Ion - Glasul pamantului - Nunta
de Liviu Rebreanu
Notarul din Gargalau, jidov ca mai toti notarii comunali din Ardeal, primi pe Titu foarte calduros, deoarece auzise ca e poet si nu voia sa se creada ca el nu stie sa aprecieze poezia, mai cu seama fiind dintre notarii cei de moda veche care nu prea stiau multa carte. ii potrivi o odaie de culcare la primarie, in cabinetul unde se oficiau casatoriile civile, ca sa nu-l supere nimeni si sa poata lucra in tihna, cand i-ar veni inspiratia, fireste afara de orele de birou.
- Poetii au nevoie de singuratate si de iubire, ii zise notarul tragand cu ochiul. Aici insa va trebui sa te multumesti cu muze mai rustice! Hehehe!...
Masa o lua impreuna cu familia Friedman: notareasa, o evreica habotnica, grasa, vesnic murdara si cu obrajii intesati de pistrui, apoi o fetita de vreo cincisprezece ani, care se indragosti de Titu de la prima vedere, nadajduind ca-i va face si ei poezii, si in sfarsit un baietan de vreo douazeci de ani, student in drept, care invata acasa si numai la examene se ducea la Cluj...
Totusi Titu se simtea rau aici si, in sinea lui, blestema clipa cand s-a invoit sa plece de-acasa si sa se desparta de Roza. Despartirea aceasta ii ranise inima si-i zdrobise chiar dragostea de viata. incerca sa se mangaie ca in fiecare joi se va duce cu Friedman in Armadia, iar de acolo, sub pretext ca vrea sa-si vada parintii, se va repezi in Jidovita sa stranga in brate pe doamna Lang. Dar o saptamana fara Roza i se parea o vesnicie... Apoi mai ascundea in suflet si durerea ca nici n-a putut macar sa-si ia ramas bun de la ea la plecare. Au fost nevoiti sa se desparta ca doi straini, fara o sarutare fierbinte, fara o lacrima alinatoare, caci Lang s-a nimerit sa trandaveasca toata vremea pe acasa, tocmai in ziua aceea. Doar o strangere de mana tremuratoare si o privire inmuiata in regrete a putut aduce cu sine in satul strain care i se parea mai mohorat ca o temnita... si vina tuturor suferintelor lui cadea numai in sarcina notarului. Daca nu ar fi iesit dansul in calea lui Herdelea, nici Titu n-ar fi trebuit sa paraseasca pe Roza... De aceea tanarul privea pe Friedman si toata familia lui ca pe niste dusmani de moarte si-i ura cat se putea in imprejurarile in care se gasea.
De cand a inceput sa iubeasca pe Rozica, l-a cuprins o dragoste deosebita pentru toti ungurii si ovreii, fiindca ea era unguroaica maritata cu un ovrei. Dragostea se manifesta prin placerea de a vorbi ungureste. Venind acuma intr-un sat unguresc, si-a inchipuit ca, auzind si vorbind mereu ungureste, va avea impresia ca e tot in apropierea Rozei si astfel isi va mai racori dorul. taranii care aveau treburi pe la primarie vorbeau insa mai mult romaneste, intai pentru ca tuturor le era mai la indemana si apoi fiindca notarul insusi nu cunostea limba statului decat tocmai cat ii cerea slujba, iar acasa sporovaia numai evreieste sau romaneste, caci notareasa, cu toate silintele, nu fusese in stare sa invete nici o boaba ungureste. Singur feciorul notarului, studentul, se prefacea ca nu pricepe romaneste; deoarece insa isi dadea aere de gravitate savanta, lui Titu ii era scarba de el si-l ocolea.
Amarat si mahnit, Titu totusi se apuca serios de munca ce i-o impartea cu darnicie Friedman care, nefiind sigur cata vreme va sta la dansul poetul, cauta sa profite de harnicia lui spre a-si pune la zi lucrarile ramase si ingramadite de luni de zile. Pe Titu il plictisea monotonia acelorasi formule si tipare, dar nu-l impiedica de a munci cu ravna in asteptarea zilei de joi, cand va revedea pe Roza. Se simtea chiar mandru ca se jertfeste scriind ,,bilete de vite", ,,liste de impozite" si alte lucruri prozaice, in loc sa pluteasca in sfere senine, sa faureasca versuri inaripate...
Joia sosi impreuna cu o deceptie crancena. Notarul ii spuse cu parere de rau ca nu-l poate lua cu el in Armadia, ca trebuie sa umble negresit prin comuna, sa zoreasca strangerea birurilor si sa puna sechestre celor ramasi prea mult in urma, deoarece perceptia il ameninta cu amenda daca nu va varsa in trei zile macar sumele de pe semestrul trecut.
Parca nici o zi, in viata lui Titu, n-a fost mai posomorata ca joia aceasta. Fierbea, injura si-si blestema soarta vazand cum pleaca Friedman, iar el trebuia sa stea pe loc. Era cat pe-aci sa se bata cu baiatul notarului, care veni sa-i tie de urat si sa discute politica. Pe urma isi zise ca Friedman nu putea sa-i faca asemenea magarie decat indemnat de Herdelea si ca sa-l instraineze de Roza. Spre a se razbuna nu iesi toata ziua din cancelarie, arunca intr-un colt registrele de sechestre si, in schimb, compuse pentru Roza o scrisoare lunga de nu se mai ispravea, inflacarata de patima si udata de lacrimi, pe care voia sa i-o trimita cu un om tocmit inadins, chiar daca l-ar costa leafa intreaga pe o luna.
A doua zi, recitindu-si scrisoarea, i se paru cam umflata si o rupse. Se mai potolise putin cu speranta joii viitoare. Cum a rabdat o saptamana, va mai rabda cateva zile. Revederea va fi cu atat mai placuta... Notarul ii povesti ca s-a intalnit in Armadia cu Herdelea si cu Ghighi, care ii trimit multe sarutari, si gasi ca a facut foarte bine crutand pe oameni cu sechestrele, deoarece perceptia tocmai i-a mai acordat o amanare cu birurile.
Joia urmatoare Titu pati la fel si totusi se mahni parca mai putin ca intaia oara. intre timp cunoscuse pe preotul calvin, om marunt, slab si cu o mustata foarte carunta, si pe preoteasa, grasa, voinica, inalta ca un jandarm, care erau certati si nici nu vorbeau cu notarul. Cu acestia impreuna Titu ocara in fiecare seara pe Friedman si astfel se mai racorea si-si uita aleanul.
in cele din urma totusi trebui sa plece prin sat, cu strajile, dupa biruri. Atunci de-abia vazu dansul mai bine comuna si oamenii. si vazand, i se strangea inima de remuscari si imputari, si-si zicea din ce in ce mai intristat:
- Uite ce orb am fost!... Unde mi-a fost sufletul pana acuma?
Gargalaul era un sat cam de vreo doua ori cat Pripasul, asezat pe tarmul stang al Somesului, pe un ses drept ca masa. in mijloc se inalta trufasa, cu un cocos alb in varful turnului, biserica ungureasca noua, iar in apropiere scoala statului, cu coperisul rosu de tigla, cu doua etaje, severa si poruncitoare ca o stapana nemiloasa. Primprejur se insirau numai case bune, cele mai multe de piatra, cu ograzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca niste cersetori flamanzi, se razleteau bordeie murdare, umile, invelite cu paie afumate si, intr-un colt, rusinoasa, se ascundea parca bisericuta romaneasca de lemn, darapanata, cu turnuletul tuguiat de sindrila mucegaita.
Fiindca datoriile mai numeroase erau la marginasi, Titu, indemnat de Friedman, isi incepu activitatea printre cocioabele pleostite, intampinat pretutindeni de dulai latosi care-l latrau c-o inversunare atat de dusmanoasa ca si cand ar fi mirosit ca vine cu ganduri rele. Umbland din casa in casa si rascolind mizeria pana in fund, se simti cuprins incetul cu incetul de o nedumerire mare si atat de staruitoare ca-i zgudui toata firea, mai ales amintindu-i intruna cladirile mandre din mijlocul satului.
,,Aci suntem noi, cei oropsiti si saraci, pe cand dincolo ei se lafaiesc in belsug", se gandi dansul in sfarsit, intrand tocmai intr-o casuta foarte hodorogita, cu stresinile asa de joase ca trebui sa se plece ca sa poata patrunde in tinda.
O baba uscata, incovoiata rau de spinare, cu o broboada cenusie in cap, il pofti speriata in casa, repezindu-se sa stearga cu sortul lavita, ca nu cumva sa se murdareasca domnisorul daca ar pofti sa sada. Spaima insa ii licarea in ochii cu care fura cand pe Titu, cand pe cele doua straji ramase in usa tinzii.
- Apoi sa ne iertati, domnisorule, ca la noi e urat, murmura baba cu glas jalnic. Ne mananca saracia si necazurile, domnisorule, pacatele noastre!
Titu o privi lung si se cutremura de o rusine ciudata ame stecata cu dezgust. Batrana i se paru o nalucire din visurile lui, intruchipand mizeria si intunericul. Vru s-o linisteasca cu o vorba blanda, dar nu indrazni sa deschida gura si-si vari nasul in registrul de sechestre unde o gasi insemnata cu o datorie de peste doua sute de coroane. Cand auzi baba de doua sute, holba ochii uluita, ramase cateva clipe cu gura cascata, apoi intelegand, izbucni brusc intr-un hohot de plans, bolborosind desperata:
- Vai de mine, domnisorule! Doua sute!... Vai de mine si de mine!
