Rascoala - Se misca tara - Rasaritul (01)

de Liviu Rebreanu

Tot pentru Fanny


1.

- Dumneavoastra nu cunoasteti taranul roman, daca vorbiti asa! Ori il cunoasteti din carti si din discursuri, si atunci e mai trist, fiindca vi-l inchipuiti martir, cand in realitate e numai rau, si prost, si lenes!

Ilie Rogojinaru sfarsi, gafaind de convingere. isi sterse chelia sfatoasa cu o batista mare tarcata si isi smuci mustata groasa, pleostita, din care cateva fire i se incurcasera, suparandu-l, in colturile gurii. Era arendasul mosiei Olena-Dolj. Slaninos si burtos, cu gat de taur si capul rotund, avea niste ochi caprui saltareti si o figura joviala, parca pornita mereu numai spre bucurii.

Se uita la tovarasii de compartiment, vazu ca nu i-a convins si continua sa gafaie mai tare. Atunci Simion Modreanu, director in Ministerul de Interne, imbracat cu multa cochetarie, tusi usor, sa-si dreaga glasul, si rosti sententios:

- Domnul meu... domnule Rogojinaru, un lucru ramane indiscutabil: ca noi toti, dar absolut toti, traim de pe urma trudei acestui taran, asa prost, si lenes, si rau cum il categorisesti dumneata!

Arendasul fu atat de uimit, ca nici nu mai putu raspunde.

Scoase iar batista, sa-si racoreasca tamplele. in clipa aceea, aparu conductorul trenului, reclamand, cu respectul cuvenit clasei intai, biletele pentru Bucuresti. Rogojinaru se insenina, ca si cand i-ar fi venit mantuirea:

- Cum, sefule, sosiram? Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce zice...

- Adineaori am lasat Chitila, observa conductorul, schitand un zambet drept raspuns la bonomia arendasului si luand biletele de la ceilalti calatori.

in rastimp, dintr-un portofel ca o geanta, Rogojinaru scoase o foaie galbena pe care o arata conductorului cu o mandrie ostentativa:

- Poftim, sefule!... in vremurile astea grele se mai carpeste omul cu cate-o economie, ca n-o sa se faca gaura in cer fiindca un crestin merge gratis cu trenul...

Numai conductorul surase iarasi, retragandu-se cu degetele la cozoroc, militareste. Arendasul, insa, cuprins subit de griji, se apuca sa-si adune geamantanele, cosurile si legaturile pe care le rasfirase in compartiment, profitand ca ceilalti nu prea aveau bagaje. Modreanu isi luase mai demult pe genunchi geamanta- nasul de piele fina cu cartea de vizita scoasa in evidenta. Un capitan de jandarmi, inalt, cu figura speriata, care se urcase numai la Gaesti, n-avea decat sabia si o mapa, iar tanarul brun, cu mustatile mici, negre, retezate englezeste, isi asezase trusa de voiaj pe mescioara de la fereastra compartimentului.

Trenul duduia si fumega ca un animal apocaliptic. Directorul regreta ca s-a coborat sa discute cu un om atat de vulgar. Capitanul urmarea ostenelile lui Rogojinaru cu o curiozitate plina de admiratie. Tanarul, de cand plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului, in care aparuse silueta capitalei. De-a lungul liniei rasareau si piereau table cu reclame pe stalpi anume, ori pe calcane de case singuratice. Perechile de sine se multiplicau, se apropiau, se intretaiau. Rotile pocneau tot mai des peste incrucisari, treceau de pe o linie pe alta, cu o siguranta masinala. Pe urma se ivira suburbiile murdare, case darapanate, ulite desfundate, contrastand violent cu sclipirile ce vesteau mai incolo palatele.

Dupa ce umplu cu bagajele-i pretioase locurile libere de pe canapele, dupa ce scoase si pe coridor vreo doua cosuri ce nu mai incapusera inauntru, arendasul se ghemui cum putu pe o margine, langa un geamantan, si se adresa direct tanarului, care privea pe fereastra, reluand firul convorbirii de adineaori:

- si uite-asa, domnule, cum va spuneam, cu taranii... Pe mine ma puteti crede pe cuvant si fara greseala, ca am o experienta veche de tot in chestii de agricultura si de tarani. Sunt acuma de saizeci de ani fara unul si din ei vreo patruzeci tot la tara i-am irosit si intre sateni. Am luat-o de jos, cum se cuvine, si la treizeci de ani tineam cu arenda o mosioara de peste cinci sute de pogoane in Teleorman. Iar de atunci mi-au mai trecut cateva si mai maricele prin mana, asa ca imi cunosc taranii cum nu cred sa-i mai cunoasca multi in tara romaneasca. Nu zic ca toti sunt ticalosi, cum zic altii, nu. Doamne fereste, sunt crestin si m-ar bate Dumnezeu. Dar marturisesc cu mana pe cruce: sa te fereasca Dumnezeu sa ai nevoie de taran, ca taranul atunci te strange de gat, cand te doare mai tare!

