Dupa intaile scrisori, Laura a stat la indoiala: sa-i raspunda ori sa nu-i raspunda? Inima ei se intampla sa fie tocmai libera. Un elev de la liceul din Armadia, care-i facuse curte vreo doi ani si incepuse s-o intereseze, a plecat indata ce si-a luat bacalaureatul, fara sa-i mai scrie un rand, silind-o sa-l smulga din suflet, desi cu durere. indoielile i le-a risipit Titu cu o povata inteleapta: poate sa-i scrie, dar cu multa bagare de seama. Astfel a trimis Laura teologului George Pintea douazeci de scrisori si douazeci si trei de carti postale ilustrate, in care s-a dedat la putin sentimentalism cochet, fara insa a-i fagadui, nici macar prin o aluzie, iubirea ei. Caci Laura, desi abia de nouasprezece ani, avea despre amor idei prea serioase si nu putea admite ca, dupa o cunostinta de cateva ceasuri, ea sa iubeasca aievea pe cineva, oricine ar fi. "Iubirea e un lucru gingas - zicea ea melancolic - si se sfarma daca o atingi cu indemnuri grabite." De Pintea isi aducea aminte mai ales ca e cu vreo doua degete mai scund ca dansa, care avea oroare de barbatii mici. Apoi, in vreme ce teologul o bombarda cu scrisori, a facut cunostinta unui tanar inalt, sfios, delicat si frumos, student in medicina, Aurel Ungureanu. S-au vazut intaia oara la balul studentilor, in Armadia; in vacanta Craciunului a venit in Pripas de patru ori, in vacanta Pastilor de zece ori, iar acuma, in vacanta mare, aproape in fiecare zi. Din intalnirile dese apoi s-a infiripat o iubire cu atat mai pretioasa pentru Laura, cu cat Aurel se multumise numai sa-i stranga mana ceva mai puternic si sa-i apese pe degetul mijlociu ceea ce, in limbajul indragostitilor, voia sa zica "te iubesc din fundul inimii".
indata ce iubirea pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit in sufletul Laurei, scrisorile staruitoare ale lui Pintea au inceput s-o plictiseasca. I se parea ca ii pateaza dragostea pe care dorea s-o pastreze neprihanita numai medicinistului. Spre a-i da o dovada deosebita de sinceritate, i-a marturisit la Pasti ca Pintea ii bate capul cu ravasele de iubire. Aurel cunostea bine pe Pintea de prin liceu, s-a zapacit si a zis tulburat:
- Pintea, ma rog, e un baiat tare cumsecade... tare... tare... Laura a inteles cat trebuie sa-l doara descoperirea aceasta si nici nu i-a mai pomenit de dansul, iar cand Aurel o intreba, raspundea cu o indiferenta zdrobitoare, din care sa poata citi ca inima ei este numai a lui in vecii vecilor...
Batranii insa nu cinsteau deloc sentimentele Laurei. Vazand scrisorile din ce in ce mai aprinse ale teologului, intai se gandira si apoi spusera pe fata ca omul care scrie cum scrie Pintea trebuie sa fie foarte bun. Li-era drag, fara sa-l fi vazut vreodata, si simpatia lor pentru el crestea cu cat se inflacara pasiunea lui in scrisorile catre Laura.
- Bine ar fi de-ar fi ceva serios, ofta din ce in ce mai des dascalita.
- Ei, Doamne, unde-i norocul s-o ia un fecior asa de seama! adauga invatatorul cu un plescait de limba, semn de mare multumire.
Pe Laura o revoltau gandurile batranilor, mai ales ca veneau totdeauna dupa tanguiri indelungate despre saracie, despre nesiguranta cu casa, despre greutatile vietii, fara numar, despre vremile materialiste... Cand ajungeau la "vremile materialiste", fata se supara mai rau, simtindu-se lovita cu propriile ei arme. Plangea, blestema, se inchidea in salon si, mangaindu-se ca sufera pentru Aurel, il indragea si mai mult. Ghighi, care adora pe sora-sa, ramanea sa tina piept parintilor, sleia toate argumentele impotriva teologului, pana ce sfarsea si ea in lacrimi. Atunci Laura o chema sa mai boceasca putin impreuna, sa-si bata joc de scrisorile lui Pintea si apoi sa se racoreasca vorbind despre Aurel...
Scrisoarea a optzecea a lui Pintea insa, sosita la cateva zile dupa ce Belciug dojenise pe Ion in biserica, era adresata batranilor si cerea pentru totdeauna mana dragalasei lor Laura, cu adaosul ca, in cazul unui raspuns favorabil, isi va lua voie sa vina in persoana spre a auzi cuvantul fericirii din gura ei si a lor. Senzatia cea mare se afla totusi in post-scriptum, unde spunea: "Cred de prisos sa va amintesc ca chestiunile materiale imi sunt cu totul straine si indiferente. Prea Sfintia sa episcopul mi-a si desemnat o parohie buna in Satmar, asa incat vom fi la adapost de grijile vietii de toate zilele." Aceasta insemna, nici mai mult, nici mai putin, ca Pintea doreste sa ia pe Laura fara zestre.
- in sfarsit, te-a batut norocul! striga Herdelea fericit. Vestea asta merita o bautura. Ce zici, nevestica?
- Sa dea Dumnezeu sa fie intr-un ceas bun! lacrima dascalita, mestecand miscata in tocana ce se perpelea pe foc.
invatatorul scormoni indata o sticla, o clati cu apa si pleca mandru la Avrum dupa rachiu, dar si pentru a-i impartasi bucuria cea mare.
Pe Laura scrisoarea a uimit-o atat de cumplit ca, pana ce a iesit Herdelea, n-a putut scoate nici o vorba. Cand insa s-a dezmeticit, i s-a parut ca vede deodata pe Aurel privind-o trist si cu imputare. Ochii i s-au umplut de lacrimi si a strigat indurerata:
- Nu ma marit! Nici sa nu va ganditi ca am sa-mi leg viata de un...
Ghighi, care astepta doar sa deschida Laura focul, a sarit numaidecat sa lamureasca dascalitei ca maritisul acesta ar fi o nenorocire nemaipomenita, pentru ca Laura uraste pe Pintea, pentru ca Pintea e mai mic decat Laura...
Doamna Herdelea se uita la ele mirata. Dar cand a inteles, a izbucnit ca o leoaica:
- Apoi credeti voi ca are sa va lase cineva sa dati cu piciorul norocului?... Ca voua va arde de nebunii si de blestematii, in loc sa va mai ganditi si la greutatile cu care ne zbatem... Maine-poimaine e si nebuna cealalta de maritat... D-apoi zestre de unde credeti sa luati?
- Ei, parca toata lumea-i ca Pintea, sa se uite numai la zestre! zise repede Ghighi.
