Rascoala - Focurile - Flacari (02)

Rascoala - Focurile - Flacari (02)

de Liviu Rebreanu


2.

- Da ce-o fi azi cu oamenii de stau toti ascunsi pe-acasa? se minuna Busuioc, iesind pentru cine stie a cata oara in pragul carciumii si uitandu-se pe ulita. Ca de la musterii ca tine slaba nadejde de viata, mai Spiridoane!

Spiridon Ragalie bause o masura de tuica si o platise. Ar mai fi cerut, dar stia ca Busuioc nu-i da pe datorie, fiindca mai e scris acolo la catastif si nu se inlesneste cam de mult sa zvarle ceva si sa-l mai scaza. Raspunse dulce, sa fie pe placul carciumarului:

- Apoi, daca s-a indreptat vremea, s-or mai fi apucat si dansii sa curete plugurile, sa fie gata cand o veni imparteala pamantului.

- Cum nu, ca boierii nu vezi cum se imbulzesc sa-si lepede mosiile? facu Busuioc din prag, cu spatele si batjocoritor; apoi, intorcandu-se si trecand dupa tejghea, adauga: Ma Spiridoane, tu esti betiv si oropsit, dar tot parca ai mai multa minte ca ceilalti, ca barem nu te mai ostenesti de pomana!

taranul, slabanog si batran, isi potrivi o mutra mai amarata si zise plangator:

- D-apoi ca altii mai beau si de bine, dar eu numai de suparari si de necazuri, mai nea Cristache! Ca de cand mi-a murit baba, uite-asa ma zbat, ca nora-mea nu ma rabda, si ma huiduieste, si nu ma-ngrijeste...

- Lasa ca-ti stiu eu povestea, Spiridoane taica! i-o curma carciumarul.

- Cum sa n-o stii talica, vezi bine c-o stii, bolborosi batranul jignit, intorcand privirea spre usa deschisa pe care tocmai intra un copil al lui Filip Ilioasa, incaltat si curat.

- M-a trimis tata-mare sa-mi dai... sa-mi dai... striga copilul, lipindu-se de tejghea, cu glas subtire, cu ochii alunecand peste rafturile din fund.

- Ce sa-ti dau pentru parintelul, Antonel? intreba Busuioc surazator.

- Sa-mi dai... un litru de gaz, dar cu sticla matale, c-a noastra s-a spart! zise copilul incantat ca si-a adus aminte.

- Bani ai, ori sa...?

- Am, uite-i! facu Antonel cu mandrie, aratandu-i gologanii stransi in palma.
                                          *

Doamna Dragos a picat adineaori de la Pitesti unde fusese sa-si vada sotul intemnitat. Pana la Costesti a venit cu trenul si de acolo, cum a putut. Nici o birja nu se incumeta sa plece la tara, de frica, desi invatatoreasa ar fi platit bine.

Se intorcea mai mahnita de cum s-a dus. A stat toata ziua de luni pe la usile domnilor, degeaba. Procurorul numai cu mare greutate a admis sa-i lase merindea si banii. Totusi, ea nu s-a dat batuta. Ieri, marti, a schimbat macazul, a cinstit pe cine a trebuit dintre cei mai mici si asa a izbutit sa vorbeasca cateva minute cu Ionel, care nici pana azi nu stie de ce l-au inchis, pentru ca nimeni nu i-a spus si nici macar de sanatate nu l-a intrebat. invatatorul insa e convins ca-l tine acolo ca sa nu asmuta pe oameni impotriva boierilor. Cand i-a spus asta a si ras bietul Ionel si a adaugat ca e mai bine pentru dansul ca se afla acuma departe de Amara, fiindca de-ar fi fost acasa si s-ar fi intamplat ceva in sat, numai pe dansul l-ar fi invinuit boierii de toate.

Florica povestea si plangea, iar batranii isi frangeau mainile, ascultand.

- Apoi lasa, ca nici noi n-om mai rabda mult si le-om da lor ce li se cuvine! mormai Nicolae Dragos deodata, cu o ura care parca innegrea cuvintele.

