Rascoala - Focurile - Petre Petre (07)

Rascoala - Focurile - Petre Petre (07)

de Liviu Rebreanu


7.

In marginea satului taranii trepadau de nerabdare, umpland soseaua si imprejurimea. Cu fetele rosii, cu ochii inflacarati, asteptau si se indemnau ca la o nunta mare. Toti aveau de spus cate ceva, ca si cand ceilalti n-ar fi stiut nimic sau nici n-ar fi fost de fata, si toti spuneau acelasi lucru si aproape cu aceleasi cuvinte.

Uneori, arar, se facea liniste si atunci toti se simteau cuprinsi de o infiorare apasatoare, pe care incercau apoi sa o alunge cu alte urlete mai navalnice, parca le-ar fi fost frica tuturor sa nu se trezeasca dintr-o betie fericita.

- Uite-i ca iar vin! strigara deodata cateva glasuri. Toate capetele se intoarsera spre Lespezi. stiau ca iar vor veni, ca trebuie sa vie si fiecare nadajduise in taina ca totusi nu vor reveni.

- Sa vie, sa vie, ca doar pe ei ii asteptam! racni Petre Petre cu un glas subtire, atat de schimbat, parca nici n-ar fi fost al lui.

Nicolae Dragos, alaturi, strangand o furca de fier in mana, mormai cu o ura care-i invinetea vorbele:

- Lasa, ca le facem noi de petrecanie, soarele, si dumnezeii, si precista, si...

Sudalmile i se incalcira in cerul gurii pana se inecara intr-un scrasnit. Chirila Paun, tinandu-se pe langa Nicolae, tipa ca o baba, amenintand cu o pusca luata de la jandarmi si intrebuintata in chip de maciuca. Mai departe, in mijlocul unei imbulzeli, Toader Strambu, inarmat la fel, se jura ca n-are sa se astampere pana ce nu va zdrobi capatana ofiterului care comanda trupele, macar de-ar fi general. Tacut si incruntat, Serafim Mogos avea de asemenea o arma, chiar pe a plutonierului, pe care o purta agatata de curea pe umar ca un recrut silitor, cu toate ca nu facuse armata niciodata.

in dosul lui Petre, parc-ar fi fost umbra lui, se zbuciuma Ilie Carlan, agitand si el o pusca si hapaind intruna, ca si cand n-ar fi fost in stare sa gaseasca altceva: "Nea Petrica!... Nea Petrica!..." Strigatele si injuraturile rabufneau cand ici, cand colo. Furia tasnea din ochi si din gatlejuri ca un abur otravit, incingand sutele de oameni in aceeasi ceata invizibila. Coase, topoare, furci, sape se invarteau in aer, cercand parca sa sperie si sa opreasca prin amenintari apropierea primejdiei. Glasuri ascutite de femei si copii spintecau larmuirea barbatilor ca impunsaturi de ace intr-o panza groasa de calti.

in vreme ce taranii se vanzoleau, coloana de soldati se tara pe sosea ca o uriasa rama neagra. Raze de soare jucause, cazand pe luciul baionetelor infipte pe arme, se rasfrangeau cu sclipiri speriate in vazduh. in curand se deosebira randurile si cei cativa calareti, si trasura cu prefectul si procurorul, apoi tunurile trase de cate sase cai, incheind trupul apocaliptic ca o coada turtita cu solzi metalici.

Cu cat oastea tacuta se apropia, cu atat galagia taraneasca se involbura ca un cor salbatic ametitor. Gramadirea de oameni se rasfira in parti de-a curmezisul soselei, subtiindu-se, parca toti ar fi vrut sa vada mai bine pe vrajmasi si sa-i infrunte.

O comanda aspra rasuna in varful coloanei militare. Doua companii se desfasurara in linie, una in dreapta si alta in stanga soselei, oprindu-se apoi la o distanta numai de vreo suta de pasi de gloatele taranesti. intre ele, pe sosea, aparea trasura prefectului Baloleanu, escortata de maiorul calare.