Baga de seama ca nici chiar capitanul nu-l mai asculta. Fiindca tocmai si trenul incepuse sa-si incetineze goana, isi aduse iar aminte de bagaje, se scula sa treaca in coridor, sa fie mai aproape de iesire si sa poata prinde negresit un hamal si o trasura. Din usa se intoarse, insa, sa-si ia ramas bun. intinse mana lui Modreanu, cu care venise de la Craiova impreuna, si socotea ca se imprietenise de ajuns, ca sa poata gasi la dansul un sprijin de s-ar intampla sa aiba vreo nevoie pe la Interne. Desi cu tanarul care se suise la Costesti vorbise mai putin si nici nu i se recomandase, arendasul chibzui ca la despartire trebuie sa stii cu cine ai calatorit si deci ii zise increzator:

- imi dai voie, domnule, sunt Ilie Rogojinaru... Mi-a parut bine ca am venit impreuna, cu toate ca nu ne-am prea lovit in pareri.

Nu tocmai incantat, tanarul se ridica totusi putin si, strangand mana intinsa, raspunse:

- Grigore Iuga.

Arendasul tresari, se indrepta si striga:

- Iuga?... Iuga ai zis?... Te pomenesti ca esti chiar feciorul Domnului Miron Iuga de la Amara?

- Te pomenesti! surase tanarul, intrigat putin de entuziasmul patetic al arendasului.

- Fugi, nu ma nebuni!... D-apoi bine, boierule, eu cunosc pe conu Miron de cand eram copil, as putea zice, macar ca trebuie sa fim cam de aceeasi varsta! Ca doar acum vreo douazeci si cinci de ani am tinut o mosie numai la cateva poste de proprietatea dumneavoastra de la Amara. Ce mai face conu Miron? Bine, voinic, sanatos?... Strasnic om, ce sa va spun! adauga cu mandrie, intorca ndu-se brusc spre capitanul de jandarmi si Modreanu. stiti, boier sadea, nu d-astia de au umplut tara si targurile! Ei, bata-te sa te bata toate noroacele! urma apoi iar catre Iuga, clipind din ochi cu mare bucurie. Dar vad ca sosim... Sa traiesti, cucoane, si sa-ti traiasca parintele, ca-i un om si jumatate!

ii scutura mana inca o data si, apucand un cosulet la care tinea mai mult, se repezi afara, in coridor, mormaind in treacat catre capitan: "Salut, salut!" Modreanu, cu geamantanasul in mana, asteptase nerabdator sa ispraveasca arendasul, ca sa poata iesi.

Pentru ca nici el nu facuse cunostinta cu Iuga, dadu indiferent din cap si se strecura dupa Rogojinaru, care se infipsese chiar langa usa vagonului.

- Cine-i individul, domnule Rogojinaru, ca te vazui prea multumit de cunostinta? intreba Modreanu, plecandu-se la urechea arendasului fiindca pufaitul locomotivei sub bolta garii inabusea vocile.

- Ehei, iubitule! facu Rogojinaru cu mai mare respect parca decat adineaori in fata tanarului Iuga. sapte mii de pogoane, prima calitate, in Arges, jos, aproape de Teleorman!... sapte mii, domnule Modreanu, intelegi? si niste gospodari cum nu-s altii in toata Muntenia. Batranul nu ti-ar arenda un petic de pamant, mai bine sa-i tai mainile. Asa ceva mai rar, ce sa-ti spun... Ei, te-am salutat, cucoane, ca vad ca ne-am oprit, si sa ne mai intalnim sanatosi!... (Deschisese portiera.) Aide, hamal, hamal!... Aici, baiete!... N-auzi, bre? Ce, esti surd?... Unde te uiti, zapacitule? Nu ma vezi? Ce, esti orb?... Vino repede si ia astea!

Locomotiva gafaia rar, extenuata. Printre respiratiile ei dominatoare, glasurile oamenilor ce coborau din vagoane si ale celor ce-i asteptau pe peron umpleau cuprinsul garii cu un zgomot aspru din care se ridicau, ici-colo, izbucniri de rasete, cate-o vorba vesela, cate-o pupatura mai pleoscaita si mai ales tipete staruitoare dupa hamali. Calatorii zoreau spre iesire, cei multi cu bagajele in mana, cei putini cu hamalii in urma lor. Toata lumea era grabita, unii chiar fugeau, ca si cand i-ar fi alungat cineva din urma.