- Ba mai stai mulcom, Nicule, si nu te tot baga in rautatile oamenilor! protesta Florica, stergandu-si lacrimile. Ca de n-or iesi bine lucrurile, vina iar pe bietul Ionel are sa cada, c-o sa zica lumea ca el te-a invatat sa...

- Sa stiu ca ma taie bucatele si ma arunca la caini, si nu ma las pana ce n-oi plati cui trebuie si ce trebuie! facu flacaul. Nu, nu, degeaba te superi, ca n-ascult nici de tatal din ceruri, asa sa stii!
                                            *
- Noroc, noroc, Trifoane! striga Leonte Orbisor din ulita, oprindu-se o clipa, cu sapa de-a umar. Te-ai apucat de treburi?

- Ce sa facem? Pe langa casa, raspunse Trifon Guju de pe prispa, ciocanind de zor.

- Bati coasa, Trifane, ori?... intreba Leonte, fara mirare.

- O bat sa fie batuta! zise Trifon fara sa ridice capul.

- Mi se pare ca vrei sa cosesti inainte de-a semana?

- Apoi daca trebuie?... De!
                                            *
Carul cotea pe poarta vesnic data in laturi. Marin Stan, cu o inchipuire de bici in mana, striga din urma carului gol catre copiii ce se jucau in batatura:

- Fugi, baiete, din picioarele boilor!... Dati-va la o parte!

Apoi, deodata, necajit, se repezi inaintea vitelor, care o luasera razna spre fundul ograzii.

- Fire-ati ai dracului de zapaciti, unde va duceti?... Hooo!...

Ho!... Ia seama, ca am sa-ti dau bataie!... Hoo!... Ce, nu ti-e bine? Te-ai boierit, ai?... Apoi stai, ca-ti dau eu!

il plesni cu codiristea biciului peste bot, intai pe unul, apoi pe celalalt, scrasnind:

- Sa nu fii boier, ca te-a luat dracul!
                                                 *
- Nu stiu ce sa ma fac, socrule, zise Filip Ilioasa catre preotul Nicodim, care sedea pe un jilt, in cerdac, la soare. Vad ca vremea s-a indreptat, pamantul s-a zbicit si ma tot bate capul sa incepem aratul, ca parca ma si doare sa stam degeaba. Dar vad ca oamenii...

Tacu intrebator. Preotul bolea si de batranete, si de amaraciunea cu fiul sau, care-l obseda mai mult cu cat se simtea mai slabit. Toata iarna a suferit ba de una, ba de alta, si a spus mereu ca nu mai apuca vara. Odata insa cu primele raze de soare, se mai inviorase si-si recapatase pofta de viata... Raspunse ingrijorat ginerelui sau, care statea langa el, in picioare, gros, greoi, ca un butuc:

- De, Filipe, ar trebui, vad si eu, dar daca oamenii...

Apoi cu glas schimbat:

- Dar ma mir ce mai asteapta si oamenii de nu se apuca de munci?

- Se iau unii dupa altii si se indeamna, bolborosi Filip. Dar pana una-alta, am ramas fara invoiala cu boierul s-apoi numai cu pamanturile noastre...

Niculina aducea o ulcica de lapte fierbinte pentru tatal sau.

Adineaori se sfatuise Filip si cu ea. Se burzului cu vioiciunea ei obisnuita:

- Oamenii au innebunit de tot si umbla dupa cai verzi pe pereti de o sa ramana cu totii muritori de foame! Uite asa are sa fie!

- Mai rau e ca nu se alege nici asa, nici altfel! facu Filip, morfolindu-si alene cuvintele. Ca sa stim ce facem...

- impotriva oamenilor nu ne putem pune, zise preotul stranga nd in palme ulcica cu lapte, ca sa-si incalzeasca mainile. Ce face toata lumea vom face si noi, ca n-avem incotro...

- Apoi daca lumea s-o apuca de blestematii, Filip n-are sa se mai amestece, ca el e om cu casa grea si nu poate sa se ia dupa cei dezmatati, care n-asteapta decat sa strice si sa prade cum ne-au furat si noua carnea asta-iarna! relua Niculina revoltata. Ca oamenii nu ne-or da nici de mancare, si nici n-or sari pentru noi.