- Calm, domnule maior! Sa nu ne pierdem calmul! bolborosi Baloleanu, foarte galben, coborand sovaitor din caleasca, urmat de primul-procuror, care parea cel mai linistit dintre toti.

- Cum ordonati dumneavoastra, domnule prefect! facu maiorul Tanasescu, agitandu-si atat de vijelios cravasa cu maner de argint, incat calul ciulea urechile. Desi acuma ii vedeti si-i auziti, si va puteti convinge ca nu merita altceva decat gloante si baionete!

- Nu, nu! baigui Baloleanu. Trebuie mai intai sa...

I se impleticeau picioarele si-i clantaneau dintii. O frica natanga ii rodea inima, ca soldatii se vor infrati cu taranii si-l vor macelari.

Multimea de tarani incepu deodata o miscare pe loc ca o apa batuta de un vant nehotarat. Era o leganare intr-o parte si intr-alta, careia clocotul de urlete ii imprumuta o infatisare razboinica.

- Nu ne trebuie boieri! Ati venit sa ne omorati?... Noi nu ne speriem de soldati!... Destul ne-au batjocorit ciocoii!... Huo! huo!...

Sa nu trageti, fratilor!...

Prefectul impietrise pe sosea, privind valmasagul de tarani si murmurand in nestire:

- Calm, calm, domnilor...

Primul-procuror Grecescu ramasese cativa pasi mai inapoi, iar maiorul, abia strunindu-si nerabdarea, gadila cu pintenii coastele calului, care dansa si trepida.

Apoi din gloata taraneasca tasni deodata Anghelina lui Nistor Mucenicu, cu copilasul cel mic in brate, cu basmaua alunecata pe spate si parul ciufulit.

Ajunse pana aproape de Baloleanu, zbierand si blestemand cu un glas desperat.

Ca si cand ar fi vrut s-o apere, Anton nebunul fugi dupa ea si o smuci inapoi strigand:

- Sa n-o ascultati pe muierea asta, ca e amarata si nu stie ce-i iese din gura!... in laturi, Anghelino! si taci mulcom si lasa sa le spun eu ce mi-a poruncit Dumnezeu!... Ca a venit ceasul judecatii si oamenii trebuie sa afle adevarul!... Nu stati, fratilor, incruntati la fata si cu armele intinse spre fratii vostri cei oropsiti! intoarceti armele asupra diavolului care v-a trimis sa ucideti nevinovati si sa...

Cuvintele se revarsau ca o valtoare de scantei gata sa aprinda tot ce intalneste in cale. Glasul se ridica stapanitor peste vuietul multimii, parc-ar fi fost al unui cantaret extraordinar acompaniat de un urias cor barbar.

in fata gloatelor galagioase soldatii, de o parte si alta a soselei, stateau neclintiti, negri si reci ca niste masini in forma de oameni.

Numai ochii pe fetele negricioase clipeau cu luciri arzatoare.

Pe sosea, intre cele doua ziduri de soldati, ca intr-o poarta deschisa spre alta lume, se agitau intr-o zapaceala galbena prefectul Baloleanu, primul-procuror si maiorul Tanasescu, avand in spate trasura cu doi cai cu trupul nemiscat al grosului armatei in coloana de mars cu bateria de tunuri in coada.

- Ce facem, ei, ce facem? striga prefectul nervos cu manifestul guvernului mototolit in dreapta. Domnule maior, ce facem?...

Domnule prim-procuror?

- Talharii au innebunit de tot, facu maiorul, invartindu-si calul incoace si incolo ca la o parada. Sunt in stare sa atace trupa, aveti sa vedeti, domnule prefect!

- Totusi trebuie sa le comunicam manifestul, domnilor! relua Baloleanu, complet buimacit, cu ochii mereu la multimea furioasa de tarani care parea ca se apropie, desi statea pe loc in aceeasi atatare. Dumneata ce zici, domnule prim-procuror?