- Ma mir ca nu vi-i rusine sa mintiti cu atata sfruntare... Apoi da, carul vostru e intr-o roata, puteti umbla dupa cai verzi pe pereti... Va inchipuiti ca oamenii de treaba se uita la sindrofiile si la luxurile voastre... Alta ar fi sarit cu amandoua mainile, ticaloaso, si ar multumi lui Dumnezeu ca i-a trimis acasa norocul! Tu umbli dupa mofturi si dracii... Obraznico si nerusinato!...
- Poti sa ma ocarasti cat vrei, dar nu ma marit! repeta Laura cu o liniste trista de martira, care pe maica-sa o infuria si mai rau.
in odaia de alaturi Titu, smulgandu-si mereu parul pentru a stoarce din creieri o rima, racni deodata desperat:
- Aveti sa ma-nnebuniti cu atatea tipete! Am ajuns sa nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea... imi zdrobiti viitorul cu galagia!
Cand se intoarse Herdelea de la Avrum, care-l felicitase si se insarcinase sa vesteasca tuturor ca domnisoara Laura se marita, auzi din ulita cearta.
- Uite ce fata ne-a dat Dumnezeu! Uite si bucura-te si mananc-o fripta! il intampina dascalita. Dumneaei nu vrea sa se marite cu un biet popa, auzi? Domnisoarei ii trebuie doftori, baroni, poate chiar un imparat!...
Laura nu spusese ca nu-i trebuie popa, dar doamna Herdelea ii ghicise gandul. in sufletul ei fata isi zisese de multe ori ca intre un doctor si un popa e o deosebire ca intre cer si pamant, cerul fiind doctorul, iar popa fiind pamantul. Parerea aceasta a avut-o inainte de a cunoaste pe Aurel, iar acuma devenise convingere.



Cearta se inaspri asa de rau, ca Titu fu nevoit sa renunte la munca poetica si sa asculte discutia din ce in ce mai aprinsa. Batranii dovedeau fetelor ca Aurel Ungureanu e o puslama care-si pierde vremea facand curte Laurei, fara sa-i treaca macar prin minte s-o ia de nevasta; si chiar de ar fi om de treaba si ar avea ganduri serioase, tot nu le-ar putea infaptui decat peste vreo cinci ani, cand va termina studiile, daca le va termina, si inca si atunci va pretinde ceva zestre, iar de nu-i vor putea da nimic, ii va intoarce spatele repede-repede. Pintea insa e om chibzuit, cu cariera deschisa, fara pretentii, sincer si cinstit, dispus s-o ia chiar fara camasa, fiindca o iubeste aievea. Daca Laura se va codi si va scapa ocazia norocoasa, va imbatrani fata mare ca si domnisoarele Bocu din Armadia, care au implinit cincizeci de ani si tot mai asteapta vreun nebun sa le peteasca, desi ele au la spate miisoare multe. De altfel Laura are varsta cea mai frumoasa. Fata, dupa ce trece de douazeci de ani, incepe a se vesteji si a se urati. invatatura si frumusetea nu-ti folosesc nimic, daca n-ai minte sa prinzi norocul cand iti pica... Laura, sprijinita viguros de Ghighi, descria in culorile cele mai negre pe Pintea, blestema minutul in care l-a cunoscut, plangea si iar declara c-ar trebui sa fie smintita sa-si ingroape tineretile alaturi de o starpitura de om pe care-l uraste tocmai fiindca a avut obraznicia s-o ceara in casatorie. Se inchina si se jura ca mai bine moartea decat Pintea. De maritat mai are destula vreme, caci azi fetele nu se mai marita ca altadata, inainte de a fi deschis bine ochii in lume. Ea insa nu vrea sa se marite niciodata, are oroare de barbati si nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, decat o simpatie nevinovata si nici prin gand nu-i trece sa fie vreodata sotia lui...
Titu, desi rugat in mai multe randuri sa-si spuna parerea, tacea ca un filozof. Pe la miezul noptii insa, vazand ca dezbaterea nu s-ar mai ispravi niciodata, interveni cu o amanare:
- Destul acuma!... Haidem la culcare! V-ati certat destul, mai lasati si pe maine!
Totusi sfada, ca o lumina ce moare, mai palpai, cand mai moale, cand mai puternica, pana cand Herdelea, infuriat deodata peste masura, ridica pumnul la Ghighi, racnind:
- Mars, nerusinatelor!... Mars, netrebnicelor... Titu opri caderea pumnului, lua bland pe fete de spate si le petrecu in salon, unde era patul lor, mangaindu-le ca dreptatea este de partea lor si ca batranii nu pricep nazuintele idealiste. Pe urma se intoarse si spuse grav parintilor:
- Aveti dreptate, ce mai calea-valea, si v-ati gandit foarte bine... Ei, dar ce vreti? Sunt tinere si fara minte... Parca stiu ele ce vorbesc?... Parca stiu ele ce-s greutatile vietii?...
Vremea se posomorase. Toamna batea la usa, staruitor. Hotarul se plesuvea mereu. Ici-colo, se mai inaltau claite de fan sau stoguri de paie, pe care insa taranii se grabeau sa le care acasa. Plugurile spintecau, din ce in ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate, negre si lucioase, pareau niste rani deschise pe un trup imbatranit.
Cu cat trecea vremea, cu atat nelinistea sporea in sufletul lui Ion. Muncea ca si cand si-ar fi pus in gand sa se imbogateasca intr-o clipa, sa scape de orice grija si mai ales de orice ravna. Se infuria insa ca rodul muncii lui de-abia se vedea. Dupa o roboteala de o vara intreaga pe la altii, ramanand chiar in urma cu pamanturile lui, s-a ales cu vreo suta de zloti. Urmand asa nu va face nici un pas inainte.
Zvarcolirile acestea ii aduceau totdeauna aminte pe Ana si pe Vasile Baciu, si-l intaratau. Se simtea infrant si neputincios, iar simtamantul acesta ii aprindea sangele si-i umplea creierii
de planuri si hotarari care de care mai nazdravane. Totusi nu mai indraznea sa se apropie de casa lui Vasile Baciu si nici sa schimbe vreo vorba cu Ana. in schimb se ducea mai in fiecare seara pe la Florica. Ochii ei albastri ii mulcomeau zbuciumarea. Radea insa cand isi amintea de fagaduinta lui ca o va lua de nevasta. Cum s-o ia daca toata zestrea ei e un purcel jigarit si cateva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge in viata... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie sa fie temelia. si indata ce zicea asa, se pomenea cu gandurile dupa Ana...
in curand Zenobia afla ca Florica, impreuna cu maica-sa, au umplut satul ca Ion a cerut-o de nevasta. Daca ar fi lovit-o cineva cu parul in cap, tot parca nu s-ar fi suparat atat de rau. Veni acasa galbena si se rasti la Ion din poarta:
- Tot la saracie tragi, dragul mamii, tot? Alta mireasa, afara de Florica vadanei lui Maxim, n-ai gasit catu-i satul de mare?... Da ce ma mai mir, dragul mamii, ce ma mai mir?!