Sunt patita eu cu oamenii, de nici sa nu mai aud de ei!

Filip, bucuros de energia sotiei sale, mormai greoi:

- S-a stricat lumea si s-a inrait cum nu se mai poate...

Dupa o clipa, Niculina, parca si-ar fi adus aminte, zise ingrijorata:

- Da ce-o fi patit Antonel de nu mai vine de la carciuma cu gazul, ca a plecat de multisor si...
                                           *
- Muiere, sa taci! Auzi ori n-auzi! Sa taci ca, de unde nu, te plesnesc sa ma tii minte si sa nu ma mai inveti tu pe mine ce si cum! striga Ignat Cercel manios din ograda, catre nevasta-sa, care-l cicalea mereu din tinda:

- Apoi tie ti-e usor sa sudui, ca umbli toata ziulica de ici-colo, dar eu ce sa ma fac cu copilasii astia, barbate, ce sa ma fac? si cu ce sa le astup gura? Ca de unde am putut am cerut, si m-am imprumutat, si m-am zbatut de-am ajuns sa nu-mi mai dea nimeni nici un pumn de malai...

Ignat intelegea ca femeia are dreptate si de aceea se supara mai tare. Se apucase, ca n-avea nici o treaba, sa mai dreaga gardul, si cioplea, si bocanea de mama focului. Se opri o clipa, cu toporul pe taietor:

- Mai muiere, tu nu pricepi de vorba buna?... Ce vrei sa fac? Sa ma spanzur? Ei, iaca am sa ma spanzur ca sa te multumesc...

Ca tu nu mai ai rabdare cum au si alti oameni si bati mereu din clanta: ham, ham, ham, parca ai fi caine, si nu om! Ca doar vezi bine ca ne zbatem si trebuie sa ne ajute Dumnezeu si noua!

Femeia boscorodea in tinda. Glasul ei tanguitor ii borsea sangele. Langa dansul, statea linistit, sorindu-se, cainele jigarit si flamand. Vazandu-l, fu cuprins de o furie prosteasca, parca odihna cainelui l-ar fi sfidat. ii tranti brusc un picior, rostogolindu-l la cativa pasi:

- Mai du-te dracului si tu, nu-mi sta-n picioare!

Cainele chelalai prelung si jalnic. Chelalaiala ii facea bine lui Ignat, ca o mangaiere. Murmura racorit intr-un tarziu, reluandu-si meremetiseala:

- Fire-ai al dracului sa fii!

- Alo!... Alo!... Da, da, postul Amara!... Aici seful postului, plutonier Boiangiu!... Poftim?... Tu esti, Popescule? Bata-te, nu-ti cunosteam glasul... Pe-aci bine, liniste, Popescule! La voi, la Izvoru?... Tot bine... Ce zici? Au dat foc conacului? Unde? in Dobresti? A, Teleorman... E departe, prin mijlocul judetului. Dar, oricum, nu-i bine. Jandarmii ce-au facut?... A, nu sunt jandarmi...

Atunci d-aia, fiindca altfel... Spune, spune, Popescule, ascult!...

Vasazica a fost domnul prefect cu domnul capitan la Izvoru si au plecat de o ora. Bine. stiu ca trebuie sa vie si-i astept, dar multumesc ca mi-ai dat de stire. Aici o sa pice atunci mai dupa-amiazi, asa-i?... Bine, bine, perfect. Eu te instiintez indata, orice s-ar intampla aici. si tu de asemenea despre situatia de la voi.

Asa, Popescule!... La revedere si noroc! Ce face madam Popescu, bine?... Didina mea foarte bine. Mersi. Spune-i si tu din partea noastra!...

Boiangiu, vorbind la telefon, facuse semne nervoase nevestei sale sa taca pana ispraveste. Agatand receptorul, zise plictisit:

- Ce vrei, soro?... Mai lasa-ma acuma, ca am de lucru...