Lacrimile ei galgaiau atata durere incat Titu avu o inclestare in beregata. Se uita zapacit la strajile din tinda care se scarpinau in cap sub revarsarea de soare primavaratic. Lumina vie il facu sa tresara, ademenindu-l, simtind-o cum i se prelinge in suflet, cum ii patrunde in toate tainitele, schimbandu-se intr-o mila din ce in ce mai lamurita si mai stapanitoare. ,,Ce-s eu aici? Ce caut eu aici?" se gandi atunci dansul, in vreme ce bocetele batranei ii murmurau in urechi ca ecoul unei chemari indepartate.
- Apoi, uite, baba, trebuie sa platesti, ca altfel iti iau zaloage si-ti vand tot, tot! vorbi in acelasi timp gura lui cu glas aspru care i se parea atat de strain incat de-abia il mai cunostea si mirandu-se cum poate rosti asemenea cuvinte.
- N-am nimic, domnisorule, afara de sufletul din oase!... N-am!... Dar ia-mi-l, ia-mi-l!... Ca feciorul mi-i in catane de doi ani de zile si cat amarul de pamant ne-a lasat Dumnezeu, acolo zace in paragina de ma doare inima... Numai sufletul mi-a mai ramas... Amu incaltea ia-mi si sufletul, domnisorule!...
in inima lui Titu izbucni o flacara noua, ca dintr-un foc mocnit prea indelung. in minte ii rasari intrebarea chinuitoare: ,,De ce sa-i iau eu sufletul? De ce eu? De ce tocmai eu?"
Statu mult nemiscat, fara sa rosteasca o vorba si fara sa mai indrazneasca sa ridice ochii la baba care plangea mereu, isi sufla nasul zgomotos, se inchina si se jura. Lui ii era rusine de straji ca se induioseaza si totusi n-avea puterea sa-si invinga slabiciunea. Pe urma deodata se zgudui, se uita iar in registru, clatina din cap si mormai suparat:
- Atunci poate ca sunt gresite socotelile? Ori ce Dumnezeu?... Ori nu se poate?... Adica ce greseli, ce...?
Se agata indata de cuvantul ,,greseli" ca un inecat. Iesi furios din casa, urmat de strajile care paseau nepasator, clatinand din cap ca niste animale trudite. Se duse drept la primarie si spuse indignat notarului ca registrul de impozite trebuie sa fie gresit. Friedman zambi cu superioritate si-i raspunse ca garanteaza exactitatea socotelilor, deoarece au fost lucrate chiar de dansul si copiate de fiul sau, un matematician de mana intai. Dar, daca tine sa se convinga, slobod e sa revada toate capitolele, desi, dupa umila-i parere, ar fi mai bine sa continue sechestrele si sa nu mai piarda vremea degeaba.
Titu isi dadu seama ca in registru nu poate fi nici o greseala si ca-i trebuieste doar un pretext spre a nu fi nevoit sa mai colinde casele de pe la margini. Se simtea mic si ros de o amaraciune care parca-i sarbezea sangele si-i infiltra in suflet o scarba mare de sine insusi. Zvarcolindu-se sa-si imprastie simtamantul acesta, se aseza la un birou incarcat de hartoage si, masinal, incepu sa adune, sa scada si sa combine fel de fel de cifre, sa rasfoiasca pentru fiece nume in cate cinci-sase foliante. in ochii lui insa ramasese intiparita atat de adanc baba cu fata zbarcita de cute si strambata de plans, incat pe toate paginile tremura chipul ei mustrator, in vreme ce in urechi ii vuia mereu ca o imputare din ce in ce mai aspra: ,,Ia-mi si sufletul, domnisorule!..."
Dupa un rastimp de bajbairi, rabdarea il parasi. Sari de la masa aproape desperat si porni sa se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboasa, necajindu-se sa-si goneasca vedenia babei din minte. incerca sa fuga cu gandurile la Rozica, la imbratisarile ei calde, la soaptele ei dulci. in zadar, caci se pomenea cu inchipuirea iarasi in cocioaba darapanata, in fata batranei schimonosite de durere, silit sa-i auda bocetele dojenitoare. Pe urma se rusina ca, in asemenea clipe, mai poate sa se gandeasca la Roza Lang si-l cuprinse chiar un fel de sila de femeia care l-a orbit atata vreme cu iubirea ei zvapaiata, abatandu-l din calea lui.
Titu era acuma singur in toata primaria; strajile sforaiau la intrecere pe bancile din tinda. in ferestrele deschise larg primavara zambea in odaie ca o fecioara indragostita. Pasii tanarului, apasati, cand mai rari, cand mai grabiti, rascoleau praful dusumelelor tocite, care, in imbratisarea soarelui, se legana ca o boare aurita... Deodata Titu se opri la o fereastra, cu mainile la spate, ademenit parca de viata noua ce izbucnea atotputernica dincolo de zidurile cancelariei. Privirea lui intalni peste drum scoala ungureasca, trufasa, stralucind intr-o poleiala de raze. in curtea mare, prundita, cete de copii zburdalnici se fugareau si se jucau, strigand plini de voiosie, supravegheati de un invatator tanar si foarte palid, cu ochii atat de mari ca de departe pareau ochelari. Zgomotul si veselia ajungeau in primarie mulcomite intr-un murmur cald, intretaiat numai rareori de tipete scurte, multumite. Sufletul lui Titu incepuse sa se mai invioreze cand deodata vazu ca invatatorul galben se umfla si se roteste ca un curcan, facand semn manios unui grup de copii ce stateau deoparte. Cum copiii ramasera pironiti locului de frica, invatatorul se duse spre dansii, amenintandu-i cu degetul si strigand. Titu se pleca spre fereastra si, prin zarva de glasuri vesele, auzi totusi limpede cuvintele invatatorului, pline de indignare:
- Numai ungureste!... Ungureste!... Trebuie ungureste!... Ungureste!...
intr-o clipire toata fiinta lui Titu se schimba intr-o ura cumplita impotriva invatatorului. Simti o pornire navalnica sa se repeada la dansul si sa-i infunde in inima cuvintele amenintatoare... Niste batai de clopot zdranganira insa atunci si, intr-un minut, zgomotele amutira si curtea scolii ramase pustie. Numai cladirea scaldata in soare privea parca mai mandra, mai batjocoritoare, ca o fiara care, dupa ce si-a inghitit prada, se linge lenesa pe buze. Niciodata pana azi nu bagase de seama ca un lucru mort ar putea sa exaspereze pe un om. Acum vedea cum casa roscovana de peste drum, cu ferestrele mari si sclipitoare, vrea sa-l dispretuiasca si sa-l jigneasca. Aceasta il infuria si-i reamintea iar pe baba speriata si cernita de suferinte. ,,Sa-i smulg eu nenorocitei si sufletul din oase ca pe urma colea sa strige mai tantos: numai ungureste!"
Ridica ochii mai sus deasupra scolii, spre cerul albastru, limpede ca o panza intinsa acoperind nemarginirea. Gandurile lui vedeau tot satul ca pe o harta uriasa, patrundeau in casele frumoase, bogate, ingrijite, adevarate lacasuri de stapani rasfatati de soarta, se plimbau prin ograzile mandre unde intalneau tarani unguri sfatosi, cu izmene largi ca rochiile, cu mustati rasucite, hodorogind in gura mare... Apoi usoare si iuti, ca nazdravanii din basmuri, gandurile ocoleau satul, poposeau in cocioabele necajite, printre alti tarani, impovarati de nevoi, oropsiti de Dumnezeu si de oameni, sleiti de munca si de saracie. ,,si totusi al nostru e viitorul! isi zise Titu inseninandu-se. O cetate incercuita de o ostire desculta! Degeaba ne infrunta cu scoala amenintatoare, degeaba canta cocosul in varful bisericii... Presiunea noastra nu inceteaza o clipa! Multimea noastra inainteaza mereu... Zidurile lor mestesugite se clatina si se faramitesc indata ce le atinge suflarea vietii noastre incatusate... Stapanii tremura in fata slugilor! Slugile! Noi suntem slugile! Al lor e trecutul, al nostru e viitorul!..."
il gadila un ras de multumire. increderea in sine ii alungase zbuciumarile si gandurile negre. isi aduse aminte cum in Sascuta, acum vreo zece ani, cand a trecut spre Bistrita, singur vacarul era roman si statea intr-o hruba in capul satului, pe cand azi, fara scoala si fara biserica, jumatate comuna e romaneasca. ,,Acolo alti stapani sunt cotropiti incetul cu incetul de slugile oropsite, dar pline de viata!" se gandi dansul, simtindu-se foarte fericit ca are cinstea sa faca parte din neamul obijduitilor.
Cand fu poftit la masa, merse atat de bine dispus ca inveseli toata familia notarului, desi era cam suparata deoarece le pierise o gasca, indopata si ingrijita de insasi doamna notareasa. Dupa pranz Titu se cufunda intr-o discutie pasionata cu Friedman si fiul sau asupra romanilor. Studentul incerca mereu sa vorbeasca ungureste, dar Titu nu raspundea decat romaneste, parca ar fi uitat dintr-o data si cu desavarsire limba cealalta, sau parca s-ar fi temut ca isi va pierde graiul in clipa cand ar mai rosti un cuvant unguresc. Notarul si mai ales feciorul sau sustineau cu inversunare ca politica romaneasca e gresita din temelie, fiind pornita dintr-un simtamant de ura impotriva stapanitorilor legali ai tarii si ca prin urmare se va sfarsi printr-un faliment. Titu critica, din ce in ce mai indarjit, stradania ungurilor de a ucide prin deznationalizare un neam intreg cu un trecut indoliat de suferinte si de vitejie, si dovedea ca, impotriva acestei tendinte criminale, romanii sunt siliti sa lupte pe viata si pe moarte.