Flacaul intelese indata si se infurie, dar nu de cele ce raspandea Florica, ci de mania Zenobiei:
- Nu-s eu destul de catranit, ma mai amarasti si dumneata? Zenobia insa nu-l slabi pana ce peste cateva clipe Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o loveasca. Glanetasu sari in ajutorul femeii, ostoindu-l:
- Ionica, taci mulcom, las-o! Ion se opri, dar apoi, in vreme ce Zenobia iesi in ulita sa se vaite si sa afuriseasca, incepu sa se sfadeasca cu tatal sau:
- De ce mi-ai mancat si mi-ai baut pamanturile, hodorogule? Glanetasu, cu niste ochi foarte tristi, raspunse jalnic:
- Acu ce sa-ti mai fac, omule, si ce sa-ti dau, daca n-am? Sufletul din oase sa ti-l dau?... Iaca, ti-l dau!...
Auzindu-l, Ion racni si mai proclet:
- Mai bine sa nu ma fi facut, decat sa fiu batjocura oamenilor!...
in ziua aceea, spre seara, flacaul intalni pe Ana, pe drumul cel vechi dinspre Jidovita. Primprejur nici tipenie de om. El a oprit-o si a luat-o de mana, iar ea a inceput indata sa planga cu hohote si sa-i impute ca a parasit-o. Ion vru s-o linisteasca, dar nu-i putu spune decat:
- Lasa, Anuta, fii linistita, ca noi tot impreuna... impreuna... impreuna...
Mai statura un minut, tacuti, si se despartira. Pe cand insa fata se departa cu aceeasi deznadejde in suflet, Ion simtea o inviorare mare. Lacrimile Anei i-au incoltit in inima o incredere noua. isi urma calea mai sprinten si atat de multumit ca-i venea mereu sa rada si-si zicea:
- De-acuma nu-mi pasa de nimic! inca nu stia ce va face, dar increderea ii crestea intruna, schimbandu-i parca toata fiinta.
Din clipa aceea se simti alt om, mai puternic, mai indraznet, gata sa infrunte toata lumea. Era vesel, glumea tam-nisam, radea, incat Zenobia, speriata ca l-a fermecat cineva, era cat pe-aici sa-i descante de intors.
De-a doua seara se pregati sa mearga la Ana. Auzi insa ca dupa atatea saptamani de cand dansul nici nu se mai uita la fata, George a inceput sa se apropie iar de Vasile Baciu. Ion se hotari sa mai astepte. increderea in sine ii dadea puterea sa pandeasca linistit. in cateva seri vazu intr-adevar pe George intrand in casa. Dar lampa ramanea aprinsa, ceea ce insemna ca mai mult cu Baciu sta de vorba decat cu fata... Aceasta ii sporea nadejdea. Nu mai era grabit deloc... Cat va astepta el, va astepta si Ana...

Trecea deseori, parca inadins, pe langa pamanturile lui Vasile Baciu. Le cantarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt toate cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste cum va semana-o cu trifoi...
intr-o dimineata mohorata iesi cu plugul sa-si ogoreasca si el o porumbiste pe care la primavara socotea s-o semene cu grau. Vremea de ogorat era cam tarzie. Dar el, avand o singura vaca, trebuia totdeauna sa astepte pana ispravesc altii, ca sa mai poata imprumuta o vita sa-si munceasca pamantul.
Porumbistea era ingusta, tot o ramasita dintr-o tabla mai marisoara, din care Glanetasu vanduse odinioara jumatate lui Dumitru Moarcas, de unde apoi a incaput in seama lui Simion Lungu. De altfel si acuma cele doua delnite erau despartite numai printr-o brazda mai adanca si mai lata.
Ion opri vitele cu plugul, pregatindu-se de munca. Ochii lui insa rataceau mereu pe partea lui Simion Lungu, care odinioara a fost a lor. De jur imprejur campul era pustiu.
- Macar o brazda sa-mi iau inapoi din pamantul meu! se gandi deodata flacaul, cu obrajii aprinsi de o pofta nestapanita.
Apoi repede infipse plugul dincolo de hat, in peticul vecinului, si porni sa curme o noua despartitura. Lutul galbui scartaia, se rasturna lucios, in bulgari aspri. Ion strangea darz coarnele plugului, apasa fierul adanc in trupul pamantului si, cu palaria pe ceafa si cu fruntea umeda de sudoare si de infrigurare, indemna bland si staruitor vacile care trageau din rasputeri, incovoindu-si spinarea.
Dupa ce croi un hat nou si sfarsi de arat cateva brazde din delnita lui Simion, astupand hotarul cel vechi, flacaul respira adanc si usurat. De acuma nu mai trebuia sa se teama. Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se baga de seama.
Pe la pranzisor dadu drumul vitelor sa mai pasca ce-or gasi pe ogoarele dimprejur, iar el se aseza sa imbuce din merindea ce si-o adusese, in tihna, multumit si cu gandul numai la brazdele noi... Cand sa ispraveasca mancarea, vazu pe Simion Lungu venind si dansul ca sa-si ogoreasca locul. Ion tresari.
- Are sa bage de seama, isi zise cu un zambet nelinistit. intr-adevar, Simion vazu ca delnita i s-a ingustat si indata incepu sa injure, deocamdata insa fara a se uita incoace, ca si cand n-ar fi luat in seama pe Ion. Flacaul de asemenea se facu ca nu-l aude si strangea cu mare grija firimiturile de paine in panzatura, scuturandu-le si privindu-le indelung parca cine stie ce adancit ar fi in ganduri. Numai cand simti ca Simion vine spre dansul cu biciul in mana, racnind si suduindu-l de-a drep tul, numai atunci infasura repede ramasitele de mancare, le vari in traista si se scula in picioare.
Harta se incinse iute. Ion se jura pe toti sfintii ca a brazdat hatul numai pentru ca nu se mai cunoaste bine, dar ca l-a tras in acelasi loc. Simion, ocarandu-l, il duse intre delnite, ii arata ca a intrat inadins cu plugul in pamantul lui, il sili sa masoare cu pasul, impreuna, latimea locurilor si, din doua in doua vorbe, ii striga:
- Jumatate delnita mi-ai furat-o, talharule! Ion, vazand ca nu-l razbeste cu vorba, incepu sa injure si apoi, ca sa ramana deasupra, se napusti la Simion cu pumnii.