Doamna Boiangiu citea Universul foarte regulat si era spaimantata de vestile despre tulburarile taranilor tot mai staruitoare, care eclipsau toate crimele si faptele diverse ce o interesau de obicei pe ea in jurnal. De vreo doua zile insa, de cand citea despre lumea care se refugiase la orase, isi intreba intruna sotul ca ea ce face si cum ramane aici s-o omoare taranii? Plutonierul isi simtea subminat curajul militar prin intentiile ei de fuga, iar pe deasupra, cum doamna vorbea si in fata jandarmilor si chiar a civililor, ii demoraliza oamenii si raspandea intre satenii lui ganduri de rebeliune. A admonestat-o cu frumosul, a si injurat-o, dar cucoana se tinea scai:

- Cu mine ce-ai hotarat, barbate? Ma tii aici sa ma...

- Asculta, Didino, ma scoti din sarite! izbucni Boiangiu, profitand ca erau singuri. N-auzisi cu urechile tale ca vine prefectul cu comandantul companiei?

- Am auzit, dar...

- Atunci sa ma slabesti! Am sa-ti bag pe foc Universul, fi-ti-ar al dracului!... Nici nu-mi mai pot face serviciul in tihna din pricina smiorcaielilor tale! Te omoara si te omoara taranii! Parca-ai turbat!...

Dac-o fi sa te omoare, las' sa te omoare cu mine impreuna, ca d-aia te-am luat si te-am facut cucoana de militar din ce n-ai fost!

Didina iesi plangand:

- Of, nu ti-ar mai ajuta Dumnezeu tie cum iti bati tu joc de durerile mele!... Fire-ar...
                                          *
- Of, Doamne, Doamne, rau ma mai chinuiesc, mai Melentie, si nu mai vine moartea sa ma ia si sa ne scape pe toti! Ca de cum s-a lasat toamna zac si ma perpelesc si ma rog lui Dumnezeu sa aiba mila de bietii copilasi, ca mi se rupe inima cat sunt ei saracutii de golasi si de flamanzi... Aoleo, aoleu... nu mai pot, ma nabus...

Uite cum mi s-au racit mainile!... Aoleu, Maica Precista!

in cocioaba era un aer greu de sudori si de suspinuri. Pe geamurile murdare de-abia patrundeau cateva raze de soare. in vatra fasaia un ciot verde bolbocind somoioage de fum. Un baietel de doi ani se juca gangurind vesel cu un pisoi baltat, la picioarele patului, jos, pe pardoseala de lut umed.

Melentie Heruvimu statea langa patul de scanduri cu mainile impreunate in fata, cu gatul plecat putin si se uita la femeia bolnava cu ochii indurerati de mila. Obrajii lui galbeni si supti zvacneau cand isi auzea matele ghioraind, parca i-ar fi fost frica sa nu auda si ea. intr-un tarziu o intreba:

- Te doare rau? Pe fata femeii trecu o unda de inviorare, ca si cand glasul lui i-ar fi alinat suferinta. Raspunse cu un inceput de zambet:

- Nu ma doare, numai... Aoleu, aoleu!

Se zvarcolea ca o rama zdrobita.

Peste cateva clipe dadu buzna pe usa inlauntru o fetita de vreo cinci ani, imbujorata si bosumflata. incepu din prag sa parasca.

- Tata, Pavaluc mi-a zis ca... si eu am zis ca... si el a zis...

- Du-te si te joaca pe-afara cu copiii, Lenuto, du-te, ca maica-ta e bolnava si...

Fetita n-asculta pana la capat. Se retrase, satisfacuta. Din tinda incepu sa strige, de se auzi bine in casa:

- Pavaluc, a zis tata ca...
                                                *
Leonte Bumbu intrase sa povesteasca repede nevestei ce-a aflat de la niste oameni care au trecut adineaori cu caruta spre Mozaceni: ca au intalnit, mai devale, in Teleorman, cete de tarani umbland din sat in sat, alungand pe boieri, luandu-le mosiile si dand foc conacelor, ca nu cumva sa se mai intoarca inapoi...