- Pardon, pardon, il intrerupse in cele din urma notarul, vrand sa-i dea lovitura de gratie. Sunt sigur ca, mai curand sau mai tarziu, sovinismul dumitale are sa te goneasca in Romania, ca si pe ceilalti martiri ai dumneavoastra, care exploateaza increderea bietului popor in carturarii sai... Ma rog, in privinta aceasta eu nu ma insel niciodata...
- Unde-i norocul sa pot trece si eu in tara! suspina Titu cu mandrie.
- Lasa, ca asemenea noroace nu intarzie prea mult, zise Friedman ironic. Ei bine, grozav as vrea sa te intalnesc dupa ce vei fi cunoscut mai bine tara Romaneasca! Grozav!... Ai sa vezi dumneata acolo libertate si fericire, dumneata care aici cartesti si te revolti neincetat... Chiar te rog sa-mi scrii si mie o carte postala... Fagaduiesti?
- Desigur! striga Titu imbujorat de insufletire. in orice caz mai rau ca aci nu poate sa fie!
- Nuuu? Zau?... Crezi dumneata? sari notarul suparat ca n-a izbutit sa-l dea gata. Apoi stii dumneata ca in Romania dumitale nimic si nimeni nu e stabil? Daca ochii dumitale se intampla sa nu-i placa boierului, a doua zi ai zburat... Acolo nu-s legi si nici administratie ca in tara aceasta blagoslovita pe care dumneavoastra o calomniati pe toate cararile. Nu, dom nule! Acolo bunul plac al ciocoilor dicteaza milioanelor de robi in zdrente... Sa nu-mi vorbesti, te rog, mie de Romania, ca eu o cunosc mai bine ca dumneata!... Trei ani am stat acolo in tinerete, dar n-am sa uit pana voi inchide ochii cat am indurat!
- in sfarsit, oricum ar fi, bine sau rau, cel putin stiu ca tot e romanesc si numai romanesc! facu Titu cu un suras triumfator care pe notar il sacaia mai tare decat daca ar fi racnit. si prin urmare nu poate veni orice fleac de renegat sa-ti impuna sa vorbesti si sa simti ca un strain!
- Esti un sovinist cum nici nu mi-as fi putut inchipui, nu degeaba esti poet roman! zise studentul, cautand sa fie ironic, pe ungureste.
La sfarsitul discutiei Titu se simti mandru ca un comandant de oaste dupa o batalie castigata. Era mai ales multumit pentru ca a avut curajul sa-si declare fara inconjur sentimentele adevarate, ca si cand ar fi facut-o in fata unor inchizitori fiorosi.
in amurg, in loc sa se duca la preotul calvin ca sa barfeasca impreuna cu preoteasa apucaturile obraznice ale notarului, precum obisnuia, se hotari brusc sa mearga la preotul roman. Acuma ii era rusine ca, fiind aici de aproape o luna, a legat cunostinta cu toti surtucarii unguri, dar n-a umblat deloc sa vada macar pe pastorul turmei desculte si oropsite.
Casa preoteasca era in preajma bisericutei, pe o ulita dosnica, in marginea satului. Titu gasi numai pe doamna preoteasa, o taranca secatuita de munca, si trei fete modeste, foarte rusinoase si cam prostute. Toate s-au bucurat si l-au poftit indata in ,,casa dinainte", o odaie impodobita cu tesaturi si cusaturi taranesti si cu o masa in mijloc, asternuta cu fata alba, pe care trona o biblie veche, legata in piele roasa, intre o cruce mica de argint si alta mai mare de lemn. Stangaciile si sfiala fetelor, ca si vorbele apasate ale preotesei, care alta data l-ar fi facut sa rada, acuma i se pareau pline de farmec.
- Dar sfintia sa? intreba dansul cand, dupa sleirea banalitatilor de rigoare, fetele amutira nemaistiind ce se cuvine sa vorbeasca.
- E la biserica, are o nunta, raspunse repede fata cea mai mare, slabuta, uscata, cu mainile rosii. Au venit adineaori niste unguri sa-i cunune. C-aici asa-i obiceiul. intai se cununa la biserica lor, dar pe urma vin si la tata, ca zice ca slujba noastra e mai sfanta...
- E mai sfanta... repeta Titu masinal. in curand sosi si preotul, batran, cu hainele murdare, cu barba neingrijita si cu niste ochi blanzi ca de apostol. Avea fata transfigurata de o multumire mandra. Dadu mana cu Titu, il aseza la masa, porunci fetelor sa aduca un pahar de vin si apoi, cand ramasera singuri, ii zise cu o imputare usoara, frateasca:
- Ma bucur, fiule, c-ai mai venit si pe la noi... Asa se si cade. Caci trebuie sa ne iubim unii pe altii toti cei de-o limba si de-o lege. De aceea m-am mirat si m-a durut ca ne-ai ocolit pana azi...
Titu pleca fruntea parc-ar fi asteptat o binecuvantare si rosti domol, ca un vinovat mustrat de remuscare:
- Iarta-ma, parinte!
Zvonul si apoi stirea ca Ion nu vrea sa ia de nevasta pe Ana, desi nu tagaduieste ca cu dansul a ramas insarcinata, se raspandi, mai ales cu ajutorul Zenobiei, in tot satul. Celor ce spuneau ca nu o ia fiindca nu se invoieste de zestre cu Vasile Baciu, le astupau gura cei ce stiau ca flacaul nici nu vrea sa stea de vorba cu tatal fetei si ca deci si-a batut joc de ea inadins si numai ca sa se razbune pe Baciu pentru ca nu i-a dat-o de bunavoie, ba inca odinioara, la hora, l-a si bruftuluit de fata cu toata lumea. in casa Herdelea insa purtarea lui Ion era privita ca o murdarie fara pereche. Bataile ce le suferea Ana din pricina lui starneau zilnic valuri de lacrimi si explozii de mila pentru victima ,,prascaului" Glanetasului, cu toate ca pana atunci fata lui Vasile nu se bucurase de nici o consideratie in familia invatatorului. De cate ori auzeau ca Baciu bate pe Ana,
amandoua fetele lui Herdelea plangeau cu hohote si blestemau pe Ion, avand de partea lor fatis si pe dascalita, care nu se ostoia pana ce nu striga din cerdac spre casa Glanetasului: ,,Sa va fie rusine obrazului!" Desi nu se arata, invatatorul se indigna tot atat de mult ca si muierile, fiind un sentimental fara seaman si avand oroare de bataie, incat chiar in scoala, cand se intampla sa-l scoata din sarite vreun copil si sa-i traga douatrei la palma, avea remuscari zile de-a randul. Laura mai incerca de cateva ori sa explice flacaului ca nu-i sade frumos ceea ce face, dar Ion parca innebunise, tacea si ranjea ca un caine turbat.
- Nici n-am mai vazut asa blestematie, murmura Herdelea, clatinand din cap, seara cand vorbeau de feciorul Glanetasului. Parca-mi pare rau acuma ca nu l-am lasat sa fi stat in temnita, sa-i mai treaca buiecia...
De altfel Ion insusi traia intr-o tulburare atat de ciudata, ca aproape nu-si dadea seama ce mai voia si unde vrea sa ajunga. De cand a infruntat pe Vasile Baciu i se parea ca toata lumea il dusmaneste si totusi se simtea mai fericit ca totdeauna. Aci era de o veselie uimitoare, glumea cu cine-i iesea in cale, aci se infuria si suduia din senin, cautand oricui cearta si bataie. Mai ales cand ii pomenea cineva de Ana se zborsea si fulgera; ba in cele din urma ajunse sa vada un vrajmas de moarte in oricine rostea in fata lui numele ei sau pe al lui Vasile. intr-o duminica, tocmai in vremea liturghiei, batu crunt pe tatal sau, pentru ca il sfatuise, foarte pe departe, sa caute sa se inteleaga cu Vasile Baciu, c-ar fi auzit ca acuma ar fi bucuros sa-i dea fata si chiar o zestre frumoasa.
Avea uneori clipe cand isi zicea ca se poarta ca un prostanac, alergand dupa cai verzi, in loc sa stea de vorba cum se cuvine si sa incerce o invoiala cinstita. Se gandea atunci ca Vasile Baciu, incapatanat cum e, poate sa se razgandeasca, sa lase pe Ana sa nasca si s-o tie acasa cu copilul pana ce va veni altul s-o ceara de nevasta. Au mai fost si alte fete cu copii din flori care totusi s-au maritat, dar inca fata bogatasului Va sile Baciu?... Asemenea inchipuiri il faceau insa mai darz. ,,Mai bine sa raman tot calic, decat sa ma frece ei pe mine!" isi raspundea cu un simtamant de mare multumire.