- Sa nu ne pierdem capul! zise Toma Grecescu cu spaima.

Legea trebuie respectata, domnule prefect!

- Trompet, trompet! racni Tanasescu. Unde umbli, zevzecule?...

Aici, langa mine sa stai, intelegi? Trompetul batalionului, un sergent calare, sosi in galop cu trambita sprijinita reglementar pe genunchiul drept:

- Ordonati, domnule maior!

Tanasescu intoarse spatele. Auzea vorbele lui Anton, care-l suparau mai mult ca orice, parca l-ar fi insultat pe el personal. Se gandea sa se repeada la dansul si sa-l cravaseze in fata multimii, ca sa fie pilda si altora care ar mai cuteza sa sfideze trupa. Se pomeni insa rastindu-se aproape la prefect:

- Domnule prefect, dumneavoastra nu auziti indemnul la nesupunere si rebeliune catre trupele de sub comanda mea?... Eu trebuie sa iau masuri, domnule prefect!... Eu am raspundere pentru siguranta trupelor, domnule prefect!

- Domnule maior, nu-ti permit sa ridici tonul! striga deodata, infuriat, Baloleanu. Dumneata esti aici sub ordinele mele, nu eu la ordinele dumitale!

in acelasi moment, Anghelina, care nu incetase a zbiera, incepu sa alerge prin fata frontului, cu copilul in brate, aratand si batandu-si bucile:

- Sa va fie rusine! Soldati sunteti voi, ori talhari?... Rusine!...

Nu mi-e frica de pustile voastre, iaca!... Trageti colea, daca indrazniti!... Trageti!... De ce nu trageti?... Uite colea! Uite colea!

Tanasescu, vazand-o, agita iar cravasa:

- Uite, scarnavia dracului cum isi bate joc de trupa!... Mama ei de scarnavie!... Puneti mana pe ea, baieti!...

Zidul militar nici nu clipea, parca ar fi fost de otel, in schimb, din multimea razvratita pornira brusc alte strigate:

- N-o lasati, mai oameni, s-o omoare!... Sariti, baieti!... Pe ei, fratilor!

Ici-colo cate un palc de indrazneti se avanta spre frontul soldatilor, in timp ce altii improscau cu bulgarasi de pamant sau cu pietre. Calul maiorului, lovit de un bolovan ratacit, se ridica speriat in doua picioare.

- Dumneata astepti sa ne masacreze banditii? se rasti Tanasescu la primul-procuror. Nu vezi ca au inceput sa ne bombardeze? Apoi continua cu glas de comanda:

- Trompet, suna!... Trompet!

in secunda urmatoare vazduhul fu strafulgerat de sunetul aramiu al trambitei. Calul trompetului misca urechile dupa cum obrajii sergentului se umflau si se roseau.

- in numele legii...

Cuvintele procurorului, infricosate si uscate, nu le auzi prefectul Baloleanu. Numai glasul trambitei, necrutator si amenintator, serpuia peste capetele oamenilor ca un bici de foc. Pe cand trambit a suna, maiorul Tanasescu ridica sus cravasa cu o comanda scurta. Doua sute de tevi de pusca se indreptara cu acelasi gest spasmodic asupra taranilor. Vociferarile salbatice se curmara o clipa, parca le-ar fi retezat un palos, dar numai spre a reizbucni mai tumultuoase:

- N-au voie sa traga!... Nu-ti fie frica, mosule!... Hai, baieti, ca nu va impusca!... Aoleu, ca v-a intrecut Anghelina!

Apoi rasunara alte comenzi aspre, ascutite ca niste scartaituri de ferastrau ruginit. Zidul de soldati executa masinal, sacadat, aceeasi miscare de arme. tevile cu cate o dunga alba de soare se ridicara deodata la ochi, degetele apasara deodata pe tragaci si salva de gloante umplu cerul cu o rapaiala pripita.

in vreme ce, cu aceleasi gesturi automate, soldatii coborau armele de la ochi si le reincarcau, din multimea de tarani izbucnira tipete de spaima. Ca si cand o perdea de uragan ar fi maturat campia, oamenii se simteau cuprinsi intr-un inceput de miscare de fuga.