Logofatul era mai ingrijorat ca boierul sa nu se intample cumva sa se scoale taranii. Desi zicea, sfatuindu-se cu nevasta-sa, ca el n-a napastuit pe nimeni si a ajutat unde a putut, incat n-are de ce sa-i fie frica, adauga ca taranii, cand o pornesc razna, nu mai tin socoteala de nimic. Avea dansul destui oameni de credinta, care-l instiintau ce se petrece in sat si care mereu il asigurau ca-l iubeste toata lumea ca pe un frate. Pe asigurarile astea insa nu prea conta, stiind ce asigurari ofera si dansul batranului Miron Iuga si cat sunt ele de adevarate. De altfel, fara a mai avea nevoie de informatii, simtea el de ajuns ca taranii fierb si tot isi iau vant sa faca ceva, fara sa stie nici ei ce anume. Daca acuma vor prinde de veste ce fac altii in alte parti, n-ar fi de mirare sa se ridice si cei de aici si sa se apuce de faradelegi. Cum sunt oamenii de indarjiti, te poti astepta la orice... Pe cand nevasta-sa tocmai il linistea ca Dumnezeu e bun si o sa-i fereasca, un argat veni sa-l vesteasca putin speriat ca-l cheama repede boierul.

- Mai Leonte, baietii astia ai nostri de la curte ce treaba invartesc acuma? intreba Miron. Stam si noi ca nenorocitii ceilalti s-asteptam revolutia? Aceia, saracii, s-au imbatat de atatarile derbedeilor si trebuie sa-i lasi sa le treaca betia. Dar noi suntem inca treji, Leonte! Sa ne vedem de treburile noastre, Leonte! Daca nu putem incepe muncile pe afara, pune-i cel putin sa curete gradinile si parcul, c-a venit primavara si mai mare rusinea de halul in care ne gaseste!

- Prea bine, cucoane, am inteles! zise logofatul ca un caporal in fata generalului.

- s-apoi, sa nu uitam ca e aici si conita Nadina, continua batranul, si dupa-amiazi vine prefectul si pe urma...
                                              *
- De unde vii, mai Toadere? facu Serafim Mogos, iesind in ulita.

- Numai de-aici, din Vaideei. Fusei pana la cuscru-meu Zaharia, raspunse Toader Strambu, oprindu-se.

Vorbira despre vreme, despre pamant, despre saracie. Toader ii spuse ca in Vaideei s-aude ca prin alte locuri oamenii au si pus mana pe ce-au putut, si-au alungat pe boieri, si au inceput sa-si ia fiecare cat pamant ii trebuie.

- Of, ca nu mai vine si la noi, sa-mi iau si eu macar nitel porumb de cel boieresc, sa-mi satur copilasii, ca greu am mai dus-o iarna asta! ofta Toader Strambu.

- Ba eu parca m-as lipsi de toate, dar tare mi-e sete sa-i dau sefului numai doua scatoalce, stii, romanesti, sa le tie minte si-n groapa! facu Serafim printre dinti, intunecandu-se la fata, parc-ar fi baut otrava. Uite-atata poftesc, Toadere, si pe urma poate sa-mi taie capul!
                                           *
Trasura cea buna cu caii cei buni statea la scara de un ceas, incarcata cu fel de fel de pachete si legaturi si Cosma Buruiana inca nu se indura sa iasa. Vreo doi argati cu pandarul Iacob Mitrutoiu se invarteau pe langa trasura, ajutau, potriveau...

in sfarsit, aparu arendasul cu toata familia, nevasta si copii, imbondoriti si fiecare cu cate o cutie sau un pachetel in mana.

Vataselul Lazar Odudie, omul de incredere al lui Cosma, venea in urma lor, cu capul gol, ascultand respectuos potopul de instructii. in vreme ce doamna Buruiana si copiii se instalau in trasura, printre bagaje, arendasul mai spuse vataselului:

- Asa, Lazare... Cred ca ne-am inteles?... Sa ai grija de toate si sa nu cumva sa-mi lasi casa singura, sa te duci la carciuma sau dupa alte parascovenii...