Cateodata ii venea sa izbucneasca, sa strige in gura mare ca si-a implinit gandul, ca de acum poate avea si pamant si de toate, numai sa vrea dansul, caci toate numai de vointa lui atarna. Asteptarea de azi ii umplea fiinta de o placere nemaisimtita. Tocmai fiindca i-ar fi fost usor sa puie capat tuturor neintelegerilor, nu se indura, parca s-ar fi temut ca, indata ce va fi dobandit ce a ravnit atat de vijelios, vor incepe poate alte zbuciumari, necunoscute si mai grele.
intr-una din zilele acestea fu chemat grabnic la judecatorie in Armadia, printr-un aprod trimis inadins dupa dansul. Se duse indata, nepasator, fara sa se sfatuiasca cu nimeni, ca si odinioara, cand cu para lui Simion Lungu. Nici capul nu-l mai durea de ce i s-ar putea intampla acolo, de vreme ce planul lui a izbutit si fericirea e atat de aproape, ca doar sa intinda mana s-o culeaga.
Un domn strain, gros si gras, cu ochelari negri, cu fata plina si rotunda ca o luna, il intreba cine i-a facut jalba impotriva domnului judecator. Ion nu statu pe ganduri nici un minut, ci spuse indata ca Herdelea i-a facut-o... Numai dupa ce-a ispravit si a vazut pe preotul Belciug alaturi de judecatorul manios, mai la o parte, si-a dat seama ca s-a pripit si si-a adus aminte cum a fagaduit invatatorului de atatea ori ca nu-l va vinde nici in ruptul capului. De aceea cauta s-o dreaga, adaugand ca el a staruit la Herdelea si l-a rugat in genunchi pana l-a induplecat. Domnul strain insa nu-l mal asculta, fiind ocupat sa dicteze ceva pe ungureste altui domn care scria foarte repede la un birou. Dupa un rastimp apoi domnul strain, care vorbea stricat romaneste, il intreba daca s-a gandit bine ce a facut, iar cand dansul raspunse ca s-a gandit, ii zise ca plangerea lui e mincinoasa si, prin urmare, in loc de doua saptamani, acuma poate sa fie inchis doua luni, de nu si mai mult... Ion, cu o infatisare nepasatoare, tacu. Pe urma un aprod il scoase afara.
Pana ce ajunse in ulita, flacaul se mai gandi ca n-ar fi trebuit sa vanda pe Herdelea. in ulita isi zise ca si in temnite oameni trebuie sa stea si ca ori o saptamana, ori o luna, tot un drac e... Apoi toata afacerea aceasta fu ingropata sub noianul grijilor cu Ana, cu Vasile Baciu, cu pamanturile lor care vor fi ale lui...
Fiindca Ion, de la o vreme incoace nu mai mergea asa de des pe la Herdelea ca inainte si niciodata n-a deschis vorba despre incurcaturile lui cu Ana, familia invatatorului de-abia dupa vreo saptamana si intamplator a aflat cum odrasla Glanetasului nici n-a vrut sa asculte pe Vasile Baciu cand a incercat sa-l descoase asupra gandurilor lui cu fata batjocorita. Domnisoarele si doamna convinsera lesne pe Herdelea ca el, ca invatator si om luminat, e dator sa intervina, sa povatuiasca si la nevoie sa dojeneasca pe ,,destrabalatul care nu mai are frica nici de Dumnezeu si nici de oameni". Magulit, invatatorul chema indata pe Ion, care raspunse ca vine, numai sa arunce intai niste ogrinji in ieslele Dumanei.
- Pacat ca nu-i aici si Titu, murmura Herdelea, asteptand aproape miscat sa soseasca flacaul. Am bagat de seama ca Titu are multa influenta asupra nebunului... Ei, dar acuma saracul Titu cine stie cum se trudeste in Gargalau! Caci de, painea cea de toate zilele greu se agoniseste si cu multa sudoare!
Ion intra, dar de la primele cuvinte se burzului, se rosi, se infurie si curand i-o tranti, fara rusine, invatatorului:
- Dar mai lasati-ma in seama necuratului, ca doar nici eu nu-s copil si stiu bine ce fac si cum trebuie sa ma port!... Apoi zau asa!... N-o iau, domnule invatator, pentru ca n-am pofta s-o iau. si drept sa va spun, mi-i urata Ana ca mama padurii si nu mi-ar mai trebui, sa stiu ca badea Vasile mi-ar pune colea-n palma tot hotarul Pripasului... Ce-s eu vinovat c-a ramas ea cu pantecele la gura? Io-s vinovat? Ea-i de vina, ca de nu i-ar fi placut, nu s-ar fi lasat... Ca doar n-am rugat-o eu, pacatele mele...
Herdelea se cruci ascultandu-l si amuti, iar fetele fugira in salon ca sa nu fie nevoite sa mai auda asemenea vorbe pagane. Numai dascalita nu-si pierdu cumpatul, ci aprinzandu-se de indignare, ii zise, cautand totusi sa-si pastreze demnitatea:
- Nu ti-i rusine tie, mai baiete, sa vorbesti asa in fata noastra, oameni cumsecade? Astea-s vorbe de om zdravan? Nici tiganii cei mai nemernici n-ar indrazni sa faca si sa graiasca precum indraznesti tu! Frumos iti sta, n-am ce zice... Noi te-am crezut mai de treaba si mai asezat ca pe altii, dar vad ca n-ai pereche in blestematii... Da, da, bine-a zis cine-a zis ca din coada de caine nu faci pana-i lumea sita de matase... Foarte bine a zis...
- Lasa-l, draga, lasa-l mai incet, ca-i tanar si nu stie ce vorbeste, interveni Herdelea impaciuitor, uitandu-si hotararea energica de adineaori in fata indarjirii flacaului. incerca apoi sa-l imblanzeasca reamintindu-i ca, de cate ori i-a ascultat sfaturile numai bine i-a mers, si staruind mai ales asupra pataniei cu Simion Lungu, cand fusese cat pe-aci sa-i putrezeasca oasele prin cele temnite si cand numai jalba pe care i-a facut-o dansul l-a scapat teafar.
invatatorul n-apuca sa ispraveasca. Pe Ion blandetea aceasta il sugruma fiindca il silea sa se rusineze. Dar nevrand sa se dea invins, isi aduse aminte de domnul strain de la judecatorie si sari manios, strigand:
- Ca bine m-ai sfatuit, domnule invatator! Mai bine nu ma sfatuiai si ma lasai in pace sa stau inchis atunci doua saptamani, decat sa stau amu doua luni ori poate si doi ani!... Lasa ca am aflat si noi cum s-au intors lucrurile, ca doar nu suntem tocmai asa de prosti...
- Vasazica asta ti-e recunostinta, mai Ioane? zise Herdelea infricosat de indrazneala feciorului. Dupa ce m-ai rugat o seara intreaga, si tu si ai tai, sa nu te las, acuma ai obraz sa-mi faci imputari? Uiti ca tot plangerea mea te-a scapat de temnita...
- M-a scapat, cum sa nu ma scape... Zi mai bine ca ti-ai batut joc de nestiinta mea cum nici n-as fi putut crede, ca doar mai frumos cum m-am purtat eu cu dumneavoastra nu s-a purtat nimeni... Dar amu nu-i nimic! Sa fim sanatosi! De-amu oi sti si eu sa ma feresc si sa umblu dupa capul meu... Sa dea Dumnezeu noapte buna!...
Iesi repede, trantind usa si bodoganind pana acasa. Atata obraznicie incremeni chiar si pe doamna Herdelea, incat de-abia intr-un tarziu putu zice:
- A innebunit de tot becisnicul! ceea ce se potrivea si cu parerea domnisoarelor care, reaparand, nu mai stiau cum sa-si arate revolta.
Pana noaptea tarziu uimirea nu se potoli in casa Herdelea. Asemenea necuviinta din partea unui satean nu li se mai intamplase niciodata... si supararea tuturor era mai mare pentru ca tocmai Ion dovedea atata nerecunostinta si lipsa de respect. Fiindca toti l-au iubit, acuma toti il ocarau la intrecere. Familia invatatorului il privise intotdeauna ca pe un om al casei, mai istet si mai spalat ca ceilalti tarani. Herdelea se mandrea ca l-a avut elev si-1 lauda pretutindeni. Ce-i drept, si Ion fusese vesnic saritor si nu se codea, daca i se cerea, ba sa alerge pana-n Jidovita sau Armadia, ba sa mai sfarme niste lemne pentru bucatarie... in serile lungi de iarna, cand plictiseala omoara satele, cand de frica ei oamenii se culca odata cu gainile, feciorul Glanetasului petrecea de multe ori in casa invatatorului, ascultand sau spunand basmuri, cantand ori jucand loton si durac... insasi doamna Herdelea, care nu-si ascundea dispretul fata de prosti, cum le zicea dansa taranilor, cu Ion vorbea ca si cu o persoana de seama ei, mai ales ca el stia sa pastreze totdeauna bunacuviinta. si acuma, acelasi Ion nu se rusineaza sa racneasca si sa ameninte pe domnul invatator!
- Dac-ar fi fost acasa Titu, sunt sigura ca-l plesnea! zise Ghighi, razboinica.
Herdelea insa mai mult se intristase decat se maniase. Din toate vorbele lui Ion, il izbira indeosebi cele despre plangerea impotriva judecatorului. Apoi o banuiala ii sageta inima: dar daca nebunul s-a apucat sa spuie pe undeva cine i-a facut jalba?... Nu mai vazuse de mult pe Ghita Pop de la judecatorie, dar parca simtea ca comisiunea de ancheta trebuie sa fi umblat prin Armadia si deci se prea poate sa fi fost chemat si Ion... Atunci nenorocirea e pe drum...