Se batura ca orbetii vreo jumatate de ceas, sfasiindu-si camasile si zgariindu-si obrajii. Fiindca nu era nimeni sa-i desparta, numai osteneala ii mulcomi. Pe urma se apucara amandoi de lucru, injurandu-se intruna, toata ziua. Simion Lungu se jura pe copiii lui ca-l va trage in judecata si nu se va lasa pana ce nu-l va vedea in temnita, chiar de-ar sti ca-si cheltuieste si opincile, ca sa-l invete sa mai intre alta data in locurile oamenilor de treaba. Ion insa scuipa cu dispret, strigand ca lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasa...
in fiecare seara familia Herdelea dezbatea acuma in toate amanuntele scrisoarea a optzecea. invatatorul voia sa raspunda lui Pintea numaidecat, fata insa staruia s-o lase in pace macar pana luni, caci duminica ii vin prietenele din Armadia si nu vrea sa fie suparata. Dar pana luni mai sunt atatea zile - nu se poate intarzia raspunsul intr-o chestie asa de mare. s-apoi ce au a face prietenele ei cu raspunsul lui Pintea? Dimpotriva, ar trebui sa fie mandra ca are un petitor de seama si in curand se va marita... Aceasta exaspera pe Laura atat de rau, incat ameninta ca, daca vor sufla o singura vorba fetelor despre obraznicia lui Pintea, ea imediat se va arunca intr-o fantana... Amenintarea ei insa revolta peste fire pe doamna Herdelea, care o ocara pe urma doua ceasuri, fara intrerupere, doamna Herdelea fiind neintrecuta in nascocirea si inlantuirea celor mai variate dojeniri materne...
Totusi Laura ramase biruitoare. Dupa atatea lupte framantate in lacrimi, duminica mult asteptata sosi, duminica de care isi atarnase soarta...
Fetele facusera pregatiri uriase. Toata sambata au muncit: trei feluri de prajituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca sa fie mai gros pana maine si sa aiba spuma mai multa, apoi au scuturat casa si au schimbat aranjamentul mobilei in salonuldormitor... Seara Laura a calcat rochia ei si pe a Ghighitei, varsand in acelasi timp lacrimi imbelsugate, caci batranii nici macar acuma n-au lasat-o in pace cu Pintea.
Duminica dimineata insa au avut o bucurie. Ploaia, care le speriase toata saptamana, incetase peste noapte. Un vant aspru zbicise frumos soseaua, iar spre amiazi soarele tomnatic scoase capul dintre nouri imprastiind caldura si voiosie.
Pana dupa-pranz Laura si Ghighi fierbeau de emotie. Mereu asezau cate ceva, ba in salon, ba in celelalte doua odai, si Laura intreba din cand in cand, ingrijorata, pe Ghighi:
- Ce crezi tu, micuto draga, o sa vie?
- Am o presimtire sigura ca vine, raspundea Ghighi foarte serioasa.
Laura o saruta cu multumire, caci era vorba de Aurel. Sindrofiile se tineau in fiecare duminica, pe rand, la cate una din fetele "inteligentei" satelor dimprejur, bune prietene, care alcatuiau un cerc deosebit si pentru care intalnirile acestea, impreuna cu balul din octombrie si serata dansanta din februarie, organizate de profesorii si elevii liceului din Armadia, erau distractiile cele mai inalte. De obicei nu erau poftiti cavaleri. Totusi gazda avea ingaduinta tacita de a chema pe tanarul care-i facea curte mai staruitor, pricinuind astfel o surpriza placuta tuturor. Laura spuse lui Aurel inca de duminica trecuta ca sindrofia viitoare va fi la ea si ca-l asteapta, iar el ii fagaduise ca va veni negresit; deoarece insa de atunci nu l-a mai vazut din pri cina ploilor, era ingrijorata c-o fi uitat si nu va veni, ceea ce ar putea starni printre fete vorbe felurite si neplacute...
Pe la trei dupa pranz, Laura si Ghighi se asezara in cerdac in asteptarea musafirilor. Mai ales Laura tremura de grija din pricina lui Aurel. Ar fi dorit din suflet sa soseasca el inaintea fetelor ca sa poata vorbi mai in tihna cateva clipe. Simtea nevoia sa-i comunice obraznicia lui Pintea si sa-i ceara o povata. Raspunsul lui ii va pecetlui soarta. Un cuvant al lui ii va da puterea sa reziste tuturor ispitelor...
Peste vreun ceas fetele din Armadia se ivira la cotitura de langa Rapile Dracului. Veneau pe jos, ca intotdeauna, razand si tandalind. Laura si Ghighi le iesira inainte, se imbratisara furtunos, parca nu s-ar fi vazut de ani de zile, se luara de brat si sosira ciripind in curte. Herdelea, care citea intre pomi o gazeta veche, se cobori galant si le primi cu glume batranesti, incat toate izbucnira in rasete zgomotoase. in pridvor dascalita boscorodea rugaciuni dintr-o carte rupta si soioasa, ramasa din vremurile ei de glorie. Toate fetele ii sarutara mana, iar ea le saruta pe obraz, dar fara sa se scoale, fara sa zambeasca si fara sa raspunda intrebarilor obisnuite. Doamna Herdelea nu vedea cu ochi buni sindrofiile, intai pentru ca in tineretea ei n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, si apoi pentru ca se cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare.
in salon fetele defilara in fata oglinzii dintre ferestre, potrivindu-si care o bucla razvratita, care o spranceana pe care anina un fir de pudra, care o panglicuta la rochie. Erau cam obosite de drum, dar gura nu le statea o clipa. Vorbeau toate in acelasi timp, fredonau, radeau... Cand se mai potolira, Ghighi disparu sa vada de cafeaua cu lapte si de prajituri, dupa cum se intelesese mai dinainte cu Laura.
Pe sofaua din colt, locul de onoare in casa, sedea Elvira, fiica doctorului Filipoiu din Armadia, care era privita intre toate drept cea mai de frunte si cu care Laura era cea mai intima.
- Dar poetul nostru? intreba Elvira cu o usoara tremurare in voce, caci iubea in taina pe Titu si suferea fiindca Titu n-o lua in seama si facea curte Lucretiei Dragu.
- Nu-i acasa, Elvirica draga, raspunse Laura cu o parere de rau din care se vedea ca ea ii cunoaste si-i impartaseste suferinta. stii, el lucreaza foarte neregulat, iar cand ii vine inspiratia are nevoie de liniste absoluta, altfel e nenorocit. Asa a plecat si acuma pe drumul cel vechi, spunandu-ne ca a prins o idee minunata pe care trebuie neaparat s-o scrie... Daca veneati pe-acolo, poate ca-l intalneati...
- Ce rau imi pare ca n-am venit pe drumul cel vechi! ofta Elvira melancolica... Am fi vazut pe poetul nostru lucrand!
- Ei, vedeti? Nu v-am spus eu ca-i mai frumos pe-acolo? ii imputa Margareta Bobescu, fata unui functionar de la Banca Aurora, o bruna inalta, mladioasa, draguta, cu sprancenele innegrite, foarte pudrata si cu buzele vopsite rosu-foc. Pentru ca se sulimenea si umbla cu rochii de matase, toata Armadia zicea ca-i lipseste o doaga.
Fetele profesorului de limba romana Spataru erau mai uratele, dar foarte bune si simpatice. Elena, mai in varsta, dar micuta ca un copil, foarte blonda si cu parul buclat, se tanguia si se rusina vesnic ca e o starpitura. Sora sa mai tanara, Alexandrina, era insa inaltuta, cu buzele carnoase si nasul gros, cu miscari baietesti si vestita de mancacioasa.