- Vai de mine, conasule, se poate? protesta Odudie. Nu ma cunoasteti dumneavoastra?

- Bine, bine, dar sa iei seama, Lazare! zise Cosma Buruiana, urcandu-se si el sus pe capra, langa vizitiu.

- Am inteles, conasule! facu vataselul plecat, adaugand dupa o clipa, nedumerit: Iertati ca va intreb, conasule, dar ca sa stiu pentru... Dumneavoastra adica nu va mai intoarceti?

- Ce vorba-i asta, Lazare? striga arendasul. Cum sa nu ma mai intorc? De ce sa nu ma intorc?... I-auzi vorba! O sa-mi las eu averea vraiste? si ce, e vreo pricina?... Se poate sa-ti inchipui asa ceva, Lazare?... Nu, baiete! Noi diseara suntem inapoi, aici, nu ti-am spus? Ori da, nu ti-am spus... Diseara ne intoarcem, mai devreme, mai tarziu, cum ne-o ajuta Dumnezeu. Ne ducem numai la Costesti, sa targuim cate ceva pentru copii, ca vine vara si trebuie, iar la Pitesti e prea departe... Asa, ramai sanatos, Lazare!... Hai, da-i drumul, baiete!

Vizitiul tatai la cai. Trasura se urni scartaind si iesi din curte, cotind spre dreapta. Cand disparu, un argat rase:

- asta s-a dus dorului... Nu se mai intoarce, cum nu plec eu!

- D-apoi sa se intoarca numai cand l-oi chema eu! mormai Iacob Mitrutoiu.

- Gura, gura, baieti! facu Lazar Odudie, vataselul, fara convingere, ca o obligatie masinala.
                                           *
- Ce vant te-aduce, Luco, pe la noi?... Ia sezi!... Da-i un scaun, mai babo, nu te mai zapaci degeaba, ca n-a venit la petit! facu Lupu Chiritoiu, cand se pomeni cu Luca Talaba in casa.

- Apoi lasa, maica Paraschivo, c-am tot sezut! zise Luca asezandu-se.

Voia sa se inteleaga cu mos Lupu cum si ce sa faca cu mosia Babaroaga, care nici azi nu-l lasa sa doarma. Cat a fost vorba de cumparat cinstit, cum stia ca se cuvine, s-a straduit, a alergat, s-a luptat in toate felurile. Nu s-ar da batut nici acuma, dar a aflat ca oamenii umbla sa bage plugurile fara nici o invoiala, sa cuprinda care ce s-o nimeri.

- Eu in treburi d-astea nu m-am amestecat, mos Lupule, drept iti spun, si nici nu mi-au placut!... Acu oamenii tot vin sa ma ispiteasca, ba unul, ba altul, sa nu ne lasam si, daca am inceput isprava, s-o si ispravim... "Bine, bine, zic, am inceput-o, dar voi ati carmit-o astfel!" "Apoi am carmit-o, zic dansii, pentru ca a venit dreptatea noastra si, dupa dreptate, ale noastre trebuie sa fie toate mosiile..." Eu vad bine ca nu-i bine si totusi ei nu ma slabesc, de nici nu mai stiu pe ce lume sunt!

- Ba eu spun in fata oricui ca-mi vad de necazurile mele si nu ma bag, nu ma amestec! se feri batranul Lupu. D-astea am mai pomenit eu ca-s cu parul alb. Tot asa, c-o fi si c-o drege s-a venit pe urma potopul!... Nu, nu, Luco, nu-i bine!
                                             *
In sufrageria conacului de la Vladuta, o fetiscana asternea masa pentru o singura persoana. Era intaia oara, caci numai ieri au plecat domnisoarele la oras si colonelul s-a intors azi noapte tarziu si mancat. incercase intai sa aseze tacamurile la locul unde sedea de obicei colonelul, dar i se parea masa prea bearca. Pe urma a mutat farfuriile in jurul mesei, poposindu-le la fiecare margine pana ce a ajuns iar la locul obisnuit.