- Au tras in aer! racni Petre cu ochii bulbucati. N-aveti frica, fratilor! Stati pe loc!... Unde te indesi?... Nu fugiti!... inainte, oameni buni! Pe ei!... Sa le luam pustile si gloantele!

Parca panza de gloante, cu pocnetele ei, ar fi spalat toate zgomotele ce murdareau vazduhul, se facuse o clipa de tacere mare si dureroasa. O groaza mare parea ca a rarit si risipit aerul, incat pe fata pamantului n-a mai ramas decat un vid imens, chinuitor de suflete. in tacerea aceasta goala, glasul lui Petre cadea ca o ploaie fierbinte, asmutitoare. Din toate piepturile izbucni deodata un urlet care parca aprinsese vazduhul mai violent ca salva de gloante de adineaori. Pe urma glasurile se valmasira iar intr-o larma tulbure si cleioasa ca o baltoaca rascolita de grindina.

- Domnule maior! striga prefectul Baloleanu cu palaria pe ceafa, cu fata pamantie. Ne asalteaza taranii, domnule!... Nu vezi?... Domnule procuror!...

I se parea ca multimea smintita isi ia vant sa se napusteasca asupra armatei. Frica ii sfasia inima, dar in acelasi timp il sugruma si o furie mare impotriva comandantului care il lasa sa fie macela rit de banda razvratitilor.

Maiorul Tanasescu nu mai auzea nimic, atat era de enervat, indeosebi din pricina prefectului care, cu tergiversarile lui de lasitate, l-a pus si pe el in situatia de-a tolera necuviintele, insultele si chiar loviturile taranilor.

- Trompet, izbucni maiorul. De ce nu suni, ticalosule?... suna mereu, trompet, sa auda si domnul prefect ca aici nu mai e politica!... Hotii vor sa ne bea sangele, onorate domnule prefect!...

Vedeti, domnule prefect? Calul il invartea intr-un cerc, innebunit de vociferarile multimii.

Trambita sfarteca aerul cu o insistenta, parca ar fi rasucit un cutit intr-o rana vie.

Buimaciti de glasul de alarma, grupuri de tarani, cu bete, furci si coase, ca si cand s-ar fi aparat de lupi, se avantau spre frontul trupelor.

Maiorul Tanasescu ridica cravasa. Doua comenzi lacome fura subliniate de doua zgomote metalice, simple, ritmice.

Apoi, la intervale foarte scurte, se auzi foarte ascutit numai cate un cuvant scurt:

- ...ochi!... foc!...

Gloatele de tarani se poticnira, parc-ar fi primit fiecare cate un pumn in piept, numai o clipa, cat parai salva si pana cand tevile cu gura fumeganda alb revenira in pozitia orizontala.

Trambita nu-si intrerupse deloc tipetele de arama... Zdrentele zgomotului impuscaturilor inca nu se risipira si nici suierul gloantelor inca nu apucase a se potoli cand din valmasagul de oameni tasnira stropi de sange si urlete de durere. Multe trupuri se prabusira, scormonind pamantul, care cu unghiile, care cu dintii, toate zvarcolite de chinuri ca niste rame zdrobite: "Aoleu!..." ,,M-a omorat, mama!..." "Aoleu, fratilor!..." M-a impuscat, oameni buni!..." in acelasi moment multimea se intoarse inapoi, cuprinzand in fuga ei si pe putinii care nu-si pierdusera indrazneala. Spaima isi infigea tentaculele nenumarate in cetele zguduite de focul soldatilor, impingandu-le intr-o goana zvapaiata spre sat...