- Te pomenesti ca mai dam si de belea din pricina reclamatiei cu obraznicul asta! vorbi Laura care, de cand se logodise, imperechease seriozitatea cu pesimismul.
- Nu m-as mira deloc! adauga dascalita mangaindu-si gura si nasul. De la astfel de prosti te poti astepta la tot ce-i mai rau!
- Hodoronc-tronc! facu Herdelea. Lasati, ca nu-i nici dracul asa de negru cum se pare... O fi blestemat Ion, dar rau nu-i! Omul o fi avand cine stie ce necazuri, s-apoi la necaz omul vorbeste vrute si nevrute!
in vreme ce sufletul ii sangera de presimtirea nenorocirii, trebui sa zambeasca, sa glumeasca si sa convinga familia ca nu-i nici o primejdie... Dascalita si fetele, obosite de indignare, dormira ca scaldate. Numai Herdelea se framanta toata noaptea cu ochii deschisi, speriati, cautand zadarnic sa inece in intuneric vedeniile apasatoare...
Preotul Belciug, fiind innegrit in plangerea lui Ion la fel cu judecatorul, fusese chemat ca informator in fata comisiunii, prezidata de primul procuror al tribunalului din Bistrita. Raspunse surazand cucernic la toate intrebarile, simtindu-se curat ca floarea spinului si nevrand sa para ca e cuprins de vreo pornire dusmanoasa fata de nimeni, desi in sufletul lui fierbea impotriva lui Ion care a cutezat sa-l parasca. De altfel ii veni foarte usor sa se lamureasca, avand doar sa-si repete declaratiile facute cu prilejul procesului din care se intelegea ca feciorul Glanetasului este un element periculos pentru ordinea legala din Pripas si ca, in interesul obstesc, trebuia negresit scuturat putin ca sa-si vie in fire.
- Nu sunt om de legi si deci nu pot vorbi decat ca un simplu profan, facu dansul drept incheiere. Totusi mi s-a parut si mi se pare ca domnul judecator n-a fost destul de sever cu delicventul. De altminteri, cea mai buna dovada ca amenintarea pedepsei n-a avut efectul dorit este in afara de insasi plangerea aceasta, care constituie o calomnie prea indrazneata, este, zic, faptul ca chiar acuma reclamantul e eroul unui scandal cum nu s-a mai pomenit in satul nostru...
Cand insa preotul auzi din gura lui Ion insusi ca Herdelea este autorul adevarat al plangerii, se rosi de mare manie. ,,Asta-i culmea ipocriziei! se gandi el. Pe de o parte imi vine la colindat si ma pofteste la logodna fetei, iar pe de alta parte ma taraste pe la judecati! in sfarsit, bine ca s-a facut lumina!"
De-acuma era dovedit ca invatatorul i-e dusman si prin urmare se credea indreptatit sa caute si el sa-l loveasca si inca tocmai cand ii va fi lumea mai draga. ,,Daca-i vorba de facut rau, apoi am sa-i arat ca nu e greu deloc!" se hotari dansul.
Cu cat i se inradacina in suflet convingerea ca Herdelea e marele vinovat, cu atat gasi mai multe imprejurari usuratoare pentru Ion care, la urma urmelor, nu poate fi decat victima intrigilor invatatorului. il compatimi si-i paru rau ca a fost nevoit sa marturiseasca impotriva bietului flacau. Se gandi tot mai des la dansul si din ce in ce cu mai multa duiosie. Adica pentru ce il urmarise cu atata inversunare? Acuma, chibzuind mai bine lucrurile si intamplarile, recunostea ca s-a pripit cand l-a dojenit in biserica si c-a gresit indemnand pe Simion Lungu sa-l parasca. Da, da, s-a pripit, caci dreptatea adevarata a fost de partea lui Ion... Deci trebuie sa incerce sa-si rascumpere greselile si sa faca ceva pentru sarmanul om oropsit. si, fiindca stia bine neintelegerile dintre el si Vasile Baciu, isi propuse sa-i impace, convingand pe Ion sa ia pe Ana, iar pe Baciu sa-i implineasca dorintele in ce priveste zestrea. De altfel, daca ar izbuti, ar imprastia si rusinea ce apasa asupra satului din pricina lor. Adevarat ca Ana nu-i nici intaia, nici ultima fata care a pacatuit: pe valea Somesului sunt chiar unele sate unde mai toate miresele umbla cu copilasul de mana. in Pripas insa, de cand e Belciug in fruntea credinciosilor, nu s-au pomenit copii din flori. si apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigator la cer. Bine, a gresit fata si e vinovata, dar pentru o greseala nu poti sa omori un om. Atata cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus vestea si prin alte comune cum o lasa in fiecare zi vanata si zdrobita de bataie...
Preotul mai cumpani catava vreme planul, ca sa nu aiba pe urma sa-si impute iar vreo pripire. Din zi in zi insa il gasea mai maret. Herdelea are sa ingalbeneasca de necaz cand va afla ca pana si Ion al Glanetasului, unealta lui nenorocita, tot la popa cauta adapost sufletesc. Apoi, in afara de recunostinta flacaului, va dobandi si increderea lui Vasile Baciu, pe care patania fetei l-a prapadit si care ar fi bucuros acuma s-o vada maritata chiar si cu feciorul Glanetasului, macar ca s-a jurat si s-a laudat atata ca nu i-o da nici mort. Aici Belciug simtea o noua arsura a constiintei sale, caci si el il asmutise odinioara pe Baciu sa nu-si nefericeasca fata cu un destrabalat bataus si talhar... in sfarsit preotul mai nadajduia ca din impacarea aceasta poate sa foloseasca si biserica cea noua ceva. Caci ravna lui cea mai scumpa in viata era sa vada inaltandu-se un sfant locas de piatra, falnic si frumos, in locul celui vechi si darapanat care ii facea necinste atat lui, cat si satului intreg. De vreo zece ani aduna ban peste ban, cu o patima mereu crescand, contribuind el insusi cu aproape toate veniturile bisericii si impunandu-si singur toate economiile in favoarea visului sau. Realizarea incepuse printr-o colecta, facuta de doi sateni fruntasi, Toma Bulbuc si stefan Hotnog, prin toate comunele Ardealului, cu o scrisoare de invoire din partea episcopului. Trebuind bani multi, Belciug cauta sa insufle si taranilor ambitie de a darui pentru biserica cea noua la toate prilejurile, dar mai ales la nunti, la botezuri, la morti... Din nenorocire, credinciosii erau mai greoi la punga ca pastorul, incat de-abia acuma se putusera incepe tratative cu cativa arhitecti vestiti din Bistrita, si inca nu se stia daca suma adunata va ajunge... in reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserica triumfatoare, trambitand lumii silintele vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea si bisericuta cea veche, asa saraca si umila cum era, mutata in satul Sascuta, unde romanii se inmultisera si, neavand unde sa se inchine, veneau duminicile in Pripas sa asculte sfanta liturghie... Numai sa-l invredniceasca Dumnezeu sa-si poata continua opera si sa lumineze sufletele oamenilor.
Duminica, inainte de a incepe slujba, puse pe primar sa porunceasca lui Vasile Baciu sa vie la dansul acasa, dupa-amiaza, impreuna cu Ana, iar straja fu insarcinata sa-i trimita pe Ion, impreuna cu Glanetasu si Zenobia. Nu voia sa se stie de ce-i cheama si nici sa banuiasca unii ca a poftit si pe ceilalti. ,,Cum sunt de indarjiti amandoi, ar fi in stare sa nici nu vie, isi zise Belciug, frangandu-si mainile cu infrigurare. Pe cand asa, daca se vor intalni fata in fata in casa mea, nu se poate sa nu cada la invoiala!"
Cei dintai sosira Vasile Baciu cu fata. taranul era putin cherchelit fiindca se grabise sa inghita o jumatate de rachiu mai inainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana avea ochii umflati si arsi de plans si incerca zadarnic sa-si ascunda pantecele sfidator de rotund. Pe el il pofti sa sada, pe cand ea ramase in picioare, cu ochii in pamant, langa usa.
Ca sa nu-i dea vreme sa rasufle, Belciug il lua repede, ca face rau de-si stalceste fata, c-a ajuns de rasul lumii, ca omul la nenorocire sa nu-si piarda judecata, ca Ana a gresit, dar orice greseala se poate indrepta cu bunavointa, dar incapatanarea e mama tuturor relelor, ca doar nici Ion nu-i tigan, ba inca-i fecior sarguitor si istet, desi n-are avere, si poate sa fie un ginere mai de treaba ca multi altii... Ana izbucni in lacrimi, iar Vasile Baciu raspunse induiosat si amarat:
- Da cum n-as vrea eu, domnule parinte? N-am incercat eu in toate chipurile? L-am si rugat, eu, om batran... Dar nu vrea nici macar sa ma asculte. Nu vrea si nu vrea. A batjocorit-o si amu ne freaca... Apoi ce sa mai stiu eu face? Dumneata esti om sfant si drept si intelept... invata-ma dumneata si eu fac orice!
Preotul isi petrecu mana prin par, multumit de raspunsul taranului, si tocmai se pregatea sa-l povatuiasca sa nu fie zgarcit, ca doar pentru odrasla lui da, iar nu pentru straini, cand auzi pasi de opinci in tinda si apoi un ciocanit sfios in usa.