Cand intra Ghighi cu tava incarcata, Alexandrina se repezi ca un tigru si inghiti o prajitura, mormaind apoi cu gura plina:
- Sunt lata de foame!
- Drina, nu ti-e rusine? o dojeni Elena careia ii placea sa treaca drept cea mai serioasa dintre toate prietenele.
- Las-o, Lenica, te rog din suflet! interveni Laura. Mai ia, Alexandrina, daca vrei sa-mi faci placere!... Ca doar pentru voi le-am facut!
in curand toate se pomenira cu cestile in mana, sorbind cu pofta din cafeaua cu lapte si imbucand din prajiturile gustoase. Ciripirile insa nu incetau o clipa, fiecare cautand indeosebi sa povesteasca ceva spiritual ca sa faca pe celelalte sa rada. Numai Silvia Varga tacea parca i-ar fi fost scumpa vorba. Dar ea asa era totdeauna, cam mandra, fiindca toata lumea stia ca are zestre mare...
Cu o repeziciune uimitoare convorbirea aluneca de la un subiect la altul. in cateva minute trecura in revista tot ce s-a intamplat mai de seama in Armadia de la ultima lor intalnire pana azi. Barfira pe fetele si tinerii care nu erau din cercul lor, staruind mai mult asupra Lucretiei Dragu, careia ii imputau ca e prea cocheta si ca a inceput sa imbatraneasca si sa se ofileasca; numai in privinta varstei ei s-au incins controverse mai indelungate, Elvira sustinand ca trebuie sa aiba vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era in legaturi mai putin incordate cu ea, declarand ca n-are mai mult de douazeci si doi. Laura intindea inadins discutia despre Lucretia, spre a face pe placul Elvirei...
Toata vremea insa Laura ardea de nerabdare. Aurel nu mai venea. Ce-o fi patit? S-o fi suparat poate? Fel de fel de intrebari o chinuiau. isi gasea siesi vini inchipuite cu care l-o fi mahnit, apoi iar il mustra in gand pe el pentru ca nu se tine de cuvant... Trimise pe Ghighi de cateva ori in curte, sa vada daca nu se apropie, dar intr-ascuns, sa nu bage de seama invitatele. Se cutremura cand sora-sa, intorcandu-se ii facea un mic "nu" din cap. in cele din urma fetele i-au simtit nelinistea si Elvira, in temeiul intimitatii lor, a intrebat-o chiar, in taina:
- N-ai invitat pe Aurel?
- Ba da... il asteptam, dar nu mai stiu... Oh! sopti Laura cu ochii inlacrimati, si Elvira ii raspunse cu o privire plina de mangaiere si compatimire.
Mai tarziu Laura incepu sa iasa ea insasi in cerdac, sa se uite cu inima stransa spre Jidovita, de unde trebuia sa soseasca Aurel. Dascalita, din ce in ce mai ursuza, mereu o cicalea ca "nu mai pleaca nebunele astea?"
in sfarsit fetele se pornira sa vorbeasca despre literatura, ceea ce insemna ca au sleit toate subiectele mai de seama. Ghighi, care stia pe dinafara toate poeziile lui Eminescu si pe ale lui Cosbuc, se oferi sa declame fiecareia cate o strofa care i se potriveste mai bine. in vreme ce Ghighi starnea veselia tuturor, Laura iesi iar in pridvor. Simtea cum o napadesc lacrimile si trebui sa faca o sfortare grea sa se stapaneasca. isi rezema bratul de un stalp al cerdacului si-si culca pe brat capul tulburat de ganduri dureroase. Stand asa pierduta, auzi deodata un glas timid, putin cantat, care-i strapunse inima. isi arunca ochii in ograda. Se infiora de emotie. Pe o banca, sub pomi, alaturi de Herdelea, sedea Aurel. intr-o clipire fata fu langa ei.
- Erai aici si nici nu ne-ai dat de stire, domnule Ungureanu! ii zise intinzandu-i mana cu o imputare cocheta. Toate fetele te asteptau... Nu esti deloc dragut si sunt suparata pe dumneata...
Aurel se scula zapacit de sfiala, rosindu-se si balbaind:
- Am stat putin de vorba cu domnul invatator. Laura avu o tresarire. Ce-ar fi, daca tatal ei i-ar fi spus ceva de Pintea? Se uita cercetatoare la Herdelea care zambea siret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, mereu mai incurcat, cu un suras silit si caraghios... "I-a spus!" isi zise ea incruntandu-se o clipa la Herdelea. Dar apoi isi adauga: "Nu-mi mai pasa! Bine c-a venit! Am sa-i explic eu!" si infasura pe Aurel intr-o privire calda, dragastoasa, chemandu-l:
- Acuma vino, nu mai intarzia! Esti asteptat!... Aurel Ungureanu era un tanar de vreo douazeci si trei de ani, baiatul unui taran instarit din Teaca, cu fata osoasa, cu parul negru foarte aspru, cu niste maini mari si palme vesnic umede, cu miscari stangace parca s-ar teme sa nu faca vreo gafa, cautand sa se arate bine crescut, imbracat bine, dar hainele stand pe el parca ar fi de capatat. isi petrecea toate vacantele prin Armadia, unde mamele ambitioase incercau sa-l arvuneasca pe seama fetelor lor pentru cand va iesi doctor...
Toata sindrofia il primi cu insufletire, iar Ghighi ii aduse indata cafeaua cu lapte ce i-o pastrase, avand grija sa-i puna smantana de doua degete, deoarece Laura observase ca-i place mult.
De altfel studentul venea cu o veste mare: data "balului din octombrie" a fost amanata pentru mijlocul lui noiembrie, din pricina ca lautarii erau angajati pana atuncea in alte parti.
- Chiar azi am trimis invitatiile cu posta... Toata ziua am scris adrese, de aceea am si intarziat... Ma gandisem sa aduc chiar eu invitatia dumneavoastra - adauga catre Laura -, dar pe urma mi-am zis ca-i mai potrivit sa vie prin posta... mai oficial...
- Mai bine faceai daca o aduceai... Cel putin am fi vazut programul!...
Aurel, ca "aranjor", le destainui toate amanuntele programului pe care fetele le gasira minunate. Ca sa fie dragut, medicinistul profita de ocazie si le ceru sa-i rezerve fiecare cate o tura de vals, cel mai putin. Propunerea produse mare emotie. Elvira hotari:
- Eu zic asa: intaia tura sa ti-o dea Laura... Tu vrei, Laura draga?
- Daca credeti voi? se rosi Laura bucuroasa.
- De asemenea si cadrilul al doilea... Cand auzi de cadrilul al doilea, adica al indragostitilor, Laura se imbata de fericire si raspunse doar cu o inclinare din cap plecaciunii studentului... Elvira imparti tuturor cu dreptate cate o tura, iar fetele, in semn de multumire, ii oprira ei cadrilul intai, cu conditia sa aiba vizavi pe Laura...