Maiorul Tanasescu isi tinea strans roibul, cu luciri de otel in ochi, cu o usoara incruntare a muschilor figurii. Alaturi trompetul isi umfla mereu obrajii ca niste foi automate, leganand usor trambit a, in vreme ce calul lui, cu gatul incordat si capul in piept, isi rodea zabalele cu clabuci de spuma cenusie. Mai inapoi, in sosea, prefectul Baloleanu cu picioarele intepenite, cu ochii ratacitori, spunea intruna procurorului, care parca asculta si nu auzea:

- Ne trebuie sange rece, ca sa nu se verse sange nevinovat...

isi dadea seama ca vorbeste de sange, vroia sa evite cuvantul si cuvantul ii venea mereu pe buze si-i ardea gura ca o navala de sange fierbinte.

Cravasa maiorului se inalta iarasi in aer, glasul lui taios se sfredeli iar printre sunetele trambitei, armele facura iarasi cateva miscari scurte si impuscaturile trosnira cu acelasi parait prelung.

- Domnule maior, domnule maior! striga prefectul fara sa-si poata dezmorti picioarele. Baia de sange...

Se opri amarat ca iar i-a venit sangele pe limba. Ba acuma parca si mirosul ii gadila narile. Tanasescu intoarse capul spre el, dar nu raspunse decat printr-o privire dispretuitoare. in schimb rosti cateva comenzi care pusesera in miscare zidul de soldati...

taranii fugeau mancand pamantul, imbulzindu-se, strivindu-se, urland. Se ingramadeau mai ales pe sosea, dar multi se imprastiau si prin gradini, prin curtile caselor de margine, fiecare grabit sa dispara in fata gloantelor. Pe camp ramaneau doar cateva zeci de trupuri, unele zvarcolindu-se si vaitandu-se, altele intepenite cum le-a gasit moartea. Langa santul soselei, Anghelina zacea cu fata-n sus nemiscata, lovita de un glonte in frunte; copilasul in bratele ei moarte plangea si vrajea din manutele goale, parca ar fi cautat sa se smulga de la pieptul mamei. Aproape de ea, un batran se zvarcolea intre un baietel ucis, cu fata strambata de spaima, si Chirila Paun, care horcaia nemiscat, varsand la fiecare horcait sange negricios, naclaindu-i barba, gatul, pieptul, inchegandu-se in dungi groase... Pete albe insemnau pe pamantul gras de la marginea Amarei numai trupurile taranilor morti reci sau agonizant i, caci cei loviti mai usor goneau sau se tarau printre ceilalti fugari, vrastand calea cu dare de sange.

- Nu fugiti, fratilor!... Opriti, fratilor!... Dumnezeul lor de...

Petre striga cat il tinea gura, precum a strigat de la primul moment, dar era tarat si el in goana multimii, neputincios, ca o frunza pe un puhoi de ape ce au rupt zagazurile. Ilie Carlan, strangand cu mandrie pusca goala, gafaia langa Petre, desperat de desperarea lui. Mai departe, Nicolae Dragos se zvarcolea sa se apropie de Petre, sa schimbe impreuna doua vorbe. Dar multimea ingrozita ii cuprindea pe toti, irezistibil, in aceeasi fuga dezmatata, spre un adapost impotriva mortii care le tiuise tuturor in urechi...

in urma gloatei fugare un detasament de soldati pornise pe soseaua presarata cu cadavre. in frunte pasea un lant strans de tragatori, cu armele gata de a trage, ocupand corpul soselei din sant in sant, iar pe amandoua marginile cate un pluton in coloana de mars, mijlocul ramanand rezervat pentru maiorul Tanasescu, insotit de trompetul batalionului. Din cand in cand maiorul racnea comenzi scurte, trupa se oprea, pustile trosneau, apoi marsul reincepea pe ulita satului, printre casele care pareau pustii.