- Intra! murmura dansul repede, incantat. Glanetasu deschise incet si cu respect usa si isi puse indata caciula jos langa cuptor, in vreme ce Zenobia si Ion intrara mai cu curaj si dand buna ziua. Toti trei se aratara uimiti vazand pe Baciu si pe Ana, cu toate ca atat ei cat si ceilalti banuisera de ce au fost chemati. Belciug dadu mana cu Glanetasu si cu Ion, aruncand o privire la Vasile Baciu, prin care parca-l poftea sa priceapa cat de mult ii cinsteste, pe urma vorbi flacaului cu un glas bland, invelind dojana in rugaciune:
- Aud si nu cred ca tu n-ai vrea sa iai pe fata asta nenorocita, dupa ce vezi bine si recunosti ca esti vinovat si c-ar trebui sa-ti implinesti datoria crestineasca... Apoi asa nu-i frumos, mai Ioane! Ca fata urata nu-i, de neam rau nu-i, pe drumuri nu-i... Spune si tu, nu vorbesc eu bine?... Tu de asemenea esti un baiat cumsecade, cuminte, asezat... Cum se poate una ca asta?
- D-apoi, domnule parinte, baiatul ar vrea, raspunse Glanetasu in locul flacaului, scarpinandu-se in cap si cu ochii la Vasile Baciu. Cum sa nu vrea, domnule parinte, adauga iar dupa o pauza, dar oprindu-se iar scurt, parca n-ar indrazni sa sfarseasca, pe cand Ion pleca fruntea cu o miscare ce voia sa arate ca da, intr-adevar el ar vrea.
Se lasa o tacere mai lunga si pe urma deodata se pornira sa vorbeasca in acelasi timp si Vasile, si Ion, si Glanetasu. Preotul insa le curma avantul, facand un semn cu mana, si le zise blajin, cu un zambet cucernic si impaciuitor:
- Iaca de-asta v-am adunat! Acu sa va tocmiti si sa va invoiti ca oamenii, ca vrajba-i buna numai intre tigani...
Belciug se aseza tacticos la masa si apoi ridica ochii la dansii, asteptand tocmeala si pastrandu-si pe buze surasul binevoitor pentru toti. Barbatii insa stateau incurcati, cu privi
rile atintite asupra lui, ca si cand intr-insul ar vedea singura lor mantuire. Zenobia ofta des si-si dadea ochii peste cap, vrand astfel sa arate tuturor ca e patrunsa de seriozitatea clipei, iar Ana, topita de rusine, plangea inabusit, cautand sa se faca cat mai mica si sa-si acopere pantecele cu mainile incrucisate pe care picura in rastimpuri cate-o lacrima fierbinte... Se auzea aspru tictacul ceasornicului de pe scrin, acoperit numai cateva clipe de uruitul unei carute pe ulita... in tacerea ce stapanea ca o dusmanie muta, zbarnai apoi deodata vocea lui Vasile, gros si ragusit, incat toti parca se speriara si intoarsera capetele spre dansul:
- Eu nu ma codesc deloc, domnule parinte... Eu ii dau fata... Uite-o! Sa si-o ia si sa fie sanatosi!
Vorbele acestea destelenira amorteala asteptarii. Ion se misca pe scaun, isi drese glasul putin si zise linistit, dar uitandu-se numai sub masa, la picioarele preotului, intinse si aratand talpile ghetelor pe care se prelingeau vine subtiri de apa murdara din noroiul lipit pe margini:
- Nici eu nu ma codesc, ca m-ar bate Dumnezeu, numai ca vreau sa stiu ce iau si ce-mi da... Am dreptate, domnule parinte, ori n-am?
Amandoi se adresau numai preotului si nici nu se uitau unul la altul. Nimeni nu lua in seama pe Ana si deci nimeni nu vazu cum inseninarea alunga spaima din ochii ei, pe masura ce cuvintele barbatilor se inmoaie si se apropie.
- ii dau fata acuma, iar dupa moartea mea, lor le ramane tot ce am agonisit, ca doar n-am sa duc nimic pe cealalta lume... Cat traiesc insa nu vreau sa raman pe drumuri si s-ajung la batranete sa cer de pomana, facu Baciu mai raspicat, mereu cu privirea spre Belciug.
- D-apoi cu fata ce sa fac eu, bade Vasile? se ridica atunci si Ion aprins. Spune-mi dumneata, ce sa fac? Am eu avere ca dumneata, am eu pamant?... Ori dumneata vrei sa ne bagam slugi amandoi ca sa nu pierim de foame?
- Sa munciti si sa va faceti! striga Vasile Baciu.
- Oare?... Da pan-amu n-am muncit? Pan-amu nu mi-am sfaramat de ajuns oasele? Ca slava Domnului, cu mainile in san n-am stat! si avut-am oare vreun folos din toata truda? Am ramas tot ca degetul de gol... s-amu ai vrea sa mai hranesc si pe fata dumitale, ca ti se pare ca dansii nu-mi sunt pana peste cap!
Arata cu degetul pe rand, pe tata-sau si pe maica-sa care dadura din cap foarte posomorati, vrand astfel sa induioseze pe adversar si sa dea o mana de ajutor feciorului.
- Cat traiesc eu, nu dau nimic!... Asta s-o stii dinainte! Nici un creitar si nici o palma de loc! Mai bine o omor si o ingrop; cel putin sa stiu c-am omorat-o eu, pentru ca nu si-a tinut cinstea si nu m-a ascultat pe mine... Asa! Uite-asa!
- Apoi daca-i asa, degeaba ne-am mai ostenit si am necajit pe domnul parinte, zise Ion invartindu-si palaria in maini si indreptandu-se spre scaun ca si cand ar fi dat sa se scoale si s-ar fi razgandit inainte de a sfarsi miscarea.
Belciug, speriat ca i s-a stricat planul, ar fi vrut sa intervie si sa-i domoleasca, si nu stia cum s-o faca. Tusi de cateva ori in semn ca ar dori sa vorbeasca. Se impanzi iar o tacere, acum insa nervoasa si framantata de scartaitul scaunelor... inainte dea deschide el gura, Vasile Baciu izbucni din nou:
- Dac-ai socotit sa-ti bati joc de fata ca sa-mi smulgi mosia, apoi rau te-ai socotit, ca nu ti-ai gasit omul... Nu, nu, baiete!... Hm... stiu ca ti-ar placea... Dar eu... hm... lasa pe mine... Nu, nu, Ioane, sa ma fereasca Dumnezeu si Maica Precista!
in clipa urmatoare Ion, Zenobia si Glanetasu protestara indignati, acoperind indemnurile la cumpatare ale preotului... De-abia acuma se rupse gheata aievea si se incinse o vorbaraie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se, aci gata sa se ia de par, ca peste un minut sa se mulcomeasca iar. Numai Ana tacea malc si suspina, ca o osandita care-si asteapta verdictul.
in sfarsit Vasile Baciu consimti sa dea cinci locuri si o pereche de boi, dar pamanturile sa fie scrise pe numele Anei. Ion insa tinea mortis ca-i trebuie toata mosia, deoarece Baciu nu mai e in stare sa o munceasca, fiind cam batran, si incredintandu-l ca, drept recunostinta, ii va purta de grija si nu-i va iesi niciodata din cuvant.
Cand ajunsera aci, Belciug se ridica triumfator. Greu a fost sa inceapa tocmeala. De-acuma au sa se dea pe brazda, oricat s-ar mai ciondani. Dar atata vorbarie il plictisi in cele din urma, mai ales vazand ca se insereaza si inca n-au cazut la invoiala. Astfel ii trimise sa continue acasa hartuiala si, dand mana cu barbatii, le zise zambind:
- Ei, sa fie intr-un ceas bun si cu noroc! si la nunta sa nu uitati nici pe Dumnezeu din cer si biserica lui de pe pamant!
Ciorovaiala dintre potrivnici se relua mai apriga pe drum. Se amenintau, se injurau, se opreau, dadeau din maini, isi sopteau cine stie ce, dar tocmeala nu mai inainta deloc. Cand sosira in fata casei lui Vasile Baciu, amandoi se gandira sa lase asa cum vrea celalalt si sa sfarseasca, si totusi se razgandira repede nadajduind fiecare ca amanarea va aduce apa la moara lui. Singura Ana era zorita, tremura si se uita rugatoare cand la tatal ei, cand la Ion, infricosata ca se vor desparti fara a-i hotari soarta sau a-i fi curmat suferintele. si intr-adevar se despartira jurandu-se, atat flacaul cat si Vasile, ca ori ramane cum au spus ori nici sa nu se mai intalneasca...
Vasile Baciu, simtindu-se gatuit, plesnea de manie si, ca sa se racoreasca, gasi un clenci Anei si o batu iar pana cand o umplu de sange... Toata noaptea si a doua zi fu crampotit de ganduri negre. intelegea acum lamurit ceea ce banuise de cand a prins de veste ca feciorul Glanetasului umbla sa suceasca mintea Anei: ,,Vasazica vrea sa-mi ia pamanturile!" ii rasareau sudori reci pe frunte gandindu-se ca va fi nevoit pana la urma sa se indoaie si sa traiasca din mana calicului... isi fierbea creierii cautand sa nascoceasca un mijloc care sa-l scape din ghearele hotului si se bucura numai la inchipuirea ca ar putea gasi ceva sa-l insele cat mai cumplit... Dar oricat se caznea, nu putea stoarce nimic. Poate daca l-ar mai ameninta ca va lasa pe Ana sa nasca si ca nu o va marita niciodata? Amenintarea i se parea atat de slaba, incat nici el insusi n-o credea. Cum s-o primeasca atunci celalt? Mai mult l-ar intarata...