- Acu de i-o placea, bine, de nu, sa-mi spuie dumnealui cum e mai bine! murmura fata resemnata si nemultumita, aruncandu-si ochii pe fereastra mare, deschisa, dinspre curte, unde colonelul stefanescu vorbea si nu mai ispravea cu taranii.

Batranul pensionar arendas avea o infatisare mai vioaie si glasul cutezator. intr-un moment de inspiratie, alaltaieri, si-a adus aminte de maiorul Tanasescu, care i-a fost camarad de promotie si de regiment ani de zile, la Severin, pe cand erau capitani. Nevasta-sa, fie iertata, a fost buna prietena pe atunci cu Tanaseasca.

Mutati de curand la Pitesti si fara copii, ar putea gazdui perfect pe cele trei domnisoare stefanescu pana va trece primejdia la tara.

Nici n-a mai scris sa-i intrebe. S-a imbarcat ieri dimineata cu fetele si cu o incarcatura respectabila de provizii diferite. A revenit singur si fericit. Scapase de grija cea mai mare. Acuma putea vorbi linistit cu taranii, sa mai si glumeasca si sa-i batjocoreasca:

- V-ati boierit si voi, ma! Va vine cu strambul munca! E mai usor sa stai cu luleaua-n gura decat sa dai cu sapa, cum nu! si sa ocarasti pe boieri si sa pui la cale rebeliuni! Ce zici, mai stefane?

- De, don' colonel, facu stefan cu fata zambitoare, mai incercam si noi marea cu degetul.

- Vrem sa vedem si noi cum o mai fi si altfel, ca ce a fost am vazut si n-a fost bine! adauga altul, intunecat.

- Numai sa nu vedeti pe dracul, mai baieti! zise colonelul.

Peste cateva minute, din vorba-n vorba, taranul zambitor intreba:

- Da pe domnisoarele le-ati dus la oras, don' colonel?

- Ati fi poftit sa le las aici sa va bateti voi joc de tineretea lor, ai? raspunse pensionarul cu ton glumet. Nu va cunosc eu ce talhari sunteti voi?

- De ce, don' colonel, pacatele noastre?

- Fiindca sunteti, stefane! Nu m-am trudit eu destul cu alde voi la armata? Va stiu si maselele din gura!... Dar mie ce puteti sa-mi faceti? Sa ma omorati? Ce, mi-e frica mie de moarte, ma? D-aia-s eu militar, ma?... Ori sa ma pradati? Pradati-ma, daca va da mana! Ca eu tot ce am, aici am bagat si cu voi am impartit...

Nu-i nimic, baieti! Dumnezeu e sus si vede!... Eu nu v-am batut, nu v-am inselat, nu v-am napastuit, v-am ajutat, v-am ocrotit, v-am invatat. Acu puteti sa-mi trageti cu parul. Asa-i? Colonelul se uita pe rand la tarani, asteptand o vorba de protestare sau de recunoastere. Oamenii taceau. De-abia intr-un tarziu stefan, cel mai deschis, facu:

- De!
                                       *
Glasul se stinse gol ca o basica de sapun.

- Oare ce-i cu tine, Petrica, dragul mamei, de nu mai ai stare si nu te strangi si tu pe acasa ca oamenii? se tangui Smaranda.

- D-apoi acu nu-s acasa, mama? facu Petre aspru.

- Esti, maica, dar stai mereu pe spini... si, Doamne, groaza mi-e sa nu patesti ceva daca te amesteci in toate, in loc sa vezi de saracia noastra!

- Nu m-amestec eu, mama, ca nici n-am ce sa m-amestec!

mormai flacaul. Dar daca ma cheama oamenii trebuie sa ma duc, c-ar fi rusine sa stau!

- Ba nu-i rusine, dragul mamei! Ca io-s vaduva si copiii ceilalti sunt mai micsori si numai in tine mi-i nadejdea sa ne mai inlesnim.

Ca destul mi te-au tinut acolo la oaste, si eu am fost singurica, sa ma lupt...