Grigore Iuga ramasese linistit la locul sau, asteptand sa se dea jos cei ce se imbulzisera pe coridoare. Din geam, vazu pe Modreanu cum isi ferea geamantanasul de insistentele hamalilor, pe capitanul inalt cum, departandu-se, se uita speriat imprejur, parca ar fi cautat pe cineva, pe Rogojinaru, umeros si leganat, tinandu-se dupa omuletul impovarat cu geamantane si legaturi, dascalindu-l necontenit atat de energic, ca glasul lui parca domina tot vacarmul garii.

in sfarsit, cand se mai potoli valmasagul, tanarul Iuga cobori si el, gasi anevoie o trasura si porunci sa-l duca acasa in strada Argintari. Birjarul apuca pe calea Grivitei, lata, murdara si galagioasa, cu fel de fel de magazine, in fata carora vanzatorii se razboiau cu trecatorii sovaitori sa-i faca negresit clienti, cu zeci de hoteluri, hanuri si ospatarii menite sa adaposteasca scump si prost pe calatorii pe care Gara de Nord ii varsa capitalei, mereu altii, si mereu mai multi. Pe trotuarele largi se vanzolea o lume pestrita intr-un amestec oriental: muncitori si functionari, apoi tarani umbland in grupuri ca niste oi speriate, servitoare in costume taranesti unguresti, soldati pirpirii, vagi domnisoare foarte fardate, tragand cu ochiul la toti barbatii, ucenici si elevi de liceu harjonindu-se si izbindu-se de oameni si de ziduri, bragagii, bulgari de lux cu clopotei de alama, turci cu acadele...

in vreme ce trasura alerga pe cuburile de granit, Grigore Iuga, ca totdeauna cand sosea de la tara in Bucuresti, privea furnicarul de oameni de pe strazile zgomotoase cu un simtamant de sfiala.

Dupa viata molcoma de la mosie, forfoteala aceasta il obosea si-l intrista, cel putin in primele momente, pana se reobisnuia cu ea.

Pe bulevardul Coltei, aproape de intretaierea cu strada Argintari, unul din caii trasurii aluneca si cazu. Birjarul se repezi intai cu sudalmi, apoi cu biciul. Degeaba. Trebui sa sara de pe capra, sa dea drumul streangurilor... Cum nu mai erau decat vreo suta de metri pana acasa, Grigore cobori, plati si continua drumul pe jos.

A doua casa din strada Argintari era a lor, adica a ei, a nevestei lui. Grilajul de fier cu varfurile poleite avea o poarta monumentala la mijloc. in fata casei, o gradinita ingrijita, cu cateva ronduri de flori, cu poteci prundite. Cladirea insasi, cu etaj, aratoasa si inzorzonata, oprea atentia trecatorilor mai ales prin scara de marmora rosie aparata sus de o uriasa scoica de sticla lucitoare.





Rascoala - Se misca tara - Rasaritul (01)
Rascoala - Se misca tara - Rasaritul (02)
Rascoala - Se misca tara - Rasaritul (03)
Rascoala - Se misca tara - Rasaritul (04)
Rascoala - Se misca tara - Rasaritul (05)
Rascoala - Se misca tara - Rasaritul (06)
Rascoala - Se misca tara - Rasaritul (07)
Rascoala - Se misca tara - Pamanturile (01)
Rascoala - Se misca tara - Pamanturile (02)
Rascoala - Se misca tara - Pamanturile (03)
Rascoala - Se misca tara - Pamanturile (04)
Rascoala - Se misca tara - Pamanturile (05)
Rascoala - Se misca tara - Pamanturile (06)
Rascoala - Se misca tara - Pamanturile (07)
Rascoala - Se misca tara - Flamanzii (01)
Rascoala - Se misca tara - Flamanzii (02)
Rascoala - Se misca tara - Flamanzii (03)
Rascoala - Se misca tara - Flamanzii (04)
Rascoala - Se misca tara - Flamanzii (05)
Rascoala - Se misca tara - Flamanzii (06)
Rascoala - Se misca tara - Flamanzii (07)
Rascoala - Se misca tara - Flamanzii (08)
Rascoala - Se misca tara - Luminile (01)
Rascoala - Se misca tara - Luminile (02)
Rascoala - Se misca tara - Luminile (03)
Rascoala - Se misca tara - Luminile (04)
Rascoala - Se misca tara - Luminile (05)
Rascoala - Se misca tara - Luminile (06)
Rascoala - Se misca tara - Friguri (01)
Rascoala - Se misca tara - Friguri (02)
Rascoala - Se misca tara - Friguri (03)
Rascoala - Se misca tara - Friguri (04)
Rascoala - Se misca tara - Friguri (05)
Rascoala - Se misca tara - Vestitorii (01)
Rascoala - Se misca tara - Vestitorii (02)
Rascoala - Se misca tara - Vestitorii (03)
Rascoala - Se misca tara - Vestitorii (04)
Rascoala - Se misca tara - Vestitorii (05)
Rascoala - Se misca tara - Vestitorii (06)
Rascoala - Se misca tara - Vestitorii (07)


Aceasta pagina a fost accesata de 2320 ori.