Ion era vesel si multumit. Era sigur ca pana la urma Vasile Baciu ii va da tot si-si facea mereu cruce multumind lui Dumnezeu ca l-a ajutat sa izbandeasca. A doua zi in zori cutreiera hotarul sa cerceteze mai bine toate locurile viitorului sau socru si sa se bucure vazandu-le, fiindca de-acuma sunt ale lui. Pe la amiaza se sfadi rau cu Glanetasu care iar incerca sa-l sfatuiasca sa nu intinda coarda prea tare.
- Decat m-ai invata pe mine, mai bine ai pune si dumneata mana pe ceva, ca mananci painea lui Dumnezeu degeaba, mai rau ca un trantor! ii striga feciorul cu dispret.
Seara, insotit de ma-sa, de Floarea, nevasta lui Macedon Cercetasu, si de soacra primarului, o baba specialista la petituri si tocmeli, se duse la Vasile Baciu care de altfel il astepta si chiar chemase pe Firoana si pe nevasta dascalului Simion Butunoi, sa poata tine piept asalturilor. Ana indulcise o cupa de rachiu, caci bautura dezleaga limbile si imblanzeste inimile. Toata targuiala fu reluata de la inceput cu mai multa ravna si violenta, fiecare parte urmarind sa pacaleasca cat mai tare pe potrivnic. Cuvantul insa il aveau indeosebi femeile care se certau tiganeste si, drept dovezi si argumente, se ocarau intai unele pe altele, apoi pe Ion, pe Ana, pe Glanetasu, pe Baciu si toate neamurile lor cunoscute si necunoscute... in loc de apropiere, mai rau se inraira si se despartira hotarati sa nu mai reinceapa convorbirile, ceea ce, fireste, nu-i impiedica sa se intalneasca iar peste cateva zile si iar sa se certe fara rezultat.
Deoarece, tot ciorovaindu-se, intrasera in postul mare, Vasile Baciu se gandi ca cununia nu se poate face in nici un caz pana dupa Pasti, se lasa mai greu spre a castiga timp pentru a gasi mijlocul de a-si insela ginerele. Dar nici Ion nu se grabea deloc si se prapadi de ras cand Vasile vru totusi sa-l sperie ca nu-i mai da pe Ana... Apoi, cu doua saptamani inaintea sarbatorilor se invoira intr-o jumatate de ceas, incat flacaul se mira cat s-a facut Baciu de ingaduitor. Primi sa-i dea zestre toate pamanturile si amandoua casele, cerand doar sa fie scrise, dupa cununie, pe numele amandurora. Deocamdata, dupa cununie, Ana se va muta la Glanetasu, impreuna cu o pereche de boi, un cal, o vaca cu vitel, o scroafa cu sapte purcei, un car nou si altele mai marunte ce se cuvin unei mirese si neveste tinere. in aceeasi zi se dusera la notar pentru instiintarile legale si pe urma la preot sa faca strigarile de cuviinta asa fel ca nunta sa se serbeze chiar a doua duminica dupa Pasti.
Din clipa aceasta Vasile Baciu trai intr-o zbuciumare parca el ar fi fost mirele. Toata ziua nu-si gasea locul si nu mai stia cum sa-si ascunda nerabdarea. De teama sa nu scape vreo vorba tradatoare nu mai dadea pe la Avrum, dar bea mai mult ca de obicei acasa. Acum i se parea ca vremea trece prea anevoie si-l rodea frica sa nu-i strice cineva sau ceva socotelile.
Dupa intrevederea cu preotul roman, Titu se simtea alt om, mai luminat, mai curat. Se gandi mult la viata lui de pana atunci si o gasi stearpa si rusinoasa. Parca umblase prin lume cu ochii inchisi, de nu vazuse nimic. Placerea lui de-a vorbi ungureste i se parea acum nespus de caraghioasa. Ce folos ca mazgalise poezii, cand sufletul lui fusese intelenit de nesimtire? Ce folos ca citea tot ce-i cadea in mana impuindu-si mintea cu gandurile altora, daca nu cautase sa stie ce se petrece in jurul lui? Ce sa mai inchipuiesti drame si tragedii pentru glorie, cand in fata ta se desfasoara tragedia unui popor intreg, mai dureroasa in mutenia ei decat orice nascociri romantice? ,,Menirea mea este sa traiesc in mijlocul neamului vitregit de soarta, sa-i alin suferintele, sa-i simt durerile, sa fiu sprijinul lui!" isi zicea dansul cu mandrie in clipele de insufletire.
Seara statea tolanit pe canapeaua ce-i slujea drept pat, nu aprindea lumina si facea zeci de planuri de viitor, care de care mai vijelioase. Se vedea cand cu faclia in mana, in fruntea unei multimi imense de tarani, calauzindu-i spre lupta de dezrobi re, cand ratacitor din sat in sat mangaind jelaniile oamenilor napastuiti, invatandu-i cum sa-si usureze traiul si atatand in sufletele lor focul nadejdii de mai bine, cand in capul unui grup de soldati cu steagul tricolor falfaind in vant... isi zugravea in minte chinurile ce le va indura vitejeste pentru poporul lui si foarte deseori se visa in fundul unei temnite, legat in lanturi si totusi fericit in inima, simtindu-se martir care prin jertfa sa trebuie sa smulga izbanda tuturor... si inchipuirile acestea ii umpleau fiinta de placeri sufletesti nebanuite.
in lumina zilei insa zambea de visurile indraznete ca niste aiurari bolnave si-si zicea ca, in locul lor, ar fi mai frumos sa faptuiasca acuma ceva. Toate planurile si hotararile nu fac doi bani daca raman neimplinite. il rodea nevoia de a porni indata si se necajea ca nu stie ce ar putea face, parca sub aripile sufletului i-ar atarna picioare de plumb... Avu o bucurie cand ii dadu prin gand sa rupa orice relatii cu toti ungurii si sa nu vorbeasca decat romaneste. si fiindca la cancelarie trebuia sa scrie ungureste hartiile oficiale, il cuprinse scarba de slujba ce o facea.
Totusi pe Roza Lang n-o uita si chiar se gandea cum ar putea-o aseza si pe ea in cadrul vietii lui noi, fara a-si incurca nazuintele. ii era rusine insa cand isi amintea ca i-a declarat dragoste in ungureste si ca intaia lui iubire patimasa e o unguroaica. Se consola doar zicandu-si ca nu e imposibil ca Roza sa fie ovreica, precum e si Lang, iar atunci n-ar mai sta nici o piedica in fata amorului lor, stiut fiind ca pentru ovrei nu exista sentimentul national... Deoarece trecusera cateva saptamani de cand se despartise de ea, acuma n-o mai dorea cu atata inversunare, dar era sigur ca, daca ar revedea-o, ar iubi-o mai nebuneste. De aceea hotari ca iubirea aceasta nu e in contrazicere deloc cu planurile lui si ca, in general, ura niciodata nu poate cuprinde pe femeile asupritorilor. Spre a fi cu totul linistit, facu legamant ca o va invata si pe ea romaneste.
Acuma, dupa ce credea ca si-a tras o noua linie calauzitoare in viata, notarul Friedman ii era indiferent. in inima lui il privea de la o inaltime foarte mare si-l considera mai putin ca pe un bustean de carne. Rau ii parea doar ca notarul nu pricepea schimbarea lui. Daca ar fi priceput, i-ar fi facut imputari, ceea ce l-ar fi bucurat. Prinse insa simpatie de vajnicul student care se infuria ca Titu nu mai vrea sa vorbeasca deloc ungureste si care nu-l mai scotea din ,,sovinist" si ,,agitator".
Avea remuscari ca n-a cautat pana acuma sa cunoasca macar din carti Romania, tara spre care se indreapta azi toate gandurile lui inaripate. Era nenorocit ca nu-si poate procura nici cel putin cateva vederi din ,,paradisul romanesc", cum o botezase dansul intr-o discutie cu notarul. Gasea criminali pe toti dascalii romani care nu sunt in stare sa infrunte oprelistile guvernului unguresc si sa invete pe elevi a respira aerul patriei lor adevarate.
Fiindca Friedman umblase si chiar statuse ani de zile in Romania, Titu il zgandarea mereu sa-i mai spuna ce e pe-acolo, fara insa sa se arate ca el nu prea stie bine nici pe harta cum e tara. De obicei suferea auzind povestirile notarului, care nu obosea zugravindu-i tarani storsi de saracie alaturi de boieri ce nu-si cunosc numarul mosiilor, sate mai mizerabile ca niste colonii de robi alaturi de orase otravite de lux si desfrau, clacasi ce se zvarcolesc in bezna, surtucari carora li-e rusine sa vorbeasca romaneste si se falesc sporovaind frantuzeste, ciocoi spilcuiti care nu cunosc nici Dumnezeu, nici lege...
- Dumneata vezi Romania cu ochi unguresti, zicea totdeauna Titu, incercand sa-i opreasca ocarile.