Tanasescu vedea cum, la fiecare salva, mai multi sau mai putini din fugari se rostogoleau la pamant, parca si-ar fi pus piedica ei intre ei, cum unii incercau sa se mai ridice si apoi se prabuseau fara sa mai clinteasca. Dar goana taranilor il intarata, ca si cand i-ar fi socotit lasi sau ar fi dorit o impotrivire ca sa justifice gloantele. Suduia neincetat printre dinti, racorindu-si putin nervii, apoi iar comanda:

- ...stai!... ochi!... foc!...

Grosul trupelor ramasese la marginea satului pe loc, asteptand intai curatirea terenului. impreuna cu ele ramasese si prefectul Baloleanu cu primul-procuror, langa trasura lor. Baloleanu nu-si mai dadea seama cum s-au intamplat lucrurile, dar se simtea profund jignit ca maiorul a plecat sa urmareasca pe tarani, iar pe el l-a lasat acolo caraghios, desi el are toate puterile si toate raspunderile. incepu sa explice procurorului ca maiorul si-a depasit rolul si ca el nu va permite sa i se incalce autoritatea, fiindca pacificarea tulburarilor e o opera delicata, care cere calm si tact, iar nu orgie de sange. Procurorul, cu ochii holbati, aproba dand mereu din cap si tresarind de cate ori auzea o noua salva.

- ... stai!... ochi!... foc! urla maiorul Tanasescu in clipele cand prefectul Baloleanu se zbuciuma la marginea satului.

Ceata fugarilor scazuse la mai putin de o treime. in afara de cei prabusiti de gloante, multi se refugiau prin ograzi ca sa scape de urmarire, mai cu seama cand ajungeau la casele lor. Chiar si Nicolae Dragos, dandu-si seama ca nu mai e chip sa razbeasca pana la Petre si ca ar fi de prisos sa mai incerce vreo impotrivire, cand isi vazu casa parinteasca se gandi sa se opreasca. Valul il ducea inainte. Numai dupa ce trecu izbuti sa se smulga din stramtoarea fugarilor si sa iasa la marginea ulitei. in sant zari pe Gherghina lui Chirila plina de sange si scofalcita. Se vedea ca, dupa ce s-a prabusit, a fost calcata in picioare de ceilalti. Sari peste trupul ei starcit, dand sa se abata in curtea scolii, care se afla mai aproape. Tocmai cand ajunse la poarta, din urma rabufni o noua salva.

"Vor sa ne omoare pe toti, nu le-ar ajuta Dumnezeu!" isi zise cu o unda de bucurie ca el totusi a scapat.

Atunci simti o intepatura in cosul pieptului, usoara ca un junghi, si gura i se umplu de fierbinteala. "Mi se pare ca..." ii trecu prin minte. Gandul i se curma intr-o brusca intunecare. Cazu gramada ca un sac, cu mana intinsa spre a deschide, izbindu-se cu capul de stalpul portii...

Multimea imputinata continua goana pe ulita, acuma insa tacuta, ca si cand le-ar fi fost frica sa mai strige si sa se vaiete ca nu cumva prin glasurile lor sa atraga asupra-le gloantele din urma.

Numai glasul lui Petre, tot mai ragusit, nu inceta deloc:

- Nu fugiti!... Unde fugiti?... Nu fugiti!

Totusi fugea si el, cu toate ca nu-l mai impingeau altii din spate.

ii era rusine ca fuge, dar nu se mai putea opri si numai din gura indemna pe ceilalti sa se opreasca, parca astfel ar fi cautat sa-si ascunda fuga lui. isi dadea seama ca s-a sfarsit tot si-i parea rau ca s-a sfarsit asa, oricat nu se putea sfarsi altfel. El credea si in clipele acestea ca, daca oamenii nu s-ar fi speriat de intaile impuscaturi si s-ar fi repezit la soldati, soldatii s-ar fi lasat dezarmati si astfel ar fi impiedicat intoarcerea boierilor. Acuma s-a ispravit. Acuma toate sperantele s-au prabusit, platite cu sange.