- Acum e vremea sa plecam, caci se insereaza! curma Elena planurile ce se insirau nesfarsite asupra toaletelor, dansurilor, cavalerilor...
Se urnira deodata cu totii. Laura le mai zise sa nu se grabeasca, dar numai cu jumatate gura. Nadejdea ei era drumul cel vechi, unde va putea ramane in patru ochi cu Aurel.
- Sa nu mergeti departe ca acusi se intuneca! striga Herdelea dupa Laura si Ghighi care pornisera sa-si intovaraseasca prietenele.
O luara pe drumul cel vechi, care e mai cu cotituri binevenite pentru perechile indragostite, dornice de singuratate. Laura ramase mai in urma cu Aurel, iar celelalte, ghicindu-i dorinta, cautau sa se departeze cat mai mult.
Mergeau alaturi, cu pasi lenesi, vorbind de lucruri indiferente, in care doar cate o vorba fricoasa amesteca ceva din simtirile lor. Studentul isi imputa ca, dupa o curte sarguincioasa de aproape un an, n-a fost in stare macar s-o sarute o data.
Sfiala aceasta il scadea in ochii sai proprii, zicandu-si ca numai nerozii pot sa fie atat de lipsiti de mandrie barbateasca. Laura, mai ales de cand cu scrisoarea ultima a lui Pintea, avea nevoie de o dovada a iubirii lui, care sa-i umple inima si sa-i limpezeasca asteptarile... Cu toate acestea n-aveau curajul sa-si deschida sufletele. Aurel ii explica deosebirea dintre graul de toamna si cel de primavara si ea il asculta stralucitoare de multumire.
Celelalte fete le-o luasera inainte cu vreo suta de pasi, galagioase, vesele de rasunau campurile. Apoi veni o cotitura brusca si mai lunga, care le acoperi. "Acu-i acu!" se imbarbata Aurel frecandu-si mainile.
- Iata-ne singuri... singuri! murmura Laura oprindu-se parca fara sa vrea. Uite ce splendid e apusul soarelui! Cum vopseste nourii, ca intr-o baie de sange...
- Da... minunat... e... e... balbai tanarul apropiindu-se de ea. Se uitara un rastimp la soarele rosu din care nu se mai vedea decat o geana furioasa. Priveau cu atata incredere ca si cand de lumina aceasta ar atarna toata fericirea. Laura, coplesita de emotie, isi lasa capul pe umarul lui, cu buzele umede intredeschise intr-o asteptare dureroasa, cu pieptul framantat. si Aurel, tulburat deodata, atinse cu buzele obrazul ei imbujorat, repede, aproape speriat. Se despartira insa indata, parca apropierea i-ar fi ingrozit pe amandoi. Se oprira o clipa rusinati si apoi pornira iar inainte, tacuti, mai nemangaiati si mai nedumeriti.
La cotitura drumului dadura peste Titu, inconjurat de toate fetele, necajit, strigand intruna:
- Lasati-ma in pace, va rog!... Va rog!... Am de lucru... N-am vreme de prostii!...
Ceata isi urma calea, lasand pe Titu in marginea santului, asezat pe o lespede de piatra, cu ochii cand spre cer, cand spre Padurea Domneasca din fata. Fetele intorceau mereu capul sa vada cum face Titu poeziile.
Acuma Aurel intindea pasii ca si cand i-ar fi fost rusine sa mai ramana in urma. Aceeasi sfiala se incuibase si in sufletul Laurei, care insa se ingrozea la gandul ca vor ajunge la Jidovita, se vor desparti si ea va fi nevoita sa se intoarca acasa tot atat de indoita... Sarutarea, in loc sa le imprumute indrazneala, coborase un zid de neintelegere intre dansii.
in apropiere de Jidovita, ca din senin, Laura ii zise:
- stii ca Pintea mi-a cerut mana?
- Mi-a spus domnul Herdelea, raspunse studentul incet.
- Oh! Ai stiut si totusi ai tacut toata vremea, facu Laura spaimantata de ceva ce-i zguduia inima din temelii.
Dar Aurel urma, mai incet si mai sovaitor:
- Pintea e un baiat foarte bun, foarte... foarte... Voia sa mai adauge cine stie ce, intalnind insa ochii fetei se incurca si murmura de cateva ori "foarte... foarte..." Laura auzise prea bine, intelesese aprobarea lui: si totusi nu putea crede. Se uita la el cautand macar in ochii lui, in infatisarea lui, ceea ce asteptase ea. imprejurul ei simtea cum se ingroasa inselaciunea din ce in ce mai limpede. si apoi deodata tot sufletul i se cutremura parca i s-ar fi rupt radacinile... Mergea tacuta, impovarata de ganduri amarnice, fara sa mai simta pamantul sub picioare. Apoi se opri si, cu glas tremurat, ii zise pentru ultima oara:
- Vasazica crezi ca...? Tanarul pleca ochii in pamant, rusinat, si raspunse ca un vinovat:
- Cred ca...
Titu plecase de-acasa, numai pentru a nu se intalni cu "gastele" care-l plictiseau cumplit fiindca toate il iubeau mai mult sau mai putin si-i cereau poezii. Mintise ca i-a venit o idee. Se hotarase numai sa se duca in Armadia, sa mai vada putin pe Lucretia si sa ofteze alaturi de ea. isi zicea deseori ca iubirea aceasta il inalta si-i da noi avanturi. Gandindu-se insa la Lucretia, s-a pomenit intr-adevar cu o inspiratie si s-a oprit s-o toarne intr-o forma poetica si apoi s-o duca plocon nepretuit alesei inimii lui. S-a muncit vreo doua ceasuri, in zadar. Ideea se zvarcolea in sufletul lui, dar nu izbutea sa se infaptuiasca pe hartie. De zece ori i s-a parut c-a prins-o si mereu se imprastia cand se cobora in varful creionului... Sosirea gastelor apoi i-a spulberat din creieri tot ce incepuse sa se cristalizeze, asa ca trebui sa-si inceteze curand sfortarile. Porni spre Jidovita agale, mohorat, cu gandul sa-si aduca surorile acasa, daca s-ar intampla sa nu le insoteasca Aurel, cum obisnuia.
Deodata, intre niste tufe de alun, aproape de drum, zari o silueta alba. Necazul i se stinse ca prin farmec. Trebuie sa fie doamna Lang, isi zise dansul, caci numai ei ii place sa iasa din sat, in dupaamiezile frumoase, ca sa citeasca ceasuri intregi romane senzationale unguresti, trantita pe un pardesiu vechi de-al sotului ei.
- O, dac-ar fi ea, in amurgul acesta bland, in singuratatea aceasta ametitoare! declama dansul patetic, aprinzandu-si inchipuirea si grabindu-si mersul.