- Apoi tocmai s-aude ca iar ne cheama pe toti la regimente din pricina...

- Doamne fereste, si ne pazeste, si ne mantuieste! se inchina deodata femeia, cuprinsa de spaima.

- Dar pe aici inca n-a venit ordin, ca ne-ar fi spus primarul, urma Petre. Acu ce-o fi o fi, nu-ti mai face grija si suparare de pomana!

si, dupa un rastimp, parca sa-si smulga un cui din inima, relua inabusit:

- Numai cucoana asta de n-ar mai sta pe aici ca, nu stiu, dansa poarta toate relele... Barem de s-ar duce cu Dumnezeu, sa nu ne mai amarasca!

Smaranda se infurie brusc:

- Duca-se pe pustii de cucoana, fire-ar a dracului!
                                            *
Primarul Ion Pravila intra in carciuma frecandu-si mainile multumit:

- Singur, Cristache, singur?... Uite-asa-mi place! Da-mi repede un ciocanel ca sunt grabit!... Cate am eu pe cap acuma, nici nu mai stiu pe ce lume sunt!

- Vine, vine prefectul? intreba Busuioc, servindu-l.

- De l-ar aduce Dumnezeu mai degraba, sa se mai potoleasca si oamenii! zise primarul, dand peste cap tuica dintr-o inghititura.

- Apoi parca s-au mai mulcomit, ca stau pe-acasa, murmura carciumarul cu parere de rau. Numai Spiridon mi-a tinut de urat pana adineaori de l-am si dat afara...

- Ehei, baiete, linistea asta nu-i a buna, asculta-ma pe mine!

facu Pravila misterios. Cainele cand musca nu mai latra!

- Ai simtit ceva, ai auzit ceva?

- Ce s-aud si ce sa simt? Parca oamenii cand fac ceva spun? Ori stie cineva?... incepe unul si ceilalti ca oile, Cristache!

- Urate timpuri, don' primar!

- De, dupa nimereala!... Macar de nu s-ar urati mai rau!

isi aduse aminte ca e grabit si, pornind spre usa, striga cu glas schimbat, poruncitor:

- Ia vezi, Cristache, sa fie ordine si la tine! De unde stii ca nu-i vine domnului prefect sa intre si sa-ti faca o inspectie? Mai bine sa fii pregatit!

- Sa vie sanatos!... Dar nu cred ca-i mai arde nimanui de inspectia carciumilor. Sunt focuri mai mari acuma!





Rascoala - Focurile - Scanteia (01)
Rascoala - Focurile - Scanteia (02)
Rascoala - Focurile - Scanteia (03)
Rascoala - Focurile - Scanteia (04)
Rascoala - Focurile - Scanteia (05)
Rascoala - Focurile - Scanteia (06)
Rascoala - Focurile - Flacari (01)
Rascoala - Focurile - Flacari (02)
Rascoala - Focurile - Flacari (03)
Rascoala - Focurile - Flacari (04)
Rascoala - Focurile - Flacari (05)
Rascoala - Focurile - Flacari (06)
Rascoala - Focurile - Focul (01)
Rascoala - Focurile - Focul (02)
Rascoala - Focurile - Focul (03)
Rascoala - Focurile - Focul (04)
Rascoala - Focurile - Focul (05)
Rascoala - Focurile - Focul (06)
Rascoala - Focurile - Focul (07)
Rascoala - Focurile - Focul (08)
Rascoala - Focurile - Sangele (01)
Rascoala - Focurile - Sangele (02)
Rascoala - Focurile - Sangele (03)
Rascoala - Focurile - Sangele (04)
Rascoala - Focurile - Sangele (05)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (01)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (02)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (03)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (04)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (05)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (06)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (07)
Rascoala - Focurile - Apusul (01)
Rascoala - Focurile - Apusul (02)
Rascoala - Focurile - Apusul (03)
Rascoala - Focurile - Apusul (04)
Rascoala - Focurile - Apusul (05)
Rascoala - Focurile - Apusul (06)


Aceasta pagina a fost accesata de 702 ori.
{literal} {/literal}