Care nu va fi ucis de gloante va fi omorat in batai si-n inchisori, iar in loc de pamant vor fi injugati ca vitele. Barem el n-are sa se astepte la nici o mila sau crutare, caci el va fi aratat chiar de satenii lui drept capetenia tuturor relelor.

- Nea Petrica, nea Petrica, noi ce facem? striga langa dansul Ilie Carlan cu fata galbena de spaima, cu camasa inrosita de sange.

- Eu nu ma las, Ilie, mai bine sa ma omoare! facu Petre fara sa se uite la dansul, parca i-ar fi fost rusine.

Cand sosi in batatura carciumii, la incrucisarea drumurilor, se opri. Multimea se imprastiase. Cateva grupuri de oameni mai alergau, unii pe ulita spre Vaideei, altii spre Ruginoasa. El ramasese numai cu Ilie Carlan, care iar intreba:

- Nea Petrica, ce facem, spune, ca eu nu ma despart de talica!

- Facem pace, mai Ilie! mormai Petre, vazandu-l insangerat.

Da unde esti impuscat tu de ti s-a rosit camasa?

- O fi in umarul asta, ca parca nici nu-l mai simt, zise baietandrul privindu-l cu un zambet de mandrie.

- Mama lor de talhari!

Petre avea o pusca incarcata, luata de la pandarii arendasului Cosma. O tinea de teava ca o ghioaga. Un necaz mare ii inabusea inima ca un naduf. ii trecea prin creier sa fuga si el acasa, ca ceilalti toti, dar ii era rusine de baiatul de langa el, care ii arata o incredere netarmurita.

- Atunci stai, nea Petrica, sa facem semn de pace, sa nu ne mai omoare degeaba! striga bucuros Ilie.

isi scoase camasa insangerata si rupta, o agata de teava armei cu care se mandrise atata, ca un steag alb, si o ridica in sus, s-o vada soldatii care erau inca departe. Pusca era grea pentru bratul lui gaurit si teava cu camasa in varf se balabanea ca batuta de vant.

Statura asa un rastimp, imprejur liniste mare si nici o miscare, parca satul ar fi fost mort. Usa carciumii era inchisa. Petre bombanea si scrasnea, asteptand cine stie ce minune. Atunci din vale, pe ulita, spre curtea lui Iuga, auzi glasul babei Ioana, suparat ca totdeauna:

- Pasarelele mamei, pasarele, pasari...

- Maica Ioana tot cu gainile ei s-acuma, nea Petrica, auzi? zise Ilie bucuros c-a auzit glas de om in tacerea asta dureroasa.

- D-apoi ca ea nici n-are alte griji, baigui Petre morocanos.

Dupa alt rastimp, ciocanit de chemarile babei, soldatii incepura a se vedea mai bine cu maiorul calare, la mijloc. Petre ii privea cu niste ochi neincrezatori si parca numarandu-le pasii. Deodata rasuna iar trambita, prelung ca o prevestire. si indata Petre auzi franturile de comenzi:

- ...stai!... ochi!... foc!...

Ilie incepu sa legene mai tare steagul alb, sa nu cumva sa nu-l observe soldatii. Trosnitura salvei paru mai asurzitoare. Camasa insangerata cu pusca se pravali scurt ca un drapel cand da onorul.

Ilie se franse icnind:

- Aoleu!

Doua gloante lovisera si pe Petre, dar nu le simti. "Nici pacea noastra nu le mai ajunge! se gandi dansul cuprins de o indignare subita pentru ca soldatii au impuscat semnul pacii. Apoi atunci..." Trupa isi reluase inaintarea automat. Petre, parca numai atunci si-ar fi adus aminte, ridica pusca la ochi si trase cu sete.

Arma se descarca cu un pocnet nabusit. Dupa o clipa comanda rasuna din nou:

- ...stai!... ochi!... foc!...

si inainte chiar de a se auzi ultimul cuvant, salva trosni. Petre ramase in picioare, cu pusca goala in mana, sfidator:

- Pastele si anafura voastra de...