Ceea ce il impiedicase totdeauna sa-i faca o declaratie categorica a fost o lipsa de ocazii, ingrozitoare. De sapte luni, de cand o cunostea, nu i-a putut vorbi intre patru ochi decat tocmai de doua ori, si inca si atunci numai la repezeala, fara sa aiba vreme sa-si deschida inima. Niciodata n-a nimerit-o acasa singura, niciodata n-a avut norocul s-o insoteasca singura macar pana in Armadia, niciodata n-a gasit-o singura, desi ea ii spunea ca are obiceiul sa hoinareasca pe camp, cu cate o carte in mana - ceea ce era chiar adevarat, caci surorile lui o intalnisera de mai multe ori. Ghinionul acesta il infuria cu deosebire de cand notarul Stoessel ii destainuise ca doamna Lang spune tuturor ca "Titu e un tanar foarte simpatic si bine crescut".
Apropiindu-se si vazand ca era intr-adevar ea, Titu se repezi cu fata stralucitoare de bucurie.
- Te cautam, ii zise domol, strangandu-i lung mana.
- Te asteptam, raspunse ea privindu-l gales. Roza Lang era o femeie nostima, cu obrajii de papusa, cu nasciorul obraznic, cu niste ochi visatori si lenesi, cu forme mladioase si plinute, asemenea unei fete de douazeci de ani. Se credea fiinta cea mai nefericita din lume alaturi de Lang pe care-l dispretuia, fiindca era ovreu si betiv.
Resemnata, ca o eroina din romanele ce le citea cu pasiune, traia fara nici o tinta lamurita, mangaindu-se doar cu gandul ca si-a gresit de la inceput viata, cand s-a maritat cu un barbat nedemn de ea. Dorea insa o iubire mare prin care sa se razbune de toate deceptiile; si deoarece nu-i iesise in cale nici una mare, se multumea chiar cu iubiri mai marunte si mai variate. Acuma se gandea deseori la Titu. Stangaciile lui i se pareau poetice si o transportau in vremea dinainte de a cunoaste pe Lang. ii era drag vazandu-l cum o soarbe din ochi, simtind cum ii tremura buzele cand ii saruta mana...
Se privira un rastimp, ea stand intinsa pe o rana, rezemata intr-un cot, cu cartea deschisa dinainte, el in picioare, cu palaria in mana, tulburat, cu patima panditoare in ochi. Cele din urma raze ale zilei mangaiau obrajii femeii, imbujorand-o.
- Nu-ti place sa stai langa mine, colea? ii zise Roza, aratandu-i un colt din haina pe care se tolanea.
Titu se aseza repede, zapacit de emotie, murmurand:
- Nici nu-ti inchipuiesti cat ma faci de fericit!...
- O, o, nu cumva ti-ai pus in gand sa ma ucizi cu o marturisire? zambi ea de-abia miscandu-si buzele pline, foarte rosii, dintre care albeau dintii mici si luciosi.
Tanarul ramase cu privirea aninata de buzele ei ademenitoare si sopti pierdut:
- Mi-esti draga... Te iubesc... Apoi cu o miscare brusca, biruitoare, ii lua capul in maini si-i saruta buzele prelung, salbatic, ca si cand ar vrea sa-i soarba dintr-o data tot sufletul. Iar femeia ii dadu gura cu ochii inchisi, intinzand putin gatul alb, decoltat. Statura cateva clipe astfel, pe urma Titu isi trecu bratul pe dupa mijlocul ei si o stranse vijelios la piept. Roza insa se dezmetici degraba, se desprinse usor din inlantuirea lui patimasa si, potrivindu-si parul ce i se pravalise pe umeri, ii zise cu o imputare dulce:
- Ei, dar stii ca esti indraznet de tot, micule? Nu te credeam asa de indraznet...
Titu simti un val de sfiala cuprinzandu-i inima, dar pasiunea ii desclesta limba:
- Te iubesc nebuneste! De cand te-am vazut intaia data te port in suflet ca pe o comoara nepretuita. si niciodata n-am avut prilejul sa ti-o spun. si niciodata n-ai vrut sa vezi cat de mult te iubesc...
Femeia il asculta un minut incantata. Marturisirea lui stangace si teatrala in acelasi timp ii dadea niste fiori feciorelnici. L-ar fi ascultat astfel o zi intreaga, dar ii era teama ca nu-l va mai putea stapani. Se scula deci in picioare, vorbindu-i cu aceeasi caldura patetica:
- Am vazut si te-am inteles de mult. Totusi, trebuie sa fii cuminte... cuminte, cuminte! Auzi? Altminteri nu te iubesc deloc...
il ameninta dragut cu degetul, iar el ii apuca amandoua mainile si le acoperi de sarutari.
- Acum trebuie sa ma duc acasa, caci vezi ce tarziu e, urma Roza ferindu-se mereu de staruintele lui.
Se insera. intunericul cobora atat de grabit, parca de te-ai fi uitat mai bine, l-ai fi vazut cum se ingroasa... Titu ridica pardesiul, il scutura si intovarasi pe doamna Lang pana la marginea satului.
- Ce-ai zice daca te-ai pomeni, intr-o buna noapte, pe neasteptate, cu mine in casa? intreba dansul la despartire, linistit, strangandu-i bratul.
- Mi-ar face placere si... ti-as da un ceai cu rom mult, raspunse femeia razand. Numai daca barbatul meu nu s-ar impotrivi...
- Dar daca Lang n-ar fi acasa? starui Titu infigandu-si privirea lacoma in ochii ei.
- O, atunci... atunci ar trebui sa fii foarte cuminte, altfel m-ai supara! murmura Roza cu un zambet ispititor si supus.
Titu se intoarse acasa pe drumul cel nou, foarte multumit de ziua de azi, intinzand pasii ca sa ajunga din urma pe surorile sale si mai ales fiind infometat de moarte. Pe la Cismeaua Mortului insa intalni pe Ion, care venea din Jidovita, singur, ganditor, in mers sovaitor.
- Da ce-i, Ioane, de tandalesti asa? ii striga Titu voios. Ai baut ceva, ori nu ti-s toti boii acasa?
- Apoi, domnisorule, imi chibzuiesc si eu necazurile cum pot, raspunse Ion scotand palaria si incercand sa zambeasca, fara a izbuti.
Cerul era senin-sticla. Cateva stele mari clipeau aprig luptand cu intunericul care navalea zadarnic sa le stinga, caci mereu se aprindeau mai multe, ca niste scantei imprastiate de un vant naprasnic. Din urma Padurea Domneasca vajaia inabusit, parca si-ar fi stapanit mania, iar in fata soseaua cenusie fugea printre santurile negre, pierzandu-se repede pe dupa cotiturile de dealuri...
- Asa, se vede c-ai auzit si tu? zise Titu deodata. Apoi tocmai voiam sa-ti spun, ca eu am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecatorie in Armadia... E adevarat, Ioane! Simion Lungu te-a parat ca l-ai batut si ca i-ai sfeterisit nu stiu cati stanjeni din porumbistea...