- Asa crezi?... Daca vei trece vreodata pe acolo, ai sa-ti aduci aminte de mine si vei recunoaste ca n-am exagerat... Dumneavoastra, cei fanatici de-aici, nici nu va puteti inchipui ce inseamna Romania. Eu sa am puterea in mana, v-as aduna pe toti si v-as trimite pe socoteala statului sa stati macar un an in paradisul dumitale. Sunt sigur ca v-as vindeca de iredentism. Caci, domnule, afla ca cei de dincolo nici nu vor sa auda de dumneavoastra!
- Asta-i culmea! sari Titu.
- Nu vor sa auda, domnule, si cei mai multi chiar va urasc, fiindca i-ati plictisit cu martirii dumneavoastra!... De altfel transilvanenii au pe-acolo o porecla foarte caracteristica. Cand ii zici dumneata ,,frate", el iti zice ,,boanghina"!
Fireste, Titu nu credea nici o vorba din ce-i povestea de rau notarul, ci isi inchipuia tocmai contrarul. Iar daca Friedman scapa din intamplare si cate un cuvant mai bun, Titu se mandrea ca si cand lauda l-ar fi privit direct pe dansul.
Zi cu zi simtea insa ca locul lui nu este aici, intr-un cuib unguresc, mai ales ca e silit sa indeplineasca o slujba nenorocita, indreptata tocmai impotriva celor saraci si napastuiti. Lipsa lui de zel nu scapa notarului care, in urma catorva neglijente, il pofti sa faca mai putina politica si mai multa treaba, altminteri va fi nevoit sa-si caute un practicant mai harnic.
Aproape de Pasti, Friedman ii ceru cu energie sa inceapa indata punerea sechestrului la cei in restanta cu plata darilor, explicandu-i ca, din pricina taraganelilor lui, s-a ales cu un avertisment fulgerator, el, notar batran si constiincios. Titu, jignit, porni prin sat, umbla toata ziua, si seara se intoarse cu un car de zaloage, adunate insa numai de la unguri. Cand afla aceasta, Friedman se rosi de manie si-i declara, de-abia stapanindu-se:
- Dumneata vrei sa ma amesteci in incurcaturi politice, mi se pare... Asa nu mai merge, regret... Trebuie sa ne despartim!
- Constiinta mea e curata, in orice caz! raspunse Titu cu o demnitate insotita de un zambet modest.
in aceeasi seara notarul ii facu socoteala, ii plati patruzeci si cinci de coroane, iar a treia zi, fiind joi si avand treburi in Armadia, il duse si pe Titu pana la beraria Rahova, de unde il luase odinioara.
Macedon Cercetasu, indata ce iesi din biserica, aduse invatatorului Herdelea stirea ca popa umbla sa impace pe Ion cu Vasile Baciu si ca chiar i-a chemat la dansul acasa pentru dupa-amiaza sa-i puie fata-n fata. Herdelea nu zise nimica, dar in sufletul lui se amari. Purtarea lui Belciug i se parea revoltatoare. Cauta adica sa momeasca pe Ion ca sa-i faca sange rau? Sau poate astfel vrea sa rasplateasca flacaului vreo infamie savarsita fata de binefacatorul sau?... ii veni in minte imputarea lui Ion si acum intelese de unde vine nerecunostinta lui: Belciug... ,,Vasazica popa l-a ademenit sa ma tradeze... Iata pana unde merge murdaria unui carturar! Se solidarizeaza cu un taran impotriva mea..."
De altfel, de cand il oprise judecatorul inaintea liceului si mai ales de cand s-a intamplat obraznicia lui Ion, invatatorul era aproape sigur ca primejdia il paste rau din pricina jalbei nenorocite. Blestema in ascuns ceasul care l-a facut sa se induioseze de necazul flacaului ticalos. Toata nadejdea ii fusese in ancheta pe care i-o anuntase Ghita Pop. Daca judecatorul va fi gasit cat de putin vinovat, atunci Herdelea e salvat. Desi licarirea aceasta era atat de vaga, ca si lui i se parea himerica. Cand insa, dupa obraznicia lui Ion, a alergat in Armadia si a aflat de la Ghita Pop ca ancheta a trecut si a constatat impartialitatea judecatorului, dandu-i toata dreptatea pentru felul cum a procedat, invatatorul a inceput sa se astepte la orice. Copistul n-a fost in stare sa-i spuna prea multe amanunte, caci cercetarea s-a facut in taina, ca sa nu zdruncine autoritatea justitiei; dar atata tot a putut afla Herdelea ca, printre cei dintai, au fost ascultati Belciug, Ion si Simion Lungu... Cum nici unul dintr-insii nu i-a suflat lui nici o vorba despre ce s-a petrecut, inseamna ca trebuie sa se fi petrecut ceva rau pentru dansul. Poate ca, daca ar fi vrut intr-adevar sa stie, Ion i-ar fi marturisit tot, fara inconjur. Herdelea, in realitate, nu dorea siguranta. Mai voia sa creada ca pana in cele din urma se vor indrepta toate in bine. Curiozitatea il atata, iar frica il oprea. inchidea ochii si cauta sa amane cel putin lovitura, daca n-o poate ocoli, caci raul nu soseste niciodata prea tarziu... si asa, in loc sa cerceteze la obarsie unde ar fi putut gasi tot ce-l rodea, batea adeseori drumul Armadiei iscodind mereu pe Ghita Pop de la care stia ca nu poate culege nimic sigur.
Umbland zadarnic pe la Ghita Pop, intr-o dupa amiaza frumoasa, notarul Stoessel din Jidovita il striga pe fereastra sa-i dea o citatie sosita de vreo trei zile si pe care n-a avut ocazia sa i-o trimita acasa. Herdelea pali. ,,S-a spart buba!" isi zise dansul, incredintat ca citatia e in legatura cu afacerea judecatorului.
Mai uluit fu insa vazand ca e vorba de o noua complicatie. Era parat sa plateasca o suma insemnata firmei Bernstein din Bistrita de la care cumparase acum trei ani mobila de salon in rate lunare de cate douazeci de coroane. Herdelea nu fusese de parere sa-si mai ingreuieze leafa cu asemenea datorii zadarnice, mai ales ca avea regulat retineri pentru alte avansuri si incurcaturi pe urma carora creditorii incasau ce li se cuvenea direct de la perceptie. El zisese ca, precum au stat fara salon atatia ani de zile, ar mai putea sta pana se vor mai usura putin. Dar fetele atata l-au cicalit incat a trebuit sa recunoasca in cele din urma ca au dreptate si ca e nevoie de o odaie mai draguta unde sa poata primi pe viitorii petitori... Vreo doi ani de zile a si platit ratele la vreme, caci Laura, de frica sa nu ramana iar fara salon, nu lasase niciodata sa se adune mai mult de doua-trei si se ducea chiar ea sa puna banii la posta. De cand a intervenit insa bobota maritisului, Laura nu s-a mai interesat, iar batranul, avand destule alte cheltuieli urgente, si-a zis ca jidanul poate sa mai astepte si a ascuns somatiile ce-i veneau in fiecare luna tot mai amenintatoare, ca sa nu le vada fetele si sa-i aprinda paie in cap. Pe urma, dupa ce se adunara multe rate, isi gasi scuza ca nu poate plati o suma asa de mare, si ca va aranja lucrurile dupa nunta Laurei, cand va mai scapa de greutati... Acuma iata ca firma a pierdut rabdarea si-i cere sa achite imediat atat ratele din urma, cat si pe cele viitoare, conform contractului, peste trei sute de coroane.
- Trei sute de coroane! murmura Herdelea cu un suras
desperat. si tocmai azi, in preajma nuntii!
Pana acasa cumpani bine toata nenorocirea. Ca nu poate plati acum asemenea suma, era sigur. Vasazica trebuie sa se sileasca mai ales sa castige timp pana dupa nunta fetei. De aici are sa porneasca cu socotelile... intai si intai n-are sa arate acasa citatia si nici sa pomeneasca despre judecata, spre a evita certurile, lacrimile, blestemele si spaima familiei. Toate are sa le descurce el linistit, fara zvacniri zgomotoase. Din nefericire, termenul judecatii e inainte de Paste. Asta-i mai greu. Dar fiindca tot nu poate plati si nici n-are alta aparare, afara de saracie, de ce s-ar mai duce la judecata. Lasa sa-l condamne. Polita tot nu cunoaste amanari. Pe urma se va invoi el cu avocatul firmei cumva, poate acoperind cheltuielile de judecata si reluand ratele... Pana atunci trec sarbatorile, trece nunta Laurei si se mai simplifica lucrurile...
Intra acasa vesel, ca si cand ar fi castigat la loterie. Desi citatia il ardea in buzunar, lua pe dascalita de mijloc, o invarti de cateva ori tinereste si o pupa tocaind pe amandoi obrajii, starnind rasul fetelor si indignarea doamnei Herdelea care, smulgandu-se din bratele lui, il ocari:
- Ho, nebunule!... Nu ti-i rusine, om batran si fara minte, macar de copiii astia care te vad si te judeca!
Ion - Glasul pamantului - Inceputul
Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Noaptea
Ion - Glasul pamantului - Noaptea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Rusinea
Ion - Glasul pamantului - Rusinea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Nunta
Ion - Glasul pamantului - Nunta (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Vasile
Ion - Glasul iubirii - Copilul
Ion - Glasul iubirii - Copilul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Streangul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - George
Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul
Aceasta pagina a fost accesata de 2691 ori.