Cazu intai in genunchi. Pe camasa-i alba tasnira cateva pete de sange.

- Foc!... Foc!... Foc! tipa furios glasul maiorului.

impuscaturile paraiau, parca o morisca s-ar fi pornit singura undeva sa se invarteasca. Petre isi simti capul greu-plumb. Lasandu-l jos pe piept nu-si mai putu pastra echilibrul si se rostogoli, gemand cu o ultima sfortare de manie:

- Dumnezeul... soarele... pamantul.

Mai devale baba Ioana, in mijlocul ulitei, striga cu atat mai nerabdatoare cu cat impuscaturile se apropiau:

- Pasarelele mamei, pasarele...

Gainile, in santul celalalt, ciuguleau nepasatoare. ingrijorata sa nu i le omoare, baba nu contenea chemarile, uitandu-se doar din cand in cand mai urat spre carciuma, de unde venea zgomotul armelor:

- Pasarelele mamei... fire-ati ai dracului cu focurile voastre sa fiti!... Pasari, pasari, veniti la maica! Apoi deodata se rasuci pe loc, manioasa, bombanind:

- Fire-ati ai dra...

Se prabusi zvarcolindu-se si miscand numai buzele, fara glas.

Trasura cu prefectul Baloleanu si primul-procuror, escortata de trompetul batalionului pe care maiorul il trimisese cu ordine la grosul trupei, opri pe batatura carciumii, inconjurata de soldatii cu baioneta la arma.

- Domnule maior, va rog, am crezut ca... zise Baloleanu ingrozit de cadavrele si ranitii intalniti pe drum.

Maiorul Tanasescu, calare, se apropie de trasura cu mana la cozoroc, cu glas triumfator:

- Domnule prefect, am onoarea a va raporta ca in Amara s-a restabilit linistea si ordinea!

Baloleanu vazu la cativa pasi cadavrul gol de la brau in sus al lui Ilie Carlan si trupul ciuruit de gloante al lui Petre, iar intre ele camasa alba, desfasurata ca un drapel prosternat. Bolborosi infricosat, intorcand capul:

- Da... linistea si ordinea... Prea bine, domnule maior!... Multumesc!





Rascoala - Focurile - Scanteia (01)
Rascoala - Focurile - Scanteia (02)
Rascoala - Focurile - Scanteia (03)
Rascoala - Focurile - Scanteia (04)
Rascoala - Focurile - Scanteia (05)
Rascoala - Focurile - Scanteia (06)
Rascoala - Focurile - Flacari (01)
Rascoala - Focurile - Flacari (02)
Rascoala - Focurile - Flacari (03)
Rascoala - Focurile - Flacari (04)
Rascoala - Focurile - Flacari (05)
Rascoala - Focurile - Flacari (06)
Rascoala - Focurile - Focul (01)
Rascoala - Focurile - Focul (02)
Rascoala - Focurile - Focul (03)
Rascoala - Focurile - Focul (04)
Rascoala - Focurile - Focul (05)
Rascoala - Focurile - Focul (06)
Rascoala - Focurile - Focul (07)
Rascoala - Focurile - Focul (08)
Rascoala - Focurile - Sangele (01)
Rascoala - Focurile - Sangele (02)
Rascoala - Focurile - Sangele (03)
Rascoala - Focurile - Sangele (04)
Rascoala - Focurile - Sangele (05)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (01)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (02)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (03)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (04)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (05)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (06)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (07)
Rascoala - Focurile - Apusul (01)
Rascoala - Focurile - Apusul (02)
Rascoala - Focurile - Apusul (03)
Rascoala - Focurile - Apusul (04)
Rascoala - Focurile - Apusul (05)
Rascoala - Focurile - Apusul (06)


Aceasta pagina a fost accesata de 818 ori.
{literal} {/literal}