- Da da-l dracului cu tot neamul lui! intrerupse flacaul nepasator, scuipand ascutit, in semn de dispret.
- Ce sa-l dracuiesti, Ioane, ca nu-i de gluma! relua Titu intaratat putin de nepasarea lui. E lucru foarte serios si poate sa te bage si-n temnita!... Ca Simion ca Simion... cu el te-ai fi invoit tu omeneste. Dar s-a pus si popa pe capul tau, auzi? E foc pe tine, nu alta! Zice ca nu te iarta pana nu te vede la racoare... El i-a facut para lui Simion si s-a pus martor... Nu stiu ce are cu tine...
Ion scuipa iar, isi trase palaria pe ochi si tacu. Auzise si el ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche si i-au iesit pe cealalta. I se pareau fleacuri fata de cele ce se dospeau acuma in sufletul lui. Bataia cu Simion nu starnise in sat mare valva, caci Simion era o fire artagoasa, gata vesnic sa ia de piept pe oricine. Pe urma incaierarile din pricina pamanturilor erau mai dese chiar decat certurile flacailor la hora. Doar amestecul preotului daduse putin de vorba pe la carciuma... Ion insa era atat de patruns de increderea mereu nelamurita ce i-o desteptasera lacrimile Anei, incat parca vesnic umbla prin nouri. Simtea totusi nevoia unui imbold care sa-i limpezeasca gandurile si sa-i indrumeze faptele. Avea rabdarea sa-l astepte nepripit, convins ca trebuie sa vie de undeva. si fiindca de cate ori isi sfarama mintea singur sa-si gaseasca drumul, se izbea parca numai de porti zavorate - cauta sa nici nu se mai gandeasca la ceea ce va trebui sa se intample. Acuma tocmai incepuse sa-l impresoare banuielile si sa-l infurie.
- Lasa-i, domnisorule, ca de data asta nici capul nu ma doare, facu dansul, ca si cand vorbele lui Titu i-ar fi crestat limba.
Titu, crezand ca flacaul se sfieste sa zica ceva rau despre Belciug, urma mai aprins:
- De ce sa-i lasi, Ionica? Ori ti-e frica de popa?
- Ba nu mi-e frica nici de Dumnezeu, daca mi-i sufletul curat, domnisorule!
- Nici sa nu-ti fie, ca om mai uracios ca Belciug nu se afla sub soare!... Cainos la suflet si viclean ca dracul... A inceput sa ma scarbeasca de cand am vazut ca-si pune mintea cu flacaii si-si vara nasul in sfezile voastre...
intr-adevar, pana deunazi, Titu, singur din toata familia, partinise pe preotul Belciug. Chiar cand parintii lui se mai ciorovaiau cu dansul, prietenia lor ramanea neatinsa. Popa il lua cu trasura ori de cate ori se ducea in Armadia sau la Bistrita si trageau cate un pui de chef, ocarand impreuna pe unguri, caci Belciug era mare nationalist, desi nu se prea arata a fi, de frica sa nu-si piarda ajutorul de la stat, fara de care n-ar mai fi putut trai in randul oamenilor... inversunarea lui impotriva lui Ion insa zdruncinase dragostea lui Titu. Mai intai i se parea nedreapta si nedreptatea totdeauna il revolta, afara daca nu pornea de la dansul. Pe urma Ion ii era tot atat de drag pe cat ii fusese Belciug. Mandria flacaului, istetimea si staruinta lui de a implini ceea ce isi punea in gand, vointa lui incapatanata ii placea tocmai pentru ca toate acestea lui ii lipseau, macar ca ar fi dorit mult sa le aiba. Se hotarase chiar sa spuna preotului ca e nedrept cu Ion, dar niciodata nu gasise momentul potrivit si mai ales curajul trebuincios. Acuma, fata cu flacaul, isi varsa toata nemultumirea pe care ar fi vrut s-o tranteasca lui Belciug. il mira insa si-l incurca infatisarea lui Ion care-l asculta parca ar fi fost vorba de altcineva. in cele din urma Titu isi curma indignarea si intreba iscoditor:
- Mi se pare mie ca alte necazuri te mananca pe tine, mai mari?
Ion se opri, isi incrucisa bratele pe piept si-l privi lung. Titu vedea cum ii scapara ochii in intuneric, ca la pisici.
- Altele, domnisorule, bine zici, raspunse scurt si apasat.
- si nu-mi spui mie? se supara Titu. Sa stii, Ioane, ca m-ai suparat! Zau m-ai suparat...
Flacaul isi indrepta sumanul pe umeri ca si cand nu s-ar fi putut hotari sa vorbeasca. Titu insa, muncit de gandul ca are sa descopere cine stie ce taina mare, ii dadu ghes nerabdator:
- Hai, spune ce te doare! Iute!... Hai!... Stateau in mijlocul soselei, sub Rapile Dracului. Dinspre Pripas se apropia o caleasca in trap grabit. Se dadura amandoi la o parte, iar Ion isi ridica palaria, zicand "buna seara" necunoscutilor din trasura. Apoi, cand uruitul rotilor se potoli, spuse foarte rar:
- Trebuie sa iau pe fata lui Vasile Baciu, domnisorule! Titu rase cu o voiosie deceptionata:
- Asta ti-i supararea?... Fugi d-aici, Ioane, ca rad si curcile de tine!
- Asta-i, domnisorule, si-i mare! Ca badea Vasile nu mi-o da si, daca nu mi-o da de bunavoie, e rau de tot!...
- Nu inteleg de ce te agati tu de fata asta? E slabuta si uratica... Eu unul n-as lua-o nici sa mi-o cantareasca in aur!
- Asa-i, asa-i, dar fara dansa nu mai scap de saracie pana-i Prut si Siret!
- Aaa! facu Titu dupa o pauza ce voia sa talmaceasca gravitatea situatiei. Asa da, adevarat! E greu!
- Asa-i? zise Ion multumit ca si domnisorul ii intelege acum necazul. invata-ma dumneata ce sa fac si cum sa fac, ca esti om invatat!...
Titu, in realitate, nu prea intelegea nici incapatanarea lui Ion de-a lua pe Ana, si nici pe a lui Vasile Baciu de a nu i-o da. El vedea in amandoi niste tarani deopotriva de treaba, intre care nu e nici o deosebire. Daca Ion n-are avere, in schimb e mai dezghetat si mai harnic, ceea ce face uneori cat o mosie. Deoarece insa rolurile de povatuitor il maguleau, se sili sa gaseasca un sfat bun care sa-l ridice in ochii flacaului.





Ion - Glasul pamantului - Inceputul
Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Noaptea
Ion - Glasul pamantului - Noaptea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Rusinea
Ion - Glasul pamantului - Rusinea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Nunta
Ion - Glasul pamantului - Nunta (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Vasile
Ion - Glasul iubirii - Copilul
Ion - Glasul iubirii - Copilul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Streangul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - George
Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul


Aceasta pagina a fost accesata de 1302 ori.
{literal} {/literal}